Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - XV -

     Henri Rossier

     15     Capitolul 15:1-17

     Dacă primul capitol al acestei epistole insistă în primul rând asupra faptului că crucea lui Hristos este sfârșitul omului după carne, deoarece purtarea corintenilor era rodul unei stări carnale nejudecate, al 15-lea capitol ne prezintă o noțiune mult mai simplă a crucii. Anumite persoane printre corinteni atacau învățătura învierii, învățând "că nu există înviere a morților", iar aceștia îi lăsau să o facă. Această învățătură nimicea credința, de aceea apostolul repetă de două sau trei ori că, dacă ei o acceptau, credința lor era în zadar. Cu această ocazie, el le amintește Evanghelia simplă pe care le-a predicat-o și nu există, după cunoștința mea, un alt pasaj în Noul Testament care să ne-o prezinte într-un mod atât de clar.

     Înainte de a vorbi despre aceasta, doresc să remarc că, atunci când Vrăjmașul atacă învățătura lui Hristos, are întotdeauna ca scop de a îndepărta sufletele de cer ca să le alipească de pământ. Voi cita trei exemple. În primul (2 Tim. 2:18), Imeneu și Filet spuneau că învierea a avut deja loc, și răsturnau credința unora. Printre corinteni, unii oameni spuneau că nu există înviere ; printre altele, că ea a avut deja loc. Ori, dacă nu ar exista învierea morților, cerul ne-ar fi închis, și nu am putea niciodată să intrăm acolo cu trupurile noastre glorificate, căci despre învierea trupului este vorba în acest capitol. Dacă, pe de altă parte, învierea a avut loc deja, vom fi condamnați să rămânem în această lume, cu gânduri pământești și fără speranță cerească. Pentru a susține învățătura lor falsă, acești oameni se bazau, fără îndoială, pe cuvântul apostolului care a spus că am înviat împreună cu Hristos. În al treilea caz, acești învățători falși învățau (2 Tes. 2:2) că "ziua Domnului era prezentă". Tesalonicenii, care erau pradă persecuției, puteau fi tentați să gândească că ziua judecății sosise. Dar venirea lui Hristos precede ziua Domnului, iar această învățătură falsă, prin suprimarea ei, anulează cu aceeași lovitură venirea lui Isus în har, speranța tesalonicenilor. 

     Ne aflăm în timpurile dificile de la sfârșit și trebuie să avem grijă să nu plecăm urechea la aceste doctrine antiscripturistice. Scopul lui Satan este să ne despartă de Hristos și să ne acomodeze lumii, de parcă ar trebui să stăm totdeauna în ea. Înțelegeți cât de important este pentru noi să păstrăm învățătura Evangheliei în aceste zile. Aud adesea creștini zicându-mi : "Pentru mine, doctrinele nu contează prea mult ; am nevoie de practica vieții creștine". Cei care au acest gând se expun la a fi târâți de către Vrăjmaș departe de Domnul și de Cuvântul Său. A atinge doctrina învierii și a venirii Domnului, înseamnă readucerea sufletelor într-un mediu unde Satan are toată puterea asupra lor. Este foarte important de a spune aceste lucruri în zilele periculoase pe care le traversăm. A doua epistolă către Tesaloniceni, a doua epistolă către Timotei, a doua epistolă a lui Petru și cea a lui Iuda, ne arată că Satan caută mai puțin să arunce sufletele în corupție și rău moral, decât să le îndepărteze de la simplitatea Evangheliei, căci știe foarte bine că, dacă noi abandonăm Evanghelia, vom fi la dispoziția lui. Doctrinele blasfemiatoare ale necredinței caracterizează cel mai evident timpurile de la urmă. Mulți creștini se lasă înșelați în aprecierea lor, prin faptul că văd necredincioși autentici având o purtare morală, în aparență ireproșabilă. Ei uită că Dumnezeu va ține cont, înainte de toate, de felul în care oamenii L-au tratat pe Fiul Său preaiubit și au apreciat lucrarea Sa.

