SERILE EVANGHELIILOR

     Benjamin Rossel

     "Si in timpul serii va fi lumina" (Zah. 14:7). Acest cuvant se va realiza in mod deplin atunci cand Hristos va imparati in Sion, dar deja in Evanghelii el si-a gasit o aplicatie repetata. Daca noaptea isi intinde valul sau de intuneric, straluceste o lumina, care emana din persoana adorabila a lui Isus. Intuneric si lumina, seara si dimineata, la fel ca si alte elemente fizice ale creatiei, imbraca, in Cuvant, o semnificatie spirituala, legata intim de primul sens, literal.

     Studiind diferitele seri din Evanghelii, se distinge de fiecare data trei elemente :

     a)  seara in sine aduce intuneric,

     b)  o imprejurare dificila legata de ea,

     c)  in final, prezenta luminoasa a lui Isus care face ca ai Sai sa primeasca mangaierile de care inima Lui este plina.

     Vom cerceta imprejurarile, in numar de noua, care au avut loc seara, si vom avea grija de fiecare data la modul in care autorii inspirati incadreaza relatarea lor in timp.

     1     Prima imprejurare : boala

     Matei 8:16          "Si, cand s-a facut seara... "

     Marcu 1:32         "Si, cand s-a facut seara, cand a apus soarele... "

     Luca 4:40           "Si, apunand soarele... "

     Prima seara mentionata in Evanghelii are loc in Galileea. Iudeii dispretuiau aceasta regiune si pe locuitorii ei, conform cu Ioan 7:52, printre altele. Intr-adevar, fariseii ii raspund lui Nicodim, care nu voia ca Isus sa fie judecat "daca nu a auzit intai de la El si nu a cunoscut ce face... :Si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca nici un profet nu s-a ridicat din Galileea". Nazaret, Cana (locul unde Domnul a facut prima minune), Capernaum, alte cetati si sate din aceasta regiune a Palestinei au primit vizita binefacatoare a Domnului, atent intotdeauna la saracii turmei. Omul smerit a venit in ajutorul celor slabi, bolnavi, demonizati : "toti cei care erau bolnavi", zice Scriptura. Prezenta Lui la Capernaum, la inceputul lucrarii Sale, in ceasul cand lumina zilei incepea sa dispara, este semnificativa. Intunericul, dispretul, boala, iata elementele de inima in care Isus este asezat de la inceput pentru a face sa raspandeasca lumina, dragoste, vindecare. Aceasta seara de la Capernaum, seara de boala fizica sau morala, este potrivita pentru a incuraja pe bolnavi. Cand zilele trec una dupa alta, cand lipsa de activitate (datorita bolii, n.t.) se prelungeste, cand suferinta produce o dorinta arzatoare dupa usurare, imaginea lui Isus, singura persoana capabila de o simpatie totala, la Capernaum, la momentul inserarii, nu a adus ea inviorare, inviorare pe care prietenii, oricat de devotati ar fi ei, nu ar putea s-o ofere in acelasi fel?

     In pasajul nostru, Isus a vindecat; la Betania (Ioan 11), El ingaduie ca boala care l-a atins pe prietenul Sau Lazar sa provoace moartea. In cele doua imprejurari, inima lui Isus este aceeasi pentru ai Sai. Ceea ce a facut in zilele intruparii Sale, face si astazi inca.

     2     A doua imprejurare : cea dintai furtuna

     Marcu 4:35          "Si, in ziua aceea, cand s-a facut seara... " (aceeasi imprejurare in Mt. 8:18                                        si 23-27 ; Luca 8:22-25).

     In general, seara aduce momentul de odihna. Domnul, Omul desavarsit, avea nevoie sa doarma; activitatii Sale neobosite ii era necesara acest scurt ragaz. Ce conta pentru El furtuna puternica de vant si valurile furioase, El era Creatorul tuturor lucrurilor. Dimpotriva, ce se poate spune despre ucenici, cu care ne asemanam atat de mult ? Desi Isus era cu ei in corabie, si le-a zis : "Sa trecem dincolo!" (si cum n-ar ajunge ei la locul indicat daca El le-a spus destul de clar ?), ei pun la indoiala grija si puterea Sa. Aceasta este, cu siguranta, noaptea furtunii, dar si cea a necredintei.

     Se face adesea o aplicatie practica din acest episod: trecerea marii reprezinta calatoria vietii cu tot ce implica ea: intuneric, vant si valuri ; sfarsitul acestei treceri, dincolo, pe malul celalalt, va fi cu siguranta atins, caci nu suntem singuri: Isus, in ciuda temerilor si a indoielilor noastre, este impreuna cu noi in corabie, veghind asupra noastra, chiar daca uneori Ii zicem, datorita necredintei noastre: "Invatatorului, nu-Ti pasa ca pierim?"

     3     A treia imprejurare : multimea flamanda

     Matei 14:15          "Iar cand s-a facut seara..."

     Marcu 6:35          "Si, ceasul fiind deja tarziu..."

     Luca 9:12             "Si ziua a inceput sa se plece spre seara..."

     Nu ni s-a intamplat si noua, in momentul cand ar fi trebuit sa oferim o hrana potrivita pentru nevoile sufletelor, sa experimentam incapacitatea noastra de-o maniera acuta gandindu-ne la cuvantul Domnului : "Dati-le voi sa manance" ? Poate chiar, in timp ce Domnul este cuprins de mila la vederea starii nenorocite a omului, am simtit noi uscaciunea unui loc pustiu, care, intr-un anumit fel, reflectata starea inimilor noastre ? Ei bine, este seara esecurilor nostre in toate privintele, dar prezenta lui Isus transforma totul. Nu doar priveste spre cer, nedand nicio atentie locului fara resurse, si binecuvanteaza, ci chiar frange painile, dandu-le ucenicilor si ucenicii multimilor. El vrea ca ai Sai, complet dependenti de El Insusi, sa fie cei care satura pe infometati. El doreste sa-i asocieze pe ucenicii Sai lucrarii Sale de dragoste. Si chiar era necesar ca acestia sa stea aproape de El pentru a putea recurge la puterea Lui. Intr-adevar, El a putut in orice moment sa implineasca cuvintele din Psalmul 132:15 : "Voi binecuvanta din belsug hrana sa, voi satura cu paine pe saracii sai".

     4     A patra imprejurare : a doua furtuna

     Matei 14:23-25      "... si, cand s-a facut seara... Dar, la a patra straja din noapte..."

     Marcu 6:47-48      "Si, cand s-a facut seara... ...pe la a patra straja din noapte..."

     Ioan 6:16                "Dar, cand s-a facut seara..."

     Matei, Marcu si Ioan fac o legatura foarte puternica intre cele doua seri, cea a inmultirii painilor si cea a furtunii. Ucenicii au fost martori ai puterii Domnului cand a saturat multimile, si totusi, cand valurile sunt dezlantuite, ei nu-L recunosc. Greutatile vietii, luptele uneori obositoare pot sa ne faca sa uitam, chiar daca am primit semne clare a bunatatii Sale, ca Isus conduce totul, ca El este Stapanul fiecarei imprejurari din viata noastra. Numai dupa eliberare ucenicii Il recunosc pe Domnul. Este posibil ca acest fapt sa aiba o dubla semnificatie. Pe de-o parte, multi credinciosi au recunoscut mana Domnului nu pe parcursul incercarii in sine, ci mai tarziu. Suferinta a fost mai intai ca un voal, iar dupa aceea o experienta binecuvantata. Pe de alta parte, cand vom ajunge in casa Tatalui (locul spre care noi mergem, ca sa folosim expresia din Ioan 6:21), vom vedea, intr-o lumina deplina, cum Domnul a condus toate detaliile vietii noastre, care pareau atat de tainice pentru noi.

     Intre cele doua relatari, despre inmultirea painilor si furtuna, Isus ia o pozitie binecuvantata pentru ai Sai. "Si, cand s-a facut seara, era singur acolo", pe munte, locul apropierii de Dumnezeu. Indeplinidu-si slujba Sa preoteasca, se ruga pentru cei care luptau impotriva valurilor. Fie ca realizam sau nu, atunci cand drumul crestinului devine intunecos, Domnul, care este acum in cer, se roaga pentru el de-o maniera desavarsita in legatura cu nevoile rascumparatului Sau.

     Mai mult, El Insusi stabileste durata incercarii, Matei si Marcu vorbesc de a patra straja - intre ceasurile trei si sase dimineata - Ioan de douazeci si cinci sau treizeci de stadii, aproximativ cinci kilometri.

     Incheiem aceste meditatii despre seara furtunii prin versetele 29 si 30 din Psalmul 107 : "El opreste furtuna, schimband-o in liniste, si valurile se potolesc (lit. "tac"). Si ei se bucura ca s-au linistit si El ii conduce in portul pe care-l doreau".

     5     A cincea imprejurare : iesirea din Ierusalim

     Marcu 11:11          "...ceasul fiind deja tarziu..." (vezi si v. 19)

     Serile care au precedat moartea Domnului sunt miscatoare de privit. Este vorba, fara nicio indoiala, de Lucratorul desavarsit care a incheiat ziua Sa de munca. Iov se exprima in acesti termeni cu privire la om : "... ca un lucrator platit, la sfarsitul zilei" (Iov 14:6). Dar seara din Marcu 11:11 nu este doar seara lucrarii binecuvantate a Domnului. Este, de asemenea, intunericul moral care se intinde peste poporul care L-a lepadat pe Mesia al sau. "Acesta este ceasul vostru si puterea intunericului" (Luca 22:53). Dar daca noaptea a invaluit Ierusalimul si pe locuitorii lui, ce lumina stralucea in Betania unde Fiul lui Dumnezeu era primit ! Era in timpul uneia din aceste ultime seri cand Maria a varsat nardul curat pe picioarele lui Isus.

     Versetul 11 din Marcu 11 are ceva izbitor : Domnul intrand in Ierusalim si in templu; apoi plimbandu-Si privirile Sale in toate partile : nimic care sa raspunda dragostei si sfinteniei Sale... Venise seara lepadarii Sale, El iese, si Betania apare pentru Mantuitorul obosit ca un refugiu de pace, un popas binefacator.

     6     A sasea imprejurare : tradarea lui Iuda

     Matei 26:20          "Si, cand s-a facut seara..." (la fel si in Marcu 14:17).

     Aceasta este ultima seara din viata Mantuitorului. Camera a fost pregatita pentru ca Pastele sa poata fi sarbatorit. "El a stat la masa cu cei doisprezece" (Mt. 26:20). O comuniune foarte dulce este exprimata intre Invatatorul si ucenicii Sai, si totusi, de la inceputul mesei, Isus aminteste de tradarea lui Iuda. In momentul cans s-a facut seara, tristetea a cuprins inimile, Domnul este tulburat in duhul Sau. Lunga istorie a relatiilor dintre El Insusi si ucenicul Sau, insensibil la dragostea Sa, va cunoaste deznodamantul sau. Iuda primind bucatica, iese indata. "Si era noapte" (Ioan 13:30). Aceste trei cuvinte sunt atat de expresive incat nu este nevoie de a descrie in niciun alt fel puterea intunericului moral asupra unui suflet.

     Dupa plecarea tradatorului, Isus poate sa-Si reverse sentimentele inimii Sale si sa instituie cina. Ce dulceata in aceste discutii si in masa de dragoste in ciuda intunericului de afara !

     7     A saptea imprejurare : ingroparea

     Matei 27:57          "Si, cand s-a facut seara... "  

     Marcu 15:42          "Si, cand se facuse deja seara..."

     Luca 23:54            "Si era ziua Pregatirii si se insera spre sabat."

