Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere

                                                                         - VIII -

     Walter Scott                                                                                                     STEM Publishing

     Scrisoarea Duhului către Smirna - Apoc. 2:8-11

     Contrastul dintre Smirna și Laodiceea

     Cea mai scurtă scrisoare adresată Bisericii este cea către Smirna, iar cea mai lungă cea către Tiatira. Smirna este pe deplin lăudată și nu i se adresează niciun cuvânt de reproș sau mustrare;  Laodiceea este mustrată în toate privințele și nu i se adresează niciun cuvânt de laudă sau apreciere. Încă odată, sărăcia și necazul Smirnei ies în evidență în contrast puternic cu starea bogată și mulțumirea de sine a Laodiceei. Mai există o singură biserică care nu este mustrată, și anume Filadelfia. Totuși, nu trebuie să presupunem că nu a fost nimic greșit în aceste adunări fără vină, numai că stările caracteristice Bisericii, reprezentate de ele, au fost suferința (Smirna) și slăbiciunea (Filadelfia). Un copil aflat în suferință sau în slăbiciune trupească  este scutit de cuvinte de mustrare și, cu siguranță, Dumnezeul nostru nu este mai puțin milostiv decât un părinte pământesc.

     Mângâiere în necaz

     Apoc. 2:8 - "Și îngerului adunării din Smirna scrie-i: Acestea le spune Cel dintâi și Cel din urmă, care a fost mort și a înviat".

     Decăderea de la dragostea dintâi se instalase. Îngerul bisericii din Efes căzuse (v. 5), nu, însă, de la dreapta lui Hristos, ci din dragoste, păstrând în același timp credincioșia doctrinară și umblând fără vină în manifestarea exterioară. Dar izvoarele morale ale acțiunii erau slăbite, iar viața adunării din Efes a fost astfel jefuită de parfumul ei. Această observație ne aduce la a doua perioadă distinctă a Bisericii, și anume una a necazului. Îngerului, reprezentantul adunării, i se adresează cuvinte de o bogată mângâiere și pline de har. Ea îndura manifestarea deplină a persecuției păgâne imperiale. Timp de aproape 250 de ani, cu perioade de acalmie ocazionale când mâna nemiloasă a persecutorului era oprită, Biserica trecea printr-un "botez de sânge", și aceasta pentru a reaprinde flacăra mocnită a dragostei care era aproape stinsă. Ceea ce a însemnat Biserica în suferință pentru Domnul este reprezentat prin semnificația Smirnei, a mirului - un parfum binecunoscut, unul sacru (Exod 30:23), de asemenea, unul dintre parfumurile de dragoste ale mirelui din Cântarea Cântărilor. Mângâierea de care avea nevoie văzătorul (Apoc. 1:17-18) a devenit mângâierea Bisericii. Avem aici aceeași combinație de trăsături divine și umane care L-au caracterizat pe Hristos în viziunea glorioasă a Persoanei Sale, așa cum a fost văzută de Ioan. "Cel dintâi și Cel din urmă" este unul dintre cele mai mărețe titluri divine, o Stâncă împotriva căreia puterea supremă a vrăjmașului este zadarnică. Ca "Cel dintâi", El este înaintea a toate în timp și, mai presus de toate, ca suprem. Ca "Cel din urmă", El este, după ce trec toate, închizând toate, căci toate tind spre El. El este etern în Ființa Sa. Dar El S-a coborât să moară. Moartea nu avea niciun drept asupra Lui. El, "Cel dintâi și Cel din urmă" - titlul special al lui Iehova (Isaia 41 - 48) - a devenit mort. El a înfruntat valurile morții. El a înviat din ea și "trăiește" ca să nu mai moară. Aceasta a fost, deci, "mângâierea lor puternică". Cel care a murit și trăiește nu este altul decât Iehova în adevărul Ființei Sale, Cel care există prin Sine Însuși. Am văzut gloria Celui care vorbește - ce a fost El ca Dumnezeu, și ceea ce a devenit El ca Om - acum trebuie să ascultăm mesajul Său mângâietor și înviorător.

     Mesajul

     Apoc. 2:9 - "Știu necazul tău și sărăcia ta - dar ești bogat - și hula celor care își zic iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a lui Satan". 

     În Versiunea Autorizată citim: "Știu lucrările tale" (în Biblia rom. este în paranteze, n.t.). Cuvântul "lucrări" ar trebui șters, potrivit criticilor; În plus, în mesaj se pune accent pe suferință și nu pe lucrări. "Știu". Ce turn puternic pentru un sfânt și pentru o Biserică îndurerată! Cel în a cărui Persoană se combină deopotrivă măreția Dumnezeirii și simpatia Aceluia care a fost în adâncurile suferinței și ale morții spune: "Știu necazul tău și sărăcia ta". Măsura, caracterul și durata fiecărei faze a încercării Îi sunt cunoscute. Nu este o lacrimă prea mult, nici o lovitură prea grea. Duritatea, un duh nezdrobit, încrederea în sine, trebuie să fie zdrobite. Iacov a fost un om mai bun din punct de vedere moral după noaptea de luptă decât înainte de ea (Geneza 32:24-32). Pavel a fost păstrat smerit și modest prin acea amintire permanentă, orice ar fi fost ea, "un țepuș în carne" (2 Cor. 12:7). Dar El cunoaște și "sărăcia" noastră. Nu mulți oameni mari sunt numărați printre poporul Domnului. Credincioșii evrei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor (Evrei 10:34). Confiscarea bunurilor și proprietăților, fie către visteria imperială, fie către cei suficient de josnici pentru a denunța pe creștini, urma, în general, cu arestarea lor. Dar Domnul spune : "Ești bogat". Comoara noastră este în cer. Moștenirea noastră este acolo. Un inventar al bogăției creștine  este oferit în 1 Corinteni 3:21-23. Originea noastră este din Dumnezeu (1 Cor. 1:30); poziția noastră, fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8: 14); demnitatea noastră, autoritatea imperială (Apoc. 1:6); destinul nostru, conformitatea cu Fiul lui Dumnezeu (Efes. 1:10-11). Cu adevărat, Biserica este bogată, indiferent de sărăcia ei pe pământ. Înzestrați cu dragostea și bogățiile lui Hristos, care sunt trainice și așezate dincolo de posibilitatea de a fi pierdute sau corupte, putem birui în El, care cunoaște nu doar necazul și sărăcia noastră, ci cunoscând toate lucrurile, ne numește "bogați".

     Biserica nu suferă doar din cauza lumii păgâne din exterior, ci și din cauza unui vrăjmaș cu caracter religios din interior. Se pare că exista o grupare (nu chiar iudei), dar care au luat locul și pretenția iudeilor de a fi singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Am văzut o categorie superioară de clerici în Efes (v. 2), ale căror pretenții arogante și semețe au fost demascate, iar pretendenții numiți mincinoși. Acea mișcare a fost înăbușită în acel timp. Dar acum, o mișcare cu un caracter asemănător , deși la o scară mai mică, iese din nou în evidență. Pretențiile arogante de a fi Biserica, de a fi singurii care fac parte din poporul lui Dumnezeu, au fost repetate din nou și din nou încă din perioada Smirnei, uneori la o scară largă, alteori la una mai mică. Acest grup de pretendenți religioși s-a revoltat împotriva bisericii aflate în suferință. Acuzații false, disprețul și insultele erau lucrarea crudă a acestor oameni religioși. Ce erau ei în ochii Lui? "O sinagogă a lui Satan" (*). Cele două nume, "Satan" și "Diavol", sunt folosite în Apocalipsa, ca peste tot în Scriptură, într-un mod potrivit și corespunzător. Primul înseamnă adversar, iar cel de-al doilea calomniator. Pentru Biserică el se folosește de ambele. Satan, "adversarul", a înființat un grup de eretici în contradicție directă cu poziția umilă și suferindă a Bisericii. Diavolul, "calomniatorul", a născocit minciuni și tot felul de acuzații false împotriva sfinților lui Dumnezeu, și a reușit, de asemenea, să le facă pe puterile păgâne să le creadă, și astfel a devenit adevăratul autor și sursă a "celor zece persecuții" - zece izbucniri legale de furie dezlănțuită împotriva Bisericii, care au fost oprite doar odată cu urcarea lui Constantin pe tronul Cezarilor. Suferință din belșug, însă, care a primit răspuns printr-o mângâiere din belșug, și ambele au fost, fără îndoială, partea deplină a Bisericii suferinde. Înregistrările creștine și păgâne contemporane confirmă din belșug adevărul acestui lucru.

     (*)  Întâlnim din nou această exprimare puternică în scrisoarea către Filadelfia (Apoc. 3:9). Aici, s-a împotrivit Bisericii în suferință; acolo, în contradicție față de Biserica aflată în slăbiciune. Sinagoga (adunarea iudaică) și Biserica (adunarea creștină) sunt diferențiate de apostolul Iacov; pentru prima vezi Apoc. 2:2 ; pentru a doua vezi Apoc. 5:14.

     Încercări și încurajare

     Apoc. 2:10 - "Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiți încercați; și veți avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții".

