A doua epistolă către Tesaloniceni 

                                                                          - II -

     Hamilton Smith

     3     2 Tesaloniceni 2:1-12 - Judecata creștinătății

     3.1     2 Tes. 2:1-2

     În a doua diviziune a epistolei, apostolul tratează subiectul special care l-a făcut să le scrie din nou credincioșilor din Tesalonic. Vrăjmașul, profitând de ocazia încercărilor și a persecuțiilor lor, i-a înșelat făcându-i să creadă că ziua Domnului a venit deja, și că, prin urmare, credincioșii, înainte de a ajunge la binecuvântarea lor finală, trebuie să treacă prin necazul cel mare pe care ziua Domnului îl va aduce peste lumea întreagă.

     Din cauza unei traduceri defectuoase a versiunii engleze autorizate (King James), dificultatea care i-a tulburat pe acești credincioși nu este foarte evidentă. Afirmația de la sfârșitul v. 2, "ca și cum ziua lui Hristos ar fi aproape" ar trebui tradusă în mod indiscutabil "ca și cum ziua Domnului ar fi acum (prezentă). Faptul că ziua Domnului era aproape nu era un prilej de întristare pentru acești sfinți. Dacă, totuși, ziua Domnului era atunci (prezentă), atunci, în loc să fie răpiți ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, după adevărul prezentat în prima epistolă, se pare că erau lăsați să treacă prin necazul cel mare. Nu este de mirare că ei au fost tulburați.

     Această eroare a ajuns la ei prin învățători falși care, nu doar că ei înșiși fuseseră înșelați, dar care înșelau în mod deliberat, căci s-au coborât până acolo încât să falsifice o scrisoare ca și cum ar veni de la apostol, ca să dea acestei erori aparența autorității apostolice.

 Apostolul îi îndeamnă pe acești sfinți să nu se lase "clătinați în gândire, nici tulburați" prin astfel de erori, fie că ele veneau de la un duh rău, prin învățătură orală, fie că erau rezultatul unei scrisori false care pretindea că provine de la el însuși ; iar apostolul își baza îndemnul său pe marele fapt deja plasat înaintea acestor credincioși în prima epistolă, cel referitor la "venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră împreună cu El". Acest eveniment mare va preceda ziua Domnului.

     3.2     2 Tes. 2:3-4

     Este de toată importanța de a vedea că Scriptura distinge clar coborârea Domnului în văzduh pentru sfinții Săi, și apariția Sa ulterioară cu sfinții Săi. Acest capitol vorbește de intervalul dintre aceste două evenimente mari, despre care este atât de mult preocupată profeția, atât în Vechiul Testament, cât și în propriile cuvinte profetice ale Domnului, sau în alte profeții ale Noului Testament.

     Această perioadă este numită de Domnul "sfârșitul veacului" (Matei 24:3). Trebuie să ne amintim că "sfârșitul veacului" nu este sfârșitul erei creștine care se încheie cu răpirea. "Sfârșitul veacului", despre care vorbește Domnul, este sfârșitul veacului iudaic (epoca iudaică), nu sfârșitul perioadei creștine. El cuprinde ultima săptămână neîmplinită încă din cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel. El este, după cum a spus cineva, "sfârșitul definitiv al epocii iudaice". Și de această epocă aparține ziua Domnului. S-ar fi evitat multă confuzie dacă s-ar fi văzut adevăratul sens al expresiei "sfârșitul" epocii (erei). Interpretarea falsă care face referire la sfârșitul perioadei creștine i-a făcut pe mulți "să caute date și calcule de durată, ceea ce a cauzat atât de multă dezamăgire pentru mulți de-a lungul veacurilor". (FWG). 

     Această perioadă - intervalul dintre răpire și apariție (arătare) - este de-o importanță foarte solemnă în istoria lumii. Marea și excepționala particularitate a acestei perioade va fi dezvoltarea răutății omului fără ca puterea lui Dumnezeu să o oprească. Pentru acest motiv, va fi necesară o perioadă scurtă, căci odată ce Dumnezeu a înlăturat orice înfrânare (a răului), răutatea omului va crește cu o viteză înspăimântătoare. Această acumulare de nelegiuire va pregăti calea pentru apariția (arătarea) Domnului în judecată. Ea va face evidentă nevoia de judecată, precum și dreptatea Domnului când va interveni în judecată. 

     Apostolul, în acest pasaj, aruncă o mare lumină asupra acestei perioade solemne. Înainte de toate, el arată că această perioadă nu poate începe înainte de venirea Domnului Isus pentru credincioși, nici înainte "de strângerea noastră împreună la El". Aceste două evenimente sunt suficiente pentru a regla și elimina eroarea care a tulburat pe acești sfinți.

     Dar există și alte evenimente care trebuie să aibă loc înainte de ziua Domnului. Așa că apostolul continuă spunând (2:3) : "Nimeni să nu vă înșele în niciun fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credință și nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pierii". Există deci aici două evenimente suplimentare care preced ziua Domnului : "Strângerea" sfinților la Hristos în cer este urmată de a) apostazia creștină (lepădarea de credință, n.t.) pe pământ ; și această apostazie pregătește calea b) manifestării omului păcatului. 

     În ceea ce privește apostazia, suntem avertizați în alte pasaje ale Scripturii, că în măsura în care ne apropiem de această zi îngrozitoare, semnele apostaziei viitoare se vor manifesta. Citim că : "Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor lepăda de credință (vor apostazia, n.t.), luând aminte la duhuri amăgitoare și la învățături ale demonilor" (1 Tim. 4:1-3). Dacă persoane individuale pot deja să apostazieze, "apostazia" (în sensul ei absolut) așteaptă ca adevărații creștini să fie plecați. Acest eveniment va fi urmat de apostazia întregii creștinătăți mărturisitoare corupte (care mărturisește adevărurile creștinismului, dar nu are viața, n.t.). Astfel, strângerea sfinților la Hristos în cer este urmată de apostazia creștinătății mărturisitoare pe pământ. Din nefericire, este prea evident că creștinătatea se îndreaptă în mare viteză spre apostazie ! Modernismul cu raționalismul său ; știința, fals numită astfel, cu speculațiile ei nelegiuite și pretențioase ; superstiția, cu ritualismul ei infantil : totul îi pregătește pe oameni să se debaraseze de mărturisirea exterioară a cărei realitate vitală nu au cunoscut-o niciodată.

     Apostazia va pregăti calea omului păcatului. Compararea acestui pasaj cu altele, conduce la concluzia că persoana despre care vorbește acest pasaj, omul păcatului, este Antihrist despre care a scris apostolul Ioan, și care este descris sub imaginea celei de-a doua fiare în Apocalipsa 13:11-18. Numai în epistola lui Ioan acest rău este numit Antihrist. Așa cum apostolul Pavel ne avertizează că vor exista indivizi apostați înainte de marea apostazie, apostolul Ioan ne avertizează că vor exista învățători anti-creștini înaintea manifestării lui Antihrist (1 Ioan 2:18).

     Nu trebuie să-l confundăm pe Antihrist cu căpetenia (sau : capul) batjocoritoare a imperiului roman reînviat, descris sub imaginea primei fiare în Apocalipsa 13:1-10. Antihristul va fi un vas al energiei religioase și de opoziție față de Hristos. Capul reînviat al imperiului roman va fi conducătorul unui guvern public rău. Unul va exercita puterea religioasă în rău ; celălalt puterea civilă în rău. Ambele puteri vor avea o energie animată de Satan, și amândouă vor avea același sfârșit îngrozitor (Apoc. 13:2 ; 2 Tes. 2:9 ; Apoc. 19:20).

     Apostolul Ioan arată că opoziția religioasă a lui Antihrist va avea atât un caracter iudaic cât și unul creștin. El va tăgădui revelația creștină a Tatălui și a Fiului, și va tăgădui că Isus este Mesia cel promis  iudeilor.

     Apostolul Pavel, în această a doua epistolă către Tesaloniceni, dă mai multe detalii asupra caracterului și a acțiunilor acestui teribil personaj. El este numit aici "omul păcatului", căci se va vedea în acest om rezultatul unui om lăsat liber să-și facă propria voință, fără frână, nici din partea lui Dumnezeu nici a omului. După cum Iuda este numit "fiul pierzării" căci, la fel cum Iuda era un trădător în mijlocul grupului favorizat al ucenicilor care Îl însoțeau pe Domnul, și acest om se va ridica dintre cei care mărturisesc creștinismul. Ambii sunt condamnați la pierzare, la nimicire totală (Ioan 17:12). 

