Pacatul voit - Evrei 10:26
Christian Briem
1 Intrebare : Pacatul din mandrie (sau, "cu ingamfare" ; "cu mana inaltata") in Vechiul si Noul Testament. Pacatul impotriva Duhului Sfant ?
Jertfele pentru pacat din Levitic 4 nu erau prevazute decat pentru pacatele facute "din greseala" (sau "nestiinta, neatentie"). La fel este si in Numeri 15 incepand de la v. 27. Dar acolo este aratat ca, pentru pacatul facut "cu mana inaltata", sau tradus altfel "din mandrie", nu exista jertfa, caci "sufletul acela sa fie nimicit din poporul sau" (Num. 15:30). Ce inseamna a pacatui "cu mana inaltata" sau "din mandrie" pentru noi, crestinii de astazi ? Exista pacate care nu pot fi iertate, de exemplu pacatele facute in mod "voit" (Ev. 10:26) sau "impotriva Duhului Sfant" (Mt. 12:31-32) ? Aceste intrebari pot provoca multa tulburare la un copil al lui Dumnezeu.
1.1 Raspuns : In Noul Testament nu exista diferente intre pacate, in afara de pacatul spre moarte (a trupului).
Fara indoiala, "pacatul cu mana inaltata" (facut "din mandrie") descrie pacatele facute in mod constient, cu buna stiinta; si este adevarat si deosebit de solemn ca Dumnezeu nu a prevazut pentru acestea nicio jertfa in vechiul legamant, ci, dimpotriva, a poruncit judecata. Cu toate acestea, in ce priveste pe copiii lui Dumnezeu din timpul harului, Noul Testament nu face nicio diferenta. Singura diferenta in acest domeniu, este "pacatul spre moarte" (1 Ioan 5:16-17), si acolo este vorba despre un pacat care, in guvernarea lui Dumnezeu cu copiii Sai, are ca efect moartea trupului, ca in cazul lui Anania si Safira (Fapte 5). Dar acest lucru nu atinge chestiunea mantuirii eterne.
Dumnezeu nu pleaca de la faptul ca copiii Sai care sunt rascumparati prin sangele Fiului Sau, pacatuiesc in mod intentionat, voit. Ei au viata divina, si aceasta viata nu vrea si nu poate sa pacatuiasca (1 Ioan 3:9). Cand, in ciuda tuturor lucrurilor se intampla uneori, ca si noi, copiii lui Dumnezeu, sa pacatuim cu buna stiinta si in mod voit (nu este asemanator cu Ev. 10), deoarece purtam inca in noi natura veche, si ea vrea sa pacatuiasca si chiar ii face placere. Dar aceasta natura pacatoasa, numita "pacat" sau "carne" in Cuvantul lui Dumnezeu, a fost judecata si condamnata in moartea lui Hristos, astfel ca Dumnezeu nu ne mai vede "in carne", ci "in Hristos" sau "in Duh", ceea ce inseamna practic acelasi lucru (Rom. 8:1-9).
Atunci cand un crestin adevarat pacatuieste, acesta nu este un caz normal in ochii lui Dumnezeu - si credinciosul poate, de asemenea, sa-l vada asa - ci este un fel de stare exceptionala care conduce, cu siguranta, la faptul ca partasia cu El este impiedicata, si ea nu poate fi pusa in ordine decat prin marturisire inaintea Lui. Dar pentru ca Hristos a murit pe cruce pentru ai Sai, copiii lui Dumnezeu au, in principiu si in permanenta, viata eterna precum si iertarea pacatelor lor (1 Ioan 5:13 ; Col. 1:14 ; Ev. 10:14-18). Daca nu ar fi asa, niciunul dintre noi nu ar putea fi mantuit. Hristos Insusi nu poate face nimic mai mult pentru noi decat ceea ce El a facut; si daca acest lucru nu este suficient, nimic nu ar putea fi suficient; caci El nu poate sa moara inca odata.