     Domnul a fost rastignit intr-o vineri, zi pe care iudeii o numeau "ziua Pregatirii". Se insera spre sabat. Din acest moment era, intr-adevar, inceputul sabatului. De unde si expresia din Luca "se insera spre sabat (fr. : "amurgul, asfintitul, sabatului), care tradus in mod literal ar insemna : "sabatul incepe sa straluceasca", aluzie poate la steaua de seara sau la lampile care luminau pentru a celebra aceasta solemnitate. Daca Matei si Marcu fac mentiunea despre o seara care venise, in momentul cand trupul lui Isus a fost coborat de pe cruce, apoi fiind depus in mormantul nou, Luca nu vorbeste decat despre lumina atunci cand incadreaza acest eveniment in timp. Moartea Domnului, in aparenta o infrangere, este in realitate o stralucita biruinta a luminii asupra intunericului. Nu doar ca Jertfa sfanta nu a cunoscut putrezirea, dar, in prima zi a saptamanii, a inviat in toata stralucirea gloriei Sale.

     Cand se facuse seara, micul grup care punea trupul Mantuitorului in mormant inca nu cunostea lumina care emana dintr-o astfel de inmormantare : consecintele imense si binecuvantate ale mortii Domnului.

     Legea interzicea ca sa fie lasat un condamnat pe cruce pe timpul noptii (Deut. 21:22-23). Trebuia ca Fiul sa cunoasca, in conditiile stabilete de Dumnezeu Insusi, onorurile inmormantarii. Ne amintim ca titlurile lui Iosif din Arimateea corespund caracteristicilor fiecarei Evanghelii : Imparatul lui Israel este inmormantat de un om bogat (Mt. 27:57) ; desavarsitul Slujitor, de un consilier onorabil (Mc. 15:43) ; Omul fara pacat, de un om bun si drept (Luca 23:50) ; Fiul etern al lui Dumnezeu, de un ucenic al lui Isus (Ioan 19:38).

     Pentru crestinii aflati in doliu, seara mortii nu poate fi decat tranzitorie. Intr-adevar, trupul credinciosului, ca si al Domnului, prezinta o diferenta fundamentala de cel al celui necredincios. El este locuinta Duhului Sfant si, din cauza acestui fapt, "Cel care L-a inviat pe Hristos dintre morti va face vii si trupurile voastre muritoare, datorita Duhului Sau care locuieste in voi" (Rom. 8:11).

     8     A opta imprejurare : mersul spre Emaus in tristete

     Luca 24:29          "...este spre seara si ziua s-a plecat..."

     Luca foloseste doua expresii (una am intalnit-o deja in cap. 9:12) pentru a insista asupra ideii unei zile care se sfarseste : este spre seara si ziua s-a plecat. Aceasta este seara sperantelor dezamagite, a tristetii. Ce intrebare delicata este adresata acestor doi ucenici : "Sunteti tristi ?" (24:17). Cum cunoaste Domnul starea inimilor fara ca sa-I fie data nicio explicatie ! El nu-i lasa pe ai Sai in intunericul serii singuri pe drum. "El mergea impreuna cu ei" (v. 15). El nu-i lasa mult in nestiinta si singuratate atunci cand se intorc acasa la ei. "Si a intrat ca sa ramana impreuna cu ei" (v. 29). Si daca momentul de seara ne sugereaza nu doar tristetea ucenicilor, dar si greutatea lor de a discerne insemnatatea evenimentelor care s-au derulat la Ierusalim, ochii tinuti (v. 16) sunt deschisi (v. 31), si neintelegerea Scripturilor cu privire la Mesia (v. 21) este schimbata intr-o inteligenta clara a gandurilor lui Dumnezeu (v. 32). Intunericul noptii este inlocuit, inca odata, de lumina pe care o raspandeste Divinul tovaras de drum.

     A merge cu Isus, a discuta cu El, a ramane si a manca cu El (gandul serii care se pleaca este legat aici, la fel ca la Paste, de cel al unei mese care exprima comuniune) este partea fericita a celui rascumparat.

                                 Viata este intunecata

                                 Uneori in ochii mei ?

                                 Tu imprastii orce umbra,

                                 O, Mantuitor glorios !

     9     A noua imprejurare : prima intalnire dupa inviere, in teama.

     Ioan 20:9               "Fiind deci seara, in ziua aceea, cea dintai a saptamanii..."

     Ucenicii au primit de la Maria Magdalena certitudinea "ca L-a vazut pe Domnul si ca El i-a spus acestea" (20:18). Chiar faptul ca Isus a inviat si ca a trimis o pe pacatoasa iertata cu un mesaj minunat nu a fost suficient pentru a indeparta teama lor. Dimpotriva, aceasta prima intalnire dupa cruce, are loc seara ; usile erau incuiate. Umbra se intinde peste cetate si in inimi, dar Isus apare, ocupa locul central ("in mijlocul lor") si schimba teama in bucurie, in doua moduri : printr-un cuvant repetat de doua ori "Pace voua !" si  printr-un gest "le-a aratat mainile si coasta Sa".

     In strangerile adunarii - intr-adevar, realizarea practica a pasajului nostru o gasim in Matei 18:20 - pot fi umbre, uneori destul de profunde. Dar auzind glasul lui Isus, vazand ranile Sale, promisiunea iubirii Sale imense, toate acestea aduc o lumina incomparabila. Secretul bucuriei in prezenta Domnului nu sta in imprejurarile inconjuratoare. Doar auzirea cuvintelor pe care El ni le adreseaza, doar contemplarea Persoanei Sale pot face din noi ucenici "care se bucura".

     Ajungand la sfarsitul acestei examinari rapide a serilor din Evanghelii, observam ca cele noua imprejurari alcatuiesc trei grupe distincte. Vindecarea bolnavilor, prima furtuna, multimea infometata, a doua furtuna alcatuiesc in final prima grupa, care ne descopera grija Bunului Pastor pentru oile Sale. A doua ne prezinta iesirea din Ierusalim, tradarea lui Iuda, inmormantarea : lepadarea Domnului de catre poporul Sau si chiar de catre un ucenic, moartea Lui rusinoasa dar si inmormantarea Sa marcata de o onoare incomparabila. In final, a treia grupa scoate in evidenta prezenta binefacatoare a Celui inviat in umblarea alor Sai si in strangerea lor.

     Daca, in glorioasa Imparatie milenara, "in timpul serii va fi lumina" (Zah. 14:7), in starea eterna, " nu va mai fi noapte, si nici nevoie de lampa si de lumina de soare, pentru ca Domnul Dumnezeu va lumina peste ei si vor imparati in vecii vecilor" (Apoc. 22:5).

                                                   Pacatul voit  -  Evrei 10:26


     Christian Briem


     1     Intrebare : Pacatul din mandrie (sau, "cu ingamfare" ; "cu mana inaltata")                                in Vechiul si Noul Testament. Pacatul impotriva Duhului Sfant ?

     Jertfele pentru pacat din Levitic 4 nu erau prevazute decat pentru pacatele facute "din greseala" (sau "nestiinta, neatentie"). La fel este si in Numeri 15 incepand de la v. 27. Dar acolo este aratat ca, pentru pacatul facut "cu mana inaltata", sau tradus altfel "din mandrie", nu exista jertfa, caci "sufletul acela sa fie nimicit din poporul sau" (Num. 15:30). Ce inseamna a pacatui "cu mana inaltata" sau "din mandrie" pentru noi, crestinii de astazi ? Exista pacate care nu pot fi iertate, de exemplu pacatele facute in mod "voit" (Ev. 10:26) sau "impotriva Duhului Sfant" (Mt. 12:31-32) ? Aceste intrebari pot provoca multa tulburare la un copil al lui Dumnezeu.

     1.1     Raspuns : In Noul Testament nu exista diferente intre pacate, in afara de pacatul spre                                   moarte (a trupului).

     Fara indoiala, "pacatul cu mana inaltata" (facut "din mandrie") descrie pacatele facute in mod constient, cu buna stiinta; si este adevarat si deosebit de solemn ca Dumnezeu nu a prevazut pentru acestea nicio jertfa in vechiul legamant, ci, dimpotriva, a poruncit judecata. Cu toate acestea, in ce priveste pe copiii lui Dumnezeu din timpul harului, Noul Testament nu face nicio diferenta. Singura diferenta in acest domeniu, este "pacatul spre moarte" (1 Ioan 5:16-17), si acolo este vorba despre un pacat care, in guvernarea lui Dumnezeu cu copiii Sai, are ca efect moartea trupului, ca in cazul lui Anania si Safira (Fapte 5). Dar acest lucru nu atinge chestiunea mantuirii eterne.

     Dumnezeu nu pleaca de la faptul ca copiii Sai care sunt rascumparati prin sangele Fiului Sau, pacatuiesc in mod intentionat, voit. Ei au viata divina, si aceasta viata nu vrea si nu poate sa pacatuiasca (1 Ioan 3:9). Cand, in ciuda tuturor lucrurilor se intampla uneori, ca si noi, copiii lui Dumnezeu, sa pacatuim cu buna stiinta si in mod voit (nu este asemanator cu Ev. 10), deoarece purtam inca in noi natura veche, si ea vrea sa pacatuiasca si chiar ii face placere. Dar aceasta natura pacatoasa, numita "pacat" sau "carne" in Cuvantul lui Dumnezeu, a fost judecata si condamnata in moartea lui Hristos, astfel ca Dumnezeu nu ne mai vede "in carne", ci "in Hristos" sau "in Duh", ceea ce inseamna practic acelasi lucru (Rom. 8:1-9).

     Atunci cand un crestin adevarat pacatuieste, acesta nu este un caz normal in ochii lui Dumnezeu - si credinciosul poate, de asemenea, sa-l vada asa - ci este un fel de stare exceptionala care conduce, cu siguranta, la faptul ca partasia cu El este impiedicata, si ea nu poate fi pusa in ordine decat prin marturisire inaintea Lui. Dar pentru ca Hristos a murit pe cruce pentru ai Sai, copiii lui Dumnezeu au, in principiu si in permanenta, viata eterna precum si iertarea pacatelor lor (1 Ioan 5:13 ; Col. 1:14 ; Ev. 10:14-18). Daca nu ar fi asa, niciunul dintre noi nu ar putea fi mantuit. Hristos Insusi nu poate face nimic mai mult pentru noi decat ceea ce El a facut; si daca acest lucru nu este suficient, nimic nu ar putea fi suficient; caci El nu poate sa moara inca odata.

     In Evrei 10:26, nu este vorba despre copiii lui Dumnezeu, ci despre oameni care marturiseau ca au aderat la crestinism, la "adevar". Iar cand astfel de marturisitori abandoneaza cu buna stiinta crestinismul, pentru a adopta in schimb o religie omeneasca, aceasta este apostazie de la credinta crestina. Aceasta este ceea ce se numeste pacat voit in acest pasaj. In ceea ce priveste pe crestinii adevarati, acest lucru nu este spus niciodata.

     Referitor la pacatul impotriva Duhului Sfant, deja aceasta expresie nu este corecta. In mod natural orice pacat este indreptat impotriva Duhului Sfant, deoarece Duhul Sfant este Dumnezeu, asemenea Tatalui si Fiului. Dar pasajul din Evanghelii vorbeste, fara exceptie, de blasfemie (sau cuvinte jignitoare) impotriva Duhului Sfant (Mt. 12:31 ; Mc. 3:29 ; Luca 12:10), si este un pacat cu totul special care nu a putut fi facut decat in timpul Domnului. Atunci cand El scotea demonii prin Duhul Sfant si Il acuzau ca ii scotea prin Beelzebul. capetenia demonilor, aceasta era o blasfemie indreptata impotriva Duhului Sfant, care actiona in mod perfect in Domnul Isus (Mt. 12:24-28).

     2     Intrebare : Legatura dintre Evrei 10:26 si 1 Ioan 2:1 (avocat inaintea                                              Tatalui) si 2 Petru 2:20 (cei care se intorc la starea lor de mai                                       inainte).

     In Evrei 10:26, este spus ca, daca cineva pacatuieste voit, nu mai este jertfa pentru pacat, ci doar o infricosatoare asteptare sigura a judecatii. Cum trebuie inteles acest pasaj si cum se potriveste cu 1 Ioan 2:1 unde Hristos ne este prezentat ca avocat atunci cand noi pacatuim ? 2 Petru 2:20 nu ne arata aceeasi situatie cu Evrei 10:26 ?

     2.1 Raspuns : Marturisitorii fara viata din Evrei 10:26 si 2 Petru 2:20. Restabilirea bucuriei                                   comuniunii in 1 Ioan 2:1.