      "Nu te teme" sau "Nu te teme deloc" este un cuvânt de pregătire pentru încercări viitoare și este clar că este luat din Apoc. 1:17. Acolo, acest cuvânt a ajuns la urechea văzătorului care căzuse ca mort, aducând o siguranță absolută și necondiționată sufletului său; aici, este pentru a liniști Biserica în vederea furtunii care se apropia, și care era pe cale să izbucnească asupra ei. Necazul și sărăcia erau destul de rele și greu de suportat. Dar ceva și mai rău o aștepta. Persecuțiile imperiale de încheiere le depășeau în cruzime sălbatică pe cele anterioare. Nori întunecați se adunau; se auzea vuietul sălbatic și răgușit al furtunii care se apropia. Aici, Biserica este avertizată și încurajată. Aceste încercări viitoare sunt urmările falșilor acuzatori și a instrumentelor și a agenților cruzimii din partea diavolului. Persecuția a fost lucrarea lui. Însă credința se bazează pe acest adevăr puternic și măreț, care afirmă că "puterea este a lui Dumnezeu" (Ps. 62:11). Puterea diavolului este limitată și controlată, și el nu-și poate întinde mâna și atinge nici pe cel mai slab miel al turmei fără permisiune specială (Iov 1 și 2). "Nu este putere (sau autoritate) decât de la Dumnezeu" (Rom. 13:1), fie ea satanică sau umană. Folosirea și întrebuințarea puterii este o altă chestiune, care implică o responsabilitate de cel mai înalt nivel. Scopul lui Dumnezeu a fost ca Biserica să poată fi încercată, și aceasta până la capăt, iar în acest scop diavolul era slujitorul Său. Astfel, sfinții lui Dumnezeu au fost curățiți. Dragostea, credința, curajul și credincioșia au fost întărite. Biserica a avut o perioadă de necaz definită și stabilită - "zece zile". Probabil se face referire aici la binecunoscutele "zece persecuții" și, de asemenea, la a zecea sub Dioclețian, care a ținut zece ani. Expresia "zece zile" semnifică o perioadă limitată, un timp scurt, incomparabil cu lunga perioadă de persecuție păgână care a acoperit 250 de ani. Următoarele referințe la "zece zile" vor confirma sensul termenului ca implicând un timp scurt și limitat : Geneza 24:55 ; Neemia 5:18 ; Daniel 1:12 ; Fapte 25:6 ; Ieremia 42:7, etc.

     Unii, nu mulți, dintre primii martori ai adevărului, îngroziți de frica torturii și a morții, L-au lepădat pe Domnul lor. Aici se îndeamnă la credincioșie la fiecare pas, chiar până la moarte. Dacă se vrea câștigarea cununii de martir, atunci trebuie menținute până la sfârșit răbdarea și statornicia. În Cuvânt se vorbește despre diferite cununi. Există cununa de aur care va fi pe capul fiecăruia dintre cei mântuiți în cer (Apoc. 4:4). Cununa dreptății, răsplata unei umblări în sfințenie și dreptate pe pământ (2 Tim. 4:8). Apoi, există cununa gloriei, acordată tuturor acelora care păstoresc turma iubită a lui Dumnezeu (1 Pet. 5:4). În cele din urmă, avem cununa martirului, cununa vieții (Apoc. 2:10). Această cunună, ca alte răsplătiri și încurajări, este dată de Hristos, în mod personal : "(Eu) voi da".

     Apoc. 2:11 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte". 

     Apoi urmează chemarea obișnuită de a asculta. "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor" (2:11). Responsabilitatea individuală se are întotdeauna în vedere și este menținută cu tărie. În aceste scrisori este cuprins gândul Duhului și al Domnului, care este una, și este destinat tuturor adunărilor creștine din toate timpurile de pe întregul pământ. 

     Promisiunea celui care învinge

     Apoc. 2:11 - "Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte".

     A fi biruitor în starea de lucruri din Smirna necesita răbdare potrivită cu lupta până la moarte. Sinagoga lui Satan face ravagii pe de-o parte, iar păgânismul pe de altă parte, ambele hotărâte să nimicească creștinismul, în timp ce între cei doi se află umilii mărturisitori ai Nazarineanului, răbdarea și blândețea fiind singura lor apărare. Care era perspectiva omenească ? Pierderea caracterului, a bunurilor și a vieții însăși. A birui în astfel de circumstanțe îngrozitoare necesita o credință puternică și o viziunea spirituală clară, ca și cum L-ar vedea pe Cel ce este nevăzut, dar care nu este niciodată mai aproape ca atunci când sfinții Săi sunt, în aparență, părăsiți, și niciodată mai adevărat și mai duios în simpatie ca atunci când, în aparență, pare că i-a uitat. Învingătorul poate muri sub torturi neîncetate și alimentate de răutatea aproape diabolică a oamenilor însetați de sânge, dar i se asigură că nu va fi vătămat de  "a doua moarte". El "nicidecum", în niciun caz - o negație extrem de puternică - nu va fi vătămat de "a doua moarte" (*),  care este iazul de foc, locuința eternă și locul de pedeapsă pentru diavol și pentru cei răi (Apoc. 20:14 ; 21:8).

     (*)   "A doua moarte" este în contrast direct cu prima. Moartea printre oameni este încetarea vieții și activității umane pe pământ. Ea aduce o separare temporară a sufletului și trupului, dar învierea îi unește și îi introduce pe cei răi în "a doua moarte", iazul de foc. Exterminarea (anihilarea, n.t.) ființei nu are loc atunci când cineva moare, nici conștiința nu încetează la moarte. După moarte și înainte de înviere avem un om în hades ( Locuința morților în rom., n.t.), adică starea dintre acestea două, și anume moarte și înviere, cu memorie, conștiință, vorbire, rațiune, etc. Această imagine teribilă este, fără îndoială, o realitate cotidiană îngrozitoare și nu este numită parabolă (Luca 16:19-31). "A doua moarte" este iazul de foc. "Trupul înviat va fi făcut capabil să îndure mânia aprigă a Dumnezeului Atotputernic, fie prin foc, în mod literal, fie nu. Moartea trupului este un tip pentru 'a doua moarte', dar, după cum antitipul își depășește tipul, tot așa 'a doua moarte' o depășește în toate privințele pe prima".

     Scrisoarea Duhului către Pergam  - Apoc. 2:12-17     

     2.12.1     "Și îngerului adunării din Pergam scrie-i".

     În continuare este abordată cea mai nordică dintre adunări. Vechea capitală a Misiei există încă sub numele de Bergama, dar lipsită de măreția și gloria ei. Pergam, sau într-un înțeles mai general Pergamon, a fost descris ca un "fel de uniune între o cetate catedrală păgână, o cetate universitară și o reședință regală" . Attalus al III a lăsat moștenire cetatea sa marii republici (*) ; apoi, și ulterior sub imperiu, a fost considerată una dintre cele mai frumoase cetăți din Asia. Era renumită pentru idolatria, învățătura și știința medicală, totuși, din punct de vedere creștin, era una din cele mai rele dintre cele șapte cetăți menționate. Creștinismul schimbă judecata asupra lumii, întrucât dezvăluie lucrurile, principiile și persoanele în adevărata lor relație cu Dumnezeu.

     (*)  Este vorba despre Roma înainte de a deveni un mare imperiu

     Sabia ascuțită a judecății

     2.12.2 - "Acestea le spune Cel care are sabia ascuțită cu două tăișuri".

     Descrierea glorioasă a lui Hristos, care a fost prima viziune avută de către văzător (Apoc. 1:12-16), este aplicată în diferitele sale părți din scrisorile către adunări sau, mai concret spus, către îngerii respectivi. Caracterul lui Hristos la Pergam este preluat din versetul 16 al marii viziuni introductive. Acolo, însă, sabia iese din gura Lui, sugerând caracterul judecății, autoritatea Cuvântului Său. Aici, nu se spune că iese din gura Lui, că El o are. În niciun pasaj nu se vede sabia în teacă, ci scoasă și gata pentru o lucrare imediată și completă, "ascuțită și cu două tăișuri". Sabia este folosită ca simbol al judecății. Este folosită pentru a semnifica răzbunarea Domnului asupra lumii vinovate (Apoc. 19:15), precum și a judecății complete și necruțătoare a răului, nu asupra poporului Său, ci asupra răului din ei (Evrei 4:12). Hristos ține mereu sabia în mână și o folosește împotriva prietenilor, cât și împotriva vrăjmașilor. El luptă împotriva răului și, prin simpla autoritate a Cuvântului Său, acesta este expus și judecat. Pentru cei care, fie în Biserică, fie în lume, refuză să se închine înaintea Lui și să recunoască autoritatea Sa absolută, sabia trebuie să-și facă lucrarea puternică și sigură în executarea judecății; căci, să ne amintim cu tărie, judecata și executarea ei sunt încredințate Fiului Omului (Ioan 5:22, 27).

     Sabia nu este destinată să rănească sau să ucidă pe îngerul adunării, ci să fie folosită împotriva acelora de a căror prezență în adunare îngerul era responsabil (v. 16).

     Tronul și locuința lui Satan

     Apoc. 2:13 - "Știu unde locuiești: unde este tronul lui Satan; și ții cu tărie Numele Meu și n-ai tăgăduit credința Mea, chiar în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis la voi, unde locuiește Satan".

     2.13.1     "Știu unde locuiești: unde este tronul lui Satan".

     În Versiunea Autorizată cuvintele "lucrările tale" (în Biblia rom. sunt în paranteze) care vin după "știu" sunt o introducere nejustificată, considerată a fi opera unui copist neglijent. "Tronul lui Satan" (nu "scaun"), așa cum vedem în Versiunea Autorizată și în alte versiuni moderne, se potrivește singur cerințelor contextului și adevărului general al pasajului. Căderea de la dragostea dintâi a fost prima trăsătură caracteristică a Bisericii în drumul său descendent. A doua, sau starea adunării din Smirna, a fost una de persecuție deschisă din partea puterii imperiale păgâne. Probabil cele mai severe, dar cele mai utile și sfințitoare perioade de persecuție au fost cele sub Decius, 249 d.H., și Dioclețian, 284 d.H. (*). Efectul ambelor a fost de a separa ce era fals de ceea ce este adevărat și de a purifica  credința Bisericii aflate în suferință. Cruzimea lui Satan din exterior a fost dezlănțuită împotriva ei, autoritățile păgâne fiind instrumentele sale; dar, zădărnicit complet în eforturile sale de a distruge creștinismul, următoarea sa mișcare a fost să distrugă Biserica în adevăratul ei caracter și mărturie și să o ruineze din interior, folosind oameni religioși și învățători pentru a-și împlini lucrarea lor mortală. S-a spus că "Pavel se temea de cler, în timp ce Ignațiu se temea de popor". Previziunea profetică a lui Pavel (Fapte 20:29-30) a fost amplu verificată, așa cum demonstrează pe deplin stările adunărilor din Pergam și Tiatira.