In Evrei 10:26, nu este vorba despre copiii lui Dumnezeu, ci despre oameni care marturiseau ca au aderat la crestinism, la "adevar". Iar cand astfel de marturisitori abandoneaza cu buna stiinta crestinismul, pentru a adopta in schimb o religie omeneasca, aceasta este apostazie de la credinta crestina. Aceasta este ceea ce se numeste pacat voit in acest pasaj. In ceea ce priveste pe crestinii adevarati, acest lucru nu este spus niciodata.
Referitor la pacatul impotriva Duhului Sfant, deja aceasta expresie nu este corecta. In mod natural orice pacat este indreptat impotriva Duhului Sfant, deoarece Duhul Sfant este Dumnezeu, asemenea Tatalui si Fiului. Dar pasajul din Evanghelii vorbeste, fara exceptie, de blasfemie (sau cuvinte jignitoare) impotriva Duhului Sfant (Mt. 12:31 ; Mc. 3:29 ; Luca 12:10), si este un pacat cu totul special care nu a putut fi facut decat in timpul Domnului. Atunci cand El scotea demonii prin Duhul Sfant si Il acuzau ca ii scotea prin Beelzebul. capetenia demonilor, aceasta era o blasfemie indreptata impotriva Duhului Sfant, care actiona in mod perfect in Domnul Isus (Mt. 12:24-28).
2 Intrebare : Legatura dintre Evrei 10:26 si 1 Ioan 2:1 (avocat inaintea Tatalui) si 2 Petru 2:20 (cei care se intorc la starea lor de mai inainte).
In Evrei 10:26, este spus ca, daca cineva pacatuieste voit, nu mai este jertfa pentru pacat, ci doar o infricosatoare asteptare sigura a judecatii. Cum trebuie inteles acest pasaj si cum se potriveste cu 1 Ioan 2:1 unde Hristos ne este prezentat ca avocat atunci cand noi pacatuim ? 2 Petru 2:20 nu ne arata aceeasi situatie cu Evrei 10:26 ?
2.1 Raspuns : Marturisitorii fara viata din Evrei 10:26 si 2 Petru 2:20. Restabilirea bucuriei comuniunii in 1 Ioan 2:1.
Versetul 26 din Evrei 10 nu se refera la copiii lui Dumnezeu atunci cand ei pacatuiesc, ci la iudeii care au parasit iudaismul si au aderat la o marturisire exterioara a crestinismului, dar in realitate ei nu erau nascuti din nou. Pentru a scapa de dispretul care era legat de Numele lui Hristos, ei erau dispusi sa abandoneze crestinismul, inclusiv crestinismul in valoarea jertfei perfecte a lui Hristos care S-a adus o data pentru toate. Sub acest punct de vedere este vazut crestinismul in aceasta epistola si este pus in contrast cu iudaismul.
Ori, cel care abandoneaza crestinismul, pacatuieste "voit", caci in crestinism el a recunoscut adevarul, intr-o anumita masura, si a primit cunostinta despre jertfa lui Hristos si a rezultatelor sale binecuvantate. Dar daca el paraseste toate acestea si alege dupa propria sa vointa pacatul, atunci nu mai ramane pentru el nicio alta jertfa eficace. Daca refuza jertfa lui Hristos, unde are sa gaseasca in afara crestinismului o alta jertfa pentru pacate ? A prefera iudaismul sau orice alta religie omeneasca in locul cerstinismului, "dupa primirea cunostintei adevarului", aceasta insemna apostazie, abandonarea credintei crestine. Sfarsitul unui astfel de om nu poate fi decat judecata (vezi 6:1-8).