     Să revenim la primele versete din capitolul nostru : "Căci v-am dat înainte de toate ce am și primit" (v. 3). Ei primiseră Evanghelia prin apostol pe care el însuși o primise. El nu spune aici : "primită de la Domnul", ca o revelație specială, ci în mod simplu : "primit". "Scripturile" îl învățase ce trebuia să le transmită. Astfel, pentru a cunoaște Evanghelia, avem, precum apostolul, o sursă unică : Scripturile. Corintenii au primit această Evanghelie simplă și au fost "mântuiți" prin ea. În ce consta ea ? "Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi și...a fost înmormântat; și... a înviat a treia zi, după Scripturi". Găsim în crucea lui Hristos o comoară infinită de adevăruri. Dacă o cercetăm în detaliu, ceasurile crucii constau din diferite perioade.

     Anumite fapte preced ceasul al șaselea, altele însoțesc ceasurile de întuneric, altele sfârșesc urmând ceasul al nouălea, până la momentul în care Domnul Își dă duhul Său. Contemplarea fiecăreia dintre aceste perioade este infinit de prețioasă ; dar apostolul ne prezintă aici crucea lui Hristos ca un tot : El "a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi". Sufletul care a primit această Evanghelie este mântuit. Nu-i trebuie altceva. Scripturile dau mărturie : Vechiul Testament este plin. Toată legea ne prezintă o jertfă, moartă pentru păcatele poporului. Abel s-a apropiat de Dumnezeu cu o jertfă și a primit mărturia că este drept. Psalmii ne arată că jertfele nu au altă valoare decât ca imagini ale morții Mielului lui Dumnezeu (Ps. 40:6, 7). Primul dintre profeți, Isaia, o vestește ; unul dintre ultimii profeți, Zaharia, afirmă : "Trezește-te, sabie, împotriva păstorului Meu" (Zah. 13:7). După Scripturi, temelia oricărei binecuvântări este că Hristos a murit pentru păcatele noastre. Ce putere în această Evanghelie simplă !

     Apoi, "a fost înmormântat". Toată lucrarea Sa ispășitoare a sfârșit în mormânt unde păcatele pe care le-a purtat au fost înmormântate împreună cu El. 

     În final, "a înviat a treia zi, după Scripturi". Învierea Sa în a treia zi se regăsește, ca și moartea Sa, de la începutul până la sfârșitul Scripturilor. Isaac este, timp de trei zile, sub sentința morții ; Avraam i-a găsit un înlocuitor (substitut) și primește a treia zi pe fiul său în înviere. Iona a stat trei zile în sânul morții în pântecele marelui pește ; la capătul celor trei zile este aruncat pe uscat și vede lumina. În diferite momente, Domnul face referire la acest fapt în Evanghelii. Când era pe pământ, El anunță în mod constant această a treia zi poporului și ucenicilor Săi. Profetul Osea spune : "În două zile ne va reda viața; a treia zi ne va ridica"(6:2). Dar sunt suficiente aceste pasaje ; de la început până la sfârșit, Scripturile mărturisesc aceste lucruri.

     Cu toate acestea, era nevoie încă de martori oculari ai învierii. Îi găsim în versetele care urmează ; Dumnezeu a avut grijă să fie cât mai mulți. Pe lângă cei doisprezece, Domnul înviat a fost văzut de 500 de frați deodată, probabil în Galileea. Era deci imposibil, în ciuda tuturor eforturilor Vrăjmașului de a înăbuși zvonul, ca să fie negat acest eveniment. Dacă nu ar fi avut loc, ce s-ar fi întâmplat ? Am fi fost încă în păcatele noastre, pierduți fără speranță. Astfel, aceste două fapte, moartea și învierea lui Hristos, sunt inseparabile, după cum este spus și în epistola către Romani : El "a fost dat pentru greșelile noastre și a fost înviat pentru îndreptățirea noastră" (4:25). Dacă Dumnezeu L-ar fi lăsat pe Isus în mormânt, s-ar fi dovedit că lucrarea întreprinsă de El pentru mântuirea noastră a eșuat în mod lamentabil ; iar ucenicii ar fi fost martori falși.