     Referitor la activitățile acestui om rău, ele exprimă mai degrabă totalitatea răutății religioase decât o guvernarea civilă rea, fiind nelegiuit față de Dumnezeu și înșelător față de oameni. El "se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare". În acest om se va exprima toată vrăjmășia inimii omenești față de Dumnezeu, ca rezultat al păcatului. În plus, omul care caută să-L detroneze pe Dumnezeu este preocupat să se înalțe pe sine însuși. Citim deci cu privire la acest om al păcatului că, nu numai că se împotrivește lui Dumnezeu, dar că "se înalță". Mândria acestui om este astfel fără limite încât va căuta să se înalțe mai presus "de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare".

     Acest om îngrozitor Îl va sfida pe Dumnezeul lui Israel, căci "el însuși se așază în templul lui Dumnezeu", și va căuta să elimine toată credința în Dumnezeul unic și invizibil, căci se va prezenta pe el însuși ca fiind Dumnezeu. Cineva a zis : "Va exista în acest om al păcatului o concentrare a întregii puteri a păcatului, a întregii vrăjmășii a inimii omului față de Dumnezeu, a întregii mândrii care se înalță pe sine însuși, a întregii sfidări a inimii omenești împotriva tuturor revelațiilor lui Dumnezeu, fie în natură, în iudaism sau creștinism. În această persoană, Dumnezeu este exclus de pe pământ, iar omul își arogă locul și onoarea care aparțin numai lui Dumnezeu".

     3.3     2 Tes. 2:5-8 

     Pe parcursul descrierii sale despre venirea lui Antihrist, apostolul se oprește să ne amintească ceea ce se întâmplă în timpul prezent, când adevărații creștini sunt încă pe pământ. În primul rând, bunătatea lui Dumnezeu este cea care împiedică descoperirea acestui îngrozitor om al păcatului (2:6). În al doilea rând, deși bunătatea lui Dumnezeu împiedică manifestarea deplină a răutății, totuși, răul care duce la apostazie și la descoperirea omului păcatului este deja la lucru. Această nelegiuire era, de fapt, deja la lucru din timpul lui Pavel, căci el trebuie să spună : ea "lucrează deja" (2:7a). Ori ea a continuat să lucreze de-a lungul întregii perioade creștine, deși într-un mod tainic, iar acesta este motivul pentru care ea se numește "taina fărădelegii". Este vorba despre marea putere care o împiedică ca de o Persoană (2:7b), și o Persoană care este prezentă pe pământ, dar care va pleca curând, astfel că noi citim "numai până când cel care o oprește acum va fi luat din cale" Nu există decât Unul singur la care se poate face această referire : Duhul Sfânt. Nu doar prezența adevăraților creștini este cea care împiedică dezvoltarea răului, chiar dacă Duhul Sfânt o poate folosi mult ca o frână, dar mai degrabă prezența unei Persoane divine este cea care oprește puterea lui Satan.

     Astfel, taina fărădelegii, chiar dacă nu este dată la o parte, ea este acum oprită : iată un adevăr care dă multă mângâiere și încredere creștinului. Când Duhul Sfânt va pleca, frâna va fi deblocată, iar taina fărădelegii va fi descoperită în mod deschis în persoana celui fărădelege (2:8).

     Desăvârșirea răului în acest om al păcatului va stârni judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Domnul Isus, Cel împotriva Căruia Antihrist duce o împotrivire mortală, îl va nimici pe acest om rău cu "suflarea gurii Sale". Este, cu siguranță, "sabia ascuțită" care iese din gura Sa, despre care vorbește Apocalipsa, și care simbolizează, fără nicio îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu aplicat în judecată. Această sabie a judecății va fi mânuită de Domnul Isus la "arătarea venirii Sale". Este bine de notat diferența pe care o face Scriptura între venirea Domnului pentru sfinții Săi, și venirea Sa în judecată. Când apostolul vorbește despre "strângerea" credincioșilor "la El", este numită venirea Sa (sau : prezența Sa), dar nu se spune niciun cuvânt despre arătarea Sa (2:1). Atunci când fărădelegea va fi obiectul judecății, lucrul acesta nu va fi pur și simplu la venirea Domnului, ci la arătarea Sa. El poate veni, și va veni, pentru sfinții Săi fără să Se arate lumii. Când va veni în judecată, El Se va arăta întregii lumi. După cum a zis cineva, "Deosebirea dintre versetele 1 și 8 (venirea, sau : prezența lui Hristos pur și simplu, și arătarea venirii Sale) este clară, instructivă, și de netăgăduit. Una este pentru strângerea sfinților la Hristos în văzduh, cealaltă este pentru El (și putem spune că toți sfinții Săi astfel adunați să apară împreună cu El), pentru nimicirea vrăjmașilor Săi. Atunci orice ochi Îl va vedea, căci aceasta (arătarea, n.t.) privește toate sufletele de pe pământ" (WK).

     3.4     2 Tes. 2:9

     După ce ne-a instruit cu privire la puterea care împiedică dezvoltarea deplină a acestui rău îngrozitor, apostolul încheie descrierea acestui nelegiuit anunțând puterea amăgitoare pe care o va exercita și efectele sale teribile asupra celor care resping adevărul. Această manifestare îngrozitoare de energie amăgitoare va fi prilejul manifestării depline a puterii lui Satan. Venirea acestui om al păcatului va fi "potrivit lucrării lui Satan, în orice putere și semne și minuni ale minciunii". Acest om nelegiuit va acționa în opoziție mortală față de Hristos, dar amăgirile lui se vor vedea prin faptul că el va face aceste lucruri imitându-L pe Hristos. Citim despre Domnul Isus că El era "adeverit de Dumnezeu... prin lucrări de putere, minuni și semne" (Fapte 2:22). Aceleași cuvinte care sunt folosite pentru a prezenta puterea lui Dumnezeu lucrând în har în Hristos sunt folosite pentru a expune puterea lui Satan, lucrând în răutate în omul păcatului. Astfel, Antihrist, sub puterea lui Satan, va căuta să minimalizeze mărturia dată de Dumnezeu despre Hristos, prin lucrări de putere și minuni asemănătoare celor împlinite de Hristos.

     Aceste minuni și semne nu vor fi înșelăciunea vreunui preot stabilit de om, nici simulacre omenești de vindecări ; ele vor fi îngrozitor de reale - deși numite "semne și minuni" - în măsura în care vor înșela pe oameni. Astfel, venirea acestui nelegiuit va fi însoțită de puterea supranaturală a lui Satan. Oamenii uită că există ființe spirituale - "îngeri puternici în tărie" (Ps. 103:20), și că Satan, deși un înger căzut, are puteri imense, care le depășesc cu mult pe cele ale omului. Atunci când puterea lui Dumnezeu care împiedică va fi dată la o parte, puterile supranaturale ale lui Satan vor fi pe deplin dezvăluite. Acțiunea lui Satan va fi însoțită de o manifestare de putere mult superioară decât cea a omului, cu "semne" vehiculând anumite prevestiri, și "lucrări de putere" spectaculoase. 

     3.5     2 Tes. 2:10-12

     Apostolul încheie această parte solemnă a epistolei sale descriind efectul teribil al lucrării puterii lui Satan prin cel fărădelege. Toată această fărădelege va amăgi "pe cei care pier", pe cei care au auzit adevărul și l-au refuzat. "Ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți" (2:10). După ce au refuzat adevărul, li se va da această "lucrare de rătăcire" și vor crede minciuna. În plus, "nu au crezut adevărul", căci "au găsit plăcere în nedreptate".

     Pasajul descrie clar ordinea acestor evenimente solemne : 

     1. Acum răul lucrează în ascuns ; el este numit aici "taina fărădelegii".

     2. La venirea Domnului pentru sfinții Săi, adevărații credincioși vor fi răpiți, iar Cel care împiedică (răul) va pleca.

     3. În urma răpirii sfinților la Hristos în cer, apostazia mărturiei creștine se va instaura pe pământ.

     4. Apostazia va pregăti calea descoperirii omului păcatului.

     5. Descoperirea omului păcatului va da prilejul manifestării complete a puterii lui Satan.

    6. Manifestarea puterii lui Satan prin omul păcatului va conduce la lucrarea de rătăcire asupra acelora care, după ce au găsit plăcere în nedreptate, au respins adevărul.