Prin urmare, acest pasaj nu vorbeste mai mult decat 2 Petru 2:20 ca un credincios ar putea sa mearga la pierzare (pierderea mantuirii). El arata mai de graba ceea ce il asteapta pe un simplu marturisitor fara viata (divina, n.t.) cand leapada singura jertfa a lui Hristos. Bineinteles, scriitorul epistolei nu vorbeste de "cineva", ci de "noi" (daca noi pacatuim voit...), dar el face asa deoarece aceasta epistola il vede pe marturisitorul crestin credincios si pe marturisitorul crestin necredincios pe acelasi teren, cel al marturiei crestine. Cel care marturiseste ca este al lui Hristos, este responsabil inaintea lui Dumnezeu sa umble intr-un mod corespunzator marturiei sale. Marturisitorul credincios este capabil de a satisface aceasta responsabilitate, dar nu si marturisitorul necredincios. Nimeni nu trebuie sa se gandeasca ca acest cuvant de atentionare nu il priveste. Dar in consecinta lui finala, totusi, el nu vizeaza decat pe cei care nu au trecut prin nasterea din nou.
In contrast cu Evrei 10, in 1 Ioan 2:1 este vorba in mod exclusiv de copiii lui Dumnezeu. Daca noi pacatuim ca credinciosi, avem atunci in Persoana Domnului Isus un avocat (lit. : "cineva care vorbeste pentru noi") la Tatal, care, ca Cel drept inaintea Tatalui, este ispasire (fr. "propitiere", n.t.)(*) pentru pacatele noastre. Chiar in cazul rusinos cand noi am pacatuit, nu se modifica relatia noastra cu Tatal : suntem si ramane copiii Sai, - copii neascultatori desigur, dar oricum copii. Cu siguranta, bucuria acestei relatii este intrerupta din partea noastra prin pacatul nostru, dar nu realtia in sine. Este o profunda mangaiere sa avem un avocat la Tatal pentru cazul atat de serios de a pacatui - un avocat care este deja activ pentru noi inaintea caderii noastre, si care, in dragostea Lui, face totul pentru a ne aduce la bucuria comuniunii.
(*) Cuvantul "ispasire" in Biblia fr. implica doua aspecte. Primul este "propitiere" (fr. "propitiation") si se refera la momentul cand marele preot intra o data pe an in Sfanta sfintelor (Lev. 16) cu sangele unui vitel, pentru el, preotul, si cu sangele primului tap, adus ca jertfa pentru pacat pentru tot poporul. Era momentul cand Dumnezeu devenea (ca sa zicem asa) favorabil pentru poporul vinovat. In acest sens, jertfa Domnului Isus adusa inaintea lui Dumnezeu, este valabila pentru intrega omenire. Si la aceasta se refera 1 Ioan 2:2, unde ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire".
Al doilea aspect este "substituire" si face referire la momentul cand marele preot, dupa ce a iesit din Locasul sfant, pune mainile pe capul celui de-al doilea tap, pentru Azazel, marturisind pacatele poporului, dupa care este alungat intr-un pustiu secetos. Deci, acest tap care poarta asupra sa pacatele poporului, ca substitut, este alungat in pustiu. Acest lucru era valabil doar in virtutea mortii primului tap, cel adus ca jertfa pentru pacat, al carui sange a mers in prezenta lui Dumnezeu.
Astazi, aceasta "substituire" este valabila doar pentru cei care si-au marturist pacatele lor inaintea lui Dumnezeu, si recunosc ca Domnul Isus a fost "substitutul" lor inaintea lui Dumnezeu, atunci cand era pe cruce. Adica "cei multi"sau El a purtat pacatele "multora". Nu la toti oamenii, ci doar ale celor care Il recunosc ca "substitut" sau "inlocuitor". Jertfa Domnului Isus implica aceste doua aspecte : o data pentru Dumnezeu, pentru drepturile lui Dumnezeu, si in al doilea rand pentru toti oamenii, dar sunt mantuiti doar cei care cred ca Domnul Isus a purtat pacatele lor in trupul Sau pe lemn sau Domnul Isus a purtat pacatele celor care aveau sa creada in El.
In concluzie : jertfa Domnului Isus a facut "propitiere" pentru toti oamenii, dar beneficiaza de ea doar cei care cred ca El a fost "substitutul" lor. Aceste doua aspecte dau forma finala a cuvantului "ispasire". Aceste lucruri au mai fost scrise pe acest blog (admin. blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu