APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XVIII -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     VIZIUNI ALE HARULUI ÎN PARANTEZE

     VIZIUNILE DESPRE DOUĂ GRUPURI SEPARATE

     Acest capitol conține două viziuni separate. Prima se referă la Israel (versetele 1-8); a doua se referă la națiuni (versetele 9-17). Nu poate exista nicio îndoială că ambele sunt prezentate ca un fel de paranteză. Conținutul capitolului nostru nu face parte din evenimentele derulate sub peceți. Nu există o secvență istorică. În capitolul anterior am avut deschiderea succesivă a primelor șase peceți; apoi, în Apocalipsa 8, Mielul deschide a șaptea sau ultima pecete. Astfel, între a șasea și a șaptea, dar fără a face parte din niciuna, este introdus un episod profund interesant de binecuvântare pentru Israel și pentru națiuni. Cursul judecății este suspendat, iar vălul este dat la o parte pentru a fi martori la inima Dumnezeului nostru. În acele zile întunecate și rele nu este vorba numai de judecată. Nu trebuie să se presupună, totuși, că salvarea acestor grupuri din rândul lui Israel și al națiunilor are loc neapărat între a șasea și a șaptea pecete, cu atât mai puțin că locul lor public și binecuvântarea lor ar avea loc în acest interval. Capitolul nu ne prezintă date în acest sens. Pecetluirea lui Israel are loc în vederea poziției lor milenare, dar nu suntem informați când a avut loc pecetluirea. Viziunea mulțimii dintre națiuni salvate după ieșirea din necazul cel mare are în vedere deplina lor binecuvântare milenară pe pământ, căci este o scenă pământească (v. 16, 17). Dar nu ni se spune când a ajuns mărturia lui Dumnezeu la ei și i-a mântuit. Imediat după mutarea (răpirea) sfinților cerești (1 Tes. 4:15-17), Dumnezeu va lucra în har în mijlocul vechiului Său popor și printre națiuni, în general din afara părții apostate a lumii. Această mărturie va continua timp de câțiva ani, probabil pe parcursul, și poate chiar mai mult, a întregii săptămâni a 70-a a lui Daniel, o perioadă de șapte ani. Aici, (cap. 7), avem în viziune rezultatele acestei mărturii. Revelația acestor grupuri este o priveliște înviorătoare. Ea vine după ce puterea vrăjmașului a fost dezlănțuită împotriva sfinților lui Dumnezeu (Apoc. 6:9-11) și înainte de aplicarea unor judecăți și mai severe (Apoc. 8 și 16), dovedind într-un mod triumfător că nimic nu poate zădărnici scopurile lui Dumnezeu și nici împiedica lucrarea Duhului Său pe pământ. Cât de bun este Dumnezeu că ne-a dat acest capitol interesant între paranteze!

     JUDECATĂ RESTRÂNSĂ

     Apoc. 7:1 - "Și după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colțuri ale pământului, ținând cele patru vânturi ale pământului, ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac".

     Expresia "după aceasta", repetată în versetul 9, marchează un nou început. Introduce secțiunea israelită a capitolului nostru, precum și viziunea mulțimii dintre națiuni purtătoare de ramuri de palmier. Folosirea intenționată a expresiei și repetarea ei ar fi trebuit să-i împiedice pe anumiți interpreți să confunde cele două grupuri. Acestea sunt separate și distincte atât în naționalitate, cât și în binecuvântare. Unul este din mijlocul lui Israel, celălalt dintre națiuni. Pământul milenar este scena în care sunt prezentate ambele. Dar este esențial, pentru înțelegerea capitolului, să se țină cont de faptul că timpul viziunii și momentul în care grupurile intră în binecuvântarea lor publică stabilită sunt foarte diferite.

     7.1.1 - "Patru îngeri stând la cele patru colțuri ale pământului, ținând cele patru vânturi ale pământului".

     Văzătorul exilat vede aici pământul ca o vastă câmpie întinsă, mărginită de cele patru puncte cardinale principale: nord, sud, est și vest. În aceste colțuri stă câte un înger pentru a avea control deplin asupra forțelor nimicitoare ale răului. Repetarea triplă a numărului "patru" marchează caracterul complet și universal al acțiunii. Nu vedem niciun motiv pentru a limita termenul "pământ" de aici la lumea romană. Vânturile nu trebuie să sufle până când nu este pecetluit un număr potrivit din Israel (v. 3, 4). Acum, cele două case ale lui Israel, Efraim și Iuda, sunt cuprinse în această lucrare. Domnul (Iehova) "va aduna pe cei alungați ai lui Israel și-i va strânge pe cei risipiți ai lui Iuda, din cele patru colțuri ale pământului" (Isaia 11:11-12). Astfel, atât profetul , cât și văzătorul se referă la întreaga întindere a pământului locuit și nu la limitele teritoriale ale lumii romane, fie ele trecute sau viitoare. Cu siguranță, versetul 9 se referă la rezultatul unei mărturii divine printre națiuni, care a depășit cu mult întinderea imperiului roman în oricare perioadă a istoriei sale. Deci, aici trebuie înțeles pământul în sensul său cel mai larg.

     Cei patru îngeri care țin în frâu (*), puteri spirituale nevăzute, dar reale, sunt înfățișați aici stăpânind forțele și instrumentele răului, "cele patru vânturi ale pământului" (**).

     (*)  Wordsworth, în lucrarea sa "Prelegeri despre Apocalipsa", p. 120, încearcă să arate că "cei patru îngeri care stau la cele patru colțuri ale pământului" sunt aceiași cu cei "legați la marele râu Eufrat" (Apoc. 9:14). Însă poziția universală a primilor în comparație sfera restrânsă a celor din al doilea caz ar interzice o astfel de interpretare. În plus, acțiunile și timpul diferă în esență. Wordsworth este unul dintre cei mai fanteziști și nesiguri interpreți.

(**)  Tulburările politice și de altă natură sunt exprimate prin termenul "vânturile pământului" (Daniel 7:2 ; Iov 1:19 ; Ier. 49:36). Trebuie făcută deosebire între "vânturile cerurilor" și "vânturile pământului". Prima expresie indică agenții providențiali folosiți de Dumnezeu pentru a-Și îndeplini scopurile, în timp ce a doua îndreaptă atenția asupra sferei vinovate a acestor judecăți și calamități, adică pământul. De asemenea, putem observa că cele două menționări ale "pământului" din text (v.1) nu are o aplicare limitată. A treia menționare a cuvântului îl limitează la partea civilizată a globului, spre deosebire de "mare", partea necivilizată (vezi și Apoc. 10:2).

     7.1.2 - "Ținând"

     Ținând strâns, cu o strânsoare fermă, sugerând că vânturile se luptau să se dezlănțuie. Cât de irezistibilă este strânsoarea Omnipotenței divine asupra puterilor și forțelor răului. Ele sunt înfrânate eficient până când planurile lui Dumnezeu sunt pregătite și gata de acțiune.

     Situația este una de un interes deosebit. Suntem pe cale să intrăm în necazuri și mai profunde. Punctul culminant al judecății de până acum a fost sub a șasea pecete, când toate guvernele, politice, sociale, supreme și subordonate, s-au prăbușit complet și a urmat o scenă de groază universală. Dar se profilează necazuri și mai profunde. Nu toți au fost uciși în martiriul de sub a cincea pecete (Apoc. 6:9-11), nici judecățile viitoare  și mai severe nu vor împiedica existența unei mărturii universale pentru Dumnezeu, așa cum o dovedesc în mod concludent viziunile mângâietoare din acest capitol. Prin urmare, calamitățile și necazurile universale, indicate de expresia "vânturile pământului", sunt ținute sub control pentru o vreme până când Dumnezeu ia măsuri pentru păstrarea unui număr complet al poporului Său Israel și a unei mulțimi nenumărate dintre națiuni.

     7.1.3 - "Ca niciun vânt să nu sufle pe pământ"

     "Pe pământ" se referă la scena unei guvernări stabile (Apoc. 10:2 ; Ps. 46:2) ; "nici pe mare", națiuni și popoare aflate în anarhie și confuzie (Daniel 7:2-3 ; Isaia 57:20) ; "nici peste vreun copac", puterea și mândria pământului (Daniel 4:10, 22 ; Ez. 31:3-9, 14-18).Motivul încetării judecății este enunțat în termeni preciși: "până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunțile lor" (v. 3).

     ÎNGERUL CU PECETEA LUI DUMNEZEU ȘI STRIGĂTUL SĂU

     Apoc. 7:2-3 - "Și am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; și a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme pământul și marea, spunând: Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunțile lor".

     Judecata atribuită vânturilor în versetul 1 este încredințată aici îngerilor. Primele simbolizează forțele răului politic și de altă natură. Prin cei din urmă trebuie înțeles puterile spirituale care conduc și guvernează aceste forțe ale răului, instrumentele judecății în versetul 1; puterile care le conduc în versetul 2.