     Într-o anumită aparență cei care au predicat corintenilor aceste doctrine subversive, nu negau învierea lui Hristos. Ei nu au tras nicio concluzie și s-au limitat la a nega, precum saducheii, învierea morților. Apostolul este cel care concluzionează că, în acest caz, Omul Isus Hristos nu a înviat. Dacă oamenii nu înviază, nici Hristos nu a putut să învieze.

     Dintre toți acești martori ai învierii, apostolul Pavel era martorul ei special. Isus a fost văzut de el, ca avorton (un copil născut înainte de termen) care nu are niciun drept să trăiască, dar având privilegiul de a-L vedea primul, în glorie, pe Domnul Isus înviat. Apostolii L-au văzut înviat în mijlocul lor, apoi, părăsindu-i, a dispărut dinaintea ochilor lor, dar Pavel a văzut altceva : cerul s-a deschis pentru el ; el a stat înaintea acestui Om Isus, Dumnezeu care era lumină, și a căzut cu fața la pământ ; dar aceeași Persoană, plină de har, S-a adresat lui. Cel care era lumină era dragoste. Pavel L-a întâlnit pe Dumnezeul mântuirii în acest Om. "Nu sunt vrednic să fiu numit apostol", spune el, "dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt". În mod absolut el nu și-a atribuit niciun merit lui însuși, și devine cel mai mare dintre apostoli. "Și harul Lui față de mine nu a fost în zadar" (v.10). Întotdeauna harul ! Dacă Pavel a fost instrumentul de a prezenta această Evanghelie cu o putere specială, a fost doar prin harul lui Dumnezeu în Hristos.

     Dacă cineva nu primește Evanghelia învierii, totul se prăbușește, lucrarea mântuirii, iertarea păcatelor, îndreptățirea ; Mântuitorul Însuși este pierdut. Chiar creștinătatea mărturisitoare ortodoxă care afirmă învierea, este departe de a-i da valoarea pe care trebuie s-o aibă. Învierea trupului își găsește puțin loc în predicare. Se pare adesea, auzind pe acești creștini, în rest foarte stimabili, că starea sufletului după moarte ar fi singurul lucru gând care le ocupă gândurile. 

     Dumnezeu să ne păzească de a ne lăsa abătuți de la Evanghelia învățată din Scripturi ! El să ne ajute ca, în aceste timpuri primejdioase, să ținem cu tărie această Evanghelie simplă : moartea lui Hristos pentru păcatele noastre, și învierea Sa, care este atât pecetea lucrării Sale cât și pârga propriei noastre învieri. Satan va căuta să submineze aceste adevăruri în inimile noastre, pentru a ne acomoda la lucrurile pământești care nu pot să ne dea nici putere, nici bucurie, nici siguranță !   

 

                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                         - XIV -

     Henri Rossier

     14     Capitolul 14

     După învățătura cu privire la daruri din cap. 12, și dragostea necesară exercitării lor de la cap. 13, găsim, la cap. 14, modul în care trebuie ca ele să se manifeste în adunare.

     Acest capitol se împarte în două părți. Prima (v. 1-25) vorbește într-un mod general despre exercitarea darurilor în adunare, și despre ceea ce are loc într-o strângere a adunării care are ca scop zidirea. A doua parte (v. 26-40) insistă asupra ordini care se potrivește atunci când este strânsă adunarea.

     Este incontestabil că, văzând ruina Bisericii, această strângere, despre care se spune: Când "toată adunarea s-ar strânge într-un loc", nu mai există acum, și totuși creștinii sunt responsabili astăzi asupra acestui aspect, ca și cum toată Adunarea lui Hristos ar fi strânsă împreună cu ei. Atunci când, după cum am spus de mai multe ori, nu ar fi decât doi sau trei care să reprezinte Adunarea, după Matei 18:20, ei trebuie să manifeste caracterele întregii Adunări. 