     Versetul 26 din Evrei 10 nu se refera la copiii lui Dumnezeu atunci cand ei pacatuiesc, ci la iudeii care au parasit iudaismul si au aderat la o marturisire exterioara a crestinismului, dar in realitate ei nu erau nascuti din nou. Pentru a scapa de dispretul care era legat de Numele lui Hristos, ei erau dispusi sa abandoneze crestinismul, inclusiv crestinismul in valoarea jertfei perfecte a lui Hristos care S-a adus o data pentru toate. Sub acest punct de vedere este vazut crestinismul in aceasta epistola si este pus in contrast cu iudaismul.

     Ori, cel care abandoneaza crestinismul, pacatuieste "voit", caci in crestinism el a recunoscut adevarul, intr-o anumita masura, si a primit cunostinta despre jertfa lui Hristos si a rezultatelor sale binecuvantate. Dar daca el paraseste toate acestea si alege dupa propria sa vointa pacatul, atunci nu mai ramane pentru el nicio alta jertfa eficace. Daca refuza jertfa lui Hristos, unde are sa gaseasca in afara crestinismului o alta jertfa pentru pacate ? A prefera iudaismul sau orice alta religie omeneasca in locul cerstinismului, "dupa primirea cunostintei adevarului", aceasta insemna apostazie, abandonarea credintei crestine. Sfarsitul unui astfel de om nu poate fi decat judecata (vezi 6:1-8).

     Prin urmare, acest pasaj nu vorbeste mai mult decat 2 Petru 2:20 ca un credincios ar putea sa mearga la pierzare (pierderea mantuirii). El arata mai de graba ceea ce il asteapta pe un simplu marturisitor fara viata (divina, n.t.) cand leapada singura jertfa a lui Hristos. Bineinteles, scriitorul epistolei nu vorbeste de "cineva", ci de "noi" (daca noi pacatuim voit...), dar el face asa deoarece aceasta epistola il vede pe marturisitorul crestin credincios si pe marturisitorul crestin necredincios pe acelasi teren, cel al marturiei crestine. Cel care marturiseste ca este al lui Hristos, este responsabil inaintea lui Dumnezeu sa umble intr-un mod corespunzator marturiei sale. Marturisitorul credincios este capabil de a satisface aceasta responsabilitate, dar nu si marturisitorul necredincios. Nimeni nu trebuie sa se gandeasca  ca acest cuvant de atentionare nu il priveste. Dar in consecinta lui finala, totusi, el nu vizeaza decat pe cei care nu au trecut prin nasterea din nou.

     In contrast cu Evrei 10, in 1 Ioan 2:1 este vorba in mod exclusiv de copiii lui Dumnezeu. Daca noi pacatuim ca credinciosi, avem atunci in Persoana Domnului Isus un avocat (lit. : "cineva care vorbeste pentru noi") la Tatal, care, ca Cel drept inaintea Tatalui, este ispasire  (fr. "propitiere", n.t.)(*) pentru pacatele noastre. Chiar in cazul rusinos cand noi am pacatuit, nu se modifica relatia noastra cu Tatal : suntem si ramane copiii Sai,  - copii neascultatori desigur, dar oricum copii. Cu siguranta, bucuria acestei relatii este intrerupta din partea noastra prin pacatul nostru, dar nu realtia in sine. Este o profunda mangaiere sa avem un avocat la Tatal pentru cazul atat de serios de a pacatui - un avocat care este deja activ pentru noi inaintea caderii noastre, si care, in dragostea Lui, face totul pentru a ne aduce la bucuria comuniunii.

     (*) Cuvantul "ispasire" in Biblia fr. implica doua aspecte. Primul este "propitiere" (fr. "propitiation") si se refera la momentul cand marele preot intra o data pe an in Sfanta sfintelor (Lev. 16) cu sangele unui vitel, pentru el, preotul, si cu sangele primului tap, adus ca jertfa pentru pacat pentru tot poporul. Era momentul cand Dumnezeu devenea (ca sa zicem asa) favorabil pentru poporul vinovat. In acest sens, jertfa Domnului Isus adusa inaintea lui Dumnezeu, este valabila pentru intrega omenire. Si la aceasta se refera 1 Ioan 2:2, unde ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire".

     Al doilea aspect este "substituire" si face referire la momentul cand marele preot, dupa ce a iesit din Locasul sfant, pune mainile pe capul celui de-al doilea tap, pentru Azazel, marturisind pacatele poporului, dupa care este alungat intr-un pustiu secetos. Deci, acest tap care poarta asupra sa pacatele poporului, ca substitut, este alungat in pustiu. Acest lucru era valabil doar in virtutea mortii primului tap, cel adus ca jertfa pentru pacat, al carui sange a mers in prezenta lui Dumnezeu. 

     Astazi, aceasta "substituire" este valabila doar pentru cei care si-au marturist pacatele lor inaintea lui Dumnezeu, si recunosc ca Domnul Isus a fost "substitutul" lor inaintea lui Dumnezeu, atunci cand era pe cruce. Adica "cei multi"sau El a purtat pacatele "multora". Nu la toti oamenii, ci doar ale celor care Il recunosc ca "substitut" sau "inlocuitor". Jertfa Domnului Isus implica aceste doua aspecte : o data pentru Dumnezeu, pentru drepturile lui Dumnezeu, si in al doilea rand pentru toti oamenii, dar sunt mantuiti doar cei care cred ca Domnul Isus a purtat pacatele lor in trupul Sau pe lemn sau Domnul Isus a purtat pacatele celor care aveau sa creada in El.

     In concluzie : jertfa Domnului Isus a facut "propitiere" pentru toti oamenii, dar beneficiaza de ea doar cei care cred ca El a fost "substitutul" lor. Aceste doua aspecte dau forma finala a cuvantului "ispasire". Aceste lucruri au mai fost scrise pe acest blog (admin. blog).    

            Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                   - XIV -


     Arend Remmers


     7.4     Cap. 6:13-15 - Constructia templului terminata

     7.4.1     Cap. 6:13

          "Atunci Tatnai, guvernatorul de dincoace de rau, Setar-Boznai si tovarasii lor au facut intocmai, dupa cum trimisese porunca imparatul Cirus".

     Adversarii constructiei templului au trebuit sa se dea batuti inaintea decretului imparatului Persiei. Ei au vrut sa puna capat activitatii de constructie prin intrebarea lor vicleana pusa imparatului imparatului cu privire la justificarea sa. Acum sunt obligati sa vada ca aceasta intrebare a produs exact efectul opus. Daca nu voiau sa cada ei insisi in dizgratie, nu aveau altceva de facut decat sa actioneze in conformitate cu ceea ce imparatul Darius a trimis. Aceasta este ceea ce de fapt au facut.

     7.4.2     Cap. 6:14-15

          "Si batranii iudeilor au construit; si au prosperat prin profetia lui Hagai, profetul, si a lui Zaharia, fiul lui Ido. Si au construit si au terminat, dupa porunca Dumnezeului lui Israel si dupa porunca lui Cirus, si a lui Darius, si a lui Artaxerxes imparatul Persiei. Si casa aceasta a fost terminata in ziua a treia a lunii Adar, care era in anul al saselea al imparatiei imparatului Darius".

     Slujba profetilor Hagai si Zaharia pentru cei din ramasita iudaica, a facut de rusine slaba lor credinta, deja slabita prin multele atacuri din partea vrajmasilor, si lipsa de lor de interes pentru casa lui Dumnezeu. Asa cum am vazut cand am cercetat primele doua versete din cap. 5, acesti profeti i-au incurajat sa reinceapa zidirea. Acum ei repeta incurajarea sau o continua. Aceasta ii face sa prinda curaj pe batrainii lui Iuda, care erau responsabili, si au zidit de atunci fara intrerupere pana au terminat.

     Vedem aici, pe de-o parte slujba si misiunea batranilor pentru a-i conduce pe cei care construiau, si, pe de alta parte, profetii care incurajau si ajutau. Cele doua aspecte isi au locul lor si astazi, caci Dumnezeu a dat diferite daruri de har, care nu trebuie confundate. Cuvantul lui Dumnezeu este foarte clar asupra acestui punct : "Pentru ca, dupa cum intr-un trup avem multe madulare, iar madularele n-au toate aceeasi functie, asa si noi, cei multi, suntem un singur trup in Hristos, si fiecare, madulare unii altora; dar avand diferite daruri de har, dupa harul care ne-a fost dat: fie profetie, sa profetim potrivit masurii de credinta; fie slujba, sa staruim in slujire; fie cel care invata pe altii, in invatatura; fie cel care indeamna, in indemnare; cel care imparte, in simplitate; cel care conduce, cu sarguinta; cel care arata indurare, cu bucurie". (Rom. 12:4-8). Slujba profetului trebuie sa lucreze si astazi zidire, indemnare si mangaiere, in timp ce slujba de evanghelist, pastor si invatator este data  "pentru desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos" (1 Cor. 3:5-17 ; 14:3 ; Efes. 4:11, 12).

     Trei elemente sunt numite ca baza de reusita a realizarii constructiei : slujba mentionata deja a profetilor Hagai si Zaharia, porunca data de Dumnezeu si porunca de la cea mai inalta autoritate omeneasca.

     Porunca data de Dumnezeu de zidirea templului, care este mentionata a doua, nu apare decat aici. Nu citim nicaieri in alta parte cu privire la o misiune concreta din partea lui Dumnezeu data iudeilor pentru reconstructia templului, ci doar porunca imparatului Persiei. Cu toate acestea, scriitorul poate sa faca referire pe drept la Isaia 44:28, unde Dumnezeu a spus cu mult timp inainte despre Cirus : "El este pastorul Meu si el Imi va indeplini toata placere si zic Ierusalimului : Vei fi zidit, si templului: Ti se va pune temelia!". De asemenea, putem sa ne gandim la Ezra 1:1, 2 unde este spus ca "Domnul a trezit duhul lui Cirus, imparatul Persiei" si i-a dat porunca "sa-I construiesc o casa la Ierusalim".

     Aceasta porunca a lui Dumnezeu, care nu le-a fost transmisa direct, era mai importanta pentru iudeii care s-au intors decat aprobarea autoritatilor lumii. Acelasi lucru este valabil pentru toti rascumparatii care, in timpul prezent, au vazut misiunea lor de a realiza cu adevarat dupa Scriptura, gandurile lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Sa si a locului de strangere laolalta. Voia lui Dumnezeu pentru noi, trebuie sa treaca intotdeauna dincolo de orice considerente omenesti. A tine la aceasta, este o parte fericita care ne da pace interioara, odinna interioara (Mt. 11:29).

     Cei doi imparati, Cirus si Darius, au aratat multa bunavointa in favoarea reconstructiei templului. Am vazut deja in detaliu. Al treilea imparat numit aici, Artaxerxes, nu poate fi cel din cap. 4, deoarece, prin scrisoarea sa, el a facut sa inceteze pentru un timp constructia templului (4:7-24). Imparatul Persiei Artaxerxes I "Mana Lunga", numit de asemeni Artaxerxes (Artasasta) in Biblie, a imparatit cativa ani mai tarziu (464-424 i. I.C.) si a fost cu bunavointa fata de Ezra si, de asemenea, fata de Neemia. El a suportat cheltuielile pentru slujba de la templu, si sub protectia lui zidurile cetatii au fost terminate (Ezra 7:21-24 ; Neem. 2). In atitudinea lui fata de iudei si de Ierusalim, el s-a asemanat lui Cirus si lui Darius cel Mare. Ezra, scriitorul acestei carti, a venit la Ierusalim in timpul stapanirii lui (7:1). Acest lucru face sa se inteleaga mai bine de ce este el deja mentionat aici, desi a imparatit o jumatate de secol mai tarziu. Iudeii erau recunoscatori in mod special acestor trei imparati ai Persiei, pentru dispozitiile lor favorabile fata de ei (iudeii) si fata de interesele lui Dumnezeu (*).

     (*) Mentionarea lui Artaxerxes la v. 14 nu ar trebui sa fie nicidecum considerat ca un anacronism (plasat din eroare in acel timp, n.t.) asa cum fac multi comentator (desi ei nu vad o problema la cap. 4 v.7, unde nu este cu adevarat locul sau). Este remarcabil ca, in acest v. 14 din cap. 6, nu este chestiunea templului, ci numai de a zidi in general, in timp ce la v, 15, dimpotriva, este vorba din nou despre "casa". In timpul lui Artaxerxes, constructia templului era terminata de mult timp.

     In a treia zi a lunii Adar (februarie / martie, ultima luna a anului religios) in anul al saselea al imparatiei lui Darius I (516 i. I.C.) casa lui Dumnezeu a fost terminata, adica la aproape patru ani dupa reluarea lucrarilor (4:24) si la aproape saptezeci de ani de la distrugerea ei completa. Cat de semnificativa era aceasta zi, pentru ca ea sa fie inscrisa pentru totdeauna in Cuvantul lui Dumnezeu !

     Dupa rezidirea altarului de inchinare, in primul an dupa intoarcerea ramasitei (3:1-7), aceasta alta data era de toata importanta in istoria iudeilor care s-au intors. Doar acum slujba preoteasca putea din nou sa fie exercitata dupa Scriptura. In timp ce altarul simboliza comuniunea cu Dumnezeu pe baza unei jertfe de ispasire, si simboliza, de asemenea, adorarea intemeiata pe aceasta jertfa, casa lui Dumnezeu, templul, vorbeste despre locuinta sfanta a lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau (6:12 ; comp. Ex. 15:13, 17 ; Ps. 26:8). Potrivit voiei Sale, ambele merg impreuna.

     Cu siguranta, lipsea chivotul legamantului cu capacul ispasirii si heruvimii, care simbolizau tronul lui Dumnezeu. Locul preasfant era gol. Nu a fost nici norul gloriei lui Dumnezeu, ca in timpul dedicarii cortului intalnirii in pustie, si al templului lui Solomon la Ierusalim. Gloria lui Dumnezeu care statea altadata intre heruvimi in templul de pe pamant (1 Sam. 4:4), nu s-a mai intors niciodata in timpul natiunilor. In Imparatia milenara, ea va reveni acolo (Ez. 43:1-5 ; Hag. 2:7-9). Dar, chiar daca gloria vizibila a lui Dumnezeu nu mai era prezenta, totusi, Dumnezeu a vorbit poporului Sau tocmai in acel timp prin profetii Sai: "Cuvantul prin care am facut legamant cu voi cand ati iesit din Egipt si Duhul Meu raman in mijlocul vostru; nu va temeti!" (Hag. 2:5). Nu lipsea nimic pentru drumul credintei. - Si astazi nu este altfel. Toti cei care vor sa fie credinciosi Domnului pot sa se bazeze pe Cuvantul Sau, etern valabil si neschimbator, si pe puterea Duhului Sfant care locuieste in fiecare credincios (in mod individual) si in Adunare, care este casa spirituala a lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16 ; 6:19).

     7.5     Cap. 6:16-22 - Dedicarea templului si sarbatoarea Pastelui

     7.5.1     Cap. 6:16-18

          "Si fiii lui Israel, preotii, si levitii, si ceilalti fii ai captivitatii au sarbatorit dedicarea acestei case a lui Dumnezeu cu bucurie. Si au adus pentru dedicare acestei case a lui Dumnezeu o suta de boi, doua sute de berbeci, patru sute de miei; si, ca jertfa pentru pacat pentru tot Israelul: doisprezece tapi, dupa numarul semintiilor lui Israel. Si au pus pe preoti dupa cetele lor si pe leviti dupa cetele lor, pentru slujba lui Dumnezeu care este in Ierusalim, dupa cum este scris in cartea lui Moise".

     Primul scop, si cel mai important, de la intoarcerea ramasitei era acum atins (1:2 ; Is. 44:28). Locuinta lui Dumnezeu era restabilita, si dedicarea era facuta acum, asa cum s-a facut altadata in timpul lui Solomon.

     Inima cititorului atent al Bibliei este atinsa din nou de faptul ca acest mic grup de oamani care s-au intors, sunt numiti ca "fiii lui Israel". Intalnim din nou , in aceasta carte, aceasta expresie care se raporteaza la multimea poporului lui Dumnezeu. Nu se spune niciun cuvant despre vechea schisma a imparatiei  in cele doua parti; nu gasim nimic in plus despre iudeii ramasi la Babilon. Gandul unitatii poporului alcatuit din cele douasprezece semintii domina in aceasta carte, dupa cum am vazut la inceputul si la sfarsitul cap. 2 (2:2, 70). Dumnezeu considera mica ramasita ca reprezentantii poporului Sau, si ei insisi urmaresc sa actioneze in conformitate cu aceasta calitate.

     Se pare ca expresia "fiii lui Israel" se refera aici la toti cei care s-au intors, si care sunt prezentati apoi in mod individual ca "preotii, si levitii, si ceilalti fii ai captivitatii". Preotii aveau functia cea mai inalta in mijlocul poporului deoarece ei aveau (doar ei, in acel timp) dreptul de a se apropia de Dumnezeu. Levitii erau slujitorii lui Dumnezeu de la Sfantul Sau Locas. In final sunt numiti "ceilalti fii ai captivitatii". Ei erau constienti ca fac parte din poporul pamantesc al lui Dumnezeu, si se vedeau, de asemenea, ca reprezentanti ai intregului popor al lui Israel in tara pe care Domnul le-a dat-o tuturor. Dar nu au uitat ca, in calitatea de fii ai captivitatii, au fost alungati din tara lor prin pedeapsa judecatii lui Dumnezeu, si ca nu au putut sa se intoarca inapoi decat prin harul Sau. Ei s-au comportat deci asa cum era potrivit pentru ei in aceasta situatie.

     "Au sarbatorit dedicarea acestei case a lui Dumnezeu cu bucurie". Bucuria este mentionata de trei ori in ultima sectiune a cap. 6 (6:22). Inca de la punerea temeliilor templului ei au "strigat de bucurie" (3:12), lucru pe care nu-l gasim nici la constructia cortului intalnirii, nici la ridicarea templului (lui Solomon, n.t.). La fel, in vremuri de slabiciune spirituala, Dumnezeu vrea, in harul Sau, sa dea bucurie alor Sai, dupa cum vedem in acest exemplu. Totusi, sa nu uitam ca nu este vorba de o bucurie omeneasca, pamanteasca, chiar lumeasca, ci de "bucuria in Domnul", adica cea care se raporteaza la El si care este lucrata de El (Neem. 8:10 Filip. 3:1 ; 4:4).

     Bucuria ramasitei si-a gasit expresia in jertfele pe care le-au adus. Ei au adus "o suta de boi, doua sute de berbeci, patru sute de miei; si, ca jertfa pentru pacat pentru tot Israelul: doisprezece tapi, dupa numarul semintiilor lui Israel" (6:17). Cu toate acestea, ce diferenta fata de dedicarea templului din timpul lui Solomon ! Atunci au adus douazeci si doua de mii de boi si o suta douazeci de mii de oi (1 Imp. 8:63). Aici nu este decat o mica parte din cele aduse atunci. Aceasta comparatie arata din nou ca bucuria iudeilor nu se baza pe lucrurile exterioare.

     O alta diferenta in legatura cu imprejuraile similare anterioare este necesar de aratat. In timpul jertfelor pentru dedicarea cortului intalnirii si al templului, a coborat foc din cer si a ars jertfele (Lev. 9:24 ; 2 Cr. 7:1). Aici, aceasta nu a mai avut loc. La fel, gloria lui Dumnezeu nu s-a intors in templu. Starea de la inceput nu a mai fost restabilita. - In mod asemanator, timpul glorios de la inceputul Adunarii era caracterizat  prin activitatea vizibila a duhului lui Dumnezeu, "Dumnezeu marturisind impreuna cu ei prin semne si prin minuni si prin felurite lucrari de putere si prin daruri ale Duhului Sfant, dupa propria Sa placere" (Ev. 2:4). De asemenea, acest timp a trecut si nu se va mai intoarce. Dar si astazi, ca altadata, Dumnezeu mentine promisiunile Sale de har. A Lui sa fie lauda si multumirea pentru aceasta.

     In ciuda intregii lor bucurii, iudeii nu au uitat in totul trecutul, si starea rusinoasa in care se gasea multimea poporului lui Dumnezeu in timpul acela. Desi nu au fost decat un numar mic (42360 dupa 2:64) care s-au intors dintre cele doua semintii ale lui Iuda si Beniamin impreuna cu levitii, ei s-au considerat, in ciuda slabiciunii lor, ca reprezentantii multimii poporului alcatuit din cele douasprezece semintii; si ca ei erau in tara pe care le-a dat-o Dumnezeu si la locul pe care El L-a ales pentru a fi adorat. In "jertfa pentru pacat pentru tot Israelul" care era alcatuita din "doisprezece tapi, dupa numarul semintiilor lui Israel", erau incluse toate semintiile intregului popor. Jerta pentru pacat nu era o jertfa de adorare ca jertfa arderi-de-tot sau jertfa de multumire, ci era legata de smerenie si de marturisirea greselilor. Prin aducerea jertfei pentru pacat pentru cele douasprezece semintii ale lui Israel, mica ramasita se identifica cu intregul popor care a falimentat, fara a se aseza cu nimic mai sus decat ceilalti. Aceasta era adevarata smerenie dupa gandurile lui Dumnezeu.

     Daniel s-a exprimat in acelasi fel in rugaciunea sa cu mult inainte de prima intoarcere a ramasitei (Dan. 9). Desi a fost cu mult prea tanar pentru a-si avea partea sa de vina la idolatria poporului inainte de exil, el s-a identificat din plin cu multimea poporului : "Noi am pacatuit si am facut nelegiure si am facut ce este rau si ne-am razvratit, abatandu-ne de la poruncile Tale si de la judecatile Tale" (Dan. 9:5). Este acelasi principiu pe care Ramasita aduce, aici, jertfa pentru pacat pentru tot Israelul.

     De ce este atat de important acest lucru ? Deoarece prin aceasta se arata intr-un mod vizibil o constientizare clara a doua fapte : In primul rand ca, daca facem parte din poporul lui Dumnezeu, nu ne putem ridica mai presus de aceasta pozitie, nici sa ne disociem, si in al doilea rand ca nu suntem mai buni decat ceilalti, ci la fel de pacatosi. Aceasta este valabila inca si astazi ca si atunci, si chiar mai puternic, fiindca noi apartinem unitatii indisolubile a trupului lui Hristos si ca noi suntem madulare (1 Cor. 6:15 ; Efes. 4:4).

     Dintre numeroasele tipuri ale Vechiului Testament, niciunul dintre ele nu reprezinta unitatea Adunarii lui Dumnezeu. Unitatea trupului lui Hristos face parte din taina (secretul) care nu a fost revelat decat apostolilor si profetilor Noului Testament, dupa ce Domnul Isus Si-a sfarsit lucrarea Sa de rascumparare, si a trimis Duhul Sfant aici jos (1 Cor. 12:12, 13 ; Efes. 3:4-6). Dar Cuvantul lui Dumnezeu are totdeauna in vedere totalitatea poporului lui Dumnezeu (Ex. 24:4 ; 28:21 ; Ios. 4:1 ; 1 Imp. 18:31). Acelasi lucru este si aici.

     Ceea ce a facut ramasita iudaica, inca este posibil si astazi de a ne aduna ca adunare in Numele Domnului Isus, desi crestinatatea este divizata in mod vizibil in multe bucati. Acest lucru nu tine numai de a ne separa de tot ceea ce este contrar Cuvantului lui Dumnezeu. O strangere de crestini cu adevarat in conformitate cu Scriptura, implica, de asemenea, recunoasterea si realizarea unitatii trupului lui Hristos, de care apartin toti cei care cred in El. Daca tinem cont de aceste doua aspecte, ne aflam in locul stabilit de El unde putem sa fim adunati in Numele Sau, chiar daca acolo nu sunt decat doi sau trei (Mt. 18:20). Ca si in cazul ramasitei lui Israel, acest lucru nu poate fi realizat spre gloria lui Dumnezeu decat cu o smerenie profunda fata de starea generala a crestinatatii, inclusiv a noastra. Fie ca aceasta caracteristica sa fie si a noastra !