      7. Răul, atât în om, cât și în Satan, atingând apogeul său într-o răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu, vă fi reprimat printr-o judecată zdrobitoare de Domnul "la arătarea venirii Sale".

     În lumina acestui pasaj, este clar că suntem departe de binecuvântarea milenară răspândită prin propagarea creștinismului sau predicarea Evangheliei ; dimpotrivă, creștinătatea înaintează spre judecată. Cineva a zis : "Este o dovadă remarcabilă a puterii lui Satan, că în fața acestor pasaje (2 Tes. 2:3-12 ; 2 Tes. 3:1-5,13 ; 2 Tim. 4:34), oamenii care se cred înțelepți în ochii lor, doresc să găsească motive pentru a demonstra că trebuie să continue să umple întreaga lume cu Evanghelia - chiar în momentul în care judecățile sunt gata să cadă asupra lor, oamenii nutresc speranța că pământul va fi umplut cu o binecuvântare generală - lucrul acesta este cea mai puternică dovadă posibilă a puterii acestei lucrări de rătăcire despre care vorbește apostolul. Cu siguranță, Dumnezeu lucrează, și întoarce oameni din întuneric la lumină. La fel a fost înainte de distrugerea Ierusalimului ; trei mii de persoane au fost convertite într-o zi. Dacă astăzi am avea trei mii de convertiți într-o singură zi, ar fi aceasta o dovadă că vine mileniul ? Nu, ci mai degrabă că judecata este la ușă. Pentru că urma judecata s-a întâmplat acest lucru. Domnul a fost Cel care i-a strâns pe sfinții Săi înaintea judecății, și i-a adăugat la adunare pe cei care trebuiau să fi salvați. Și, dacă El lucrează acum de-o manieră specială pentru a strânge sufletele, lucrul acesta nu este pentru ca Evanghelia trebuie să umple lumea, ci pentru că judecata urmează să vină peste biserica mărturisitoare (de nume, care nu are viața, n.t.)" (JND, CW.vol.11, p.448).   

        

 

                                 A doua epistolă către Tesaloniceni

                                                                          - I -

     Hamilton Smith

    

     1     Introducere

     Cele două epistole către adunarea tesalonicenilor au fost scrise pentru a răspunde erorilor care au apărut în mijlocul lor cu privire la speranța creștină : venirea Domnului.

     Scriptura prezintă acest mare adevăr sub un dublu aspect. Mai întâi are loc venirea Domnului pentru sfinții Săi, pentru a-i răpi din această lume ca să fie împreună cu El în glorie ; pe de altă parte, are loc venirea Sa cu sfinții Săi pentru instaurarea domniei Sale. Prima epistolă prezintă venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinții Săi afară din lume, și ea corectează eroare care a apărut cu privire la sfinții adormiți. A doua epistolă prezintă venirea lui Hristos cu sfinții Săi și ea corectează erorile învățate cu privire la sfinții încă în viață.

     Adunarea din Tesalonic era foarte conștientă despre faptul că venirea Domnului cu sfinții Săi avea să pună capăt zilei "omului"  și va introduce ziua Domnului. Apostolul a făcut deja referire la "ziua Domnului" în prima epistolă ca un adevăr pe care ei îl cunoșteau bine (5:2) ; și el reia acest mare subiect în această a doua epistolă (vezi 2:2).

     Acești credincioși știau că profeții au vorbit despre această zi ca "ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare" (Mal. 4:5) ; "o zi de mânie, o zi de necaz și de strâmtorare, o zi de ruină și de pustiire și de întunecime, o zi de nor și de negură deasă" (Țef. 1:14-15). Astfel, pe cât de mare este gloria și binecuvântarea domniei lui Hristos, ziua Domnului, care se sfârșește în Împărăție, va începe cu judecăți zdrobitoare asupra lumii.

     Se pare că vrăjmașul a profitat de persecuțiile și de necazurile prin care treceau credincioșii din Tesalonic, pentru a trezi gândul îngrozitor că ziua Domnului era prezentă, și că cei credincioși ar trebui să treacă prin ororile acestei zile înainte de a fi luați ca să fie împreună cu Domnul. Apostolul a scris această epistolă pentru a corecta această eroare, nu doar pentru folosul adunării din Tesalonic, ci pentru folosul tuturor copiilor lui Dumnezeu care încă gândesc că Biserica trebuie să treacă prin necazul cel mare înainte ca Domnul să vină ca să-i ia pe ai Săi la Sine. În plus, ca întotdeauna când corectează o eroare, Duhul lui Dumnezeu dezvăluie, de asemenea, adevăruri solemne și prețioase pentru avertizarea, mângâierea și întărirea credincioșilor.

     Conținutul epistolei poate fi rezumat astfel :

          - Înainte de toate, apostolul îi mângâie pe credincioși în mijlocul persecuțiilor și-i întărește împotriva înșelăciunii acestei erori, instruindu-i în adevăr (2 Tes. 1).

           - În al doilea rând, după ce i-a învățat cu privire la adevăr, el dezvăluie eroarea și prezice apostazia creștinătății și arătarea omului păcatului (2 Tes. 2: 1-12).

           - În al treilea rând, el mângâie pe credincioși amintindu-le poziția lor prezentă și perspectiva lor viitoare, în contrast cu judecata viitoare a creștinătății (2 Tes. 2:13-17).

            - În final, ne instruiește cu privire la o umblare practică în concordanță cu venirea lui Hristos (2 Tes. 3).

     2     2 Tesaloniceni 1 - Mângâiere în persecuții

     Adunarea din Tesalonic era tulburată și amețită de anumite persoane răuvoitoare care profitând de persecuțiile de care sufereau îi învățau într-un mod greșit că ziua Domnului a venit deja. Cu toate acestea, înainte de a face lumină cu privire la această eroare, apostolul, după salut (1:1-2), mulțumește pentru starea spirituală a acestor credincioși (1:3-4), prezentând adevărul  cu privire la ziua Domnului (1:5-10), și-i încurajează prin rugăciunea sa față de ei (1:11-12).

     2.1     2 Tes. 1:1-2 - Salutul

     Apostolul se adresează adunării din Tesalonic ca fiind "în Dumnezeu Tatăl nostru și în Domnul Isus Hristos" (1:1). El recunoaște că ei se bucură de adevărul deplin al creștinismului, care Îl revelează pe Dumnezeu ca Tatăl nostru și pe Isus Hristos ca Domnul nostru. La fel, apostolul a putut să scrie către adunarea din Corint : "pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi prin El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El" (1 Cor. 8:6). El dorește (1:2) pentru acești sfinți harul de a îndura persecuțiile lor, și pace pentru a le adăposti inimile în ciuda necazurilor lor.

     2.2     2 Tes. 1:3-4 - Mulțumiri pentru ei

     2.2.1     2 Tes. 1:3

     Starea spirituală a acestei adunări era una potrivită încât apostolul mulțumește lui Dumnezeu pentru ei (1:3). Putea fi ignoranță care necesita instruire, eroare care necesita corecție, și chiar dezordine în umblarea anumitor persoane ; dar, ca întotdeauna, apostolului îi place să înceapă prin a recunoaște cine este Dumnezeu pentru ai Săi, înainte de a se ocupa de ignoranța și de eșecurile lor.

     Este remarcabil că apostolul mulțumește (1:3) pentru roadele lucrării lui Dumnezeu în sfinți : "credința și dragostea" lor. În acest pasaj, el nu mulțumește lui Dumnezeu pentru cunoașterea adevărului dobândit, nici pentru râvna lor de a cerceta Cuvântul, ci pentru efectele adevărului văzute în viețile lor. În același fel, scriind către credincioșii din Efes, el nu mulțumește lui Dumnezeu că ei au parte de cele mai înalte adevăruri în legătură cu sfaturile lui Dumnezeu, ci mulțumește lui Dumnezeu pentru măsura în care adevărul a lucrat în ei, care mărturisește despre "credința lor în Domnul Isus" și "dragostea pentru toți sfinții" (Efes. 1:15-16 ; vezi și Col. 1:3-4).

     Într-un mod foarte fericit, adunarea era caracterizată nu doar prin credința în Domnul nostru Isus, ci printr-o credință care creștea peste măsură (1:3b) ; și ea era, de asemenea, caracterizată nu doar prin dragoste unii față de alții, ci printr-o dragoste care prisosește (1:3c). În plus, nu doar că erau printre ei persoane devotate, dar apostolul vorbește despre "dragostea fiecăruia dintre voi, unii față de alții".

     Prin urmare, acești credincioși din Tesalonic dădeau o mărturie foarte puternică despre ceea ce trebuie să fie adunarea după gândul lui Dumnezeu  - o companie de persoane în care Hristos este singurul obiect al credinței și unde predomină dragostea divină. Într-o astfel de companie nu este loc pentru josniciile cărnii care îi place să se înalțe, nici pentru gelozia și răutatea ei. Într-o astfel de companie prisosește încrederea unii față de alții, bucuria fiecăruia de a fi mântuit, și toți căutând binele unii altora.

     În aceste versete de introducere, ca în prima epistolă, apostolul nu zice nimic de speranța lor. Acest lucru era probabil umbrit puțin de zgomotul fals conform căruia ziua Domnului era deja prezentă. Scopul urmărit prin această epistolă era de a reînvia speranța lor astfel că, mai departe, el poate încheia partea corectivă a epistolei sale amintindu-le de "mângâierea eternă" și de "buna speranță" date "prin har" (2:16).

     2.2.2     2 Tes. 1:4

     O adunare unde credința crește și unde dragostea prisosește nu va scăpa de atacurile lui Satan, atunci precum și astăzi. Aflăm astfel că ei treceau prin persecuții și necazuri (1:4c). Cu toate acestea, Dumnezeu îngăduia aceste dificultăți pentru a testa credința lor, căci încercarea credinței "produce răbdare" (Iac. 1:3). Pentru credincioșii din Tesalonic, eforturile lui Satan nu au fost decât un mijloc de a manifesta credința lor în Hristos, dragostea lor unii față de alții și răbdarea lor în încercare. Astfel de calități trezește în apostol mulțumiri față de Dumnezeu, și i-a permis să se laude cu ei în alte adunări (1:4a).

     Toate eforturile vrăjmașului au ca scop slăbirea credinței în Hristos, de a nimici dragostea unul față de altul, și de a produce mai degrabă resentimente decât îndelungă răbdare. În mijlocul diferitelor încercări din zilele din urmă, se poate ca noi să fim cruțați, în țările noastre, de persecuții active ; cu toate acestea vom avea necazuri. Într-un timp de confuzie și risipire printre poporul lui Dumnezeu, încercările pe care le avem de înfruntat provin mai degrabă de la carne care se etalează sub diferite forme în interiorul cercului poporului lui Dumnezeu, decât de la opoziția exterioară. Dumnezeu îngăduie astfel de încercări pentru a produce răbdarea. De multe ori, din păcate, trecem peste lecția pe care Dumnezeu ar vrea să ne învețe, fiind deranjați de încercare și răspundem la rău cu rău și cu insultă pentru insultă. În astfel de împrejurări, Dumnezeu poate îngădui ca încercarea să continue, sau, dacă El o face să înceteze, vom fi lipsiți de binecuvântarea care ne era pregătită, și vom trece prin alte încercări. Este un lucru bun dacă luăm toate încercările din partea lui Dumnezeu, și pentru Dumnezeu. După ce am încredințat totul lui Dumnezeu, atunci vom învăța "răbdarea" care aduce deja acum o mare binecuvântare pentru sufletele noastre, și, într-o zi viitoare, o răsplată strălucită în glorie.

     2.3     2 Tes. 1:5-10 - Împărăția lui Dumnezeu și ziua Domnului

     Referirea la persecuțiile și la necazurile prin care treceau acești sfinți, îl conduce în mod natural pe apostol să vorbească despre Împărăția lui Dumnezeu și despre ziua Domnului prin care va fi introdusă Împărăția, și astfel îi pregătește pe acești sfinți să recunoască și să respingă eroarea care îi tulbura și despre care apostolul vorbește în cap. 2.

     2.3.1     2 Tes. 1:5

     În primul rând, învățăm că Împărăția viitoare va face evidentă dreapta judecată a lui Dumnezeu, în timp ce acum El îngăduie ca ai Săi să treacă prin persecuție și necaz. Trăsăturile frumoase pe care acești credincioși le-au manifestat în mijlocul persecuției și al încercărilor, demonstrau că ei erau vrednici să aibă un loc în gloria viitoare a Împărăției. Păstrarea principiilor Împărăției era ceea ce îi făcea să sufere, iar suferința era îngăduită în vederea răsplătirilor și a gloriilor Împărăției.

     2.3.2     2 Tes. 1:6

     În al doilea rând, într-o zi viitoare, dreptatea lui Dumnezeu se va vedea în faptul că El va răsplăti cu necaz pe cei care au necăjit pe ai Săi. Acest adevăr este de cea mai mare importanță prin faptul că trebuie să așteptăm o zi viitoare pentru soluția finala a dreptei guvernări a lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu, care se va manifesta fie răsplătind pe cei care fac binele, fie judecând pe cei care fac răul, nu este vizibilă în întregime în această viață, așa cum au pretins în mod greșit prietenii lui Iov. Pentru moment, poporul lui Dumnezeu trebuie să îndure suferință, în timp ce cei răi prosperă. Cu toate acestea, în lumea viitoare totul se va regla, și va fi arătat înaintea oamenilor și a îngerilor că Dumnezeu nu a fost indiferent la suferințele alor Săi de-a lungul veacurilor, și nici la violența și corupția vrăjmașilor lor. Tot felul de persecuții și de încercări, fie că au venit de la Roma păgâna sau Roma papală, fie din interiorul sau exteriorul cercului creștin mărturisitor, vor fi, în final, aduse la lumină pentru a fi expuse și judecate. În lumina acelei zile, poporul lui Dumnezeu care suferă nu trebuie să se revolte împotriva vrăjmașilor săi ; nu trebuie să se răzbune sau să se apere : nu are decât să aștepte timpul lui Dumnezeu când totul va fi tratat cu o dreptate perfectă.

     2.3.3     2 Tes. 1:7

     În al treilea rând, ziua viitoare de necaz pentru lume, va fi o zi de "odihnă" pentru credincioșii care au fost necăjiți în această zi de har. Apostolul poate să vorbească deci acestor sfinți care treceau prin încercări de "odihnă cu noi" în ziua aceea. Cineva a spus : "Acum, cei care sunt necăjiți sunt sfinții ; atunci, va fi lumea. Acum, sfinții suferă din partea lumii ; atunci, lumea va fi pedepsită de mâna Domnului". 

     În al patrulea rând, aflăm că "odihna" sfinților și necazul lumii vor fi introduse prin ziua Domnului - ziua "descoperiri Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Sale". La prima Sa venire, în smerenie și în har, îngerii au anunțat vestea cea bună și o mulțime de oștire cerească a fost acolo pentru a celebra lauda Sa, și să vestească binecuvântarea pentru om și glorie pentru Dumnezeu. La a doua Sa venire, El va fi revelat (manifestat) în putere, iar îngerii puterii Sale vor fi din nou prezenți, dar pentru a executa judecata asupra unei lumi care a respins harul Său.

     2.3.4     2 Tes. 1:8-9

     În al cincilea rând, aflăm că, în ziua Domnului, răzbunarea divină va cădea peste toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Națiunile au mărturia creației prin care puterea eternă și divinitatea lui Dumnezeu pot fi cunoscute (vezi Rom. 1:19, 20 ; Ps. 19:1-6). Ele au respins mărturia creației, au căzut în idolatrie, și s-au stricat prin tot felul de pofte de neimaginabile. Dumnezeu nu a rămas indiferent față de tot acest rău ; Se va ocupa de el în ziua Domnului. Necunoașterea lor despre Dumnezeu este o necunoaștere care a avut ocazia să cunoască, dar au respins-o.

     În al șaselea rând, sunt cei care au auzit Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos - o mărturie mult mai înaltă decât cea a creației, căci ea conține descoperirea dragostei lui Dumnezeu. Aceștia vor fi tratați potrivit cu lumina și privilegiile pe care le-au avut.

     Dar dacă oamenii resping mărturia creației sau mărturia Evangheliei, aceasta implică nimicirea lor eternă de la fața Domnului și de la gloria puterii Sale. Ei nu au văzut nicio glorie în smerenia Sa în har pentru a fi mântuiți ; ei nu vor cunoaște nimic despre gloria zilei puterii Sale.