     Exercitarea darurilor nu are alt scop decât zidirea, căci zidirea este gândul principal al acestui capitol. Atunci când un dar se manifestă fără acest rezultat, ar fi mult mai bine, după cum vom vedea aici, ca el să nu se fi manifestat deloc. Aceasta ne readuce la gândul, exprimat în capitolul precedent : Dacă darul produce zidire în adunare, este pentru că el este însoțit de dragoste. Mulți frați la Corint vorbeau în limbi străine. Dacă, de exemplu, aș vorbi chineza în adunare, fără să fiu tradus, aceasta ar fi fără îndoială un dar al Duhului, dar mă voi zidi pe mine însumi, în loc să zidesc adunarea, și dacă nimeni, în afară de mine, n-ar fi zidit, lucrul acesta nu ar fi dragoste, ci egoism, adică contrariul dragostei. Apostolul insistă asupra acestui fapt, și arată care sunt binecuvântările aduse în adunare prin darul profeției, în contrast cu darul limbilor, căci aici, subiectul principal este contrastul dintre cele două daruri.

     Ce este profeția ? După cum am văzut la cap. 12, lăsând deoparte, apostolatul, găsim două daruri prețioase, mai mari decât celelalte, învățătorul și profetul ; dar apostolul insistă aici asupra profeților. Învățătorul învață, transmite cunoștință, profetul revelează (v. 5). Din toate timpurile, profeții au revelat lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu. Cei din Israel au făcut cunoscut poporului viitorul lor și judecățile care aveau să cadă asupra lor, și descoperind cum Dumnezeu avea să întemeieze pe pământ o Împărăție viitoare a lui Mesia. Profeții Noului Testament prezentau judecata care va cădea peste lumea creștină, venirea celui Rău, a Antihristului, și, după aceste judecăți, Împărăția cerească și pământească a lui Hristos, și binecuvântarea viitoare a sfinților cerești. Toate aceste lucruri, tainice și necunoscute înaintea lor, ne sunt revelate prin profeți. Astăzi, aceste revelații s-au încheiat ; nu mai este nimic de adăugat la acestea. Starea actuală a creștinului și a lumii și lucrurile viitoare, sunt cunoscute. - Cu toate acestea, darul profetic se exercită încă și astăzi, și vom vedea lucrul acesta în capitolul nostru. Profetul se folosește de Cuvântul lui Dumnezeu, de Sfintele Scripturi, pentru a descoperi, prin puterea Duhului, taine în vederea zidiri Adunării. Această latură a darului profetic persistă de când Scripturile au fost completate. La începutul ultimului secol (1800, n.t.) niciun creștin nu aștepta venirea Domnului Isus pentru a-i lua pe sfinți la El, cu toate că aproape toate cărțile Noului Testament ne vorbesc despre aceasta. Duhul profetic a luat acest adevăr, conținut în Cuvânt, pentru a-l pune în lumină la timpul potrivit. Am putea da multe din aceste exemple. Cuvântul lui Dumnezeu este complet și imuabil ; dar, în decursul secolelor, multe din adevărurile sale esențiale au fost în întregime ignorate și au rămas literă moartă. Duhul profetic le-a scos la lumină punând sufletele în prezența adevărului divin. O consecință remarcabilă a acțiunii acestui duh profetic în toate timpurile, este de a obliga sufletele să spună : "Dumnezeu este... între voi", în adunare. Sufletele necredincioase sau complet ignorante sunt puse prin profet în legătură directă cu Dumnezeu : "Dacă toți profețesc și ar intra vreun necredincios sau unul neștiutor, el este convins de toți, este judecat de toți; tainele inimii lui sunt arătate și astfel, căzând cu fața la pământ, I se va închina lui Dumnezeu, spunând că Dumnezeu este cu adevărat între voi" (v. 24, 25). Acesta este efectul produs prin darul profetic într-o strângere a adunării în vederea zidiri. Conștiința necredinciosului sau a celui neștiutor este atinsă, și recunoaște imediat prezența lui Dumnezeu în adunare.

     Fie ca Dumnezeu să ne facă, scumpi prieteni, să dorim cu ardoare acest dar. Urmăriți dragostea și doriți darul profeției. Dacă Dumnezeu ne face o astfel de recomandare, nu este ca să răspundă la cererea noastră ? 

     Vedem în acest capitol un cuvânt care se repetă continuu : cuvântul zidire. El este întâlnit nu mai puțin de șapte ori. Pentru a descrie, nu ceea ce este profeția, ci acțiunea sa asupra sufletelor creștinilor adunați, apostolul spune : "Cine profețește vorbește oamenilor spre zidire, încurajare și mângâiere" (v. 3). La fel când descrie la v. 24 și 25, acțiunea acestui dar asupra conștiinței celor simpli și a celor necredincioși, el arată binecuvântarea legată de această acțiune, când ea are ca obiect adunarea. Observați că este vorba, în aceste două cazuri, decât de adunare, nu de orice altă strângere, și cu siguranță ar trebui să avem cu toții pe inimă să realizăm mai mult ce este o strângere a adunării pentru zidire, adunarea strângându-se pentru acest scop în jurul Domnului. Acest capitol nu ni-L prezintă în Persoană în mijlocul alor Săi, ca atunci când este vorba de închinare sau de rugăciune, ci el spune : Dumnezeu este cu adevărat între voi (*). Lucrul acesta ține pur și simplu de faptul că el vorbește aici despre Duhul Sfânt care acționează în trupul lui Hristos prin daruri, și nu, ca în Efeseni, despre Hristos care le dă. Duhul Sfânt este acolo, împărțind El Însuși darurile și supraveghind acțiunea lor ; prin urmare, Dumnezeu (Duhul Sfânt, n.t.) este acolo. Ce har pentru necredincios ! El cade cu fața la pământ și zice : Pentru prima dată în viața mea mă aflu în legătură directă cu Dumnezeu.

     (*) Ca în Coloseni 1:27 

     Preaiubiților ! suntem într-un timp de extremă slăbiciune și umilință în mijlocul stării de ruină pe care noi, creștinii, am produs-o ; dar, pe de altă parte, să fim siguri că, dacă noi căutăm să realizăm strângerea adunării pentru zidire, vom experimenta că Dumnezeu este printre noi și vom găsi, în ciuda ruinei, binecuvântări pe care poate nu le-am cunoscut niciodată mai înainte. Dacă dorim cu ardoare darurile spirituale, nu am nicio îndoială că vom vedea rezultatele.

     Există încă un aspect asupra căruia doresc să vă atrag atenția. Ceea ce caracterizează Adunarea, este ordinea. Acest capitol ne vorbește despre aceasta de la v. 26. În adunarea din Corint domnea o mare dezordine. Două sau trei persoane se ridicau, vorbeau în limbi fără interpret și, prin urmare, fără zidire, căutând înainte de toate, poate fără să-și dea seama, ceea ce îi înălța în proprii lor ochi și ai celorlalți. Frații vorbeau toți împreună. Apostolul le-a spus că doi sau trei pot să vorbească în limbi, "pe rând", dar cu interpretarea limbajului lor. La fel, doi sau trei profeți (nu este spus aici "toți" profeții, ca în v. 24) pot să vorbească. Când Duhul lui Dumnezeu a dat ceva unui al doilea, cel dintâi trebuie să tacă, căci "duhurile profeților sunt supuse profeților". Puterea spirituală, în profet, îi este supusă, astfel încât el poate să se oprească și să lase loc altuia. În acest mod, ordinea potrivită lui Dumnezeu este menținută în trupul lui Hristos.

     În ultimul rând, apostolul se adresează femeilor, și aceasta nu este, după cum știți, prima dată în această epistolă. Nu putem fi suficient de umiliți de ceea ce se petrece în zilele noastre printre creștini. Femeile iau cuvântul, țin discursuri, predică și se roagă în adunare, sau în ceea ce au pretenție că este. Aceste lucruri nu se potrivesc caracterului și poziției femeii, așa cum Cuvântul ne înfățișează. Dar apostolul merge mai departe și zice : "Este rușine pentru femeie să vorbească în adunare". Nu este suficient acest lucru pentru a rezolva definitiv chestiunea ? Dar, în plus, este o problemă de ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu : "De la voi a ieșit Cuvântul lui Dumnezeu ? Sau numai până la voi a ajuns ? Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului".