     (*)  James White (vezi lista cu autori din prima postare, n.t.), în excelenta și concisa lui istorie, "Cele optsprezece secole creștine", prezintă cele zece persecuții păgâne după cum urmează: prima sub Nero, 54 d.H.; a doua sub Domițian, 81 d.H.; a treia sub Traian, 98 d.H.; a patra sub Adrian, 117 d.H.; a cincea sub Septimius Severus, 193 d.H.; a șasea sub Maxim, 235 d.H.; a șaptea sub Decius, 249 d.H.; a opta sub Valerian, 254 d.H.; a noua sub Aurelian, 270 d.H.; a zecea sub Dioclețian, 284 d.H. Este imposibil ca în toate cazurile să se determine anul exact în care a început persecuția. Legile împotriva creștinismului au fost suspendate sau aplicate conform voinței împăratului de atunci. Legile persecutorii ale lui Domițian au fost abrogate de blândul Nerva, iar cele ale lui Dioclețian de primul împărat creștin (?), Constantin. 

     În timpul Apocalipsei, Pergam era capitala guvernatorului roman din Asia. Păgânismul domnea în mod absolut. Din acesta, ca centru, idolatria și persecuția s-au răspândit în toată Asia de vest, Asia Apocalipsei; de unde și forța locală a expresiilor "tronul lui Satan" și "unde locuiește Satan". Satan își avea tronul și locuința în Pergam, și de acolo a căutat să înăbușe creștinismul din acea parte a pământului (*). Însă, cu siguranță, trebuie căutată o utilizare mai amplă și mai cuprinzătoare a acestor expresii!

     (*)  Împăraților romani li s-au adus onoruri divine, iar în această nelegiuire, Pergam a preluat conducerea în Asia. Un istoric roman spune: "Cetatea Pergam și-a făcut un merit din faptul că a construit deja un templu în onoarea lui Augustus și i-a cerut lui Tiberius onoarea de a ridica un altul". Este semnificativ faptul că ultima fază a răului public va fi caracterizată prin venerarea Fiarei, sau puterea reînviată a Romei, într-o formă intensă și malefică.

     Trebuie să ținem cont de faptul că fiecare dintre aceste trei adunări descrie o stare specială a întregii Biserici mărturisitoare în perioade succesive ale istoriei sale. Astfel, perioada Pergam ne duce în epoca lui Constantin, începutul secolului al IV-lea. Atacurile repetate ale lui Satan, ca un "leu care răcnește" (1 Pet. 5:8), în persecuția deschisă timp de 250 de ani, au lăsat Biserica mai bogată spiritual, deși mai săracă în ochii lumii. Unde Dioclețian, ultimul dintre împărații persecutori, a eșuat, Constantin, primul împărat creștin, a reușit. Vicleniile lui Satan au dus la ruina morală a Bisericii.

     După moartea lui Licinius, coregent cu Constantin cel Mare, acesta din urmă a devenit singurul împărat. La urcarea sa pe tron, au fost abrogate edictele persecutorii ale predecesorului său, iar creștinilor li s-a acordat, în anul 313 d. H., libertatea de a se închina conform conștiinței lor. Însă religia creștină era atunci considerată pur și simplu una dintre numeroasele religii ale imperiului. Toate erau tolerate în mod egal. Dar, pe măsură ce timpul trecea, Constantin s-a familiarizat mai bine cu creștinismul și a fost suficient de perspicace pentru a discerne în acesta principii cu un caracter durabil, care ar fi putut contribui la consolidarea puterii sale; iar supușii săi creștini puteau fi socotiți de încredere pentru a susține demnitatea imperială, în timp ce supușii păgâni stârneau permanent rebeliuni în diferite părți ale imperiului. 

     Prin urmare, Constantin, în anul 324 d.H., și frecvent după aceea, a emis edicte împotriva păgânismului și a căutat din toate puterile să impună creștinismul în imperiu ca unică religie. Păgânii au fost alungați de la curtea imperială, iar creștinii au avansat în funcții de onoare. Constantin și-a oferit aurul (*) și patronajul său Bisericii, iar aceasta a înghițit cu nerăbdare momeala, și-a sacrificat conștiința și loialitatea față de Domnul său, iar Biserica și lumea, care până atunci se despărțiseră (Ioan 17 ; 2 Cor. 6:14), au fost curând legate una în brațele celeilalte. Uniune mortală! Din această perioadă datăm nefericita alianță dintre Biserică și Stat și ascensiunea instituțiilor bisericești înzestrate de Stat. Creștinismul a fost impus în multe cazuri unor supuși nedoritori prin ascuțișul sabiei. Trebuiau să aleagă, fie sabia, fie botezul creștin, deși însuși augustul lor conducător a amânat respectarea ritualului creștin până cu câteva zile înainte de moartea sa la Nicomedia. Superbele temple păgâne și veșmintele preoților păgâni au fost consacrate pentru slujirea creștină. Prin urmare, în loc de încăperile și sălile de întrunire simple și modeste, în care se aduna Biserica primară, clădirile grandioase și etalarea ostentativă au devenit ordinea zilei. Creștinismul umbla în pantofi de aur. Pentru a-i împăca pe preoții și pe oamenii vechilor superstiții cu noua ordine a lucrurilor, multe dintre ritualurile și ceremoniile păgâne au fost adoptate de către Biserică. Astfel, ea și-a falsificat caracterul de martor la sfințeniei și al adevărului. Efectele acelei alianțe nelegiuite au rămas până în zilele noastre și, deși Dumnezeu a folosit-o la nivel guvernamental pentru a opri valul infidelității, totuși ea a cauzat daune incalculabile Bisericii, privită ca trupul lui Hristos, și a făcut mult rău prin coborârea caracterului sfânt și nelumesc pe care Biserica ar trebui să-l arate în această epocă care respinge pe Hristos. Adevărata uniune dintre Biserică și Stat așteaptă revelația unei alte zile (Apoc. 21:9 ; 22:5). Faptul că Biserica se simte astfel în largul ei în prezența "tronului" și a "locuinței" lui Satan, care este dumnezeul acestei lumi, ne permite să vedem forța expresiilor neobișnuit de puternice din versetul 13. Satan are atât un "tron", cât și o "locuință" pe pământ, iar faptul că Biserica se așază pe el sau în el este cu adevărat îngrozitor. În Apocalipsa 18 sunt enumerate douăzeci și opt de elemente caracteristice falsei Biserici: primul este "aurul", ultimul "sufletele". Această epocă a istoriei Bisericii este una deosebit de importantă încât i-am dedicat aceste observații lungi.

     (*)  Este bine cunoscută relatarea când un cardinal important al Bisericii catolice vizitează Vaticanul, iar Papa îi prezintă tezaurul Bisericii catolice, spunându-i: "Nu mai putem spune ca Petru: Argint și aur n-am", la care cardinalul răspunde: "Da, dar nici nu mai putem spune ca Petru: În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!", n.t.

     Locuitorii pământului

     2.13.2     "Știu unde locuiești"

     Domnul nu a fost indiferent. Știu că "unde locuiești" are o semnificație profund morală și rea (comp. Filip. 3:19 și Apoc. 3:10 ; 6:10 ; 11:10 ; 13:14 ; 14:6 ; 17:8). Aceste pasaje indică o clasă de persoane care nu sunt doar pe pământ, ci ale căror unice interese sunt în el și sunt limitate la el. Ele se referă la o clasă de persoane caracterizate moral ca "locuitori ai pământului" (*).

     (*)  "Locuitorii pământului sunt o clasă morală, dintre cele mai rele, aparent apostați cărora li s-a oferit chemarea cerească, dar au ales în mod deliberat pământul drept parte a lor" - CES.

     Apreciere

     2.13.3     "Ții cu tărie Numele Meu și n-ai tăgăduit credința Mea".

     Tot ceea ce este vital în creștinism fusese păstrat cu tărie - Numele și credința lui Hristos. Ei fuseseră testați și probați în cele mai îngrozitoare împrejurări - confiscarea bunurilor, tortura și moartea. "Jurați pe geniul lui Cezar", li s-au spus, dar ei au refuzat. Ei țineau cu tărie Numele Aceluia care este Sfânt și Adevărat. Ei nu au tăgăduit credința lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu în relație divină, ca Fiu al Omului în umanitatea sfântă față de oameni și ca Fiu al lui David în drepturi și glorie iudaică. Ei au suferit ca "văzându-L pe Cel care este nevăzut". Nu s-au dat înapoi de încercarea de foc, iar Domnului Îi face plăcere s-o amintească și să-i laude pentru ea, chiar și atunci când trebuie să-i mustre aspru pentru că locuiesc în locurile înalte ale pământului, unde Satan își stabilise tronul și locuința. Satan a fost cu adevărat cel care și-a așezat tronul mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol și care i-a folosit pe Cezari ca instrumente și agenți ai săi; de acolo a guvernat el. El a locuit acolo, având acces în același timp în cer. Înlăturarea lui este hotărâtă și momentul fixat (Apoc. 12:7-13).

     Antipa - martorul credincios

     2.13.4     "În zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuiește Satan".

     Ortodoxia (dreapta credință, n.t.) îngerului în ce privește adevărul vital era de necontestat. Pergam, în mare parte, nu renunțase la niciun articol al adevărului fundamental, și mai ales "în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi". Numele acestui nobil martor al lui Hristos, care și-a pecetluit mărturia cu sângele său, a fost transmis în toate veacurile (*). Dar, deși nu se știe nimic sigur despre Antipa în afară de nume, există multe aspecte incluse în propoziția "martorul Meu credincios, cel credincios al Meu" (Versiunea Revizuită). Ceea ce Hristos a fost pentru Dumnezeu (Apoc. 1:5), aceea a fost Antipa pentru Hristos.

     (*)  "Andreas Osiander (vezi lista cu autori din prima postare, n.t.) vorbește despre relatarea martirajului lui Antipa existent în vremea sa și despre îndrăznețele sale reproșuri împotriva acuzatorilor săi. Se spune că în timpul lui Domițian a fost aruncat în taurul de aramă" (*). - "Apocalipsa, cu note și reflecții", p. 30.