     2.3.5     2 Tes. 1:1-10

     În al șaptelea rând, mai presus de toate, ziua Domnului va fi ziua gloriei și a înălțării lui Hristos, când va fi "glorificat" și "admirat" în toți cei care au crezut.

     2.4     2 Tes. 1:11-12 - O rugăciune pentru credincioși

     Apostolul încheie partea introductivă a epistolei printr-un cuvânt de încurajare pentru acești credincioși, spunându-le de rugăciunile sale pentru ei. El a pus înaintea noastră odihna și gloria Împărăției viitoare la care suntem chemați în asociere cu Hristos ; acum el se roagă ca sfinții să fie găsiți umblând într-un mod vrednic de aceasta înaltă chemare. Cu cât vom intra mai deplin în realitatea și măreția acestei chemări (chemarea de a fi asociați cu Hristos în glorie), cu atât mai mult vom fi despărțiți de această lume și de gloriile ei trecătoare.

     În plus, apostolul se roagă ca Dumnezeu să împlinească în noi "orice bună plăcere a bunătății Sale". Noi nu suntem lăsați aici jos pentru a face plăcere cărnii. Marele nostru privilegiu este de a fi aici pentru plăcerea lui Dumnezeu. Domnul, în perfecțiunea căii Sale, a putut spune : "Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui" (Ioan 8:29). Din păcate, de prea multe ori noi facem lucruri care ne plac. În lumina exemplului Domnului și a rugăciunii apostolului, putem foarte bine să ne punem întrebarea : gândurile noastre, cuvintele noastre, căile noastre, umblarea noastră, sunt ele plăcute lui Dumnezeu, și după buna plăcere a bunătății sale ? Să ne amintim că plăcerea Sa nu poate fi decât bună, și pentru binele nostru.

     În plus, apostolul dorește ca "lucrarea credinței" - ceea ce Dumnezeu ne-a dat să facem - să fie prin puterea dată de El (1:11). Puterea este necesară pentru a continua lucrarea credinței. Noi am vrea puterea pentru pentru a face față vrăjmașilor noștri și tuturor celor care ni se împotrivesc și ne insultă. Dar aceasta este răspunderea Domnului care se va ocupa de ei prin "gloria puterii Sale" când El va fi descoperit (1:9).

     În final, apostolul dorește ca "Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie glorificat" în sfinți, deja de acum (1:12). Hristos va fi glorificat în sfinții Săi în ziua gloriei Sale, dar este buna plăcere a lui Dumnezeu ca Numele lui Hristos să fie glorificat în sfinții Săi în ziua respingerii Sale. Carnea ar vrea să se glorifice pe sine, și, în prezența opoziției și a insultelor, am vrea să ne apărăm noi înșine. Dar problema noastră și privilegiul nostru este să ne gândim numai la ceea ce este pentru gloria lui Hristos. Gloria Sa cere ca noi să acționăm așa cum a acționat El, El "care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu amenința, ci Se încredința pe Sine Celui care judecă drept" (1 Petru 2:23). Acest lucru necesită un mare har și, prin urmare, apostolul își încheie rugăciunea dorind ca noi să-L glorificăm pe Hristos "după harul Dumnezeului nostru și al Domnului Isus Hristos" (1:12). Avem nevoie de putere (1:11) pentru lucrarea Domnului și de har (1:12) pentru a-L glorifica pe Hristos.

     Această primă parte a epistolei pune astfel înaintea noastră o imagine frumoasă a calităților morale pe care Dumnezeu dorește să le vadă în adunările celor ai Săi. El ar vrea ca ele să fie marcate de o credință tot mai mare în Hristos, de o dragoste care prisosește unul pentru altul, de o răbdare în încercări, de o umblare vrednică de chemarea noastră, de o căutare permanentă a bunei Sale plăceri, de o stăruință în lucrarea credinței, și, mai presus de toate, de o stare care să-L glorifice pe Domnul Isus. Știm cât de departe suntem de acest nivel, dar cel puțin să nu avem nimic înaintea sufletelor noastre care să fie inferior modelului perfect.

               

      

 

                                  Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                          - V -

     Hamilton Smith

     5     1 Tesaloniceni 5 - Ziua Domnului

   După ce ne-a învățat despre venirea Domnului în legătură cu ai Săi, apostolul vorbește acum despre venirea Domnului în legătură cu lumea, ca introducere a zilei Domnului.

     În versetele 1 la 3, el face referire la ziua Domnului și la efectele sale asupra lumii.

   În versetele 4 la 11, el ne învață cum trebuie să se poarte cei care, în noaptea absenței lui Hristos, traversează această lume în lumina zilei care va veni.

    În versetul 12 la 22, suntem avertizați și îndemnați cu privire la anumite pericole care asaltează calea creștinului.

     În versetele 23 la 28, apostolul încheie epistola sa cu rugăciunea și saluturile obișnuite.

     5.1     1 Tes. 5:1-3 - ziua Domnului

     A fost necesar ca apostolul să le scrie acestor credincioși despre adevărata speranță creștină ca să corecteze gândurile lor cu privire la venirea Domnului pentru sfinții Săi. Dar nu era nevoie să le scrie în detaliu despre "timpuri și vremuri", la care se referă ziua Domnului. "Timpurile și vremurile" nu se referă în mod direct la Biserică ; ele se referă la timpurile și condițiile în care Dumnezeu va împlini căile Sale față de pământ, după cum a prezis în Scripturile profetice. Domnul a spus ucenicilor Săi : "Voi nu trebuie să cunoașteți timpurile și vremurile pe care Tatăl le-a așezat sub propria Sa autoritate" (Fapte 1:7). Astfel, orice tentativă de a calcula și de a prezice data evenimentului sau a venirii Domnului pe pământ plecând de la profețiile lui Daniel sau de la alte Scripturi, va fi în zadar, și chiar rău, căci aceasta va fi o tentativă de a descoperi ceea ce Domnul a spus în mod expres că aceasta nu este pentru cunoașterea noastră.

     Apostolul trece astfel de la răpirea sfinților la ziua Domnului. Una este o scenă de bucurie și de binecuvântare pentru sfinți ; cealaltă este o scenă de groază și de judecată pentru o lume care L-a respins pe Hristos.

     Profeții au făcut constant referire la ziua Domnului. Aceasta are întotdeauna în vedere ziua intervenției Domnului în judecată asupra pământului, conducând la restaurarea lui Israel și la binecuvântarea națiunilor. Este ziua când Domnul va interveni în problemele acestei lumi, ocupându-Se de orice rău și introducând toate binecuvântările domniei Sale.

     Deși este inutil să le scrie despre această zi, apostolul le amintește trei fapte importante :

   - Întâi de toate, le spune cum va fi introdusă ziua Domnului. Aceasta va fi un eveniment neașteptat pentru lume, așa cum un hoț vine pe neașteptate în noapte (5:2) ; ea va veni deodată, ca durerile peste femeia însărcinată (5:3).

   - În al doilea rând, apostolul vorbește despre starea lumii când va fi introdusă ziua Domnului. Lumea va atinge un stadiu de autosatisfacție combinat cu o ignoranță absolută față de Dumnezeu. Toate eforturile politicienilor de astăzi sunt îndreptate pentru abolirea războiului și asigurarea securității națiunilor. Eforturile lor vor atinge un punct care, în aparență, vor fi încununate de succes, și vor zice : "pace și siguranță". Dar vai ! toate aceste eforturi Îl lasă pe Dumnezeu deoparte : ele sunt făcute de o lume care Îl ignoră pe Dumnezeu, o lume descrisă prin aceste două cuvinte "în întuneric" (5:4).

       - În al treilea rând, în ce privește rezultatul său, venirea zilei Domnului va aduce judecata peste cei răi, "o pieire deodată" de care "nu vor scăpa" (5:3).

     5.2     1 Tes. 5:4-11 - Purtarea care este potrivită pentru cei care umblă în lumina zilei viitoare a Domnului

     5.2.1     1 Tes. 5:4-5

     Dacă, în viitor, ziua Domnului va avea consecințe teribile pentru lumea nelegiuită, în prezent, lumina acestei zile trebuie să aibă un efect benefic asupra oamenilor evlavioși.

     Credincioșii, cei pe care apostolul îi numește frați, nu sunt în întuneric. Ei sunt "fiii ai luminii și ai zilei". Credincioșii sunt caracterizați prin cunoașterea lui Dumnezeu și prin faptul de a fi în lumina zilei care va veni. Lumea este caracterizată prin "noapte" și "întuneric". Absența lui Hristos este ceea ce face noapte, și ignorarea lui Dumnezeu care constituie întunericul (comp. Ioan 12:35,36,46 ; 13:30).