     De multe ori am avut ocazia să prezentăm aceste lucruri surorilor în Hristos, dar duhul care suflă astăzi în lumea creștină nu este Duhul lui Dumnezeu, ci cel al lumii care ne înconjoară. El conduce sufletele care nu sunt atente la aceasta pe un drum al independenței, plecând de la neascultarea față de Cuvânt. Porunca Domnului va face oare pe femeie să iasă din locul rânduit ei de Dumnezeu ? Apostolul nu dă des recomandările sale ca porunci ; abia găsim două sau trei în scrierile apostolului Pavel ; și nu este remarcabil faptul că el vorbește despre aceasta ca prevăzând neascultarea creștinătății, și are grijă să dea caracter de poruncă la ceea ce oamenii sunt tentați să considere ca o chestiune de detaliu, față de care le este permis să nu se conformeze. În fața acestei indiferențe vinovate și a acestei prejudecăți, vom spune împreună cu apostolul : "Dacă cineva este neștiutor, să fie neștiutor !"

     Să fim atenți la tot Cuvântul ; el este obligatoriu pentru toate detaliile vieții noastre creștine, dar, în fața unei porunci pozitive, supunerea imediată este necesară. Să nu uităm că ordinea în Adunarea lui Dumnezeu este dată ca exemplu îngerilor care văd aici înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.     

 

                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                    - XIII -

     Henri Rossier

     13     Capitolele 12:31 ; 13 ; 14:1

     La ultimul verset din cap. 12, și la primul din cap. 14, apostolul îi îndeamnă pe sfinții din Corint să "dorească cu ardoare darurile spirituale (Biblia fr.)". Aud adesea aceste cuvinte din gura creștinilor, dar mă întreb dacă ele exprimă o dorință reală ieșită din profunzimea inimilor și conștiințelor noastre. A dori cu ardoare, nu este o simplă dorință, ci o nevoie arzătoare. S-ar putea să nu lipsească darurile, sub formă de diferite slujiri, dar aici este vorba despre daruri de har mai mari. Câți creștini, obișnuiți să urmeze un om, instituit de oameni, nu au nicio dorință arzătoare după darurile spirituale pentru ei înșiși, lucrul acesta nu este mirare, căci ei au ceea ce își doresc ; dar cei care au mai mult decât atât, și pe care harul i-a scos dintr-un mediu în care darurile sunt necunoscute, le doresc ei cu adevărat ? Să lăsăm acest gând să acționeze asupra inimilor noastre. Nu vom obține darurile mai mari decât dacă, ieșind din apatia noastră spirituală, le vom dori cu ardoare. Ce motive ne pot angaja în această direcție ? Noi înșine, importanța dată personalității noastre sau propria noastră glorie ? Dar atunci nu am înțeles nimic din ceea ce ne prezentat cap. 12. Binele fraților noștri, folosul pentru trupul lui Hristos, gloria Domnului ? În acest caz intrăm pe o cale mult mai bună. I-a plăcut lui Dumnezeu ca să fie această râvnă arzătoare pentru El și pentru zidirea sfinților ! Este ceea ce ne recomandă apostolul.

     Am văzut la cap. 12, că darurile diferă, dar sunt unele mai mari, mai ales unul dintre ele. Cap. 14 ne spune, referitor la el, că cel care profețește este mai mare decât cel care vorbește în limbi. Ori, tocmai acest ultim dar era cel pe care corintenii îl apreciau cel mai mult, căci el îi scotea în evidență în ochii altora. Niciodată darurile care scot omul în evidență nu sunt cele mai mari. Chiar cunoștința îngâmfă : un om care a studiat mult Cuvântul și care are inteligență, este în pericol să se creadă cineva. Numai cunoașterea lui Hristos ne smerește.

     Lăsând puțin deoparte pe apostoli, ca fiind înzestrați cu o misiune care nu a fost încredințată altora, el spune : "Al doilea, profeți". Nu este vorba ca în Efes. 2:20, unde vorbește despre darul profeției ca aparținând apostolilor ; aici, el îi separă de profeți, ca în Efes. 4:11, și adaugă în al treilea rând învățători. Acestea sunt deci două clase de oameni, în care primii, profeții, erau chemați să descopere altora gândurile lui Dumnezeu, și a doua clasă, învățătorii, care-i învață adevărul. Dar, când este vorba despre profeție, apostolul face o diferență între descoperirea lucrurilor viitoare și descoperirea gândurilor actuale ale lui Dumnezeu. Vorbind despre prima, el spune la cap. 12:10 : "Altuia, profeție" ; și la cap. 13:2 : "Dacă am profeție". Vorbind despre a doua, el spune la cap. 14:1 : "Să doriți cu ardoare darurile spirituale, dar mai ales să profețiți". Nu ați întâlnit niciodată acest dar ? Nu ați spus, atunci când el s-a exercitat în adunare : "Acest om este un profet" ; el ne-a revelat lucrurile lui Dumnezeu, și ne-a plasat în prezența Sa într-un fel cu totul nou și neașteptat" ?