     7.2.1 - "Un alt înger"

     Nu unul dintre cei patru și cu siguranță nu Hristos (*), așa cum au presupus unii în mod ciudat. Decizia "până îi vom pecetlui" ar fi o jignire la adresa demnității supreme a lui Hristos; la fel și cuvintele finale ale strigătului îngerului, "robii Dumnezeului nostru". Limbajul și duhul de exprimare din Ioan 20:17, "Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru", sunt păstrate în tot Noul Testament. Nu întâlnim niciodată expresiile "Dumnezeul nostru" și "Tatăl nostru" ca reprezentându-L pe Hristos și pe credincioși.

     (*)  Îngerul-preot din Apoc. 8:3-5 și îngerul puternic din Apoc. 10:1-6, 8-10 par să se refere, fără îndoială, la Hristos. Termenii folosiți și acțiunile descrise în ambele pasaje (cap. 8 și 10) nu ar putea fi aplicate în mod corect vreunei ființe create, oricât de înaltă ar fi poziția ei.

     Îngerul la care se face referire în textul nostru este în mod evident o ființă spirituală deosebită, având o misiune înaltă la dispoziție. El se ridică de la est sau de la răsăritul soarelui, "având pecetea Dumnezeului celui viu" (*). Îngerul pecetluitor care se ridică de la răsăritul soarelui pentru ocrotirea și binecuvântarea lui Israel pare un vestitor al lui Mesia, care, ca Soare al Dreptății, va răsări cu vindecarea în aripile Sale (Mal. 4:2) și va străluci peste țară și peste oameni cu o splendoare de nespus. Primele roade ale binecuvântării naționale sunt vestite de către înger; recolta așteaptă descoperirea lui Hristos din cer.

    

     (*)  Pecetluirea în dispensația prezentă nu este un semn exterior precum aici. Este Duhul Sfânt dat de Dumnezeu pentru a locui în cel credincios (2 Cor. 1:21-22 ; Efes. 1:13). Dumnezeu (nu Hristos) pecetluiește; Duhul Sfânt Însuși, o Persoană, este pecetea.

     7.2.2 - "Pecetea Dumnezeului celui viu"

     Lucrul aceasta implică imunitate față de moarte, iar pecetea de pe frunte sugerează recunoaștere publică și deschisă a faptului că cei pecetluiți îi aparțin lui Dumnezeu. Nu ni se spune despre cum va fi această pecete.

     7.2.3 - "Robii Dumnezeului nostru"

     Titlul acesta este aplicat pentru cei pecetluiți din Israel. Ei au păstrat mărturia lui Dumnezeu prin încercări și greutăți; calea lor a fost marcată de conflicte și de slujire, de unde și potrivirea titlului de "robi".

     Pecetluirea nu este doar lucrarea îngerului; și alții sunt asociați la fericita lucrare de a păzi de judecată un număr complet din Israel, "până îi vom pecetlui". Există aici o demnitate a lucrării care nu se regăsește nici în pecetluirea consemnată de profetul captivității (Ez. 9:4), nici în cea a lui Iuda pe Muntele Sion (Apoc. 14:1). Îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui este în concordanță cu misiunea înaltă pe care o are de îndeplinit. Slujba lui nu este una obișnuită și, prin urmare, împrejurările înconjurătoare vorbesc despre măreția lucrării.

     El a strigat "cu glas tare" către îngerii judecății: "Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii". Această poruncă puternică este ascultată și cei mântuiți din Israel sunt pecetluiți pentru binecuvântarea milenară.

     NUMĂRUL CELOR PECETLUIȚI

     Ceata celor dintre națiuni (v. 9) nu este numărată. Ceata israeliților, dimpotrivă, este calculată cu atenție, iar rezultatul este exprimat nu în numere aproximative, ci în termeni preciși, precum o sută patruzeci și patru de mii. Douăsprezece mii din fiecare dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Numerele, fie individual (12), fie înmulțite (144), indică un număr complet și bine definit. Doisprezece este semnătura lui Israel și este folosit în mare parte în context iudaic. Administrația pământească, domnia, guvernarea par a fi valoarea morală a acestui număr (*). Numărul celor pecetluiți este, cu siguranță, simbolic și arată pur și simplu că Dumnezeu Și-a însușit un anumit număr, complet, dar limitat, din Israel pentru Sine.

     (*)  Cele douăsprezece ore ale zilei, douăsprezece ore ale nopții ne îndreaptă către soare și lună ca puteri conducătoare și guvernatoare ale zilei și ale nopții. Sunt douăsprezece seminții ale lui Israel și doisprezece apostoli în legătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei 19:28). Douăsprezece porți în sfântul Ierusalim (Apoc. 21:12). Israel era reprezentat în cele douăsprezece pietre prețioase de pe pieptarul marelui preot și în cele douăsprezece pâini ale punerii înainte pe masa sfântă (Exod 28 ; Lev. 24).

     PARTICULARITĂȚI

     În cele aproximativ optsprezece enumerări ale semințiilor din Scriptură, este dat întotdeauna numărul reprezentativ și complet doisprezece; dar, deoarece Iacov a avut treisprezece fii (*), unul sau altul este întotdeauna omis. În general Levi este omis de mai multe ori decât oricare altul. În enumerarea apocaliptică, Dan și Efraim sunt omiși. Ambele seminții erau remarcabile prin faptul că erau legate de idolatria din Israel, probabil acesta este motivul pentru ștergerea numelor lor de aici (Deut. 29:18-21). Dar, în cele din urmă, harul va triumfa, iar Dan este numit primul în viitoarea împărțire a țării între seminții (Ez. 48:2); dar, deși este numit primul, totuși este cel mai îndepărtat de templu, fiind situat în extremitatea nordică. În versiunea noastră engleză există trei seminții numite în fiecare verset, dar, în realitate, aranjamentul semințiilor, ca și al apostolilor (Matei 10:2-4), este în perechi. În primul rând, Iuda și Ruben, al patrulea și primul fiu al Leei, primul seminția împărătească, cel de-al doilea reprezentantul națiunii (Gen. 49:3). În al doilea rând, Gad și Așer, cei doi fii ai Zilpei, asociați în binecuvântările profetice ale zilelor din urmă (Gen. 49:19-20). În al treilea rând, Neftali și Manase, legați în enumerarea din Ezechiel 48:4. În al patrulea rând, Simeon și Levi, al doilea și al treilea fiu ai Leei, asociați în enumerarea profetică (Gen. 49:5-7), precum și în revelația Domnului despre Sine către Israelul mântuit (Zah. 12:13). În al cincilea rând, Isahar și Zabulon, al cincilea și al șaselea fiu al Leei, ambii sunt asociați în enumerarea profetică (Gen. 49:13-15) și în cea teritorială (Ezechiel 48) a semințiilor. În al șaselea (**), Iosif și Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soția iubită a patriarhului.

     (*)  Socotindu-i pe cei doi fii ai lui Iosif în locul tatălui lor, ca fiind ai lui Iacov.

     (**) Aici îl avem pe Iosif, nu pe Efraim; tatăl în locul fiului. Dar Efraim, în binecuvântare, are prioritate față de fratele său mai mare Manase și din nou harul strălucește (Gen. 48:8-20). 

     Trebuie menționat că în Versiunea Revizuită și în alte instrumente ajutătoare critice, cuvântul "pecetluit" este omis în denumirea fiecărei seminții, cu excepție la prima și la ultima. Astfel, "din seminția lui Iuda, douăsprezece mii pecetluiți" (v. 8) și "din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii pecetluiți". Semințiile lui Iuda și Beniamin încep, respectiv încheie enumerarea. (La fel este și în Biblia română, n.t.). Caracteristicile acestor seminții (Gen. 8-12, 27) sunt centrate ambele pe Hristos.

     TREI CETE DE SFINȚI MILENIALI 

     Cele două cete ale lui Israel și ale națiunilor au fost văzute de către văzător în viziuni separate. Ceata aleasă din cele douăsprezece seminții (v. 4-8) nu este doar distinctă de cei aleși dintre națiuni (v. 9-17), ci este la fel de distinctă de cei 144 000 din Iuda care vor ieși din ororile acelui ceas viitor al încercării, și care stau pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14). Există două cete iudaice care au un număr asemănător - cele o sută patruzeci și patru de mii din tot Israelul (Apoc. 7), și cele o sută patruzeci și patru de mii doar din Iuda (Apoc. 14). Mulțimea națiunilor purtătoare de ramuri de palmier nu trebuie confundată nici cu Biserica, nici cu Israel. Mulțimea nenumărată văzută aici în viziune este rodul unei ample lucrări a harului începute imediat sau la scurt timp după mutarea sfinților cerești (1 Tesaloniceni 4) și continuată în timpul viitoarei săptămâni profetice de șapte ani (Matei 24:14). Această mărturie mondială, continuată activ între Răpire și Arătare, va fi recunoscută în mod evident de Dumnezeu.  Astfel, sub mâna cea bună și ocrotitoare a lui Dumnezeu, se oferă suficient timp pentru lucrarea puternică a harului, care, prin rezultatele bogate, ne amintesc de zilele ramurilor de palmier ale Cincizecimii. 

     De asemenea, putem observa o altă distincție interesantă între cele două cete de sfinți mileniali din capitolul nostru. Aleșii lui Israel sunt văzuți înainte de a intra în "timpul necazului lui Iacov", în timp ce mulțimea mântuită dintre națiuni este văzută aici după ce a ieșit din "marele necaz". 

   

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - XVII -

     Walter Scott                                                                                                         STEM Publishing

     A CINCEA PECETE - DIVIZIUNEA PECEȚILOR

     Apoc. 6:9-11 - "Și, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o; și strigau cu glas tare, spunând: Până când, Stăpâne, sfânt și adevărat, nu judeci și nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ? Și fiecăruia i s-a dat o haină albă; și li s-a spus să se mai odihnească puțin timp, până se va împlini și numărul celor împreună-robi cu ei și al frați lor, cei care urmau să fie uciși ca și ei".

     Primele patru peceți sunt, în linii mari, separate de celelalte trei, ca în majoritatea diviziunilor de câte șapte. Fiecare dintre cele patru este caracterizată de o făptură vie (*) și un cal, ambele dispărând la pecețile care urmează. Făpturile vii sunt în legătură cu guvernarea providențială a lumii; ele sunt puterile nevăzute din spatele actorilor și instrumentelor umane. Însă în pecețile care urmează, scena se întunecă, iar intervenția publică a lui Dumnezeu în problemele oamenilor este mai pronunțată. O pauză similară are loc în seria de câte șapte a judecăților venite prin trâmbițe și potire (pentru primele vezi Apoc. 8:13 ; pentru cele din urmă vezi Apoc. 16:10). Ultimele trei potire reflectă expresia deplină a mâniei lui Dumnezeu asupra creștinătății vinovate. 

     (*)  Fără îndoială, există o corespondență morală între caracteristicile făpturilor vii (Apoc. 4:7-8) și pecețile respective cu care aceste sunt în legătură în mod individual. Prima făptură vie și prima pecete, leul și cuceritorul imperial, este o corespondență ușor de observat. Astfel, între a patra făptură vie și a patra pecete, vulturul (vezi Matei 24:28, judecata) și marșul Morții, există o asemănare izbitoare.

     PRIMUL GRUP AL CETEI DE MARTIRI

     6.9.1 - "Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați" 

     Cât de schimbată este scena! Credincioșii sunt acum "sarea pământului" (Matei 5:13). Prezența lor pe pământ ferește încă aceste țări de apostazie, corupție și de judecata care va urma. Dar ei sunt și "lumina lumii" (v. 14). Mărturia lor despre harul lui Dumnezeu, oricât de imperfectă ar fi în plinătate și caracter, este totuși cea mai bună și mai înaltă binecuvântare a lumii. Dar când termenul răbdării lui Dumnezeu se va încheia și "sarea" și "lumina" vor fi îndepărtate, atunci corupția și întunericul moral vor caracteriza scena predată dreptei judecăți de răsplătire (Isaia 60:2). Prima pagină a judecății este înaintea noastră în primele patru peceți.

     Când locuința Duhului pe pământ, Biserica (1 Cor. 3:16), va fi destrămată (căci trebuie să fie prezentată de Hristos Lui Însuși în glorie, Efes. 5:27), atunci Duhul va lucra din cer pe pământ, înviind sufletele prin puterea Sa divină. Cei care vor fi primii convertiți și mântuiți, prin nicio acțiune omenească cunoscută (*), vor fi ținta unei ostilități active și crude din partea populațiilor necreștine de pe pământ. Este posibil, ca și în timpul persecuțiilor păgâne timpurii, ca viitoarea ceată de martori credincioși să fie considerată cauza calamităților naționale și, prin urmare, a izbucnirii aprige a persecuției înverșunate și crude. Aici, însă, este numit adevăratul și realul motiv al martirajului lor: "Înjunghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o". Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când este vestit cu credință în pretențiile sale incisive asupra conștiinței omului, stârnește întotdeauna împotrivirea lumii, iar cei mai fideli exponenți ai săi în viață și mărturie publică trebuie să pecetluiască acea mărturie cu sângele lor. Domnul, în prezent, prin puterea Duhului Sfânt pe pământ, înfrânează patimile oamenilor, dar dacă prezența și puterea Duhului se retrag, vrăjmășia lumii față de Hristos și față de cei care sunt ai Lui va izbucni într-o persecuție aprigă și înverșunată, chiar până la moarte. "Mărturia pe care au dat-o" nu este despre harul lui Dumnezeu ca acum, ci despre pretențiile drepte ale lui Dumnezeu în stabilirea Împărăției Sale pe pământ. Răspunsul la aceste pretenții este sabia puterii în mâinile puterii apostate și persecutoare de atunci. Judecata este dezlănțuită asupra acestor sfinți aflați în suferință. Drepturile împărătești ale lui Hristos (Matei 24:14), care vor fi atunci subiectul mărturiei, vor fi călcate în picioare, iar martorii înjunghiați cu cruzime. Cuvântul preoțesc "înjunghiat" este folosit în conformitate cu caracterul special al acestor martori, probabil iudei. Se spune că grupul ulterior din timpul fiarei (Apoc. 13:7) este "ucis"  (Apoc. 6:11), un cuvânt mai general decât primul. Aici se face referire la altarul arderilor de tot, care se afla atât în curtea cortului, cât și în cea a templului. Acest altar de aramă, care simbolizează răbdarea judecății divine, este văzut și în Apoc. 11:1 ; 14:18 ; 16:7. Altarul de aur al mijlocirii apare de două ori în aceste scene apocaliptice (Apoc. 8, ultima parte a versetului 3 și Apoc. 9:13). "Altarul" din Apoc. 8:3 (prima parte) și v. 5 se referă la altarul de aramă.

     (*)  Această primă ceată de martori de pe pământ, după răpire, va străbate lumea romană predicând Evanghelia Împărăției. Rezultatul muncii lor este menționat în Matei 25:31-46. Înțelegem că acești primi predicatori vor fi în special iudei convertiți. "Aceștia sunt frații Mei", sunt frații iudei ai Domnului după trup (v. 40). 

     Sub altar, pe care fuseseră înjunghiați de mâna nemiloasă a persecutorului, sufletele lor strigă cu glas tare după răzbunare asupra vrăjmașii lor. Imaginile sunt preluate după tiparul iudaic, dar sunt totuși ușor de citit. Strigătul nu exprimă accente ale harului divin, ci ale dreptei judecăți. Apelul viitoarei rămășițe iudaice către Dumnezeul judecății este la fel de mult în acord cu gândul divin ca și cuvintele emoționante ale Domnului pe cruce : "Tată, iartă-i, pentru că ei nu știu ce fac" (Luca 23:34), sau ca rugăciunea primului martir creștin: "Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta" (Fapte 7:60). Schimbarea dispensației modifică caracterul relațiilor lui Dumnezeu cu lumea. Legea a fost principiul pe baza căruia Dumnezeu a lucrat în timpurile Vechiului Testament. Harul este platforma faptelor și căilor Sale prezente. Judecata, în relația cu cei răi și cu lucrătorii răi, caracterizează scurta criză viitoare înainte ca gloria să se arate pe pământ. Prin urmare, strigătul celor înjunghiați de sub altar este în deplină concordanță cu Psalmul 94 : "Dumnezeul răzbunărilor, Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, să se arate strălucirea Ta! Ridică-Te, judecător al pământului! Răsplătește celor mândri! Până când cei răi, Doamne, până când se vor bucura cei răi" (v. 1-3). Judecata păcatului de pe cruce este temelia pe care se odihnește în siguranță gloria noastră în cer. Judecata păcatului asupra celor răi de pe pământ este necesară pentru a-l curăța (pământul) de rău și a-l face potrivit ca locuință pentru poporul lui Dumnezeu. 

     Sufletele lor sunt văzute în viziune "sub altar". Pe altar ar exprima aducerea jertfei de ardere tot, dar "sub" altar, unde se varsă sângele jertfei pentru păcat (Lev. 4:7), semnifică încheierea jertfei. Martiriul sfinților nu avea loc atunci. Scena se încheiase deja. Nu sunt oferite detalii. Cruzimea asupritorului și suspinul martorului statornic pentru Isus și drepturile Sale imperiale nu sunt nici ele consemnate. Martirii nu sunt văzuți aici în viață, nici ca înviați, ci într-o stare separată (de așteptare), "sufletele celor înjunghiați".

     

     Ei strigă cu glas tare "Până când?", strigătul binecunoscut al iudeului aflat în suferință în ceasul care va veni, în timpul unui necaz nemaiîntâlnit. Chinul și credința sunt exprimate în strigăt (Ps. 74:9-10 ; Ps. 79:5 ; Ps. 89:46 ; Ps. 94:3-4). Apelul este către Dumnezeu, ca "Conducător Suveran". Acesta este un titlu care implică autoritatea supremă și nu se găsește nicăieri altundeva în Apocalipsa. Sunt adăugate epitetele "sfânt" și "adevărat". Strigătul este către Cel care are dreptul și puterea de a răzbuna sângele vărsat cu atâta cruzime; către Cel care este sfânt în natura Sa și credincios Cuvântului și promisiunii Sale. Circumstanțele contemplate în timpul acestei peceți sunt similare cu cele menționate în Psalmul 79, doar că psalmistul mărturisește un moment ulterior și o zonă mai limitată. Răzbunarea este cerută "asupra celor care locuiesc pe pământ". Aici este indicată o clasă morală, căci în Apoc. 11:9 locuitorii pământului sunt menționați sub binecunoscuta enumerare : "popoare, seminții, limbi și națiuni"; apoi, în versetul următor, o clasă morală, cea mai vinovată dintre toate, este menționată ca fiind cei "care locuiesc pe pământ". Semnificația acestui termen se găsește în Filipeni 3:19. Strigătul de răzbunare se aude, dar răspunsul este amânat. Între timp, Domnul dă un semn de aprobare specială. Fiecare din cei martirizați este evidențiat pentru onoare și îndreptățire. "Fiecăruia i s-a dat o haină albă" (*).

     (*)  Nu "haine", ca în Versiunea Autorizată. Vezi și Versiunea Revizuită.

     Dacă acest verset ar fi singur, ar face imposibilă interpretarea lui. Creștinii sunt în legătură cu Tatăl, nu cu Conducătorul Suveran; ei se roagă pentru cei care se poartă cu răutate; nu cere răzbunare asupra lor. Pentru creștin, o astfel de cerere este imposibilă. Pentru cineva care a fost un iudeu martirizat, această cerere legală la răzbunare era absolut în concordanță cu legea sub care trăise și cu propriile sale Scripturi, iar Domnul, dând fiecăruia o haină albă, Își pecetluiește aprobarea asupra cererii lor. 

     Cât de bun și plin de har este Domnul nostru să exprime astfel, cu aprobarea Sa imediată, atitudinea dreaptă asumată de sfinții Săi martirizați. Dar sabia Domnului nu urma să fie scoasă încă. Nelegiuirea omului așteaptă o dezvoltare mai deplină a răului înainte ca mânia dreaptă și sfântă a Domnului să izbucnească în furia ei asupra celor necredincioși. Timpul răzbunării era măsurat printr-un "puțin timp". O altă ceată, numită aici "împreună-robi" și "frați", urma să umple rândurile nobilei armate de martiri. În aceste versete sunt menționate două cete separate de sfinți martirizați, cea anterioară înjunghiată în timpul celei de-a cincea pecete (*), și cea ucisă ulterior, într-o perioadă ulterioară, numită aici "puțin timp". Nu poate exista un răspuns complet la strigătul de "sub altar" până când acest al doilea contingent al grupului de martirizați nu este complet.

     (*)  Vezi Matei 24:9, care se sincronizează cu timpul și evenimentele la care se face referire aici.

     Trebuie să se țină cont în mod deosebit de faptul că nici martirii din Vechiul Testament, de la Abel, nici martirii creștini, de la Ștefan, nu sunt menționați aici. Cele două cete sunt cele care își pecetluiesc mărturia cu sângele lor după mutarea (răpirea) sfinților din epocile trecute și prezente la cer. Scurta criză care va veni va fi martora, în etapele sale inițiale și ulterioare, a unor izbucniri aprige de persecuție crudă împotriva celor care dau atunci mărturie pentru Dumnezeu. 

     PECETEA A ȘASEA - PRĂBUȘIRE COMPLETĂ A ORICĂREI AUTORITĂȚI GUVERNAMENTALE ȘI CIVILE

     Apoc. 6:12-17 - "Și am văzut când a deschis pecetea a șasea: și s-a făcut cutremur mare și soarele s-a făcut negru ca un sac de păr și luna s-a făcut toată ca sângele și stelele cerului au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale târzii. Și cerul s-a îndepărtat ca o carte (carte mică, sul) făcută sul și toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor. Și împărații pământului și cei mari și comandanții și cei bogați și cei puternici și orice rob și orice om liber s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților; și spuneau munților și stâncilor: Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade pe tron și de mânia Mielului; pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?"

     În timpul primei peceți am fost martori la o luptă înverșunată între lumină și întuneric. Conflictul dintre bine și rău nu cunoaște încetare. Dar Dumnezeu va triumfa la sfârșit. Răspunsul complet la apelul sfinților martirizați trebuie să aștepte completarea grupului de martirizați. O a doua izbucnire de furie împotriva martorilor lui Dumnezeu, condusă de Fiară și satelitul ei, Anticristul, este sugerată aici. Atunci va veni ceasul necazului cumplit. Atunci un Dumnezeu mânios va judeca pe prigonitorii cruzi ai poporului Său. "Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc" (2 Tes. 1:6). Dar, în timpul acestei peceți, Dumnezeu începe să Se ocupe de lume în mod judiciar, dând astfel o garanție a răspunsului complet care urmează să fie dat strigătului de sub altar.

     Scena descrisă aici este una îngrozitoare și impresionantă. Simbolurile folosite sunt puterile naturii. Întreaga structură a puterii civile și guvernamentale de pe pământ se destramă. Dezordinea domnește în mod categoric. Nu este vorba doar de prăbușirea unui anumit guvern, ci de subminarea totală a oricărei autorități guvernamentale, atât supreme, cât și dependente. Ideea generală prezentată de metafore este o răsturnare universală a oricărei autorități existente; o criză revoluționară de o asemenea amploare încât împărații și robii sunt îngroziți. Prăbușirea care va veni va implica într-o singură catastrofă generală tot ceea ce este considerat sigur și puternic pe pământ. Se va crea un imens haos civil, social și politic. Ce scenă îngrozitoare de contemplat! O lume fără justiție! Fără nici măcar o urmă de putere legitimă! Fără guvern! Fără autoritatea represiunii (poliție)! (*).

     (*)  În timpul unei conferințe creștine, un frate, referindu-se la acest subiect, a spus: "Cât de mult trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că încă mai vedem poliție pe stradă!" (n.t.).

     6.12.1 - "Cutremur mare"

     Lucrul acesta indică o perturbare violentă a stării organizate a lucrurilor, o subminare completă a oricărei autorități existente. În timpul peceții a șaptea și ca pregătire pentru aplicarea unor pedepse și mai severe este menționat un cutremur (Apoc. 8:5), împreună cu alte semne, ca o prevestire publică a mâniei viitoare. Însă aici cutremurul este numit "mare", așa cum mărturisesc din plin efectele sale asupra oamenilor. În timpul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:18) va exista o altă revoltă socială și politică care va depăși în efectul său ceea ce avem în textul nostru, o catastrofă cu un caracter atât de îngrozitor încât istoria nu oferă ceva asemănător. Trebuie ținut cont de faptul că pecețile dezvăluie o serie de necazuri consecutive și preliminare. "Cutremurul mare" nu anunță ziua Domnului. Există două grupuri de semne menționate de către Domnul în marele Său discurs profetic (Matei 24, 25). Primul grup se aplică perioadei dinaintea necazului cel mare și se contopesc de fapt cu starea de lucruri anterioară descrisă în Matei 24:6-14. "Cutremurul mare" din textul nostru nu anunță, așadar, judecata finală și nici nu este precursorul imediat al revenirii Domnului, orice ar spune oamenii în frica și în groaza lor (Apoc. 6:17). Însuși faptul că un cutremur și mai îngrozitor îl urmează pe cel din pasajul nostru ar trebui să clarifice problema (Apoc. 16:18). Starea de lucruri descrisă sub a șasea pecete va fi urmată de orori și mai îngrozitoare.

     6.12.2 - "Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr" (*).

     Soarele simbolizează autoritatea supremă de guvernare (Ge. 37:9 ; Apoc. 12:1). "Negru ca un sac de păr" denotă puterea întunecată a lui Satan și indică autoritatea supremă a pământului (de care toți depindeau) aflată într-o stare de colaps total (Isaia 50:3 ; Ez. 7:18). Întunecarea corpurilor cerești este o calamitate cumplită în lumea fizică și de aici și relevanța imaginii de aici.

     (*)  Sacul de păr era făcut inițial din păr de cămilă (Matei 3:4) și era veșmântul obișnuit al profetului (Zah. 13:4). Dar era în mod deosebit haina de jale (Apoc. 11:3 ; 2 Sam. 3:31 etc.). În acest ultim sens trebuie privit aici.

     6.12.3 - "Luna s-a făcut toată ca sângele"

     Toată autoritatea derivată imediat din și dependentă de puterea supremă este reprezentată aici de "Luna toată"(*). Luna în domeniul natural este un corp ceresc secundar (satelit al pământului, n.t.) și simbolizează autoritatea derivată în domeniul moral. Este imaginea folosită pentru Israel ca dependent de Hristos, Soarele Dreptății (Cânt. 6:10 ; Ps. 81:3). "S-a făcut ca sângele". Prin această imagine este sugerată moartea morală și apostazia fiecărei autorități subordonate. "Sângele" este o imagine universală a morții (Apoc. 11:6 ; 19:2, 13).