     (*)  Una dintre cele mai crude metode de tortură întâlnită în istorie a fost ”Taurul în flăcări”. Practic era vorba despre un obiect făcut din bronz, în forma unui taur. Avea de altfel dimensiunile exacte ale unui taur. Sub taurul de bronz se făcea un foc mare, iar dispozitivul de tortură era încins. Condamnatul era introdus pe o mică ușă laterală sau făcută în partea superioară, utilizându-se o scară. Odată ajuns condamnatul înăuntrul taurului, călăii aţâţau focul, iar cel care îndura supliciul era efectiv prăjit de viu. Taurul era prevăzut cu un ansamblu de ţevi în partea capului, iar urletele disperate ale condamnatului se transformau cu ajutorul acestui dispozitiv fonic în zgomote asemănătoare unor mugete furioase. Acest dispozitiv de tortură a fost inventat în secolul al VI lea î.H. în Sicilia.

     Balamismul și Nicolaismul

     Apoc. 2:14 - 15     "Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care țin învățătura lui Balaam, care l-a învățat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din cele jertfite idolilor și să curvească. Așa și tu ai pe unii care țin învățătura nicolaiților în același fel". 

     2.14     "Am câteva lucruri împotriva ta"

     Aceste cuvinte de nemulțumire clară mai sunt adresate îngerului din Efes (Apoc. 2:4) și celui din Tiatira (v. 20); în primul caz era în legătură cu părăsirea dragostei dintâi; în cel de-al doilea cu coruperea învățăturii. Aici, însă, pluralul "lucruri" indică mai mult de un motiv întemeiat de nemulțumire. Cei care țineau învățătura lui Balaam erau un grup, iar cei care țineau învățătura nicolaiților erau alt grup. Ambele erau tolerate în adunarea din Pergam. Dar ceea ce era urât în Efes era acceptat în Pergam (v. 6, 15), nicolaismul fiind respins cu severitate de primii, în timp ce era permis de cei din urmă (*).

     (*) Există anumite asemănări paralele între cele șapte parabole din Matei 13 și cele șapte biserici din Apocalipsa 2 și 3, în special între prima și a treia parabolă și prima și a treia biserică. "Împărăția" este subiectul din Matei 13 ;  Biserica este subiectul din Apocalipsa 2 și 3.

     Inima lui Balaam nu era interesată deloc de profețiile mărețe pe care a fost obligat de Duhul lui Dumnezeu să le rostească (Numeri 23 și 24). Onorurile și darurile împăratului Moabului i-au umplut viziunea sufletului. Pentru bani, el blestemă pe poporul lui Dumnezeu. "El a iubit răsplata nedreptății" (2 Pet. 2:15). Dezamăgit în încercările sale de a-i blestema pe cei pe care Dumnezeu îi binecuvântase, răul profet mesopotamian l-a învățat pe răul împărat moabit să pună o piatră de poticnire în calea lui Israel. Nu avem nicio consemnare a acestei tranzacții în Vechiul Testament. Profetul și împăratul și-au urmat fiecare drumul său (Num. 24:25). Dar stratagema a reușit. Sub îndrumarea monarhului lor rău intenționat, femeile din Moab l-au făcut pe Israel să păcătuiască (Num. 25:31). Astfel, Balaam, chiar mai vinovat decât împăratul, a fost adevăratul instigator inspirat de Satan al căderii lui Israel, care a dus la judecata deosebită aplicată asupra a 24.000 de oameni (Num. 25:9) (*). Cele două păcate în care a fost atras Israel au fost idolatria și curvia. Tocmai aceste rele au fost denunțate categoric de către Pavel mai târziu (1 Cor. 10:19-28) ; și 1 Cor. 6:15-18). Aici, învățătorii și adepții acestor practici nelegiuite au fost adăpostiți chiar în sânul Bisericii. Aceste păcate au fost rezultatul învățăturii lui Balaam. Pentru creștin, orice obiect în afară de Dumnezeu Însuși este idolatrie (1 Ioan 5:21), iar relația nepotrivită cu lumea este curvie (2 Cor. 6:14-16) (**).

     (*)  În 1 Corinteni 10:8, numărul celor care au pierit este de 23.000, dar cuvintele "au căzut într-o singură zi" explică suficient diferența aparentă în numărul celor care au pierit. Numărul complet al celor nimiciți nu s-ar fi realizat neapărat într-o singură zi. Moise menționează numărul mai mare fără a face referire la timpul acoperit de executarea judecății.

     (**)  Israel este acuzat de adulter pentru că a avut comuniune cu națiunile (Ier. 3:8), deoarece este considerat căsătorit cu Domnul (Iehova). Biserica este acuzată de curvie în relațiile sale nepotrivite cu lumea (Apoc. 2:21), deoarece nu este căsătorită încă cu Mielul. 

     2:15     "Învățătura nicolaiților"

     Învățătura nicolaiților nu era aceeași cu cea a lui Balaam, deși rezultatul a fost același în ambele cazuri, și anume ruina morală a tuturor celor contaminați de aceste învățături și practici nelegiuite. Balaam, falsul profet, își are reprezentanții moderni în Biserică astăzi. Oameni care ocupă poziții de răspundere în cadrul ei, care, asemenea lui Balaam, se agață cu tenacitate de salariile și de pozițiile lor, în timp ce lucrează cu zel demn de o cauză mai bună pentru a răsturna credința pe care sunt plătiți să o apere și să o susțină. Onestitatea acestor oameni este la egalitate cu lucrarea lor distrugătoare de suflete. Învățătura lui Balaam acționează asupra sufletelor oamenilor; în timp ce învățătura nicolaiților este semănată în sufletele oamenilor. Între cele două, mărturia colectivă este aproape ruinată. Din secolul  al IV- lea până în prezent s-au făcut pași rapizi în direcția greșită, astfel încât acum abia dacă a mai rămas vreo trăsătură a caracterului Bisericii apostolice timpurii. Indiferența față de rău este o insultă la adresa lui Dumnezeu. Relaxarea morală a îngerului din Pergam iese în evidență în contrast puternic cu cea din Efes. Păcatul Bisericii este tolerarea răului și a oamenilor răi.

     Pocăință sau judecată

     Apoc. 2:16 - "Pocăiește-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând și voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele".

     În avertismentul către Efes, "amintește-ți", este urmat de chemarea la pocăință. Niciuna dintre adunări nu fusese atât de binecuvântată, nu se bucurase atât de mult de bunătatea și harul lui Dumnezeu ca adunarea din capitala Asiei de vest. Pavel lucrase în Efes timp de trei ani. Slujirea și lacrimile sale aduseseră roade din belșug, iar în epistola sa către sfinții acelei cetăți, el dezvăluise adevăruri de cel mai înalt caracter, fără să fie însoțite de niciun cuvânt de mustrare sau de critică. Credința în Hristos și dragostea față de toți sfinții erau trăsături ale vieții lor de adunare. Așadar, cât de potrivite erau cuvintele de îndemn divin: "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te!" Dar adunarea din Pergam nu se bucurase niciodată de un har și un privilegiu atât de înălțător;  de aici și lipsa cuvântului "amintește-ți".

     "Pocăiește-te deci", omis în Versiunea Autorizată, are ca scop condamnarea cu credință a relelor grave din mijlocul lor. Personal, îngerul adunării nu-și însușise învățăturile și nici nu practicase faptele respinse, dar, pe de altă parte, nu le denunțase și nici nu se împotrivise pătrunderii lor în adunare, ceea ce îngerul adunării din Efes făcuse cu energie. Dacă chemarea la pocăință nu a fost urmata de o judecată de sine, atunci Domnul amenință cu o judecată grabnică: "Vin la tine curând". Iminența judecății este exprimată prin folosirea timpului prezent, precum și prin introducerea cuvântului "curând", introdus greșit în versetul 5 (în Biblia în rom. este între paranteze, n.t.), dar corect aici în versetul 16 (vezi Versiunea Revizuită pentru ambele versete). Venirea la care se face referire aici nu semnifică întoarcerea personală a Domnului sau ceea ce se numește a doua venire, ci indică o abordare imediată a adunării de către Domnul, care o va vizita în judecată. Îngerului îi spune: "Vin la tine", dar celor și mai vinovați: "Voi lupta împotriva lor". Astfel, Domnul face deosebire. Există grade de păcat și, proporțional, de pedeapsă. Și noi ar trebui să facem deosebirea dintre conducători și conduși. În diferitele forme și faze ale disciplinei prevăzute în Noul Testament pentru a păstra sfințenia casei lui Dumnezeu, această distincție ar trebui manifestată cu atenție.  "De unii", spune apostolul, "aveți milă, făcând o deosebire; iar pe alții salvați-i cu teamă, smulgându-i din foc, urând chiar cămașa pătată de carne" (Iuda 22, 23). "Sabia gurii Mele" se referă la puterea judecătorească a Cuvântului Său; ea străpunge.

     O chemare la ascultare

     

     Apoc. 2:17 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da o piatră albă și pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel care-l primește".

     2.17.1     "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor".

     În aceste scrisori recunoaștem glasul Duhului Sfânt. În ele, El vorbește adunărilor creștinătății. Dacă creștinătatea ar fi ascultat glasul Vorbitorului divin, atunci ruina publică a Bisericii ar fi fost evitată. Dar, în timp ce Duhul vorbește adunărilor, persoanele sunt chemate să audă în mod individual. Biserica în ansamblu este insensibilă atât la rugăminți, cât și la avertismentele Duhului; prin urmare, nu adunările sunt chemate să audă, ci persoanele în mod individual: "Cine are urechi să audă". Redresarea colectivă este fără speranță, prin urmare, responsabilitatea individuală, întotdeauna de primă importanță, este presată mai serios și continuu. Acesta este un adevăr fundamental în creștinism, pe a cărui negare se dezvoltă papalitatea. Însăși nucleul sistemului papal este respingerea severă a gândirii individuale și a relației directe a cuiva cu Dumnezeu.

     Răsplătiri speciale și personale

     2.17.2     "Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da o piatră albă și pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel care-l primește".

     Biruința aici, ca și în alte părți, este o chestiune individuală. Dacă trebuie să se formeze o ceată de biruitori, aceasta se poate face doar prin manifestarea credinței și a energiei spirituale de către fiecare dintre ei. Ceata biruitoare, sau "norul de martori" din Evrei 11, este prezentată separat. Fiecare martor al lui Dumnezeu trebuia să lupte singur împotriva vrăjmașului, dar nu singur, căci Dumnezeul cel viu era pentru el și cu el.