     La cap. 12, găsim învățătura despre darurile Duhului Sfânt, iar la cap 14, aceste daruri în exercițiul lor, dar cap. 13 introduce între aceste două subiecte o condiție absolut indispensabilă pentru exercitarea darurilor : dragostea. Fără dragoste, să reținem bine, ele sunt absolut inutile. Se poate avea cele mai eminente daruri ; ele nu au nicio valoare dacă nu sunt puse în activitate de către dragoste. Aceasta ne judecă. Dacă acțiunea noastră în adunare vine din dorința de a place oamenilor, sau de a ne arăta pe noi, ea este mai mică decât zero, este rău intenționată și nu are nicio legătură cu slujirea Domnului. "Adică", spune apostolul, "caut să plac oamenilor ? Dacă aș mai plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos" (Gal 1:10).

     "Calea nespus mai bună" este deci dragostea. Veți vedea, la cap. 14, că totul decurge de aici, deși cuvântul "dragoste" nu este pronunțat acolo. În acest capitol, apostolul se întoarce mereu la zidire, dar este imposibil să zidești adunarea fără dragoste. "Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește" (8:1). Aș putea să comunic celor care mă ascultă lucruri foarte interesante, dar dacă ele atrag privirile spre mine, nu vor servi decât a mă înălța și a îndepărta sufletele de la Hristos.

     Capitolul nostru începe prin a arăta că cineva poate avea toate avantajele spirituale fără niciun rezultat : "Dacă vorbesc în limbile oamenilor (lucru pe care corintenii îl căutau înainte de toate) și ale îngerilor, dar nu am dragoste, sunt aramă sunătoare sau chimval răsunător". Un zgomot ! Dacă cineva lovește un clopot de aramă, acesta produce un sunet care se prelungește puțin, apoi totul reintră în tăcere. Sunetul ar putea fi foarte armonios sau răsunător, ca al unui chimval, dar nu a produs alt efect decât să dispară în aer. "Dacă am profeție și știu toate tainele și toată știința...". El vorbește aici despre revelația lucrurilor viitoare și despre cunoașterea tainelor conținute în Cuvânt. "... și dacă am toată credința încât să mut munți...". El face referire la puterea despre care Domnul vorbea cu ucenicii Săi : "Dacă aveți credință... ați zice muntelui acestuia: Ridică-te și aruncă-te în mare, se va face" (Matei 21:21). Dacă am această putere fără dragoste nu sunt nimic. Cineva poate exercita o mare influență, să fie dotat în mod special ca să facă fapte extraordinare și totuși să fie redus la nimic, căci aceste daruri sunt nimic pentru Dumnezeu. Apostolul merge chiar mai departe, la v. 3 : Cineva împarte toată averea sa ca hrană, ajuns la sărăcie extremă, până acolo că nu mai are decât trupul său... îl dă ca să fie ars ! Nu cred că este vorba aici despre martiri ; căci, atunci când Pavel a scris, martirii nu erau încă arși pe rug, dar el spune aceasta într-un mod general pentru a arăta că un astfel de om consimte să nu mai rămână nimic din el după el. Un astfel de om va fi numit un erou care duce sacrificiul de sine până acolo de a se sacrifica pe sine însuși într-un mod personal, dar dacă nu are dragoste, lucrul acesta nu folosește la nimic.