(*)  Cuvântul "toată" este omis în Versiunea Autorizată, dar introdus în Versiunea Revizuită, precum și de Tregelles, Kelly și Darby; se găsește, de asemenea, în Codexul Sinaitic, Alexandrian și Vatican.

     Apoc. 6:13 - "Stelele cerului au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale târzii". 

     Toate autoritățile inferioare, ca și conducători individuali, civili și ecleziastici, au căzut, din punct de vedere moral, din poziția lor înaltă. Dumnezeu și relația lor cu El au fost abandonate din punct de vedere moral. Smochinele târzii sau necoapte sunt cele ascunse sub frunze care nu se coc niciodată și care sunt aruncate iarna de un vânt puternic. Când vânturile de iarnă ale mâniei lui Dumnezeu mătură scena, atunci cei care nu au fost niciodată cu adevărat ai Lui, oricât de înaltă ar fi poziția lor, vor apostazia în mod deschis și vor abandona orice relație exterioară cu El (Isaia 34:4).

     6:14.1 - "Cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul"

     Sistemele politice, civile și ecleziastice, constituția, legăturile și structura societății vor dispărea la fel de complet precum o carte sau un sul care nu pot fi citite atunci când sunt rulate (făcute sul). Îndepărtarea fizică a cerului (Apoc. 21:1) și a cerurilor (2 Pet. 3:10), cu siguranță nu locuința lui Dumnezeu, a sfinților și a îngerilor, este unul din cele mai impresionante evenimente consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu. Însă încetarea completă a oricărei ordini guvernamentale, cerul moral, este unul dintre acele evenimente viitoare la care este cel mai îngrozitor de privit. Până acum am avut ruina tuturor autorităților, mari și mici, dar aici întregul sistem în care acestea au fost plasate se prăbușește.

     6.14.2 - "Toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor"

     Muntele reprezintă un sistem de putere stabilă (Daniel 2:35 ; Ier. 51:25), o guvernare stabilă și puternică. Insulele erau considerate de iudei surse de bogăție, centre de comerț (Isaia 23:2 ; Ez. 27:3-15). Aici se face referire la îndepărtarea a tot ceea ce este considerat durabil și măreț, precum și a surselor de bogăție și comerț. 

     GROAZĂ UNIVERSALĂ

     Efectul acestei revolte puternice și universale în viața civilă și politică va fi o scenă de groază cumplită. În conformitate cu o caracteristică pronunțată a Apocalipsei, în care numărul șapte este folosit pe scară largă, sunt enumerate șapte clase de oameni și, ca de obicei, acestea sunt din nou împărțite în două grupuri de câte trei și patru. Primul este alcătuit din cei care guvernează: "împărații", cei mai înălțați și cu vază; "marii" sau prinții, vezi Versiunea Revizuită; și "chiliarhii" sau tribunii militari (*). Al doilea grup include clasa neoficială prezentată în perechi: "bogații" și "puternicii", "robii și oamenii liberi" (**).

     (*)  Chiliarhii sau tribunii erau cei care comandau o mie de oameni. În Marcu 6:21 citim despre Irod care a pregătit o masă celor mari ai săi și chiliarhilor sau ofițerilor militari și căpeteniilor Galileii, însă aceștia din urmă nu erau neapărat oficiali; probabil erau persoane deosebite cu o poziție privată.

     (**)  În Apoc. 13:16 și 19:18 ordinea este inversată  "liberi și robi".

     Apoc. 6:15 - Toți, și de sus și de jos, bogați și săraci, "s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților".

     Ce simbol viu al terorii! Frica de Domnul și gloria măreției Sale în puterea guvernamentală, așa cum sunt văzute în tulburarea universală a societății, îi vor lovi pe oameni cu o groază atât de cumplită, încât peșterile și stâncile munților (*) vor fi căutate cu nerăbdare ca adăposturi de mânia Lui și pentru a-i proteja de fața Lui. Este un ceas de frică mortală. În groaza lor, ei nu apelează la Dumnezeu, ci la munți și la stânci ca să cadă peste ei și să-i ascundă de fața "Celui care șade pe tron și de mânia Mielului". În temerile lor vinovate adaugă: "Pentru că a venit ziua ce mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?" Nu este așa. Judecăți mai grele se profilează, nori mai întunecați se adună înainte ca ultimul ceas de agonie concentrată, cunoscută ca "mânia Mielului", să aibă loc. Sub a șasea pecete, primii stropi ai furtunii viitoare a mâniei divine provoacă teroare și frică universală. Când furtuna va izbucnii de fapt la întoarcerea personală a Domnului, atunci, în loc să se teamă de mânia Lui, un dispreț îndrăzneț și arogant față de Miel va caracteriza scena (Apoc. 19:17-19) pe care Împăratul războinic o va stropi cu sânge.

     (*)  Această a doua și ulterioara referire la munți ar arăta în sine că cerul fizic, luna, stelele, munții, etc., nu trebuie privite ca obiecte reale, ci trebuie înțelese în mod simbolic. Cum ar putea ca fiecare munte să fie îndepărtat (v. 14) și totuși căutat ulterior ca adăpost (v. 15)? Vor fi schimbări fizice în ceruri și pe pământ la începutul (Zah. 14) și la sfârșitul domniei milenare (2 Pet. 3), dar timpul în care își are locul această pecete ar interzice orice altceva decât o semnificație morală și simbolică.

     Trebuie să fim extrem de atenți să nu permitem ca analiza detaliilor să slăbească în sufletele noastre efectul general al acestei descrieri uimitoare a evenimentelor viitoare și temerile oamenilor care decurg din aceasta. Chiar și un cititor superficial trebuie să se simtă profund impresionat de "măreția și perfecțiunea aproape inegalabilă" a scenei care urmează să se desfășoare, care este revelată în termeni atât de compleți și clari încât sensul lor nu poate fi înțeles greșit decât de către cei voit ignoranți. Analiza celei de-a șaptea pecete (*) trebuie amânată până la intrarea în studiul capitolului 8.

     (*)  Ne-am gândit să prezentăm un rezumat concis al aplicării istorice a peceților, dar după o analiză mai atentă, am decis să nu facem acest lucru. Suntem uimiți de conflictul de opinii dintre istorici. Abia dacă doi sunt de acord în interpretările lor, în timp ce datele atribuite unui eveniment sau altul sunt într-o confuzie fără speranță. Nu e de mirare că majoritatea creștinilor privesc studiul Apocalipsei cu o suspiciune greu de înlăturat. Principiul interpretării este în mod evident eronat. Dacă Apocalipsa trebuie interpretată prin lumina pe care o consemnează faptele istorice, atunci ea exclude în mod inevitabil de la studiul cărții un număr mare de oameni din poporul lui Dumnezeu, căci cum ar putea ei să studieze istoria? În plus, dacă cei care au făcut acest lucru și caută să interpreteze cartea pe acest principiu au opinii atât de diferite încât abia doi dacă sunt de acord, cât de lipsită de speranță este sarcina pentru ceilalți. Suntem convinși că principiul pe baza căruia se dorește interpretarea acestei cărți de către școala istorică este complet fals. Numai Duhul lui Dumnezeu este puterea prin care trebuie înțeleasă profeția, și nu faptele istorice. Apocalipsa, începând de la capitolul 4 se referă la viitor.

 

           APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                         - XVI -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     APOCALIPSA 6 - DESCHIDEREA PRIMELOR ȘASE PECEȚI

     INTRODUCERE ÎN JUDECĂȚILE ANUNȚATE DE PECEȚI

     Perioada Bisericii se încheie cu respingerea de către Domnul a ceea ce poartă public numele de creștin (Rom. 11:21-22 ; Apoc. 3:16) și cu strângerea tuturor sfinților, a morților înviați și a celor vii schimbați, la venirea Domnului în Persoană (1 Tes. 4:15-17 ; 2 Tes. 2:1). Poziția actuală a Domnului umblând în mijlocul bisericilor, supraveghind totul și acordând laude și mustrări, este adevărul caracteristic gravat în capitolele 2 și 3 din Apocalipsa. Ce mare este profitul pentru noi! Ce complete și valoroase sunt lecțiile!

     Acum, o analiză a expresiei "după acestea" ne va ajuta aici. Apare de două ori în Apoc. 4:1 ; se găsește și în Apoc. 7:9 ; 15:5 ; 18:1 ; 19:1 ; de asemenea, Gen. 15:1 ; și Gen. 22:1. Expresia pare să facă o legătură între o serie de evenimente deja trecute și altele care vor urma. Care este deci concluzia evidentă din dubla sa apariție în capitolul 4:1? Nu este oare că istoria Bisericii de pe pământ, capitolele 2 și 3, așa cum a fost văzută de văzător în viziune, este trecută și că, în consecință, o nouă serie de evenimente urmează să fie desfășurată?

     Cei douăzeci și patru de bătrâni, care au un rol important în acțiunile și scenele cerești descrise de văzător, sunt menționați pentru prima dată în capitolul 4. Numărul și titlul lor reprezentativ îi indică în mod evident ca semnificând întreaga ceată a celor mântuiți din epoca trecută și prezentă. Acum se admite cu sinceritate că nicio declarație apocaliptică expresă nu afirmă mutarea sfinților în cer. Apocalipsa 11:12 se referă la o ceată mică și specială. Pavel este singurul dintre scriitorii Noului Testament care o afirmă. Ioan, dimpotrivă, se limitează la manifestarea sfinților împreună cu Hristos la apariția Sa. Primul arată strângerea noastră la El și revenirea noastră ulterioară cu El. Ioan scrie numai despre a doua. Cei douăzeci și patru de bătrâni îi semnifică pe cei mântuiți în cer (astfel încât mutarea lor avusese deja loc); văzătorul îi arată, de asemenea, în viziune, venind din cer (Apoc. 19:11-14 ; 21:10). În ce parte a cărții putem pune mutarea lor? După capitolul 3, care încheie perioada Bisericii, și înainte de capitolul 4, care introduce o nouă serie de evenimente și în care bătrânii sau cei răscumpărați ocupă un loc important în cer. Prin urmare, așteptăm împlinirea versetelor din Ioan 14:3 și cele din 1 Tesaloniceni 4:15-17, între aceste două capitole (3 și 4) ale Apocalipsei. Cei douăzeci și patru de bătrâni sunt văzuți sus, dar faptul răpirii lor este presupus, nu afirmat, iar dacă acest lucru nu este admis, o înțelegere inteligentă a cărții este imposibilă. Rezultă, prin urmare, că Biserica nu se află pe pământ în timpul judecăților apocaliptice. După cum am văzut deja de la prima menționare a bătrânilor (Apoc. 4:4), până la ultima (Apoc. 19:4), cerul este locuința lor.

     Suntem pe cale să pătrundem în examinarea părții strict profetice a cărții, și o facem având în vedere acest fapt, și anume că cele trei serii diferite de judecăți - Pecețile, Trâmbițele și Potirele - își au locul în intervalul dintre strângerea noastră la Domnul Însuși, și arătarea Lui și a noastră înaintea lumii, la sfârșitul ultimei săptămâni profetice a lui Daniel (*). Sfinții mutați (răpiți, n.t.) se află în cer în timpul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, o perioadă de șapte ani, în care, în a doua jumătate,  "Necazul cel Mare" se dezlănțuie cu înverșunare pe pământ, implicând în durerea sa fără egal o parte iudaică și o altă parte evlavioasă dintre națiuni, chemați să dea mărturie pentru Dumnezeu după ce "cei care au avut parte de chemarea cerească" au fost luați la cer. Bisericii i se promite în mod expres scutirea de Necaz ("ceasul încercării", Apoc. 3:10). Profeția se referă la pământ, dar Biserica, ca trup al lui Hristos și mireasă a Mielului, cea ce este cel mai aproape și mai drag Lui, este asociată cu El în ceruri și, prin urmare, în afara sferei de preocupare profetică. Totuși, deși insistăm asupra împlinirii depline și precise a secțiunii profetice a Apocalipsei în scurta criză ce acoperă ultima săptămână de ani a lui Daniel, suntem departe de a nega o aplicație istorică la trecut și prezent; dar analogia este un lucru, iar împlinirea literală este altceva. Aceasta din urmă poate fi căutată doar la sfârșit (**).

     (*)  Vezi capitolul despre "Celebra profeție a celor șaptezeci de săptămâni" (postarea nr. 1 din 13.11. 2025, n.t.).

     (**)  "Viziunile din carte pot avea aplicații preliminare, deoarece principiile pe care sunt construite sunt cele eterne".  - "Comentariul Noului Testament".

     PRIMA PECETE - PARTICULARITĂȚI

     Apoc. 6:1-2 - "Și am văzut când a deschis Mielul una din cele șapte peceți și am auzit una din cele șapte făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: Vino! Și am văzut: și iată un cal alb și pe cel care ședea pe el, avea un arc; și i s-a dat o cunună și a ieșit învingător și ca să învingă".

      6.1.1 - "Am văzut... Vino"

Judecățile din timpul peceților și trâmbițelor nu sunt simultane, ci succesive. Primele acoperă o arie mai mare decât trâmbițele, dar acestea din urmă, pe de altă parte, sunt mai severe și mai pătrunzătoare în caracterul lor.

     Observați, de asemenea, că Mielul este în legătură cu pecețile, îngerii cu trâmbițele, iar Dumnezeu cu potirele, sau potirele mâniei.

     În acest anunț preliminar al judecăților viitoare există o plinătate și o precizie a declarației care nu se găsește la începutul celorlalte șase peceți, sau chiar în prima trâmbiță și primul potir. Aici este folosit doar numărul cardinal ("una din") , și nu numărul ordinal ("a doua, a treia"), ca în toate celelalte.

     Expresia "și am văzut" este rostită de două ori. Ioan a fost un martor ocular extrem de atent. El "a văzut" actul Mielului de a deschide pecetea (v. 1) De asemenea, l-a "văzut" pe slujitorul judecății (v. 2).

     Caii de diferite culori din primele patru peceți reprezintă simbolic agenții umani folosiți pentru executarea acestor judecăți pe pământ, care au un caracter providențial. Dar, ca creștini, având gândul lui Hristos, adică facultatea de a discerne, privim în spatele cursului istoric al evenimentelor și urmărim totul până la sursa nevăzută, Dumnezeu Însuși. Așadar, făpturile vii, executivul tronului, cheamă succesiv instrumentele umane de răzbunare pentru a-și îndeplini misiunea divină. Ele nu pot acționa în judecată până când nu sunt chemate de tron să facă acest lucru. Ce tărie pentru inimă în zilele rele! Primele patru peceți sunt caracterizate de făpturile vii și de cai. În celelalte trei nu se menționează niciuna din ele.

     În prima pecete vorbește doar o făptură vie, "cu un glas ca de tunet", și imediat apare primul eveniment profetic anunțat în Apocalipsa. Începe profeția.

     Cuvintele din versetele 1, 3, 5, 7, "și vezi", ar trebui omise, ca în Versiunea Revizuită. Tregelles, Kelly și alții sunt de acord cu aceasta (*). Păstrarea cuvintelor ar transforma-o într-o chemare adresată lui Ioan să "vină și să vadă". Dar de ce este nepotrivit să i se vorbească cu un glas ca de tunet? Omiterea lor face ca "Vino" să fie o chemare către instrumentul uman folosit în aceste pedepse pământești.

     (*)  Unii consideră omiterea cuvintelor, în special în versetul 1, o chestiune îndoielnică, dar credem că întrebarea primește răspuns, în mod satisfăcător, de la autorul expunerii asupra Apocalipsei din "Comentariul Noului Testament", episcopul Ellicott: "Cuvintele 'și vezi' sunt îndoielnice. Se găsesc în unele manuscrise și sunt omise în altele; autoritatea pentru omiterea și păstrarea lor este împărțită aproximativ în mod egal. În aceste circumstanțe, putem fi ghidați pe bună dreptate de context. Cui i se adresează chemarea? Cine este invitat să vină? Dacă s-ar considera că este adresată văzătorului, atunci putem înțelege de ce un copist ar trebui să adauge cuvintele 'și vezi". Dar sunt adresate ele văzătorului? Pare dificil de înțeles scopul unei astfel de porunci. El era deja aproape. Îl văzuse pe Miel deschizând pecetea. Nu exista niciun obiect în apropierea sa. Atunci aceste cuvinte sunt adresate, după cum presupune Alford, lui Hristos? Este greu de crezut că făptura vie I-ar striga astfel Mielului care deschide sulul. Cea mai simplă modalitate de a răspunde la întrebare este de a întreba altfel: Cine a venit când a auzit glasul? Există un singur răspuns: Călărețul. Făpturile vii strigă: Vino!, iar strigătul lor primește răspuns prin apariția mai multor călăreți". 

     CHEMAREA PUTERNICĂ ȘI RĂSPUNSUL SĂU IMEDIAT

     6.1.2 - "Un cal alb"

     Răspunsul la porunca puternică și autoritară a făpturii vii a fost ascultat instantaneu. "Și iată un cal alb și cel care ședea pe el". Evident, se face referire la un cal de război. Aici, călărețul nu poate, așa cum susțin mulți comentatori, să-L reprezinte pe Hristos într-o campanie de cucerire. Psalmul 45 și, în special, Apoc. 19:11 au fost invocate cu încredere ca dovadă a aplicării primei peceți lui Hristos. Dar atât psalmistul, cât și văzătorul ne îndreaptă spre Hristos în acel moment măreț al venirii Sale pentru a-Și asuma suveranitatea lumii, în timp ce prima perioadă a peceții se referă la un timp cu câțiva ani înainte de introducerea Împărăției în putere. În capitolul 19, călărețul este numit; aici nu este numit. Din ce parte a pământului iese călărețul primei peceți nu suntem informați. Avem aici un simbol al puterii cuceritoare. Un cal alb reprezintă puterea biruitoare. Indică venirea pe scena profetică a unei puteri hotărâte să cucerească. O campanie de biruințe nestăvilite, strălucite, dar aproape fără vărsare de sânge se află în fața acestui viitor războinic imperial de faimă mondială. Un Cirus, un Alexandru sau un Napoleon în triumfuri și cuceriri, dar fără vărsare de sânge și măcel, așa va veni calul și călărețul primei peceți.

     6.1.3 - "Avea un arc" (*).

     Iudeii întorși din Babilon în timpul reconstrucției Ierusalimului erau înarmați cu "săbiile, sulițele și arcurile lor" (Neemia 4:13). Lupta corp la corp necesita folosirea sabiei; pentru suliță era necesară o mică distanță; în timp ce lupta la distanță mai mare este exprimată prin arc. Această din urmă armă nu avea prea multe rezultate: de aici și folosirea ei ca simbol al luptei la distanță, care nu avea un caracter foarte mortal.

     (*)  Când este vorba despre lupta activă cu arcul și săgeata, atunci aceasta din urmă este menționată în mod special (Num. 24:8 ; Ps. 45:5 ; Zah. 9:14 etc.). Dar aici nu se spune nimic despre faptul că arcul este încordat sau gata de acțiune (Plân. 2:4), ci pur și simplu călărețul de pe calul alb îl are. Victoria fără vărsare de sânge este ideea principală.

     6.1.4 -  "I s-a dat o cunună"

     Aceasta trebuie să fie mai mult decât cununa victoriei acordată cuceritorului la sfârșitul unei campanii de succes, căci cununa este dată aici înainte de se vorbi despre victorie. Demnitatea imperială sau regală este conferită acestui personaj deosebit înainte de a intra în uimitoarea sa campanie de cucerire.

     6.1.5 - "A ieșit învingător și ca să învingă"

     Biruință după biruință, cucerire după cucerire, fără întoarcere sau încetare, va marca progresul imperial al eroului zilei și al ceasului care va veni. Simbolurile acestei peceți și ale peceților următoare sunt destul de simple și pline de semnificație (*). 

     (*)  În cei patru cai de la primele patru peceți există o referire evidentă la caii din Zaharia 1 și 6. În această ultimă viziune, caii colorați, roșu, maro și alb, reprezintă caracterul și energia celor trei puteri imperiale ale Persiei, Greciei și Romei. Bărbatul pe calul roșu îl reprezintă pe Cirus, renumitul împărat persan, distrugătorul Babilonului și eliberatorul iudeilor, înfățișându-L pe Hristos, Mântuitorul lui Israel într-o zi viitoare și Judecătorul Babilonului profetic. În ultima viziune (Zah. 6) sunt prezentate caracterul și parcursul geografic al celor patru imperii ale națiunilor, imperii care au împlinit fără să știe voia guvernamentală a lui Dumnezeu. Caii negrii (perșii) merg în țara de la nord (Babilon) și o distrug, în timp ce ei, la rândul lor, sunt distruși de caii albi (grecii); caii bălțați (romanii) se stabilesc în sud (v. 6). Dumnezeu acordă stăpânire universală Romei (v. 7) și Se odihnește în distrugerea Babilonului (v. 8). Cele două Babilonuri, cel istoric (Ieremia 51) și cel profetic (Apocalipsa 18), sunt sortite distrugerii complete. Ambele au ținut captiv poporul lui Dumnezeu.

     A DOUA PECETE - CARACTERISTICILE EI

     Apoc. 6:3-4 - "Și, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a doua făptură vie spunând: Vino! Și a ieșit un altul, un cal roșu, și celui care ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ și ca să se înjunghie unii pe alții; și i s-a dat o sabie mare".

     6.4.1 - "Un alt cal"

     În toate judecățile peceților, cu excepția celei de-a doua, văzătorul ne informează că a fost martor ocular: "Am văzut". Apoi, la celelalte peceți, cuvântul "iată" este urmat de  descrierea culorii calului, în timp ce aici este omis. În loc de "iată" se adaugă cuvântul "altul", care nu se găsește la celelalte peceți. Acestea pot fi numite diferențe fără importanță, dar, deoarece credem cu tărie în inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, suntem convinși că există un sens divin în aceste detalii care în aparență sunt neimportante. Apariția cuvintelor "am văzut" și "iată" în prima și omisiunea lor în a doua poate fi explicată prin faptul că cuvântul "altul, sau alt" din aceasta din urmă face legătura între cele două peceți. Astfel "am văzut" și "iată... un alt cal, un cal roșu". 

     6.4.2 - "Un cal roșu"

     Ca răspuns la chemarea "Vino" a celei de-a doua făptură vie, "a ieșit un cal roșu". De ce "roșu" (*) și care este semnificația lui specială? Calul alb indică o serie de victorii pașnice. Calul roșu, pe de altă parte, sugerează o perioadă de măcel și vărsare de sânge (Isaia 63:2 ; Apoc. 12:3). Călărețul nu are nume. Este ziua răzbunării Domnului asupra scenei vinovate; de unde și repetarea pronumelui "el", subliniind faptul că agentul direct al judecății este un om numit de Dumnezeu în acest scop, "lui i s-a dat". Oricare ar fi motivele sau aspirațiile politice care l-ar atrage pe acest om al sângelui care vine, totuși el este, pentru moment, nuiaua lui Dumnezeu. O scurtă perioadă de pace urmează imediat după mutarea sfinților în cer și, așa cum am văzut la prima pecete, chiar și înălțarea și înaintarea unui cuceritor nu vor fi marcate de multă vărsare de sânge. Campania sa de triumf necontrolat abia dacă va tulbura pacea generală. Însă, cu a doua pecete, urmărim pașii unuia care umblă pe pământ într-o misiune de vărsare de sânge. El are un mandat divin "să ia pacea de pământ" și "să se înjunghie unii pe alții". În înaintarea sa, el stârnește pretutindeni patimile furioase ale oamenilor. Ah! nici nu visează guvernele Europei că, prin înarmarea și antrenarea populațiilor lor, acele arme ucigașe perfecționate de știința vremii respective vor fi folosite nu doar în războaiele agresive sau defensive, ci și în conflicte civile și între partide (**). Nu este vorba aici de "națiune împotriva națiune", ci "să se înjunghie unii pe alții". Patimile sălbatice ale oamenilor sunt dezlănțuite. Urmează un timp de măcel reciproc. Autoritatea puterii civile este inutilă pentru a stăvili revolta și vărsarea de sânge din orașe, târguri și sate, dacă nu chiar și ea va lua parte la cumplita lucrare de distrugere. "O sabie mare" dată călărețului sugerează că tulburările și agitațiile pe care le provoacă vor fi marcate de un mare măcel și vărsare de sânge. Războiul, fie el agresiv sau defensiv, este cu siguranță în orice timp destul de dureros, dar o stare de rebeliune civilă, armată și deschisă a omului împotriva omului, a aproapelui împotriva aproapelui, care își va înmulți răzbunarea și va vărsa sânge ca apa, este infinit mai rea decât orice stare de război de neimaginat, și aceasta este scena cumplită înfățișată prin această pecete.

     (*)  "Pierderea vieții este reprezentată figurativ prin diferite culori: roșu, stacojiu și purpuriu". - "Simbologie sacră", de Mills, pag. 160.

     (**) Autorul nici nu "visa" la ce va urma după el: arme de distrugere sofisticate și conflicte armate dezastruoase (cele două războaie mondiale, fără a mai aminti diferitele conflicte regionale care nu au încetat niciodată), n.t.

     A TREIA PECETE - O FOAMETE

     Apoc. 6:5-6 - "Și, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie spunând: Vino! Și am văzut: și iată un cal negru și cel care ședea pe el avea o balanță în mâna sa. Și am auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii, spunând: O măsură de grâu, un dinar; și trei măsuri de orz, un dinar; și nu vătăma untdelemnul și vinul!"

     6.5.1 - "Un cal negru"

     Calul alb este simbolul puterii în biruință. Calul roșu indică puterea în vărsare de sânge. Calul negru sugerează puterea în aducerea unui timp de jale și bocet. Aici, ca în Zaharia 6:2, calul negru urmează după cel roșu. "Pielea noastră arde (sau "este neagră")", spune profetul care plânge, "ca un cuptor din cauza frigurilor foametei" (vezi Plân. 5:10 ; Ier. 4:28 ; Iuda 13 etc., pentru puterea simbolică a acestei culori). 

     6.5.2 - "O balanță în mână"

     Despre fiecare din călăreții din primele două peceți se spun diferite lucruri, dar aici doar un lucru. Călărețul ține "o balanță în mână". Cele două cereale principale care constituie toiagul vieții trebuie împărțite în greutate și vândute la prețuri de foamete. Ele sunt grâul și orzul. Cea din urmă cereală, orzul, era consumată în general de către sclavi și de către cei sărăci, fiind mult mai ieftin decât prima și de calitate inferioară. Penny-ul englezesc din Versiunea Autorizată, păstrat în Versiunea Revizuită, este înșelător. Dinarul roman era egal cu aproximativ opt pence din moneda noastră; era plata zilnică a unui soldat și salariul zilnic al unui lucrător (Matei 20:2). De obicei, opt măsuri de grâu puteau fi cumpărate pentru un dinar, dar aici doar una, abia suficient, și nu mai mult, pentru a susține viața (*). Dar ce se întâmplă cu numărul de bătrâni, femei și copii incapabili să muncească? Dacă dinarul poate procura hrana necesară doar pentru o singură persană, ce se întâmplă cu mulțime care, din cauza infirmității sau a altei incapacități, nu sunt capabile să muncească! Oare foametea să fie experiența lor amară, iar moartea anticipată ca o fericită eliberare de agoniile foamei?