     Acești convertiți cărora apostolul le-a scris, s-au întors la "Dumnezeul viu și adevărat". Fiind în lumina lui Dumnezeu, deplin revelată în Hristos, nu mai erau ignoranți în ce-L privește pe Dumnezeu, și nu mai erau surprinși de judecata bruscă care vine peste lume.

     5.2.2     1 Tes. 5:6-7

     Fiindcă sunt fii ai luminii și ai zilei, apostolul îi îndeamnă să fie consecvenți în ce privește caracterul lor.

     El le spune, înainte de toate, "să nu dormim ca ceilalți" (5:6a). Un om care doarme nu este influențat de tot ceea ce se petrece în jurul său și nu este conștient. Lumea este total inconștientă spre ceea ce se îndreaptă, de întreaga inutilitate a tuturor eforturilor sale și de apropiata sa ruină. Credincioșii trebuie să vegheze ca să nu cadă într-o stare de apatie spirituală, deviind precum lumea, și indiferenți față de ziua Domnului.

     În al doilea rând, trebuie să veghem (5:6b). Trebuie nu doar să așteptăm venirea Domnului, dar și să veghem. Domnul Însuși a spus : "Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind" (Luca 12:37).

     În al treilea rând, suntem îndemnați să fim treji (5:6b), în contrast cu o stare reprezentată prin beție (5:7), care plasează omul sub o influență rea. Trebuie să veghem ca să nu fim sub influențele toxice ale lumii. Cu privire la Hristos și la ziua Sa, trebuie să veghem ; cu privire la lume, trebuie să fim treji.

     5.2.3     1 Tes. 5:8

     În al patrulea rând, dacă vrem să scăpăm de influențele nefaste ale acestei lumi, avem nevoie de platoșa credinței și a dragostei, și de coiful mântuirii. Pentru a scăpa lumea din vedere, avem nevoie de credință, căci credința nu este influențată de vedere, ci trăiește în lumina a ceea ce nu se vede. Pentru a scăpa de pofta lumii, este nevoie să fim guvernați de dragoste. Pentru a scăpa de planurile deșarte ale lumii cu privire la viitor, cu perspectivele lor înșelătoare și speranțele lor deșarte, avem nevoie de "speranța mântuirii". Nu este speranța de a îmbunătăți starea lumii, sau de a reforma răul din lume, ci ceea ce așteptăm este împlinirea speranței mântuirii care ne va elibera complet de lume și de judecata ei, pentru a avea parte de lumea viitoare

     5.2.4     1 Tes. 5:9-10

     În al cincilea rând, pentru a susține "credința", "dragostea" și "speranța", avem nevoie să realizăm scopul lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu nu rânduit credinciosul la mânie (5:9a), ci "la dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos". Mântuirea este văzută aici ca eliberarea viitoare, finală și completă de lume și de judecata ei viitoare.

     La ceea ce Dumnezeu ne-a rânduit este adus "prin Domnul nostru Isus Hristos" și prin moartea Sa pentru noi (5:9b). El a murit pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. Eficacitatea morții Sale este de așa natură încât ne face potriviți să fim "împreună cu El" (5:10). Dacă adormim, noi plecăm să fim împreună cu El, după cum a putut să-i spună tâlharului muribund de pe cruce : "Astăzi vei fi cu Mine în paradis". Dacă totuși suntem lăsați aici pentru un timp, El vrea să umblăm în despărțire de lume "împreună cu El".

     5.2.5     1 Tes. 5:11

     În al șaselea rând (5:11a), apostolul zice : "De aceea, încurajați-vă unii pe alții". Văzând că suntem rânduiți pentru mântuire, și că privilegiul nostru este de a trăi împreună cu Hristos acum, și de a fi răpiți împreună la întoarcerea Domnului în văzduh foarte curând, să ne încurajăm unii pe alții în toate necazurile și greutățile drumului.

     În al șaptelea rând (5:11b), apostolul ne îndeamnă să ne zidim unul pe altul, în credința noastră preasfântă, după cum este spus în altă parte (Iuda 20). Părtășia creștină, potrivit lui Dumnezeu, este deci alcătuită din credincioși care se iubesc unii pe alții, care se îndeamnă (încurajează) unii pe alții și care se zidesc unii pe alții (3:12 ; 4:9,18 ; 5:11).

     5.3     1 Tes. 5:12-22 - Îndemnuri și avertismente

     După ce i-a mângâiat pe sfinți cu privire la cei care au adormit, și cu privire la ziua Domnului și la însemnătatea ei prezentă asupra vieții și a căilor noastre, apostolul ne dă îndemnuri și avertismente generale referitoare la pericolele speciale la care suntem cu toții expuși permanent.

     5.3.1     1 Tes. 5:12-13

     Recunoașterea celor care conduc în Domnul. Suntem îndemnați să-i recunoaștem pe cei care se ostenesc în slujba Domnului și care conduc pe ai Săi în teamă de Domnul, chiar dacă trebuie să ne avertizeze. Trebuie să apreciem foarte mult astfel de persoane în dragoste datorită lucrării lor. Nu se sugerează ca îndemnul să se limiteze doar la cei care și-au abandonat vocația (meseria) lor pământească ;  poate fi și acesta cazul, sau nu.

     "Fiți în pace între voi" (5:13b). Există totdeauna pericolul să ne tulburăm cu alții pe cale. Altădată, Domnul a putut să-i întrebe pe ucenicii Săi "Despre ce discutați pe drum? Și ei tăceau, pentru că pe drum se întrebaseră unul pe altul cine să fie mai mare" (Marcu 9:33-34). În spatele oricărei dispute care are loc în mijlocul poporului lui Dumnezeu, se va găsi probabil că, indiferent de subiectul imediat al disputei, motivul este că cineva vrea să fie mai mare. Altfel, oricare ar fi dificultatea, nu este nevoie de ceartă. Doar în măsura în care îl considerăm superior pe celălalt față de noi înșine putem "fi în pace" între noi.

     5.3.2     1 Tes. 5:14

     Grija evlavioasă unii față de alții. În poporul lui Dumnezeu ar trebui să fie această grijă evlavioasă pentru a-i avertiza pe toți cei care sunt înclinați să umble în dezordine, pentru a mângâia pe cei descurajați și pentru a veni în ajutorul celor slabi.

     Răbdarea. Oricare ar fi forma pe care o ia această grijă, ea trebuie exersată față de toți cu răbdare. Este foarte ușor să fii răbdător față de persoane care sunt blânde și smerite, dar va fi necesar un mare har dacă vrem să dovedim răbdare față de toți, fie ca sunt blânzi și smeriți, fie că sunt provocatori și agresivi.

     5.3.3     1 Tes. 5:15

     Respingerea răzbunării (5:15a). Trebuie să veghem ca nimeni să nu întoarcă rău pentru rău. Există întotdeauna pericolul de a răspunde la carne prin carne. Poate că trebuie să tăcem în prezența răutății, și chiar să evităm pe cel care acționează astfel (2 Tim. 4:14-15), dar în niciun caz nu trebuie să răspundem cu rău pentru rău.

     "Urmăriți ce este bine" (5:15b). Evitând răul, trebuie să "urmărim ce este bine unii față de alții și față de toți". Cărnii îi place să se ocupe de rău ; dar, în timp ce aceste îndemnuri ne avertizează să nu fim indiferenți față de rău, și chiar să ne ocupăm de el dacă este cazul, totuși, ceea ce trebuie să urmărim este ceea ce este bine.

     5.3.4     1 Tes. 5:16

     "Bucurați-vă întotdeauna". Lumea este plină de tristețe, și într-o astfel de lume Domnul a fost Omul durerilor știind ce este întristarea ; dar bucuria Lui în Tatăl și în perspectiva care era înaintea Lui era neîntreruptă. Astfel, în ceasul cel mai sumbru al lepădării Sale, citim : "Isus S-a bucurat în duh" (Luca 10:21). În același fel, credinciosul este chemat să se "bucure întotdeauna".

     5.3.5     1 Tes. 5:17

     "Rugați-vă neîncetat". Rugăciunea este o resursă întotdeauna prezentă pentru cel credincios. Oricare ar fi îngrijorările, încercările, solicitările, trebuie să le facem cunoscute lui Dumnezeu prin rugăciune (Filip. 4:6).

     5.3.6     1 Tes. 5:18

     "Mulțumiți pentru toate (în fr. este "în toate")". Rugăciunea trebuie să fie însoțită de mulțumiri. Nu suntem chemați să mulțumim pentru toate, ci în toate. În încercările cele mai dureroase, sau în durerile cele mai profunde, credința va găsi ceva pentru care să mulțumească.

     5.3.7     1 Tes. 5:19

     "Nu stingeți Duhul". În epistola către Efeseni suntem avertizați să nu întristăm Duhul, care, potrivit pasajului, are legătură cu îngăduința cărnii. Aici, contextul este rugăciunea, mulțumirea și profeția. "A stinge Duhul" pare să însemne împiedicarea rugăciunii, sau a laudei, sau a slujirii. Aceasta poate fi prin forțarea unei slujiri în afara călăuzirii Duhului, sau reținerea de la exercitarea slujirii când Duhul ar vrea să conducă la rugăciune sau laudă

     5.3.8     1 Tes. 5:20

     "Nu disprețuiți profețiile". Epistola către Corinteni ne spune că cel care profețește "vorbește oamenilor pentru zidire, îndemnare și mângâiere" (1 Cor. 14:3). Să nu luăm cu ușurătate ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună prin slujitorii Săi.

     5.3.9     1 Tes. 5:21

     "Cercetați toate lucrurile". Dacă nu trebuie să disprețuim o slujire, nu suntem mai puțin responsabili de a o "cerceta" [testa] prin Cuvânt. Există întotdeauna pericolul de a primi un adevăr prin simpla autoritate a celui care învață. Apostolul a putut spune într-o epistolă : "doi sau trei profeți să vorbească, iar ceilalți să judece" (1 Cor. 14:29).

     "Țineți ce este bun". După ce am cercetat ceea ce am auzit, trebuie să reținem, sau să ținem cu tărie, ceea ce este bun. De multe ori, există tendința de a reține ceea ce nu este de folos, și a lăsa să ne scape ceea ce este bun.

     5.3.10     1 Tes. 5:22

     "Feriți-vă de orice formă a răului". Este ușor să stăm departe de anumite forme ale răului care poate nu ne atrag și să condamnăm aspru păcatele spre care noi nu suntem atrași. Îndemnul este de a ne feri de orice rău, de orice formă pe care el ar putea să o ia.

     5.4     1 Tes. 5:23-28 - Rugăciunea finală și salutările

     5.4.1     1 Tes. 5:23

     În concluzie, apostolul se îndreaptă către Dumnezeu pentru acești sfinți, dorind ca "Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească deplin" ; și ca omul în întregime, duh, suflet și trup, să fie păstrat fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Dumnezeu ar vrea ca fiecare parte a omului - duhul său, afecțiunile sale și trupul său - să fie pusă deoparte de această lume și păstrată pentru Hristos, pentru ca atunci când Domnul nostru Isus Hristos va veni să împărățească, să fim găsiți fără vină  și ca să primim o răsplată deplină.

     5.4.2     1 Tes. 5:24

     Cel care ne-a chemat la glorie este credincios și va împlini scopul pentru care El ne-a chemat.

     5.4.3     1 Tes. 5:25-28

     În încrederea dragostei, apostolul contează pe rugăciunile celor pentru care s-a rugat. El îi salută cu o sfântă afecțiune și îi roagă fierbinte, în Domnul, ca scrisoarea să fie citită tuturor fraților. O astfel de rugăminte avea, fără îndoială, o aplicație deosebită într-o vreme când foarte mulți nu știau să citească.

     În final, el dorește ca harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu ei.

                     .................................................................//...................................................     

     

     

 

                                    Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                  - IV -

     Hamilton Smith

     4     1 Tesaloniceni 4 - Calea credinței

     "Căci mi-ai salvat sufletul de la moarte; nu-mi vei păzi picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii?" (Ps. 56:13).

     Omul evlavios din Psalmul 56 se afla în opoziție cu dușmanii săi care duceau război împotriva lui în fiecare zi, sucindu-i cuvintele, urmărindu-i pașii și pândind sufletul său. În prezența acestei opoziții, psalmistul se îndreaptă spre Dumnezeu și se încrede în El (v. 1,3). În consecință, el este izbăvit de vrăjmaș, realizează că Dumnezeu este pentru el, și acum este liber "să umble înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii" (v. 9,13).

     La rândul lor, tinerii credincioși din Tesalonic au trecut prin experiențe foarte asemănătoare cu cele ale psalmistului. După cum am văzut în cap. 3, ei au trecut prin suferințe și necazuri prin care vrăjmașul căuta să-i facă să părăsească calea credinței și să-i forțeze să se întoarcă în lume (1 Tes. 3:3,5). În încercarea lor, ei s-au îndreptat spre Domnul și "au rămas tari în Domnul" față de toate atacurile vrăjmașului (3:8). Susținuți de Domnul și eliberați de ispititor, ei aveau libertatea de a umbla înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii. Astfel, încercarea credinței pusă înaintea noastră în cap. 3 pregătește calea credinței plasată înaintea noastră în cap. 4. În acest capitol 4, apostolul ne arată deci cum trebuie să "umblăm plăcuți lui Dumnezeu".

     Înaintea noastră sunt puse patru mari trăsături morale care caracterizează calea credinței :

     - înainte de toate, sfințirea înaintea lui Dumnezeu (4:1-8) ;

     - apoi, dragostea unii față de alții (4:9-10) ;

     - în al treilea rând, dreptate față de cei de-afară (4:11-12) ;

     - în final, mângâiere în vederea venirii Domnului (4:13-18).

     Astfel, capitolul prezintă un frumos tablou al părtășiei creștine după buna plăcere a lui Dumnezeu : o părtășie de credincioși umblând pe calea credinței, mergând să-L întâlnească pe Hristos în văzduh și marcată de sfințire, dragoste, dreptate și mângâierea speranței ; o părtășie de persoane în contrast izbitor cu lumea din jur marcată de poftă, ură, corupție și lipsa speranței.

     4.1     1 Tes. 4:1-2

     Apostolul începe această parte a epistolei sale amintind acestor credincioși că ei au învățat de la el cum trebuie să umble ca să să fie plăcuți lui Dumnezeu ; ei au învățat atât prin instrucțiunile sale, cât și prin felul său de a trăi (2:10-11). Acum, el îi roagă ca, pe măsură ce timpul trece, umblarea lor să fie din ce în ce mai mult pentru plăcerea lui Dumnezeu. Le amintește că aceasta este o poruncă directă a Domnului Isus, subliniind cu insistență importanța acestei umblări practice. În timp ce ne bucurăm de privilegiile pe care harul ni le-a dăruit, trebuie să veghem să nu slăbim în practica care ar trebui să-i caracterizeze pe cei care au fost atât de binecuvântați. Adevărul care ne-a vestit binecuvântările noastre ca credincioși ne învață, de asemenea, cum să umblăm într-un  fel plăcut lui Dumnezeu (conf. Tit 2:11-12). 

     4.2     1 Tes. 4:3-8 - Sfințirea înaintea lui Dumnezeu

     4.2.1     1 Tes. 4:3-5

     Prima trăsătură care ar trebui să caracterizeze pe cei care mărturisesc numele  lui Isus și umblă pe calea credinței, este curăția personală. În sistemul păgân, de unde acești convertiți au fost chemați, nu doar  că poftele cărnii erau urmărite fără rușine în viața lor de zi cu zi, dar religia lor depravată a divinizat aceste pofte. Ei erau înconjurați de un sistem idolatru care glorifica pofta, și în care imoralitatea cea mai josnică făcea parte din ritualul templelor. În aceste zile de la sfârșit, suntem înconjurați de mărturisirea falsă a creștinătății care se întoarce repede la grozăvia păgânismului adăugând în plus răul pe care îl îmbracă sub forma evlaviei (2 Tim. 3:1-5). Dacă deci aceste îndemnuri și aceste avertismente erau atunci necesare, ele sunt de o mai mare importanță în aceste ultime zile dificile. Pericolul acum ca și atunci este acela că, fiind înconjurați de o lume profană care își afișează în mod deschis rușinea, am devenit aproape, fără să ne dăm seama, indiferenți, sau lejeri în gândurile noastre cu privire la rău.