     În Bibliile noastre engleze, cuvintele "să mănânce" nu se regăsesc în manuscrisele sinaintice și alexandrine și sunt, de asemenea, șterse în versiunea revizuită și respinse de Tregelles, Kelly, Darby și alții (*).

     (*)  În română se regăsesc în trad. Cornilescu care a folosit manuscrisul RECEPTUS, al lui Erasmus din Rotterdam , dar care a fost omis în noile versiuni de traducere ale Bibliei, precum cea care este folosită pe acest blog, n.t.

     Există o dulceață deosebită în aceste promisiuni, precum și în modul în care sunt dăruite. "Îi voi da din mana cea ascunsă". Repetarea de două ori a expresiei "Îi voi da" sporește valoarea binecuvântărilor promise. Mana este numită "pâinea celor puternici (sau a îngerilor)" (Ps. 78:25) și "pâinea lui Dumnezeu" (Ioan 6:33). Mana care înseamnă "Ce este aceasta?" (ebr. "man hu?"), este expresia permanentă a nedumeriri lui Israel față de modul și belșugul proviziilor lui Iehova pentru ei în pustie (Exod 16:15), dar, cu siguranță, nu era "ascunsă", deoarece se afla pe fața pământului în jurul taberei lor. Timp de 12.500 de dimineți, Iehova a făcut să plouă pâine din cer pentru poporul Său de pe pământ. Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul nostru, și El este chiar mai mult pentru noi decât a fost pentru ei, datorită asocierii noastre prezente și viitoare împreună cu Hristos în glorie. Ca o aducere aminte a harului lui Dumnezeu față de poporul Său, un vas plin cu mană a fost pus înaintea Domnului (Exod 16:33), un "vas de aur", suntem informați de Pavel (Evrei 9:4). Timp de aproximativ 500 de ani, această "mană ascunsă" a spus povestea ei despre Hristos în umilință, dar numai lui Dumnezeu. Ascunsă în chivot, cel mai sfânt dintre obiecte, a fost ferită de privirile oamenilor; probabil că în lunga perioadă de cinci secole niciun ochi omenesc nu a văzut-o.

     Acum, spune Hristos, "Îi voi da", nu prin intermediar, ci personal, "din mana cea ascunsă". Este, cu siguranță, o răsplătire care va avea loc în viitor, când lupta se va termina. Ce binecuvântare! Să învățăm atunci de la Hristos Însuși, în glorie, tainele vieții Sale aici, adâncimile umilinței Sale, frumusețile morale și perfecțiunile vieții Sale ascunse de ochii oamenilor. Atunci se va vedea că drumul biruitorului nu este decât o reflectare a vieții lui Isus aici jos. Ce comuniuni, în glorie, între Învingătorul și poporul Său victorios. Istoria vieții înțeleasă și repetată mai sus, dar a cui istorie a vieții? - a noastră sau a Lui? Înregistrările nescrise ale vieții Sale, dacă ar fi scrise, ar necesita o lume mai mare decât aceasta pentru a le cuprinde (Ioan 21:25). Mana din vechime a venit din cer pentru binecuvântarea și satisfacția oamenilor de pe pământ. Mana ce ascunsă trebuie dată biruitorilor din cer. Locul public al Bisericii, aflat în strânsă legătură cu lumea, în care Satan și-a stabilit tronul și locuința, fusese refuzat de biruitorii din Pergam; prin urmare, ei au trebuit să rămână în umbră și să sufere în timp ce pășeau pe o cale solitară în comuniune cu Isus, care, El Însuși pășise pe această cale separată - pentru El, cu siguranță, mult mai aspră și mai izolată, decât pentru oricare altul dinainte sau după El.

     2.17.3     "Îi voi da o piatră albă"

     Dar nu numai că va da mana cea ascunsă, ci și "îi voi da o piatră albă și pe piatră un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel care-l primește". Ce trebuie să înțelegem prin piatra albă și numele tainic scris pe ea? O "piatră albă" era folosită pe scară largă în viața socială și în obiceiurile judiciare ale celor din vechime. Zilele de sărbătoare erau notate printr-o piatră albă ; zilele rele printr-o piatră neagră. Aprecierea gazdei pentru un oaspete special era indicată printr-o piatră albă cu un nume sau un mesaj scris pe ea. O piatră albă însemna achitare; în timp ce o piatră neagră condamnare în instanțele de judecată. Aici, învingătorului i se promite o piatră albă și un nume nou scris pe ea, pe care nimeni nu-l cunoaște decât fericitul destinatar. Este expresia aprecierii personale a Domnului pentru fiecare din ceata celor biruitori. Nu este în niciun caz o răsplată publică. Există binecuvântări comune speciale și acum; vor exista bucurii publice și individuale atunci. Aprobarea Domnului și aprecierea specială față de fiecare dintre cei care fac parte din ceata învingătoare vor fi un răspuns suficient la respingerea și disprețul aduse acum martorului credincios. Noul nume de pe piatră, cunoscut doar de către învingător, îl semnifică pe Hristos, cunoscut atunci în mod special și particular fiecăruia, și aceasta este cu siguranță o răsplată mai presus de orice valoare și mai presus de orice descriere. Este o comunicare tainică de iubire și inteligență între Hristos și învingător, o bucurie pe care nimeni nu o poate împărtăși,  un semn rezervat de iubire apreciativă. În glorie, mana cea ascunsă este expresia aprecierii noastre pentru Hristos în smerenia Sa; în timp ce piatra albă reprezintă în aceeași măsură aprecierea Lui în noi, ca biruitori. Calea Lui individuală și a noastră de aici sunt punctele stabilite în glorie, prin simbolurile "manei", respectiv "pietrei".   

       

 

                             Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere

                                                                       - VII -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     Istoria Bisericii de la declinul ei până la respingere - Apocalipsa 2 - 3

     Observații cu privire la scrisorile către biserici

     Toate viziunile conținute în Apocalipsa se referă la viitor, cu excepția primei sau introductive, care are aplicabilitate prezentă. În aceasta, Hristos este văzut în gloria caracteristică a Fiului Omului în mijlocul celor șapte adunări (Apoc. 1:12-16). Dar au răspuns aceste adunări, în ceea ce privește starea lor reală, desemnării lor de către Duhul Sfânt drept "sfeșnice de aur", și au fost ele în concordanță cu caracterul sfânt al Celui glorios din mijlocul lor ? Din păcate, nu! Trăsăturile care au caracterizat Biserica în dimineața nașterii sale în sfințenie, adevăr, devotament, despărțită de lume, putere și unitate, sunt acum, în seara zilelor ei, în mod evident absente. Pentru o scurtă perioadă, sfeșnicele de aur au strălucit puternic, acum abia se vede o licărire. Necredincioșia deschisă, care odinioară se ascundea în sala de lectură, în sala științei și în catedra profesorului, este acum adăpostită în siguranță și deschis în Biserică, la amvon și în sălile divinității (*).

     (*)  Vezi teribila acuzație dovedită până la capăt și acuzațiile formulate destul de clar în "Cruciada anticreștină sau atacurile oficiale asupra creștinismului", de Robert PC Corfe.

     În aceste scrisori, solicitate de starea adunărilor, este dezvăluit punctul de declin, îndepărtarea inimii de Hristos (Apoc. 2:4). Ca o consecință a răcirii afecțiunilor, dorința după întoarcerea Lui personală din ceruri scade (Matei 24:48) și astfel, ușa pentru intrarea vrăjmașului este deschisă. Istoria exterioară a Bisericii, așa cum este descrisă aici, a fost amplu confirmată de evidențele contemporane. Odinioară ușa Bisericii era închisă și zăvorâtă împotriva intrării răului și a lui Satan; acum, tronul și locuința lui Satan se află în Biserica însăși (Apoc. 2:13, 20, 24). Întunericul moral se așterne rapid peste aceste ținuturi devenite creștine și nu suntem departe de ultima sa dezvoltare, respingerea publică a creștinismului. Atunci când Hristos renunță la Biserică ca vas al Său de lumină și mărturie, aceasta devine un subiect special al judecății divine.

     În scurta sinteză a istoriei ecleziastice, așa cum este prezentată în aceste capitole, nu sunt specificate multe detalii, ci mai degrabă dezvoltarea formelor generale ale răului. O idee principală este menținută în mod constat în vedere, și anume, relația lui Hristos cu starea lucrurilor, prezentându-Se fiecărei adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. Hristos este singura resursă pentru declinul și slăbiciunea spirituală.

     Istoricul "timpurilor națiunilor" este Daniel. Istoricul Bisericii este Ioan. Primul a fost pentru instruirea specială a poporului lui Daniel, iudeii. Cel de-al doilea este pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Aplicarea acestor scrisori se extinde la întreaga Biserică și la oricine are urechi să audă. Beneficiul moral care poate fi obținut dintr-un studiu serios și devotat al acestor scrisori adresate adunărilor menționate este imens și s-a dovedit întotdeauna util cititorilor care-l parcurg cu rugăciune.

     În aceste scrisori este introdus un principiu prin care poate fi determinată starea reală a Bisericii în orice moment. Istoria și punerea la probă a Bisericii se interpun între revelarea poziției sale inițiale în binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu, și destinul ei final în asocierea cu Hristos în glorie. Acum, starea sa trecută și viitoare este principiul după care este judecată în prezent. Ce contrast între ceea ce a fost și ceea ce este Biserica ! Cât de diferită este de gloria strălucitoare care o așteaptă ! În scrisorile către primele trei adunări, ele sunt chemate să se pocăiască având în vedere "de unde ai căzut", în timp ce în scrisorile către ultimele patru adunări, o revenire la starea inițială este considerată imposibilă, scopul speranței fiind venirea Domnului, la care nu se face referire directă în scrisorile anterioare către primele trei biserici.