     (*)  Pâinea împărțită cu greutate (balanța) este un semn evident de lipsă (Lev. 26:26 ; Ez. 4; 10-17). Prin această pecete, însă, atât greutatea, cât și măsura sunt recunoscute, dar cu un caracter atât de limitat încât un număr mare de populații afectate de aceasta trebuie să sufere mizeria unei lipse reale de hrană.

     Însă făpturile vii nu sunt ele însele sursa acestei pedepse providențiale. Ele sunt legate în mod vital de tron (Apoc. 4:6), dar Dumnezeu este Cel care stă pe acesta, și va fi întotdeauna. Văzătorul aude un glas din "mijlocul celor patru făpturi vii", chiar din tronul Celui Etern, anunțând o foamete. Dumnezeu Însuși este sursa acestor judecăți preliminare și providențiale asupra oamenilor de pe pământ. Ele sunt aplicate de El, chiar dacă folosește agenți pentru împlinirea scopului Său.

     BOGAȚII AU FOST CRUȚAȚI

     6.6.1 - "Nu vătăma untdelemnul și vinul"

     Interdicția de a nu vătăma untdelemnul și vinul este considerată de unii ca semnificând o atenuare a foametei, așa cum se sugerează în afirmațiile anterioare. Dar acest lucru este greu de crezut. Oamenii nu puteau să supraviețuiască doar cu untdelemn și vin. Grâul și orzul erau esențiale. Untdelemnul și vinul erau considerate luxuri care se găseau doar pe mesele bogaților (Prov. 21:17 ; Ier. 31:12 ; Ps. 104:15). Prin urmare, pedeapsa venită prin această pecete lovește în special asupra claselor muncitoare. Cei bogați, cei înstăriți și clasele conducătoare sunt în mod evident exceptate. Dar ei nu vor scăpa. Căci în timpul celei de-a șasea pecete (v. 12-17), judecata este aplicată imparțial tuturor deopotrivă, de la monarh până la sclav.

     SOCIALISM

     Nu există oare o răsplată dreaptă în faptul că masele de oameni din aceste țări și din altele sunt primele lovite de judecată și făcute să sufere (*) chiar în circumstanțe în care acum par să triumfe? Un semn prevestitor al vremurilor este răspândirea socialismului, a evangheliei egalității între națiunile Europei. Diferențele consacrate de-a lungul timpului dintre stăpân și slujitor, dintre conducători și conduși, sunt disprețuite; bogăția și poziția socială, cu pretențiile lor respective, sunt tratate cu dispreț; iar munca și capitalul sunt considerate forțe opuse. Clasele muncitoare își acaparează rapid puterea și nu întârzie să profite de oportunitățile lor, cerând în același timp drepturi și privilegii suplimentare. Spiritul de insubordonare și de dispreț față de autoritate este răspândit. Sămânța este semănată, recolta va urma cu siguranță. Masele sunt văzute aici suferind din cauza lipsei mijloacelor de trai, în timp ce cei bogați, în bogăția și luxul lor, rămân neatinși, deși condamnați să sufere într-o perioadă ulterioară (*).

     (*)  Autorul vorbește aici despre tulburările, revoltele și luptele de clasă ce au avut loc în țările din vestul Europei, sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, unde s-a dezvoltat manufactura și apoi industria, și unde s-au ridicat curente și voci care susțineau egalitatea tuturor. Dintre cele mai renumite voci au fost cele ale lui Karl Marx și Friedrich Engels, care au pus bazele comunismului, de ale cărui rezultate au suferit foarte mulți oameni în diverse țări, n.t.

     

     A PATRA PECETE - MOARTEA ȘI LOCUINȚA MORȚILOR (HADES)

     Apoc. 6:7-8 - "Și, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând: Vino! Și am văzut: și iată un cal gălbui; și numele celui care ședea pe el era Moartea; și Locuința morților (Hades) urma cu el; și i s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabie și cu foamete și cu moarte și prin fiarele pământului".

     6.7.1 - A patra pecete - Moartea

     Acum este chemată o altă putere. Aceste judecăți inițiale cresc în severitate. Calul gălbui, care indică o nuanță cadaverică, este noul vestitor al judecății care se apropie.

     În cele trei peceți anterioare, călăreții nu au nume. Aici, numele călărețului este Moarte. "Cele patru peceți se îndreaptă asupra oamenilor vii; și astfel moartea, prin care sunt luați, este reprezentată cel mai proeminent; dar Iadului (Hades), care doar îi primește pe cei luați prin moarte, acționând ca un car mortuar, nu i se atribuie niciun cal propriu" (*). Hadesul nu urmează după, ci cu moartea. Aceștia doi sunt, într-un anumit fel, păzitorii trupurilor și sufletelor oamenilor. La sfârșitul domniei de o mie de ani își predau prizonierii și sunt ei înșiși nimiciți, personificați și aruncați în iazul de foc (Apoc. 20:14). Hadesul se referă la acea starea care urmează imediat morții și pe care învierea o încheie în mod necesar, starea dintre moarte și înviere. Moartea și Hadesul sunt folosite aici doar în legătură cu cei necredincioși. Ultimul cuvânt înseamnă pur și simplu "nevăzutul" și, prin urmare, termenul englezesc "Hell" (Iad) nu este echivalentul corect pentru "Hades". În această descriere impresionantă apare însuși împăratul terorii. Culoarea cadaverică a calului este în concordanță cu numele și caracterul călărețului. Moartea și Hadesul sunt tovarăși de nedespărțit. Împreună acționează în judecată și împart prada.

     (*)  Bengel, așa cum este citat de Hengstenberg.

     CELE PATRU JUDECĂȚI CUMPLITE ALE LUI DUMNEZEU

     Ni se amintește din nou faptul interesant că aceste judecăți, în succesiunea, caracterul, durata și asprimea lor, își au sursa în tronul lui Dumnezeu. "Autoritatea", citim, "i-a fost dată", lui, nu "lor". Expresia "lui" sau "lor" este controversată, dar indiciile din text ar trebui să fie decisive. Moartea acționează asupra oamenilor în viață. Hadesul revendică sufletele morților. Moartea vine, cu siguranță, înaintea Hadesului. Moartea se ocupă de cei vii, Hades de cei morți.

     În timpul peceților anterioare este menționat câte un instrument de judecată pentru fiecare, dar aici sunt patru, cele patru prin care Domnul (Iehova) a amenințat Ierusalimul vinovat din vechime. "Căci așa zice Domnul Dumnezeu: Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judecăți cumplite ale Mele: sabia și foametea și fiarele sălbatice și ciuma, ca să nimicesc din el pe om și pe animal" (Ez. 14:21). Singura diferență dintre ele este că în judecățile apocaliptice "fiarele" sunt menționate ultimele; "moartea", de asemenea, a treia din listă, ar trebui înțeleasă ca "ciumă", ca în nota de pe marginea Versiunii Revizuite. Sabia din a doua pecete și foametea din a treia sunt reproduse aici în a patra pecete, împreună cu alte două. Sabia scoasă din teacă din mâinile călărețului nemilos nu va fi retrasă până când sarcina ei divin rânduită nu se va termina. Iar foametea își va face lucrarea ei mortală, o moarte mai prelungită și mai dureroasă decât cea prin sabie. Atunci moartea sau ciuma își vor folosi secera cu efect fatal și vor culege o recoltă deplină. În cele din urmă, "fiarele pământului" vor desăvârși nimicirea.

     În timpul peceților anterioare, activitățile agricole, fără de care niciun popor civilizat nu poate exista, trebuie să fi fost abandonate. Masele de oameni din timpul celei de-a doua pecete foloseau sabia în loc de plug. Pământul rămânea nearat, iar în absența culturilor urma foametea, iar fiarele, părăsindu-și locurile obișnuite, adăugau la nenorocirea generală prădând oameni. Aceste "patru judecăți dureroase", sabia, foametea, ciuma și fiarele, vor fi în acțiune activă în același timp. Sunt judecăți contemporane. A le spiritualiza, așa cum fac mulți, a le face să vorbească o limbă străină sensului lor simplu și natural, înseamnă a răstălmăci Scriptura și a nu o interpreta corect. Prin îndurarea lui Dumnezeu sfera în care operează aceste judecăți este limitată la a "patra parte a pământului". Lumea romană de atunci este numită a "treia parte" (Apoc. 12:4). Întinderea sferei judecății este una limitată. Ce viitor îngrozitor le așteaptă pe populațiile fără Hristos din aceste țări!