     O astfel de reprezentare a unitatii Adunarii lui Dumnezeu impreuna cu separarea de multi copii ai lui Dumnezeu este de neconceput pentru multi, chiar contradictorie. De fapt, separarea dintre credinciosi merge impotriva unitatii dupa gandul lui Dumnezeu, - dar cu o exceptie care este separarea de rau. Unitatea poporului nu poate fi realizata si exprimata decat in locul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru aceasta. In timpul Vechiului Testament, acest loc era Ierusalimul si templul unde locuia Dumnezeu, si in timpul prezent acest loc este acolo unde doi sau trei sunt adunati in Numele Domnului Isus (Mt. 18:20). Acolo unde Dumnezeu doreste sa-l vada pe poporul Sau, unitatea acestui popor poate fi exprimata in adevaratul sau sens, deoarece toti care fac parte din poporul Sau isi au locul lor in acest loc stabilit de Dumnezeu. In Babilon, unitatea lui Israel era la fel de nerealizabila ca si unitatea tuturor crestinilor adevarati in biserici sau in activitatile interconfesionale, ca ecumenismul sau Alianta (de ex. Alianta Evanghelica, n.t.). Unitatea poporului lui Dumnezeu nu poate fi exprimata decat in locul hotarat de El Insusi, ceea ce implica in acelasi timp separarea de orice alt "loc" unde aceasta unitate nu este realizata. Acest lucru este valabil si in timpul prezent, tocmai din cauza ruinei spirituale a crestinatatii.

     Apoi cetele preotilor si ale levitilor, pe care Davit le-a randuit pentru slujba templului, au fost puse in slujba (6:18). Expresia "dupa cum este scris in cartea lui Moise" se refera la slujbele descrise in Numeri 3 si 4 pentru marele preot, pentru preoti, pentru ghersoniti, chehatiti si merariti, adica cele trei familii ale fiilor lui Levi. Mai tarziu, pentru slujba templului, David a impartit din nou pe leviti si pe preoti in cete si a stabilit care era slujba lor (1 Cr. 23 si 24). Cetele din v. 18 se refera la aceste porunci ale lui Moise si ale lui David. Totul a fost in conformitate cu Cuvantul lui Dumnezeu. Si astazi este la fel, nimic nu poate sa se desfasoare altfel.

     7.5.2     Cap. 6:19

          "Si fiii robiei au sarbatorit Pastele in a paisprezecea zi a lunii intai" (*).

     (*) Incepand de aici textul este scris din nou in ebraica.

     Pastele a fost sarbatorit la o luna de la dedicarea templului, in a paisprezecea zi a lunii intai (Abib sau Nisan ; Martie / Aprilie), prima luna a anului religios). In momentul instituirii sale, Dumnezeu specificase deja: "Aceasta luna va fi pentru voi inceputul lunilor; ea va fi pentru voi intaia luna a anului" (Ex. 12:2).

     Pastele nu era doar prima din cele sapte sarbatori ale Domnului din cursul anului. Chiar si din punct de vedere istoric si spiritual, Pastele era asezat la inceput, caci a fost primul pas al eliberarii israelitilor din Egipt. In noaptea de Paste, nimicitotul va trece prin toata tara Egiptului pentru a ucide pe toti intaii-nascuti. Numai casele pe usa carora era vizibil sangele mielului pascal au fost crutate de judecata lui Dumnezeu. Baza pentru toate acestea era cuvantul pe care Dumnezeu le-a spus: "Si sangele va va fi semn pe casele in care sunteti; si Eu voi vedea sangele si voi trece peste voi; si, cand voi lovi tara Egiptului, nu va fi nicio plaga peste voi, ca sa va distruga" (Ex. 12:13). In aceeasi noapte, israelitii au parasit Egiptul (Ex. 12:31). In Noul Testament, se explica despre ce vorbeste mielul pascal din punct de vedere spiritual. In 1 Cor. 5:7, este spus: "Pentru ca pastele nostru, Hristos, a fost jertfit".

     Amintirea faptului ca au fost paziti de judecata lui Dumnezeu, apoi ca au fost scosi din Egipt, a fost foarte miscatoare pentru ramasita care s-a intors. Aceste fapte au condus altadata la implinirea promisiunilor lui Dumneze fata de Avraam, si au constituit in acelasi timp baza existentei lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. - Pentru noi, primul paste al lui Israel echivaleaza cu credinta in sangele pretios al lui Hristos (Rom. 3:25). Urmatoarele sarbatoriri ale Pastelui, inclusiv cea mentionata aici, sunt diferite de ceea ce ele sunt o imagine a mesei de amintire a Domnului (cina) pe care o celebram noi astazi in prima zi a saptamanii : noi ne amintim de lucrarea Lui pretioasa de la cruce implinita pentru noi, si vestim moartea Sa pe pamant, pana cand El va veni (1 Cor. 11:23-26).

     7.5.3     Cap. 6:20

          "Pentru ca preotii si levitii se curatisera ca unul singur, toti erau curati; si au injunghiat pastele pentru toti fiii robiei, si pentru fratii lor, preotii, si pentru ei insisi".

     In ciuda numarului mic de persoane, si in ciuda starii lor slabe, cerintele sfinte ale lui Dumnezeu nu au fost restranse, nici relaxate. Legea a aratat fiecaruia sa stie ceea ce era curat, si ceea ce nu era (Num. 9:6 si urmat.). De aici reiese ca se cerceta legea si se stia, sau se invata de catre altcineva care stia. Cand aceste conditii nu sunt implinite, nu poate avea loc inchinare (sau: slujba divina) care sa-I fie placuta lui Dumnezeu. Si noi trebuie sa invatam acest lucru astazi.

     Oricine voia sa aduca o jertfa, sau sa tina o sarbatoare pentru Domnul, trebuia sa fie curat. Acest lucru era valabil in special pentru preoti si leviti. Acestia se curateau cu o inima sincera, fara exceptie, dupa cerintele legii pentru aceasta sarbatoare. Cu aceasta stare de inima, ei injunghiau mielul pascal (si, bineinteles jertfele care erau necesare ; Num. 28:16:22) pentru multimea poporului (numita din nou "fiii robiei" ca la v. 16 si 19), si "pentru fratii lor, preotii, si pentru ei insisi".

     7.5.4     Cap. 6:21

          "Si fiii lui Israel care se intorsesera din captivitate au mancat impreuna cu toti aceia care se despartisera de necuratia natiunilor tarii, ca sa-L caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel".

     "Fiii lui Israel care se intorsesera din captivitate" - iata titlul prin care este desemnata aici ramasita. Nu se putea descrie mai exact starea sa in ochii lui Dumnezeu si in ochii poporului. Multele repetari (Israel la v. 16, 17 si 21 ; robie, captivitate la v. 16, 19, 20 si 21) subliniaza importanta acestor doua aspecte atat de diferite si atat de adevarate. Am analizat in detaliu cele doua denumiri pe care le-au luat si care au caracterizat cele doua pozitii. Planul lui Dumnezeu nu ramane neimplinit datorita esecurilor noastre.

     Mancand din mielul de Paste, orice diferenta dintre oamenii din popor disparea. Fie ca era preot, levit sau altcineva din popor, cu totii faceau parte, fara nicio deosebire, din fiii lui Israel, si in mod asemanator s-au intors din captivitate. In plus, la ei s-au mai adaugat altii, cei "care se despartisera de necuratia natiunilor tarii". Acestia poate au fost iudei ramasi in tara lui Iuda dupa deportarea poporului la Babilon, si care s-au amestecat cu celelalte popoare pagane. Dar poate, de asemenea, au fost din cei care care in timpul relativ scurt dupa intoarcere s-au aliat din nou cu natiunile prin casatorie sau alte lucruri asemanatoare (9:1, 2). De asemenea, poate fi vorba de pagani care voiau sa se alipeasca de credinta iudeilor. Daca nu se poate spune nimic precis despre cele de mai sus, in orice caz este important ca ei s-au despartit de necuratia natiunilor si ca ei erau curati. Altfel nu ar mai fi putut "sa-L caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel". Caci "Sfintenia isi are locul in casa Ta, Doamne, zile indelungate" (Ps. 93:5).

     Numai intr-o astfel de stare putem comemora astazi amintirea mortii Domnului nostru, masa Domnului (cina). De aceea este spus in 1 Cor. 11:28 : "Sa se cerceteze dar omul pe sine insusi si asa sa manance din paine si sa bea din pahar". Lumea, cu toata necuratia ei de ordin moral si doctrinar, nu are niciun loc acolo (la masa).

     7.5.5     Cap. 6:22

          "Si au tinut sarbatoarea Azimilor sapte zile cu bucurie, pentru ca Domnul ii umpluse de bucurie si intorsese inima imparatului Asiriei spre ei, ca sa le intareasca mainile in lucrarea casei lui Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel".

     Bucuria nu a fost numai in timpul dedicarii templului (6:16),  ci si in timpul "sarbatorii Azimilor". Aceasta sarbatoare urma imediat dupa Paste; in timpul acestei sarbatori, nu trebuia sa se manance decat paine fara aluat (Ex. 12:8, 15 ; Deut. 16:3, 4) (*). Semnificatia spirituala a sarbatorii Azimilor pentru noi crestinii este explicata in Noul Testament in legatura directa cu Pastele. In 1 Corinteni 5:7-8, este spus : "Indepartati (lit. "curatiti") aluatul cel vechi, ca sa fiti o plamadeala noua, dupa cum voi sunteti fara aluat. Pentru ca si pastele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea sa tinem sarbatoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de rautate si de viclenie, ci cu azimile curatiei si ale adevarului".

     (*) Pentru acest motiv, in Noul Testament, Pastele este numit in mod ocazional "sarbatoarea azimilor", adica cele doua sarbatori fiind considerate ca una singura (Luca 22:1).

     Cele sapte zile ale acestei sarbatori alcatuiesc un timp complet care reprezinta intreaga noastra viata ca rascumparati. Hristos, pastele nostru, este acolo la inceput. Apoi viata de credinta a crestinului se deruleaza in sinceritate (adica in curatie morala) si adevar (adica dreptate si fermitate cu privire la adevar). Hristos Insusi este hrana credinciosului. Aluatul (plamadeala fermentata) care trebuie sa fie indepartat corespunde judecatii oricarui pacat si despartirii de rau, personal si colectiv.

     Sarbatoarea azimilor a fost tinuta cu bucurie, ceea ce era o bunavointa din partea lui Dumnezeu si care arata in acelasi timp o stare de inima buna a ramasitei . Motivul acestei bucurii era constienta faptului ca s-a actionat in ascultare de legea Domnului. Acest lucru a fost o placere pentru El, si la randul Lui a produs o bucurie in ei. Iata adevarata comuniune cu Dumnezeu !

     Acestea sunt principii care au fost date poporului Israel de la inceputul existentei sale, cand era inca in Egipt, si ele si-au pastrat toata valabilitatea, inclusiv in aceste timpuri de slabiciune. Dupa secole de declin, ele tocmai au fost redescoperite si practicate cu bucurie. In acelasi fel, si noi astazi putem sa practicam principiile biblice pentru a duce o viata in sfintenie, chiar daca aceste principii nu mai sunt respectate de marea majoritate a crestinatatii, dimpotriva, chiar rad de ele (2 Cr. 30:10).

     In plus, Dumnezeu "intorsese inima imparatului Asiriei". Darius, imparatul Persiei, este numit aici "imparatul Asiriei". Imparatia Persiei era mai mare decat imparatiile precedente ale Asiriei si Babilonului; ea (imparatia persana, n.t.) a luat locul lor, de aceea este desemnata in felul acesta (vezi 5:13 ; Neem. 13:6). Imparatul si-a adugat deci la titlurile sale numele tarilor pe care le-a cucerit. Dupa cum am vazut in acest capitol, el s-a artat foarte binevoitor fata de ramasita si i-a incurajat sa continue "lucrarea casei lui Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel". Acest fapt prezentat aici foarte pozitiv era, in acelasi timp, o amintire a faptului ca binele exterior al poporului lui Dumnezeu a depins acum de conducatorii acestei lumi.

     Constructia templului era incheiata. Acum era vorba despre asumarea slujbei zilnice in casa lui Dumnezeu si de staruinta.. - Este exact ceea ce faceau primi crestini : "Si ei staruiau in invatatura si  comuniunea apostolilor, in frangerea painii si in rugaciuni. Si fiecare suflet a fost cuprins de teama si multe minuni si semne se faceau prin apostoli. Si toti cei care credeau erau impreuna si aveau toate in comun... Si in fiecare zi, staruind intr-un gand in templu si frangand painea acasa, isi luau hrana cu bucurie si curatie de inima" (Fapte 2:42-46).

     Ca si ramasita iudaica, noi nu ne mai gasim astazi intr-un timp de inceput si de putere, ci intr-un timp de sfarsit si de slabiciune. Trezirea si modul de a trai al micii ramasite iudaice are multe sa ne spuna si noua. Daca vrem sa-I placem Domnului ca rascumparati in viata noastra personala si colectiva, trebuie sa tinem cu tarie la despartirea de orice forma a raului, potrivit cu gandul Sau, si s-o punem in practica. Gasim voia Lui in Cuvantul Sau. Ascultarea si cinstirea Numelui Sau, aduce intotdeauna binecuvantare pentru noi insine !

              Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                   - XIII -


     Arend Remmers


     7     Cap. 6 : Incheierea constructiei templului

     7.1     Cap. 6:1-2 - Reactia imparatului Darius

          "Atunci imparatul Darius a dat porunca si s-a cautat in casa sulurilor de carti, unde se pastrau visteriile in Babilon. Si s-a gasit in Ahmeta, in palatul care este in tinutul Media, un sul, si in el era scrisa aceasta aducere-aminte :"

     La primirea scrisorii lui Tatnai si a tovarasilor sai, imparatul Darius a dat porunca sa se caute in arhivele imparatilor Persiei si Babilonului. Sapaturile arheologice din Orientul Mijlociu au scos la lumina arhive cu mii de tablite in scrierea cuneiforma in care multe dintre ele confirma acuratetea relatarilor biblice.

     Cautarea poruncita de catre Darius nu a oferit niciun rezultat in capitala Babilon. Este ceea ce se poate deduce din textul de mai sus. Cu toate acestea, ei nu au incetat cautarea.

     Cetatea Akhmeta (sau mai corect Ecbatane, Hamadan de astazi), in Media, era o resedinta de vara a imparatilor Persiei. Ea se situa la mai multe sute de kilometri la est de Babilon, in munti. Acolo au gasit un sul in care era scrisa o aducere-aminte (protocol sau memorandum) avand urmatorul continut :

     7.2     Cap. 6:3-5

          "In anul intai al imparatului Cirus, imparatul Cirus a dat porunca pentru casa lui Dumnezeu in Ierusalim: Casa sa fie construita ca un loc unde se aduc jertfe; si temeliile ei sa fie puse trainic, inaltimea ei sa fie de saizeci de coti, latimea ei de saizeci de coti, cu trei randuri de pietre mari si un rand de lemn nou; si cheltuielile sa se plateasca de catre casa imparatului. Si vasele de aur si de argint ale casei lui Dumnezeu, pe care le-a scos Nebucadnetar din templul care este in Ierusalim si le-a adus la Babilon, sa se dea inapoi si sa fie duse din  nou in templul care este in Ierusalim, la locul lor; si sa le pui in casa lui Dumnezeu".

     Aducerea-aminte gasita corespundea in parte cu decretul imparatului Cirus, citat la cap. 1 v. 1-4. Cele doua relatari difera in detalii; pe de-o parte, se poate spune ca cea din cap. 1 nu contine o copie completa, si pe de alta, in ceea ce aducera-aminte citeaza aici trebuie sa fie considerata ca un fel de rezumat al protocolului.

     Dumnezeu arata din nou ajutorul pe care El L-a dat poporului Sau si ravnei lor pentru casa, atunci cand a facut puterea pagana sa scrie : "Casa sa fie construita ca un loc unde se aduc jertfe". In plus fata de reconstruirea templului, este mentionat aici misiunea de a aduce "jertfe". Aceasta porunca isi are echivalentul ei in Noul Testament in descrierea slujirii in adunare, care este casa spirituala a lui Dumnezeu pentru timpul prezent : "Daca ati gustat, in adevar, ca Domnul este bun. De El, apropiindu-va, ca de o piatra vie, lepadata, in adevar, de oameni, dar aleasa, pretioasa inaintea lui Dumnezeu, si voi insiva, ca niste pietre vii, sunteti ziditi o casa spirituala, o preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Pet. 2:3-5). Ramasita iudeilor din acel timp se afla intr-o situatie asemanatoare cu ce a credinciosilor Domnului de astazi, si principiile divine au ramas aceleasi !

     Apoi este spus : "si temeliile ei sa fie puse trainic". Acest fapt important isi are, de asemenea, echivalentul sau in Noul Testament, in prima epistola a lui Petru : "Iata, pun in Sion o piatra de unghi, aleasa, pretioasa; si cine crede in El nicidecum nu va fi dat de rusine. Pentru voi deci, care credeti, este pretuirea, dar pentru cei neascultatori, 'piatra pe care au lepadat-o ziditorii, aceasta a ajuns cap de unghi' si 'piatra de poticnire si stanca de cadere'; ei se poticnesc de Cuvant, fiind neascultatori: la aceasta au si fost randuiti" (1 Pet. 2:6-8).

     Dimensiunile prescrise de catre Cirus erau cu mult mai mari decat cele ale templului lui Solomon: "... inaltimea ei sa fie de saizeci de coti, latimea ei de saizeci de coti". Lungimea lucrarii nu este data. Templul lui Solomon era inalt de treizeci de coti, lat de douazeci de coti si avea saizeci de coti lungime (1 Imp. 6:2). Astfel, templul prevazut era dublu in inaltime si triplu in latime. Daca lungimea era aceeasi cu templul lui Solomon, constructia ar fi fost un cub de saizeci de coti pe latura. - Faptul ca aici sunt numite inaltimea si latimea are o semnificatie. Inaltimea indica inaltimea spirituala pe care adevaratul templu al lui Dumnezeu, Adunarea, trebuie s-o arate; latimea ne face sa gandim la amploarea si deschiderea spirituala a celor care alcatuiesc acest templu si care il reprezinta. Ambele sunt esentiale intr-un timp de ruina daca vrem sa fi paziti de ingradiri sectare.

     Un conducator pagan, bine intentionat, a dat instructiuni pentru aceasta constructie. Dimpotriva, imparatul David, in vederea finalizarii constructiei templului, a primit intelepciune in scris prin mana Domnului peste el (1 Cr. 28:19). Aceasta explica toate diferentele. In cazul lui David, autorul era Dumnezeu; aici a fost un om cu intentii bune in favoarea poporului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu stim in ce masura iudeii care s-au intors au urmat aceste prescrieri care se indepartau atat de mult de cele date de Dumnezeu. In orice caz, noua constructie ramanea mult in spatele templului original, in ce priveste gloria sa, asa cum am vazut (3:12 ; Hag. 2:3).

     "Si cheltuielile sa se plateasca de catre casa imparatului". Aceasta porunca este mentionata aici pentru prima data. Nu stim daca in timpul de cinsprezece ani, care s-au scurs pana atunci, aceasta porunca a fost uitata sau daca nu a fost executata. Vedem aici bunavointa imparatului Cirus fata de iudei. Daca acestia nu erau in stare, din punct de vedere material, sa-si asume costurile ridicarii casei lui Dumnezeu la Ierusalim, era o sarcina usoara pentru Dumnezeu sa foloseasca un imparat pagan, conducatorul celui de-al doilea din cele patru imperii, pentru a plati tot ce era necesar. El a spus prin profetul Hagai : "Al Meu este argintul si al Meu este aurul, zice Domnul ostirilor" ( Hag. 2:8 ; vezi Ps. 50:10). O data in plus, vedem aici cum Dumnezeu este peste tot, si cum El are grija de tot, o data pentru interesele Sale pe pamant si pentru ai Sai care sunt interesati de acestea (interesele Lui).

     Relatarile particulare (1:2-11 ; 5:13-16 si aici) difera in mai multe puncte unele de altele, totusi, toate trei se pun de acord asupra unui singur punct : asupra vaselor pretioase ale casei lui Dumnezeu pe care Nebucadnetar le-a luat ca prada. Primul conducator al primului imperiu le-a luat, si primul conducator al celui de-al doilea imperiu le adus la locul lor. Daca acesti imparati au cautat sa-si mareasca propria putere si maretie si independenta lor fata de Dumnezeu, totusi, aceasta nu L-a impiedicat pe Cel Atotputernic de a-i angrena, dupa cum El a vrut, in caile Sale de guvernare. Scopul si obiectivele Sale implica faptul ca El sa fie glorificat. Este ceea ce vedem si aici.

     7.3     Cap. 6:6-12 - Porunca lui Darius

     7.3.1     Cap. 6:6-7

          "Deci departati-va de acolo, tu, Tatnai, guvernator de dincoace de rau (in fr. "de dincolo de rau", la vest de Eufrat),  Setar-Boznai si tovarasii vostri de dincoace de rau. Lasati sa se faca lucrarea acestei case a lui Dumnezeu; guvernatorul iudeilor si batranii iudeilor sa construiasca aceasta casa a lui Dumnezeu pe locul ei".

     Decretul imparatului Cirus a fost confirmat de catre Darius. O astfel de masura era in conformitatea cu legile mezilor si persilor. Dar, in urma acestei cautari, Darius adauga o porunca suplimentara.

     Mai intai, el porunceste acelora sa se departeze de Ierusalim, in special lui Tatnai, Setar-Boznai si tovarasilor lor, afarsacitii care, vazuti din Babilon, erau "dincolo de rau (Eufrat)". Era singura modalitate prin care se putea asigura ca lucrarea casei lui Dumnezeu se face si este dusa la bun sfarsit.

     Apoi, Darius confirma ca guvernatorul iudeilor, ceea ce il desemneaza in mod clar pe Zorobabel / Sesbatar, trebuie sa zideasca "aceasta casa a lui Dumnezeu pe locul ei". El trebuia s-o faca in colaborare cu batranii iudeilor. Dumnezeu nu se foloseste doar de Cirus, ci si de Darius pentru a ajuta poporul Sau sa implineasca voia Lui. - Si astazi in tarile occidentale, avem acest mare privilegiu de a putea sa ne strangem in Numele Domnului Isus in toata libertatea, fara sa fim impiedicati din partea guvernelor. Aceasta libertate nu exclude activitati ostile din partea anumitor indivizi sau grupari, asa cum multe strangeri au experimentat intr-o parte sau alta. Cu toate acestea, este o bunatate din partea lui Dumnezeu ca, chiar si astfel de excese sunt in general condamnate de guverne. Sa fim recunoscatori Domnului.

     7.3.2     Cap. 6:8-10

          "Si dau porunca de la mine ce sa faceti cu privire la batranii acestor iudei pentru construirea acestei case a lui Dumnezeu: din bunurile imparatului, din tributul de dincoace de rau (fr. "de dincolo de rau", n.t.), sa se dea indata oamenilor acelora cheltuielile, ca sa nu fie impiedicati. Si din ce au trebuinta, si vitei tineri, si berbeci, si miei pentru arderile-de-tot pentru Dumnezeul cerurilor, grau, sare, vin si undelemn, dupa cuvantul preotilor care sunt in Ierusalim, sa li se dea zi de zi, fara nicio lipsa, ca sa aduca jertfe placute Dumnezeului cerurilor si sa se roage pentru viata imparatului si a fiilor sai".

     In dispozitiile introductive, sunt date doua porunci suplimentare de catre imparatul Darius. Una avea in vedere "constructia acestei case a lui Dumnezeu" si a jertfelor care trebuia sa-I fie aduse (6:8-10), iar a doua se referea la neschimbarea deciziilor luate (6:11-12).