     Pretenția ecleziastică și îndepărtarea de dragostea dintâi au caracterizat sfârșitul perioadei apostolice - Efes (Apoc. 2:1-7). A urmat perioada martirului, care ne aduce la sfârșitul cele de-a zecea și ultime persecuții, sub Dioclețian - Smirna (Apoc. 2:8-11). Scăderea stării spirituale și creșterea duhului lumesc au mers mână în mână de la urcarea pe tron a lui Constantin și a patronajului său public asupra creștinismului până în secolul VII - Pergam (Apoc. 2:12-17). Biserica papală, care este capodopera lui Satan pe pământ, este martoră la asumarea autorității universale și în persecuția crudă a sfinților lui Dumnezeu. Domnia sa malefică acoperă "Evul Mediu", ale cărui caracteristici morale au fost, pe bună dreptate, numite "întunecate". Papalitatea pătează orice atinge - Tiatira (Apoc. 2:18-29). Reforma a fost intervenția lui Dumnezeu în har și putere pentru a paraliza autoritatea papală și a introduce în Europa lumina care timp de 300 de ani a ars cu mai multă sau mai puțină strălucire. Protestantismul, cu diviziunile și starea sa de moarte, arată suficient de clar cât de departe este idealul lui Dumnezeu cu privire la Biserică și creștinism - Sardes (Apoc. 3:1-6). O altă Reformă, în egală măsură lucrarea lui Dumnezeu, a caracterizat începutul secolului trecut - Filadelfia (Apoc. 3:7-13). Starea actuală a Bisericii mărturisitoare, care este una căldicică, este cea mai urâtă și grețoasă dintre toate cele descrise până acum. Putem numi pe bună dreptate această ultimă fază a istoriei Bisericii, în ajunul judecății, perioada fără Hristos - Laodiceea (Apoc. 3:14-22).

     Rețineți că istoria primelor trei biserici este consecutivă, în timp ce istoria celorlalte patru se suprapune și apoi practic se desfășoară concomitent până la sfârșit, venirea Domnului. O altă observație interesantă, și cu aceasta încheiem aceste observații. Elementul divin, simbolizat de numărul trei, este gândul predominant în primul grup de biserici, în timp ce elementul uman intră mai mult în al doilea grup, simbolizat de numărul patru. 

     Scrisoarea Duhului Sfânt către Efes - Apocalipsa 2:1-7

     2.1     "Îngerului adunării din Efes scrie-i: Acestea le spune Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur".

     2.1.1     "Îngerului adunării din Efes scrie-i"

     Aceeași formă de exprimare se repetă în introducerea la fiecare dintre cele șapte adunări. Fiecare dintre epistole este adresată "îngerului" adunării. În aceste scrisori avem glasul Duhului către adunări (v. 7 etc.) și al Domnului Însuși, dar nu le vorbește direct. Pavel le-a scris sfinților din Efes (Efes. 1:1). Ioan către îngerul adunării. De ce aceasta ? Intimitatea o caracterizează pe prima. Distanța pe cea de-a doua. Motivul stilului de adresare mai distant folosit de Ioan constă în faptul că Biserica decăzuse atât de mult din punct de vedere moral, încât Domnul nu i se putea adresa decât prin reprezentanții sau îngerii ei, nu prin ființe spirituale (angelice), ci prin oameni.

     Unii scriitori, precum Dean Alford, susțin protecția îngerilor în mod literal asupra bisericilor și consideră că aici se vorbește despre acești îngeri păzitori. Însă, o astfel de teorie ni se pare exagerată și de neacceptat. Duhul pe pământ și Domnul din ceruri fac din Biserică subiectul lor special de grijă. Puterile spirituale din locurile cerești învață prin ea înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efes. 3:10);  aceste ființe cerești primesc, de asemenea, lecții despre rânduiala dumnezeiască (1 Cor. 11:10). Dar grija Bisericii este încredințată unor mâini mai înalte și mai bune decât cea a îngerilor. În plus, ar fi absurd să ne gândim la îngeri care își eșuează îndatorirea. Ei "împlinesc poruncile Lui, ascultând de glasul Cuvântului Său (Ps. 103:20); în timp ce îngerii bisericilor sunt pe bună dreptate blamați, fiind responsabili pentru starea morală dezvăluită. Astfel, cuvintele adresate îngerului: "Dar am împotriva ta" și "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te...", par imposibil de aplicat îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune că sunt "aleși" și "sfinți" și, prin urmare, păziți de cădere. Cu toate acestea, s-a înțeles deseori că "îngerul" reprezintă un episcop sau un prezbiter care prezidează (oficiază o slujire, n.t.). Însă Scriptura nu oferă nici cea mai mică susținere episcopului modern al unei dioceze sau episcopului mai vechi al unei biserici. Bătrânii sau episcopii se referă la aceleași persoane (Fapte 20:17, 18). Termenul "bătrân" îndreaptă atenția către vârsta și experiența omului, în timp ce cel de "episcop" sau "supraveghetor" către supravegherea spirituală. Omul și lucrarea sa sunt înfățișați astfel, prin termenii respectivi, de  "bătrân" și de "episcop". Bătrânii erau numiți episcopi și existau mai mulți de astfel de episcopi în diferite adunări, cum ar fi în Efes (Fapte 20:17) și în Filipi (Filip. 1:1). Timotei, Onisim și Ioan au avut onoarea discutabilă, impusă asupra lor de către teologi (sau clerici, preoți, n.t.) speculativi,  de a fi, după plecarea lui Pavel, îngerii adunării din Efes.

     A insista asupra unei aplicări necesare a termenului "înger" la episcop sau prezbiter pare forțat; în plus, celălalt simbol folosit pentru aceleași persoane, și anume "stele" (Apoc. 1:20), ar interzice o astfel de aplicare exclusivă. "Stelele" sunt rânduite să strălucească, să reflecte lumina cerului în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană care ocupă cea mai înaltă poziție oficială în biserică s-ar putea să nu fie o "stea". Considerăm pe îngerul bisericii ca fiind o reprezentare simbolică a adunării în starea sa morală prezentă. Gândul este reprezentarea. Prin urmare, în această carte, apele (Apoc. 16:5), vânturile (Apoc. 7:1), Adâncul (Apoc. 9:11) și focul (Apoc. 14:18) au fiecare îngerul lor reprezentativ. Conform acestui punct de vedere, îngerul adunării poate semnifica mai multe persoane. Am dori să subliniem observația că nu reprezentarea oficială, ci cea morală este ideea transmisă prin cuvântul "înger", așa cum este folosit în legătură cu cele șapte biserici. Prin urmare, deși Duhul are în vedere fiecare biserică locală și adunarea în ansamblu, totuși, fiecărei biserici i se adresează reprezentantului ei și, în general, se va constata că în majoritatea grupurilor de sfinți există cei care conduc moral, chiar dacă nu au un statut oficial.

     Cele șapte stele și cele șapte sfeșnice de aur

     2.1.2     "Acestea le spune Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur".

     Titlurile descriptive ale lui Hristos pentru fiecare dintre biserici sunt preluate aproape în întregime din descrierea detaliată a Persoanei Sale, așa cum este prezentată la sfârșitul capitolului unu. În Apocalipsa 1:20, stelele sunt văzute în mâna Lui dreaptă; în Apocalipsa 3:1 El are stelele; dar aici se face referire la o acțiune mai intensă. El le susține. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Bisericii. Ele își iau lumina de la El, sunt supuse puterii Lui și sunt susținute de El. El le călăuzește, le controlează și le ține tari. Ce putere pentru slujitorul încercat! Cât de potrivit este, de asemenea, ca autoritatea absolută a lui Hristos asupra tuturor celor responsabili să strălucească pentru El în timpul nopții întunecate ale absenței Sale, să fie arătată la începutul acestui rezumat al istoriei Bisericii din aceste două capitole.

     Locul ecleziastic al Domnului nostru (Apoc. 1:13) este în "mijlocul" celor șapte sfeșnice de aur; dar aici El umblă în mijlocul lor, observând fiecare dificultate colectivă și individuală. El observă dacă sfeșnicele strălucesc. El este prezent pentru a susține vasele mărturiei. Ajutorul Său este disponibil imediat în fiecare circumstanță de nevoie. Biserica nu se va găsi niciodată într-o poziție în care să fie lipsită de slujirea activă a lui Hristos, care umblă, intră și iese printre biserici, observându-le căile și acordând laude și mustrări. El curăță fiecare sfeșnic sau, atunci când se dovedește complet necredincios, îl poate îndepărta din locul lui de responsabilitate pe pământ. Dar acest caracter al adevărului nu slăbește în niciun fel siguranța eternă a Bisericii, împotriva căreia porțile hadesului nu o vor birui (Matei 16:18), nici împotriva vreunuia din ai săi în mod individual (Rom. 8:38-39). 

     Apoc. 2:2-3 - "Știu lucrările tale și osteneala ta și răbdarea ta și că nu-i poți suporta pe cei răi; și i-ai pus la încercare pe cei care își zic ei înșiși apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși; și ai răbdare și ai suferit pentru Numele Meu și n-ai obosit".

     2.2.1     "Laudă"

     Domnul laudă înainte de a mustra. Îi place să enumere ce a lucrat harul - propriul Său har - în sufletele și în căile poporului Său. În aceste epistole, Biserica este văzută în drumul ei descendent, mergând din rău în mai rău. Dar Domnul rămâne neschimbat. Lui Îi face plăcere să-Și laude sfinții când și unde poate, și dacă lucrurile se îndreaptă spre împlinirea lor finală, acest lucru nu împiedică recunoașterea deplină a lucrării Duhului în orice loc și în fiecare sfânt. Roada Duhului ar trebui să atragă mai ușor privirea decât faptele cărnii. Fii mereu pregătit să recunoști din inimă și să exprimi fără rezerve aprecierea pentru tot ceea ce este bun și excelent, în special acolo unde poate exista răul. 