     Dacă, deci, vrem să umblăm într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu, ni se spune clar că voia lui Dumnezeu este să umblăm în sfințirea practică, abținându-ne de la poftă, și ținând vasele noastre omenești ca puse de-o parte pentru utilizări onorabile, și nu pentru satisfacerea poftelor rele așa cum o fac cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. 

     4.2.2     1 Tes. 4:6-8

     În plus, suntem avertizați ca nu cumva carnea, profitând de relațiile libere și fericite din interiorul cercului creștin, să nu permitem tolerarea necurăției în relațiile noastre sociale unii cu alții. Domnul va răzbuna orice rău de acest fel făcut unui frate. Dumnezeu ne-a chemat la sfințenie. A ceda deci la aceste pofte josnice nu înseamnă doar a păcătui unul împotriva altuia, ci înseamnă a-L disprețui pe Dumnezeu și a ignora pe Duhul Sfânt care ne-a fost dat. 

     4.3     1 Tes. 4:9-10 - Dragostea unii față de alții

     După ce am fost atenționați cu privire la poftă care duce la păcat împotriva lui Dumnezeu și la nedreptate unul față de altul, apostolul ne îndeamnă să ne "iubim unii pe alții". Pofta este chiar contrariul dragostei. Pofta este satisfacerea sinelui, în căutarea propriei noastre plăceri, inclusiv în detrimentul altora. Dragostea este ștergerea sinelui, în căutarea binelui altora. Știind că părtășia creștină nu poate trăi cu adevărat decât în atmosfera dragostei, apostolul dorea ca acești tineri convertiți, și noi de asemenea, să apreciem marea putere a dragostei. El a recunoscut deja cu bucurie "osteneala dragostei" lor (1:3). le-a amintit dragostea sa pentru ei, și în acest mod i-a introdus într-un cerc al dragostei (2:17,18) ; el s-a rugat ca Domnul să-i facă să crească și să prisosească în dragoste unii față de alții și față de toți (3:12) ; acum, după ce a primit vești bune cu privire la dragostea lor (3:6), îi îndeamnă să prisosească și mai mult în dragoste (4:10). În ultimul capitol al epistolei, apostolul încurajează pe sfinți să îmbrace platoșa credinței și a dragostei și să prețuiască "nespus de mult în dragoste" pe cei care se ostenesc între ei (5:8,13). Dragostea este legătura desăvârșirii, care îi leagă pe sfinți împreună pentru a-L manifesta pe Hristos. Orice alte calități ar avea, dacă lipsește dragostea, nu va exista o manifestare reală a lui Hristos, căci propriile cuvinte ale Domnului sunt : "Prin aceasta vor cunoaște toți că Îmi sunteți ucenici, dacă aveți dragoste unii față de alții" (Ioan 13:35). 

     4.4     1 Tes. 4:11-12 - Dreptate față de cei din afară

     Trebuie să umblăm drept și onorabil față de cei care sunt în afara cercului creștin. În acest scop, apostolul a zis "să căutați cu stăruință să fiți liniștiți și să vă vedeți de ale voastre". Este natural pentru un om din lume să ia parte la problemele lumii, chiar cele care sunt de interes doar local. Creștinul, trebuie să-și amintească că este chemat afară din lume, să se străduiască sincer să lupte împotriva acestei tendințe naturale, continuându-și liniștit calea sa, evitând pe cât posibil chestiunile și controversele care preocupă lumea din jurul său. Trebuie să lucrăm cu propriile noastre mâini, să acționăm onest în relațiile noastre de afaceri, pentru a ne satisface nevoile zilnice. Există mulți cei care, după cum știm din Scriptură (5:12-13), se dăruiesc lucrării de slujire a Cuvântului, dar, evident, gândul lui Dumnezeu pentru ai Săi este, de-o manieră generală, ca să rămână în vocația lor pământească, dacă o pot face împreună cu Dumnezeu.

     4.5     1 Tes. 4:13-18 - Mângâiere în vedere venirii lui Hristos

     4.5.1     1 Tes. 4:13-14

     Nu doar că drumul creștin trebuie să fie marcat de sfințire, dragoste și dreptate, dar el trebuie să fie marcat și de bucurie prin fericita speranță a întoarcerii Domnului. La momentul când apostolul scria sfinților din Tesalonic, un nor a întunecat speranța lor prin necunoașterea adevărului. Acesta poate este și motivul pentru care, la întoarcerea sa, Timotei nu menționează speranța lor în raportul său, ci doar "credința" și "dragostea" lor (3:6). Apostolul le scrie pentru a risipi acest nor.

     Facem bine să dăm atenție la cuvintele apostolului, căci, prin răspunsul său la neștiința lor, apostolul dă învățături Bisericii din toate timpurile  cu privire la distincția dintre venirea Domnului pentru ai Săi, și venirea Domnului cu ai Săi.

    Acești sfinți au fost puși la curent, prin învățătura apostolului, că Domnul avea să Se întoarcă pe pământ pentru a introduce domnia Sa de glorie și binecuvântare. Ei au fost convertiți "pentru a aștepta din ceruri pe Fiul Său" (1:10). Așteptându-L, o parte din ai lor au adormit, și le-a trecut prin minte că aceștia nu vor fi acolo ca să-L întâlnească pe Domnul la revenirea Sa în glorie. Se pare că nu aveau nicio îndoială cu privire la prezența lor în cer, dar dacă Hristos era în glorie, iar trupurile sfinților erau în mormânt, cum ar putea să fie ei prezenți pentru a-L întâmpina pe Domnul la întoarcerea Sa și pentru a domni împreună cu El?

     Aceasta este dificultatea la care răspunde apostolul. Mai întâi, el le spune acestor credincioși că nu este motiv de întristare cu privire la cei care au adormit, precum sunt ceilalți care nu au speranță. El spune : "Dacă credem că Isus a murit și a înviat, tot așa Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus". Viitorul lor a fost deja arătat în persoana lui Hristos. El a murit, și ei de asemenea au murit ; El a înviat, și ei de asemenea vor învia ; și fiind înviați, ei vor veni împreună cu El.

     În timp ce apostolul prezintă moartea și învierea lui Isus ca descriind ceea ce va fi adevărat pentru credincios, este de remarcat că el spune "Isus a murit" când vorbește despre Domnul, în timp ce el spune "cei care au adormit" când face referire la moartea credinciosului. A trebuit ca Domnul să înfrunte moartea în locul nostru, în toată grozăvia ei, ca plată a păcatului ; dar pentru credincios, a muri înseamnă a intra în odihnă prin adormire.

     Astfel, apostolul a declarat destul de clar că moartea credinciosului nu diminuează cu nimic speranța creștinului. El arată că atât sfinții care au adormit, cât și sfinții vii, vor veni împreună cu Hristos pentru a domni.

     4.5.2     1 Tes. 4:15-18

     Apostolul este astfel condus să ne învețe despre marea taină : pentru ca noi să putem veni împreună cu Hristos, trebuie mai întâi ca Domnul să vină pentru ai Săi. Întrucât toți vor veni împreună cu Hristos, cei care vor rămâne vii până la venirea Domnului nu vor avea niciun avantaj față de cei care au adormit. Sfinții vii nu o vor lua înaintea sfinților adormiți în bucuria binecuvântărilor Împărăției.

     Acest mare adevăr al venirii Domnului pentru sfinții Săi este introdus cu certitudinea că apostolul vorbește "prin Cuvântul Domnului". Apoi ne este spus cum va veni Domnul pentru noi. Domnul Însuși va coborî din cer, după cum a spus deja ucenicilor Săi : "voi veni din nou și vă voi lua la Mine Însumi" (Ioan 14:3). Apoi, constatăm că dacă se spune că El va coborî din cer, nu se spune că El va coborî pe pământ. Când va veni pentru sfinții Săi, nu va fi decât în văzduh. Va veni cu un strigăt de comandă, preluat de arhanghel care, se pare, sună din trâmbița lui Dumnezeu. La sunetul trâmbiței, cei morți în Hristos vor învia primii, apoi noi cei vii care rămânem, vom fi răpiți împreună cu ei ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi totdeauna cu Domnul. "Încurajați-vă", spune apostolul, "unii pe alții prin aceste cuvinte". În momentele noastre de doliu, ne încurajăm adesea unii pe alții spunând că preaiubitul nostru este absent din trup și prezent cu Domnul. Din fericire acest lucru este adevărat, dar apostolul trece peste această stare intermediară și ne încurajează spunând că toți vom fi împreună când Domnul va veni pentru noi.