     Prima porunca cerea ca adversarii constructiei templului, Tatnai si tovarasii sai, 'sa dea indata cheltuielile necesare' acelor oameni "ca sa nu fie impiedicati". "Acesti oameni" erau batranii iudeilor responsabili de constructia casei lui Dumnezeu (5:5, 9 ; 6:7). Dupa decretul lui Cirus, descoperit la Ahmeta, casa imparatului trebuia sa subventioneze costurile reconstructiei templului (6:4). Darius, precizeaza acum aceasta porunca, arata ca acest ajutor material trebuia luat "din bunurile imparatului, din tributul de dincolo de rau". Ca guvernator la vest de Eufrat, Tatnai era cel putin responsabil de colectarea regulata a impozitelor si a altor taxe de pe teritoriul sau. Se insista in special pe rapiditatea platilor si eliminarea oricarei piedici din calea lucrarii. Iata ca oamenii care chiar voiau sa impiedice constructia, sunt acum obligati sa sprijine pe cei care construiau ! Din nou vedem aici cuvintele din cartea Proverbe : "Inima imparatului in mana Domnului este ca niste izvoare de apa: El o indreapta incotro vrea" (Prov. 21:1 ; 16:7).

     Si acesta nu este totul. Darius merge mult mai departe in cererile sale decat simpla permisiune a reconstructiei templului. El se angajeaza sa-i sprijine zilnic pe preoti pentru ca ei sa poata sa-si faca slujba lor dupa porunca. Imparatul Persiei a fost in mod evident informat despre jertfele scrise in legea de pe Sinai. Ca si in cap. 3 v. 2, singurele mentionate aici sunt arderile-de-tot; este o noua aluzie la Domnul Isus si la lucrarea Sa ispasitoare sub aspectul devotamentului Sau desavarsit fata de Dumnezeu; si pe aceasta baza El a putut sa ne reveleze harul Sau si sa ni-l transmita.

     In plus, era necesar ca "grau, sare, vin si undelemn, dupa cuvantul preotilor care sunt in Ierusalim, sa li se dea zi de zi, fara nicio lipsa". Aceste lucruri erau necesare pentru darurile de mancare si de bautura. Toate aceste lucruri trebuiau furnizate zilnic fara nicio sustragere sau limitare. Responsabili pentru a solicita aceste lucruri si pentru a le imparti erau preotii lui Dumnezeu. In Sfanta Scriptura ei reprezinta pe credinciosii care sunt obisnuit sa stea in prezenta sfanta a lui Dumnezeu si de a-I sluji si de a invata pe ceilalti credinciosi (comp. Deut. 33:10 ; Mal. 2:7).

     In aceasta scurta sectiune Dumnezeu este numit de doua ori "Dumnezeul cerurilor". Cirus a folosit deja acest nume, exprimand prin aceasta caracterul pe care L-a luat Dumnezeu dupa distrugerea Ierusalimului, dupa ce gloria Lui s-a retras din templu, locul locuintei Sale pe pamant (1:2 ; 5:12).

     In acord cu legea din Levitic si Numeri (in special Lev. 1 la 8 ; Num. 15 ; 28 si 29), Darius vorbeste in decretul sau despre "jertfe placute (J.N.D. : tamaie)". Este singura data cand aceasta expresie frumoasa apare in cartile istorice tarzii ale Vechiului Testament cu privire la astfel de jertfe care trebuia sa arda (sau, "sa fumege") pe altarul de arama. Ea face aluzie la trasatura de caracter cea mai inalta a jertfelor unde Dumnezeu este glorificat printr-un devotament perfect. Este ceea ce a caracterizat, mai presus de toate, lucrarea lui Hristos de la cruce, care "ne-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru noi, ca dar si jertfa lui Dumnezeu, ca parfum de buna mireasma" (Efes. 5:2). Este, de asemenea, caracteristica jertfelor spirituale pe care cei rascumparati le aduc in ora de inchinare, care sunt placute lui Dumnezeu prin Isus Hristos (1 Pet. 2:5).

     Dorinta, exprimata in final, ca preotii "sa se roage pentru viata imparatului si a fiilor sai" exprima mai degraba inteligenta lui pagana decat o credinta adevarata in singurul Dumnezeu adevarat. Din puntul sau de vedere politeist, Darius putea sa-L numeasca "Dumnezeul cerurilor" fara sa fie infidel propriilor sai dumnezei. Pe de alta parte, iudeii din Babilon erau, de asemenea, indemnati de profetul Ieremia sa caute "pacea cetatii in care v-am deportat si rugati-va Domnului pentru ea, pentru ca in pacea ei veti avea pace" (Ier. 29:7). - In acelasi fel, si noi putem sa ne rugam pentru autoritati, functionarii guvernamentali, astfel ca "sa ducem o viata pasnica si linistita, in toata evlavia si demnitatea. Pentru ca lucrul acesta este bun si primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, care doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului" (1 Tim. 2:1-4).

     7.3.3     Cap. 6:11-12

          "Si dau porunca pentru ca oricui va schimba acest cuvant sa i se scoata din casa o grinda si el sa fie ridicat si spanzurat pe ea, iar casa lui sa fie facuta o gramada de gunoi pentru aceasta. Si Dumnezeul care a facut ca Numele Sau sa locuiasca acolo sa rastoarne pe orice imparat si popor care isi va intinde mana sa schimbe sau sa distruga aceasta casa a lui Dumnezeu, care este in Ierusalim. Eu, Darius, am dat aceasta porunca; sa fie implinita degraba!"

     Decretul lui Darius se incheie cu o a doua porunca care subliniaza neschimbarea decretului imperial de reconstructie a casei lui Dumnezeu de la Ierusalim. Oricine va modifica acest decret este amenintat cu o moarte destul de rusinoasa (comp. Dan. 3:29). Orice tentativa, venita chiar de la cel mai inalt nivel, de a impiedica constructia templului sau, mai rau, de a-l distruge, Dumnezeul care a facut ca Numele Sau sa locuiasca acolo il va pedepsi, aruncand la pamant pe conducatorul si poporul acela.

     Deja la v. 9, cunoasterea detaliilor cu privire la jertfe este izbitoare. Formula "Dumnezeul care a facut ca Numele Sau sa locuiasca acolo" din v. 12 merge mult mai departe. Aceasta exprimare se potriveste aproape cuvant cu cuvant cu expresia care se intalneste atat de des in Deutoronom pentru locul unde locuieste Dumnezeu la Ierusalim (Deut. 12:11 ; 1 Imp. 11:36). Dumnezeu nu da altuia gloria Sa (Is. 42:8 ; 48:11). El nu uita nici nu paraseste pe poporul Sau. Interesul lui Dumnezeu este indreptat in mod special nu doar spre acest loc, ci si spre cei pentru care acest loc are valoare si care il iubesc. Era cazul in legatura cu Sionul, si este inca valabil astazi cu privire la locul unde Domnul Isus a promis prezenta Sa celor doi sau trei adunati in Numele Sau (Mt. 18:20).

     Mult timp propriul Sau popor L-a dispretuit pe El si sfanta Lui locuinta. Acum, o ramasita mica se intorsese, si revenise la locul ales de Dumnezeu. Dumnezeu, ca sa zicem asa, face ca natiunile pagane sa-l recunoasca deschis (locul). Orice impotrivire este zdrobita, si cativa credinciosi, putin ca numar, au putut sa contiune, sub protectia imparatului, lucrarea lor de construire a casei lui Dumnezeu.

     Darius incheie decretul sau prin aceste cuvinte clare si categorice : "Eu, Darius, am dat aceasta porunca; sa fie implinita degraba!" El insista inca odata pe o precizie absoluta si pe o graba pentru implinirea poruncilor sale (6:8).

   

             Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                    - XII -


     Arend Remmers


     6.3     Cap. 5:6-17 - Plangerea scrisa

     6.3.1     Cap. 5:6-7

          "Iata copia scrisorii pe care Tatnai, guvernatorul de dincoace de rau, si Setar-Boznai si tovarasii sai afarsacitii, care erau dincoace de rau, au trimis-o imparatului Darius. Ei i-au trimis scrisoarea si in ea era scris asa: Catre imparatul Darius; toata pacea!".

     Versetul 6 arata ca Ezra a putut sa se bazeze pe documente existente pentru redactarea cartii sale. Evident, el avea inainte o copie a scrisorii pe care impotrivitorii au trimis-o imparatului Darius.

     In contrast cu scrisoarea reprodusa la cap. 4 v. 8-16, acum este vorba mai degraba de un "raport" despre starea constructiei templului (5:8). Desi nu a fost scris cu intentii bune, totusi el nu continea nicio acuzatie directa impotriva iudeilor. Se pastra atat de bine amintirea raspunsului imparatului Artaxerxes, incat se considera ca un raport privind continuare lucrarii ar fi suficient pentru o noua porunca de incetarea constructiei.

     6.3.2     Cap. 5:8

          "Sa fie cunoscut imparatului ca noi am mers in provincia lui Iuda, la casa Dumnezeului celui mare, care se construieste cu pietre mari, si se pune lemn in pereti si lucrarea aceasta continua cu perseverenta si prospera in mana lor".

     Redactorii acestui raport scris au dat mai intai o scurta prezentare asupra starii constructiei. Ei stiau, de asemenea, ca si acuzatorii de mai inainte, ca nu era vorba de reconstructia cetatii si a zidurilor sale. De aceea ei pun inainte "casa Dumnezeului celui mare", templul. Acesti pagani au vorbit cu o anumita reverenta despre "Dumnezeul cel mare". Poate au auzit ca Dumnezeu a fost recunoscut de catre Cirus, primul lor imparat, si au tinut minte (1:2-4).

     Dumnezeu mai avea inca un loc de intaietate, El care din timpul lui Solomon Isi avea casa Lui la Ierusalim, in locul ales de El (Deut. 12:5-12 ; 1 Imp. 11:36). Desi a fost in intregime distrusa, locul a ramas casa lui Dumnezeu, dupa cum am vazut la cap. 3 v. 8. In timp ce templul era rezidit, chiar si adversarii au trebuit sa-l numeasca "casa Dumnezeului celui mare", desi el nu fusese inca terminat. Dumnezeu Insusi numea templul rezidit "casa Mea", si cu privire la viitor El va spune: "gloria de la urma a casei acesteia (adica cea din timpul Imparatiei milenare) va fi mai mare decat cea dintai" (Hag. 1:9 ; 2:9). Domnul Isus numeste "casa Tatalui Meu" templul marit in mod uimitor si imfrumusetat de catre imparatul Irod (Ioan 2:16). De-a lungul tuturor veacurilor, nu a existat decat un singur templu la Ierusalim, care va fi restabilit in viitor (Ez. 40).

     La fel este si cu Adunarea, casa si templul lui Dumnezeu din timpul prezent. Hristos a zidit-o pe El Insusi, stanca eterna; El a zidit-o, adaugandu-i pe fiecare credincios ca o piatra vie, si-i va uni cu El in glorie, astfel,ca ei sa fie pentru eternitate "locuinta (sau cortul) lui Dumnezeu cu oamenii" (Mt. 16:18 ; 1 Pet. 2:5 ; Apoc. 21:3) ! Oamenii pot zidi ceea ce este al lor, sa modifice sau sa distruga - cu toate acestea, chiar hadesul ("Locuinta mortilor", trad. rom., n.t.) nu poate birui Adunarea lui Dumnezeu si a lui Hristos! Dumnezeu sa fie laudat pentru eternitate, precum si Fiul Sau Isus "Hristos (care) a iubit Adunarea si S-a dat pe Sine Insusi pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin spalarea cu apa, prin Cuvant, ca sa-Si prezinte lui Insusi Adunarea glorioasa, neavand pata sau zbarcitura sau ceva de felul acesta, ci sa fie sfanta si fara cusur" (Efes. 5:25-27).