     2.2.2     "Știu lucrările tale"

     "Știu", repetat de șapte ori, sugerează cunoașterea absolută a Domnului despre starea și circumstanțele poporului Său. Apoi El spune: "Știu lucrările tale". Acestea, fără îndoială, au fost multe și diverse. Însă nu orice lucrare este însoțită de, nici nu este rodul, ostenelii sau "răbdării", ca cea despre care se vorbește aici. Prima lecție creștină este răbdarea (Rom. 5:3), și "o mare parte"  din ea este cea dintâi trăsătură a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2 Cor. 6:4). Răbdarea este urmată de intoleranță față de persoanele rele. Răbdarea față de cei slabi, exercitată în mijlocul încercărilor și opoziției, nu a făcut Biserica indiferentă față de rău; a fost trezită natura morală. Mai mult, ei testaseră pretenția unora de a fi apostoli și au făcut acest lucru atât de temeinic încât orice pretenție falsă a fost expusă în lumina acelor semne care i-au caracterizat pe apostolii Domnului (1 Cor. 9 ; 2 Cor. 11:12). Cuvântul "încercare" înseamnă testat sau pus la probă (2 Cor. 13:5 ; 1 Ioan 4:1). "I-ai găsit mincinoși". Presupunerea nefondată a acestor pretendenți la funcția și autoritatea apostolică a fost complet răsturnată, iar oamenii înșiși au fost etichetați drept "mincinoși" sau, așa cum spune Pavel, "falși apostoli (2 Cor. 11:13).

     2.2.3     "Ai suferit pentru Numele Meu" 

     Cât de mare este lauda! Totuși, oricât de bogate și mărețe sunt afirmațiile anterioare, mai sunt multe de urmat. Nu numai că a existat răbdare,  dar aceasta a continuat - "și ai răbdare" - și era la lucru chiar și atunci când apostolul, "secretarul Domnului" scria aceste lucruri. Mai mult, " și ai suferit pentru Numele Meu". Ei suferiseră mult, fuseseră greu încercați, dar toate au fost suportate cu bucurie pentru Numele lui Isus Hristos. Datorită aceluiași Nume, păcatele lor fuseseră iertate (1 Ioan 2:12).

     2.2.4     "N-ai obosit"

     În cele din urmă, ei nu "obosiseră". Nu există niciun gând de a renunța sau de a abandona lupta cu răul; nu obosiseră de luptă și nici nu obosiseră în ea. Ce imagine frumoasă a devotamentului față de interesele lui Hristos! Dar cum rămâne cu izvoarele acestor activități sfinte? Nu sunt menționate; nu pentru că ar fi lipsit cu desăvârșire, altfel nu ar fi putut exista nicio laudă. Care sunt aceste izvoare morale ale vieții și activității creștine? Ele sunt enunțate în prima dintre epistolele pauline: "Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinței voastre și de osteneala dragostei și de răbdarea speranței" (1 Tes. 1:3). A existat lucrare, și osteneală, și răbdare mărturisită în adunarea din Efes, dar "lucrarea" pare să fi fost, într-o oarecare măsură, separată de "credință", sursa ei morală; nici "osteneala" pare să nu-și fi tras pe deplin puterea din "dragoste", care este activitatea naturii divine, însăși atmosfera în care Biserica și creștinii ar trebui să trăiască și să acționeze; iar "răbdarea", pentru care Efesul este lăudat de două ori (cap. 2:2-3), nu este menționată în legătură cu "speranța", izvorul și energia ei vie. 

     Apoc. 2:4 - "Dar am împotriva ta că ți-ai părăsit dragostea dintâi". 

     2.4.1     Acuzația

     Aici este dezvăluită rădăcina eșecului Bisericii ca întreg, dar și individual: îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul curat se înnegrise. Floarea se ofilea. Cea dintâi menționată din roada Duhului este dragostea (Gal. 5:22), iar aceasta se vedea doar slab, chiar dacă, în vremea lui Pavel, Biserica din Efes era renumită pentru "dragostea ei față de toți sfinții", o dragoste născută din dragoste. Când dragostea, însăși nucleul creștinismului (1 Cor. 13), cununa și gloria ei deosebită, lipsește, puterea morală a Bisericii și a vieții individuale a dispărut. Lucrurile pot părea frumoase și promițătoare  în exterior, și nimeni în afară de un ochi omniscient nu poate vedea lipsa din interior, răceala inimii față de Hristos. "Ți-ai părăsit dragostea dintâi" a fost primul pas pe calea descendentă a Bisericii (comp. cu Matei 24:48). Pierderea dragostei de la început este o problemă serioasă și nu trebuie considerată ca un lucru "oarecare", ca în Versiunea Autorizată. "Dar am împotriva ta" - dragostea dintâi părăsită. "Dar am câteva lucruri împotriva ta" (v. 14) - persoane primite care susțin doctrina lui Balaam, iar altele care țin doctrina nicolaiților. "Dar am împotriva ta" (v. 20) - Izabela este lăsată să corupă cu doctrinele ei dezgustătoare. Observați că, în fiecare caz, "Dar am împotriva ta" este în contrast puternic cu aprobarea acordată fără reținere.

     Apoc. 2:5 - "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te și fă lucrările dintâi; dar, dacă nu voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești".

     2.5.1     Amenințare cu judecată

     Domnul are un motiv clar și sigur de contestație împotriva îngerului. "Dar am împotriva ta că ți-ai părăsit dragostea dintâi". Este singurul lucru pentru care este mustrat Efesul, dar, oh, cât de serios! Naufragiul iminent al Bisericii mărturisitoare, respingerea ei publică și grețoasă de către Hristos este urmărită aici până la rădăcina ei, părăsirea dragostei dintâi. Domnul nu uită niciodată bucuria Sa pentru dragostea dintâi a poporului Său. "Așa zice Domnul: Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tinereții tale, de dragostea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustiu, într-un pământ nesemănat" (Ier. 2:2). Cea dintâi dragoste a lui Iuda nu este uitată niciodată de Domnul (Iehova); și cea dintâi dragoste a Bisericii este în egală măsură amintită de Domnul și dorită de El, ceea ce, de fapt, însemna cu adevărat "Efes". Acum, dacă amenințarea judecății trebuie evitată, atunci trebuie să existe o revenire la "dragostea dintâi" și la "lucrările dintâi", prin urmare, cele două îndemnuri necesare în acest scop sunt : "amintește-ți" și "pocăiește-te". Amintește-ți de înălțimea morală pe care o aveai altădată, amintește-ți de înălțimile dragostei, "muntele de mir" și "dealul de tămâie" pe care ai pășit altădată în comuniune cu Iubitorul etern al sufletului tău! În ce adâncimi ai căzut! Pocăiește-te. Judecă starea inimii care a dus la primul pas pe calea descendentă. Astfel, memoria și pocăința sunt prezentate ca cei doi factori ai revenirii dintr-o stare de decădere. "Repede" ar trebui șters (în Biblia rom. este în paranteze, n.t.). Se acordă suficient timp pentru restaurare. Îndepărtarea sfeșnicului ca purtător de lumină nu slăbește în niciun fel chestiunea siguranței eterne a tuturor celor care zidesc pe Hristos - Stânca veacurilor.

     În termeni generali, putem spune că sfeșnicele care odinioară străluceau atât de puternic, și în special în renumita capitală Efes, au fost luate din locul lor, iar întunericul gros al mahomedanismului își înfășoară acum faldurile sale mortale în jurul acestor șapte cetăți ale Asiei proconsulare. O îndepărtare asemănătoare este așteptată în mărturisirea  creștină a occidentului (Aceste lucruri au fost scrise în sec. XIX! n.t.). Necredința, fie ea colectivă sau individuală, trebuie judecată, iar starea actuală de ruină a Efesului, cunoscut sub numele de Agiosalouk, este o lecție practică pentru toți. A continuat creștinătatea în bunătatea lui Dumnezeu? Nu a continuat, și "întunericul gros" va acoperi în continuare aceste ținuturi, odinioară strălucitoare de lumina Evangheliei (Isaia 60:2). Conform interpretării adoptate în această "Expunere", considerăm Efesul ca reprezentând Biserica într-o fază specială a condiției sale, o condiție ce caracterizează sfârșitul primului secol. Suntem bucuroși să știm că dragostea și credința au fost într-o oarecare măsură reaprinse, iar sfeșnicul a rămas în continuare în Efes, astfel încât, la cel de-al treilea sinod ecumenic (431 d.H.) acesta a dat un semnal clar despre marele adevăr fundamental al creștinismului, întruparea Domnului nostru. Dar ceasul sfârșitului a venit totuși. În mod asemănător, diferite restaurări parțiale au fost oferite Bisericii în ansamblu, dar sfârșitul ei este hotărât.

     Apoc. 2:6 - "Dar ai aceasta, că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc".

     2.6.1     Nicolaiții

     Credincioșia doctrinară a adunării din Efes și condamnarea hotărâtă a răului au fost deja motive de apreciere deosebite (v. 2-3), urmate de o mustrare exprimată în termeni de o simplitate severă (v. 4), iar judecata a fost în cele din urmă anunțată, o judecată pe care numai pocăința o putea evita (v. 5). Acum este specificat un caracter deosebit al răului, urât deopotrivă de Domnul și de înger. Lipsa dragostei a fost deplânsă, dar ura, opusul dragostei, era pe bună dreptate prezentă. Nicolaiții nu erau urâți, căci ei împărtășeau dragostea generală a lui Dumnezeu (Ioan 3:16), dar faptele lor erau, și pentru aceasta îngerul este lăudat. Trebuie să fi fost fapte cu un caracter categoric rău, care au provocat un cuvânt atât de aspru de respingere. Cine erau, deci, nicolaiții și care erau principiile și faptele lor? Un răspuns satisfăcător la aceste întrebări este aproape imposibil. Nicolaiții, ca sectă imorală și extrem de necurată, au existat, fără îndoială, dar nu se poate stabili cu niciun grad de certitudine dacă Nicolae din Antiohia, ultimul dintre "cei șapte" (Fapte 6:5), a fost inițiatorul sectei care îi poartă numele. Irineu este primul părinte sau scriitor al Bisericii care afirmă acest lucru. Alții, însă, consideră că Nicolae este nedreptățit atunci când este acuzat de învățăturile și faptele necurate ale acestei secte; cu atât mai rău cu cât a existat sub umbrela creștinismului. Dacă, într-adevăr, diaconul (din Fapte 6:5, n.t.) a fost întemeietorul sectei, atunci acesta trebuie să se fi abătut grav de la credință. Dar nu ne putem pronunța cu certitudine în această privință. S-a presupus că nicolaiții sunt identici cu adepții lui Balaam (*). Dar acest lucru este dificil de înțeles în lumina versetelor 14 și 15, unde răul este numit separat. "Așa și tu ai pe unii care țin învățătura nicolaiților în același fel" (v. 15). Se pare că acesta din urmă a fost răul cel mai grav dintre cele două. Toți scriitorii timpurii, însă, sunt de acord asupra principalelor trăsături ale acestei secte ca fiind de un caracter necurat și imoral (**). Prin urmare, nicolaismul pare să fie o combinație a mărturiei creștine cu necurățiile păgânismului. Îngăduința cărnii (firea sau natura cea veche, n.t.) este o negare practică a naturii sfinte a creștinismului și nu poate fi tolerată de Domnul, nici de către cei care sunt credincioși Numelui Aceluia care este "Cel sfânt, Cel adevărat" (Apoc. 3:7).

     (*)  "Nicolae (Învingătorul poporului) este identificat cu Balaam, conform unei etimologii a acestui din urmă cuvânt, ca "domnul", sau, conform alteia, ca "devoratorul" poporului. Ambele derivări sunt însă incerte, iar cei mai buni ebraiști (cercetători ai textelor ebraice, n.t.) (Genesius și Furst, acesta din urmă admițând posibilitatea cuvântului "devorator") explică numele ca însemnând "nu este din popor" (sau "nu pentru popor"), adică un străin" - E.H. Plumptre D.D.

     (**)  Ecumenius spune că erau "cei mai nelegiuiți în doctrină și cei mai imorali în viața lor". W. Kelly rezumă pe scurt, spunând: "Esența nicolaismului pare să fi fost abuzul de har în ignorarea moralității simple". - "Prelegeri despre Cartea Apocalipsa", pag. 48.

     În ceea ce privește acest rău, Efes și Pergam, prima și a treia biserică, prezintă un contrast pronunțat și izbitor. Prima a manifestat un dezgust sfânt față de aceste necurății; a treia i-a adăpostit pe cei care răspândeau aceste învățături mizerabile. Ceea ce era urât de Efes a fost acceptat de Pergam; una "faptele", cealaltă "învățătura"; dar învățătura, bună sau rea, își va aduce întotdeauna roadele. Ideea este că Efesul nu a vrut să primească nimic din toate acestea. Pergam i-a permis să corupă și să otrăvească sursele curăției și ale moralității.

     Apoc. 2:7 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu". 

     2.7.1     Chemarea la ascultare

     Acest îndemn apare de șapte ori. În epistolele către primele trei biserici, acesta este urmat imediat de promisiunea adresată învingătorului; în timp ce în ultimele patru, îndemnul formează cuvintele de încheiere ale epistolei în fiecare caz. În primul grup este avută în vedere Biserica în ansamblul ei și este chemată să se pocăiască (*). Dar în al doilea grup, starea iremediabilă a Bisericii este prea evidentă și, prin urmare, o rămășiță este separată de marea masă, a cărei unică speranță este centrată pe întoarcerea personală a Domnului din cer. Acum, deoarece chemarea de a auzi este plasată după cuvintele de încurajare adresate învingătorului din ultimele patru biserici, înțelegem că nimeni în afară de învingători sau cuceritori nu aude glasul Duhului.

     (*)  Cuvântul "a se pocăi" apare de douăsprezece ori în Apocalipsa, dar nu și celelalte scrieri ale lui Ioan.

     Responsabilitatea individuală și directă față de Dumnezeu este un adevăr esențial în creștinism. În sistemul papal, conștiința individuală este ignorată. "Ascultați de Biserică" este însăși esența sistemului papal. Dar, în realitate, glasul Bisericii nu este niciodată auzit în romano-catolicism. Ordinele superioare ale clerului uzurpă locul Bisericii; vocea lor este declarată a fi vocea Bisericii, o voce pe care ordinele (clase, categorii, n.t.) inferioare ale clerului și ale masei (laicii, n.t.) trebuie să o audă și să o respecte sub amenințarea anatemei, în timp ce poporul este înșelat cu o aparență de adevăr. Formula favorită și adesea repetată din Matei 18:17, "Ascultați de Biserică", este folosită pentru a acoperi sistemul cel mai crud, superstițios și înrobitor de suflete,  care a dezonorat vreodată pământul; aceasta este, într-adevăr capodopera lui Satan. Cum poate Biserica, ea însăși amenințată cu judecata (Apoc. 2:5 ; 3:16), să devină o sursă și un temei de autoritate pentru cineva? Prin urmare, în aceste epistole către adunări, ascultătorul individual este chemat să asculte glasul Duhului. El este cel care vorbește, numai glasul Lui trebuie auzit. Astfel, am unit în acest îndemn responsabilitatea colectivă și cea individuală. Ambele există. Dacă Biserica a devenit atât de coruptă încât glasul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu trezește niciun răspuns, este cu atât mai mare nevoia ca fiecare să-și deschidă urechea sufletului la "Așa zice Domnul". Domnul, când era pe pământ, a atras în mod repetat atenția asupra învățăturii Sale prin cuvintele familiare: "Cine are urechi să audă" (Matei 13:9, 43 ; 11:15 etc.). Aici, același Domn Își rostește cuvintele Sale, acordând o atenție serioasă și devotată noii mărturii și în aproape aceeași formulă verbală (*).

     (*) În Evanghelie "urechi"; în Apocalipsa "ureche".

     Învingătorul

     2.7.2     "Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu".

     Am făcut deja referire la anumite trăsături distincte ale celor două diviziuni, marcate în linii mari, ale celor șapte biserici - primele trei și ultimele patru. Fiecare dintre aceste grupuri formează o unitate separată proprie; deși, cu siguranță, există caracteristici comune pentru ambele. Elementul divin predomină în primul set de biserici, așa cum semnifică acel număr (3); în timp ce elementul uman intră, în mare măsură, în compoziția celui de-al doilea grup de biserici, aceasta fiind valoarea sa numerică (4).  

     Însă o altă deosebire interesantă o vedem analizând aceste promisiuni și răsplătiri pentru învingător. Cele din primul grup nu sunt atât de depline și nici de un caracter atât de public precum cele din al doilea grup. Acestea din urmă sunt extrem de mărețe în asocierea intimității personale cu Hristos și a scenelor de glorie publică. Vedem diferența în plinătatea și caracterul acestor răsplătiri, așa cum se arată în primul, respectiv al doilea grup de epistole, prin faptul că în cele din urmă, biruința este o chestiune de mare dificultate. Furtuna se dezlănțuie mai aprig, elementele împotrivitoare sunt mai numeroase, așa că promisiunile sunt proporționale cu caracterul mai sever al conflictului. De la Tiatira la Laodiceea, Biserica este considerată coruptă în mod iremediabil. Prin urmare, a înota împotriva curentului necesită o energie a credinței care nu este necesară în aceeași măsură ca atunci când Biserica este recunoscută public - Efes la Pergam. Nu numai că toate aceste răsplătiri și promisiuni sunt date pentru a înviora grupul de pelerini și a-i întări pe fiecare  pentru conflictul din ce în ce mai profund și apăsător, dar Hristos Însuși promite în mod personal Cuvântul Său pentru împlinirea lor sigură: "Îi voi da". Mâna Lui îl încoronează pe învingător. Propriul Său glas îl aprobă pe cel care învinge, în timp ce pășește plin de bucurie peste pragul porților cerești.

      În toate cazurile, mărturia este individuală și, bineînțeles, învingătorul este cel care, în energia credinței, învinge acele dificultăți speciale în care se află. Învingătorul din Laodiceea are în față o sarcină mai serioasă decât cel din Efes. Poziția, împrejurările și caracterul luptei sunt diferite în fiecare Biserică.

     Aceasta, prima promisiune dată învingătorului, face referire în mod evident la grădina Eden, cu pomul vieții în mijlocul ei (Geneza 2). Adam nu trebuia să învingă în grădină, ci pur și simplu trebuia să asculte și să-și păstreze inocența, iar testul ascultării unei creaturi inocente era interdicția de a mânca din pomul simbolic al cunoașterii binelui și răului. Nu avem niciun temei să presupunem că Adam a mâncat din pomul vieții, deși nu a fost oprit să facă acest lucru (înainte de cădere, n.t.). Dar scena prezentată privirii învingătorului creștin este una cu un caracter mult mai glorios decât cea din Geneza 2. Aici paradisul lui Dumnezeu cu pomul său de viață, din care se poate mânca liber, și niciun pom al binelui și răului, simbolul responsabilității creaturii. Viața de inocență (Geneza 2) depindea de ascultare. Dar aici pomul vieții, viața eternă în caracterul ei deplin de binecuvântare, este savurată fără niciun amestec, fără teamă de cădere. Viața eternă devine sărbătoarea eternă a învingătorului în paradisul lui Dumnezeu. Cuvântul paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43 ; 2 Cor. 12:4 și Apoc. 2:7). Este de origine orientală, însemnând o grădină a plăcerilor. Este folosit de trei ori în acest sens în Vechiul Testament (*). Pentru o gândire orientală, "paradisul" este expresia și suma fericirii. Paradisul lui Dumnezeu este expresia fericirii cerului. Este un loc real, față de care grădina pământească (Geneza 2) nu era decât o umbră. Aici, fericirea este stabilă și eternă. Paradisul este suma tuturor bucuriilor, ansamblul tuturor plăcerilor, promis tâlharului convertit, care se afla pe moarte, și "în" el a fost luat Pavel. Este promisiunea specială și unică oferită învingătorului în starea efeseană a Bisericii. 

     (*)  Cuvântul paradis nu este folosit pentru grădina Edenului. Există șase apariții ale cuvântului în Sfintele Scripturi: Neemia 2:8, tradus pădure; Eclesiastul 2:5 ; Cântarea Cântărilor 4:13, grădină; Luca 23:43 ; Apoc. 2:7 ; 2 Cor. 12:4. Paradisul este un loc real care există acum și în starea de înviere. Moise nu folosește niciodată acest cuvânt. Solomon este primul care face acest lucru.