     Raportul guvernatorului Tatnai stabileste in primul rand materialele cu care era construit templul. Zidurile erau alcatuite din "pietre mari" (in mod corect pietre care se rostogoleau, probabil pietre mari care erau aduse prin rostogolire pana la locul constructiei). Lemnele (sau : grinzile) erau, inainte de toate, pentru tavane si pardoseli (3:7).

     Aceasta scrisoare marturisea ca "lucrarea aceasta continua cu perseverenta si prospera in mainile lor". Adversarii se vedeau obligati sa descrie continuarea lucrarii in termeni facultativi, aproape aprobatori. Nu vedem noi aici rezultatul slujbei profetice a lui Hagai si Zaharia (8:1, 2) ? Duhul Sfant a vorbit prin acesti barbati constiintelor si inimilor iudeilor si conducatorilor lor. Primul rezultat a fost o ravna reinnoita pentru lucrarea casei lui Dumnezeu. Si in al doile rand, Dumnezeu nu le-a refuzat succesul, caci i-a facut sa prospere. Cele doua lucruri sunt in contrast cu acuzatiile pe care Hagai a trebuit sa le formuleze in primul capitol al cartii sale. Cuvintele lui solemne au avut efect.

     6.3.3     Cap. 5:9-10

          "Atunci noi am intrebat pe batranii aceia si le-am spus asa: Cine va dat porunca sa construiti aceasta casa si sa terminati acest zid? I-am intrebat si de numele lor, ca sa-ti spunem, ca sa scriem numele oamenilor care sunt in fruntea lor".

     Apoi este raportat un interogatoriu al batranilor lui Iuda. Intrebarea mentionata deja in v. 3 cu privire la originea poruncii de zidirea a templului, este repetata cuvant cu cuvant. Dar acum este cerut numele "conducatorilor", adica al celor responsabili cu zidirea. In copia scrisorii numele nu sunt totusi reproduse.

     Aici vedem din nou mana cea buna a lui Dumnezeu peste ai Sai. Desi scriitorul scrisorii nu are nicio intentie prietenoasa, totusi, nu se gaseste nicio acuzatie directa impotriva iudeilor.

     6.3.4     Cap. 5:11

          "Si ne-au dat raspuns, zicand: Noi suntem slujitorii Dumnezeului cerurilor si al pamantului si reconstruim casa care s-a construit acum multi ani; si un mare imparat al lui Israel a construit-o si a terminat-o".

     Acum este data copia raspunsului batranilor lui Iuda. Mai intai ei se desemneaza ca : slujitorii Dumnezeului cerurilor si al pamantului". Ei se vad ca slujitori ai lui Dumnezeu. Parintii lor s-au inchinat altor dumnezei si pentru aceasta au fost dusi in robie la Babilon. Dar acum, o ramasita mica voia sa slujeasca din nou cu credinciosie pe adevaratul Dumnezeu.

     Ei Il numeau "Dumnezeul cerurilor si al pamantului". Prin aceasta ei aratau ca El este unicul Dumnezeu. Toate popoarele pagane aveau fiecare proprii lor dumnezei, fie tara lor fie poporul lor, - dumnezei pe care i-au facut ei insisi (2 Imp. 18:34 ; Ps. 96:5). El singur este Creatorul si Stapanul lumii, si El este mai presus de toate. De aceea Melchisedec L-a numit deja "Domnul Dumnezeul Preainalt, Stapanul cerurilor si al pamantului" (Gen. 14:22), si asa la numit si Avraam (Gen. 24:3). In Noul Testament, Pavel zice despre El : "Dumnezeul care a facut lumea si toate cele care sunt in ea, El fiind Domn al cerului si al pamantului" (Fapte 17:24). In cele din urma, Domnul Isus Il numeste pe Tatal Sau "Domn al cerului si al pamantului" (Mt. 11:25). Templul lui Solomon a fost distrus din cauza necredinciosiei poporului lui Dumnezeu. Dar "un templu sfant in Domnul ... o locuinta a lui Dumnezeu in Duh" (Efes. 2:21, 22), nu poate niciodata sa fie nimicit de nicio putere din lume. Domnul Isus Insusi este Cel care are grija de el !

     6.3.5     Cap. 5:12

          "Dar, dupa ce parintii nostri L-au maniat pe Dumnezeul cerurilor, El i-a dat in mana lui Nebucadnetar, imparatul Babilonului, caldeeanul, si el a distrus casa aceasta si a deportat poporul la Babilon".

     Deja Solomon incepuse sa slujeasca dumnezeilor straini si prin aceasta la provocat la manie pe Dumnezeu (1 Imp. 11:1-4 ; Deut. 4:25 ; Jud. 2:12). Urmasi sai, in cea mai mare parte, i-au urmat pe acest drum. Idolatria a crescut din ce in ce mai mult pana cand, in final, nu a mai fost niciun remediu (2 Cr. 36:14-16). Motivul principal al exilarii lui Iuda a rezultat din idolatria lor.

     Acum, Dumnezeu nu mai este numit ca in v. 11 "Dumnezeul cerurilor si al pamantului", ci "Dumnezeul cerurilor". Aceasta schimbare este semnificativa. Batranii care Il numesc asa sunt constienti de faptul ca Dumnezeu S-a indepartat de poporul Sau pamantesc din cauza idolatriei lor, si ca El a transmis stapanirea natiunilor. El Insusi S-a retras, ca sa zicem asa, in cer (1:2). In cartile din timpul exilului, asa este El numit adesea.

     A fost o judecata a lui Dumnezeu in disciplina care a condus pe Iuda in robia Babilonului in anii 605 la 586 i. I.C. El i-a dat "in mana lui Nebucadnetar, imparatul Babilonului, caldeeanul". Cu acest imparat a inceput pentru pamant, din punct de vedere profetic, "timpul natiunilor" (Luca 21:24) care nu se va incheia decat cu nimicirea celui de-al patrulea imperiu la aparitia lui Hristos. Nebucadnetar a fost randuit de Dumnezeu "capul de aur" al primului din cele patru imperii (Dan. 2:38) (*). El a distrus templul de la Ierusalim, ducand o parte din vasele sfinte ca prada de razboi la Babilon, si a dus in captivitate majoritatea poporului (captivitatea babiloniana).

     (*) Dupa afirmatiile Cuvantului lui Dumnezeu, lumea este guvernata de patru imperii de la distrugerea templului pana la aparitia lui Hristos : Babilonul, Mezii si Persii, Grecia, apoi Roma. Acest lucru este descoperit in special in cartea Daniel (Dan. 2 si 7 ; 5:28 ; 8:20, 21 ; 11:30 ; Luca 2:1 ; Apoc. 17:7-14 si multe alte pasaje). Imperiul roman care a stapanit de la prima aparitie a lui Hristos, va renaste inainte de a doua aparitie a lui Hristos, si atunci va fi nimicit de El.

     Cu toate acestea, in indurarea Lui fara margini, Dumnezeu a limitat la 70 de ani timpul robiei babiloniene, si a facut-o vestind mai dinainte prin profetul Ieremia (2 Cr. 36:21 ; Ier. 25). Acum, acest timp trecuse mai bine de zece ani.

     6.3.6     Cap. 5:13-15

          "Dar, in anul intai al lui Cirus, imparatul Babilonului, Cirus, imparatul, a dat porunca sa se construiasca aceasta casa a lui Dumnezeu. Si chiar vasele de aur si de argint ale casei lui Dumnezeu, pe care le luase Nebucadnetar din templul care era in Ierusalim si le adusese in templul din Babilon, pe acelea imparatul Cirus le-a scos din templul din Babilon si au fost date unuia cu numele Sesbatar, pe care-l pusese guvernator; si i-a zis: Ia aceste vase, mergi, du-le in templul care este in Ierusalim si sa fie construita casa lui Dumnezeu pe locul ei".

     Imparatia babiloniana a caldeenilor a fost invinsa in anul 539 i. I.C. de catre Mezi si Persi. Cirus, primul imparat al celui de-al doilea mare imperiu (559-529 i.I.C.) era deja in al douazecile an al domniei sale. Aici, mentiunea de "anul intai al lui Cirus" nu era nicidecum primul an al domniei sale, ci primul sau an ca "imparatul Babilonului". El era si a ramas "imparatul Persiei" (1:1), dar, la fel, acum era "imparatul Babilonului". (*)

     (*) In mod asemanator Artaxerxes este numit "imparatul Persiei" in Ezra 7:1, si "imparatul Babilonului" in Neemia 13:6. In Ezra 6:22, Darius este la fel numit "imparatul Asiriei" (comp. 1 Imp. 22:52 si 2 Imp. 1:3). Ambele, Babilonul cat si Asiria, faceau parte din teritoriile stapanite de imparatii Persiei care puteau deci sa-si ia astfel de titluri corespunzatoare.

     Dupa relatarea iudeilor din aceasta scrisoare, Cirus "a dat porunca sa se construiasca aceasta casa a lui Dumnezeu" in primul an dupa ce a cucerit Babilonul. Aceasta corespunde exact cu relatarea istorica din Ezra 1:2-4 (5:13). La fel este valabil si pentru "vasele de aur si de argint ale casei lui Dumnezeu, pe care le luase Nebucadnetar din templul care era in Ierusalim si le adusese in templul din Babilon" (1:7-11 ; 5:14). In final, Sesbatar este numit inca odata, cu adaugarea ca el a fost facut guvernator. Acest om este desemnat in cap. 1:8 ca "print al lui Iuda" (sau, "capetenie") si este identificat cu guvernatorul Zorobabel (2:2 ; Hag. 1:1). Diferenta din v. 2 (5:2) este folosirea numelui sau caldeean Sesbatar, caci este vorba de un schimb de scrisori oficiale cu palatul imperial. Expresia "cu numele" (unuia) ar putea indica faptul ca acesta era, de fapt, un nume strain (5:14).

     Apoi sunt mentionate returnarea vaselor din templul din Ierusalim si misiunea de zidirea templului. Totul corespunde exact cu faptele mentionate in cap. 1 (5:15). Chiar precizarea "pe locul ei" nu este omisa. Am vazut cat a fost de important ca sa fie asa in ochii lui Dumnezeu cat si pentru iudei.

     6.3.7     Cap. 5:16

          "Atunci acel Sesbatar a venit, a pus temelia casei lui Dumnezeu care este in Ierusalim si de atunci pana acum ea se construieste si nu s-a terminat".

     Pozitia pe care au luat-o iudeii in scrisoare se incheie prin punerea "temeliei casei lui Dumnezeu caree este in Ierusalim", precum si activitatea de zidire care nu se terminase inca in acel moment. Intreruperea constructiei in urma scrisorii imparatului Artaxerxes (4:17-24) nu este mentionata. Felul expresiei "de atunci pana acum ea se construieste" nu o exclude nicidecum.

     6.3.8     Cap. 5:17

          "Si acum, daca i se pare bine imparatului, sa se caute in casa visteriei imparatului, care este acolo, in Babilon, daca este asa, ca sa dat porunca de catre imparatul Cirus sa se construiasca aceasta casa a lui Dumnezeu in Ierusalim; si sa binevoiasca imparatul sa ne trimita voia sa asupra acestui lucru".

     Dupa expunerea detaliata a situatiei si a justificarii iudeilor de continuarea constructiei templului, Tatnai si tovarasii sai au cerut acum imparatului Babilonului sa caute in arhivele palatului imperial. In mod evident, ei sperau ca edictul imparatului Cirus de rezidire a templului nu mai exista sau nu poate fi gasit. Cu o aparenta obiectivitate si rabdare, ei cer ca sa li se comunice procedura de urmat in aceasta situatie.

     Legile mezilor si persilor nu puteau fi modificate. Ceea ce a fost stabilit odata, ramanea valabil (Dan. 6:16). Noua tentativa de a impiedica constructia casei lui Dumnezeu trebuia deci sa esueze. Iudeii stiau ca exista o porunca a imparatului Persiei pentru construirea templului (cap. 1). De aceea se incredeau acum cu o credinta tare in Dumnezeul lor. Slujba celor doi profeti, Hagai si Zaharia, a contribuit in buna parte. - Cat de bine este si pentru noi sa ne incredem in Dumnezeu si Tatal nostru si in Cuvantul Sau !