     Astfel de cuvinte ne fac să înțelegem mai bine importanța dragostei în exercitarea darurilor. Dacă lipsește din inimile noastre, aceasta trebuie să fie un subiect de smerenie profundă. Cum am putea, fără dragoste, să fim de folos fraților noștri ? Cum am putea fără ea, să vestim Evanghelia la lume ? În această privință, apostolul a spus despre sine însuși : "Dragostea lui Hristos ne constrânge". Dragostea a dat putere predicării sale ; fără ea, cele mai eminente daruri nu aveau nicio valoare. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca un dar fără aspect sau valoare în ochii noștri, să producă rezultate mult mai binecuvântate, deoarece el are dragostea ca mobil.

     Toate aceste lucruri îl duc pe apostol la descrierea dragostei. El nu dă o definiție propriu zisă, căci dragostea este însăși esența și natura lui Dumnezeu, ci mai degrabă descrierea dragostei în acțiune, și aceasta este ceea ce aveam nevoi să știm. Cap. 11 din epistola către Evrei ne dă, cu privire la credință, o descriere asemănătoare, prezentându-ne activitatea credinței, în timp ce credința este în mod corespunzător primirea mărturiei pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu privire la Fiul Său.

     Analizând ansamblul versetelor 4 la 7 din capitolul nostru, ne putem convinge că un singur om, Isus, a realizat dragostea într-un mod perfect. Aceste versete sunt deci o descriere a activității dragostei lui Hristos în această lume. Veți găsi aici, și nu fără motiv, paisprezece caractere ale dragostei. Numărul 7 este cel al plinătății, numărul 14 este, ca să zicem așa, plinătatea plinătății ; numărul 7 este perfect, numărul 14, mai mult decât perfect. 

     Când vine vorba de propria noastră stare, ne putem întreba dacă, chiar imperfectă, realizăm activitatea dragostei, așa cum ne este prezentată în acest pasaj. Ajunși la sfârșitul acestei liste, va trebui să recunoaștem, cu o profundă umilință, că nu aceasta a fost purtarea noastră. Și, oprindu-ne la fiecare din caracterele sale, vom spune : Mi-a lipsit dragostea ! Dar, prin această cercetare de noi înșine înaintea unui model perfect, câștigăm experiență, și suntem încurajați de a arăta mai multă dragoste în activitatea noastră creștină.

     Observați, în aceste versete, diferitele calități ale dragostei : Caracterul general al tuturor este renunțarea la sine. Invidia, lăudăroșenia, mândria, toate sunt trăsături ale egoismului omenesc. Mă opresc adesea asupra cuvântului : "Nu se poartă necuviincios". Un creștin care îi lipsește tactul, pentru a vorbi limbajul lumii, cu siguranță nu acționează în dragoste. Prin urmare, veți găsi adesea mult mai mult tact la creștinii fără educație, decât la alții care au primit. Prin simplu motiv că ei acționează în dragoste, nu spun un cuvânt, nici nu fac ceva necuviincios. "Nu este iute la mânie, nu socotește răul, nu se bucură de nedreptate". Cât de mult ne judecă aceste lucruri ! Nu suntem noi mai degrabă gata să scoatem în evidență defectele fraților noștri decât calitățile lor și, când vorbim despre ei, nu este denigrarea primul nostru gând ? Dragostea nu face nimic asemănător. - Dragostea "se bucură cu adevărul". Vedem adesea adevărul fără dragoste ; atunci, în loc de a atrage sufletele, le rănește, le îndepărtează și le respinge. Apostolul nu putea răni pe nimeni, pentru că avea dragoste. - Întâlnim adesea dragoste fără adevăr. În acest caz, este o dragoste fără obiect care nu merită numele de dragoste, căci adevărul este Hristos, Cuvântul Său, Duhul Său.

     El încheie clasificarea sa prin aceste cuvinte : "(Ea) suportă toate, crede toate, speră toate, rabdă toate". Găsim, în dragoste, nu doar caracterele negative despre care tocmai am vorbit, dar și o energie pozitivă care ne face capabili de a suporta toate, osteneală, oboseală, suferință ; de a crede toate. A crede toate nu este credulitatea care crede minciuni, ci disponibilitatea de a accepta binele la ceilalți, în loc de a pune la îndoială. "Speră toate", este de a privi cu încredere înainte, dorind să vadă realizarea binelui pentru alții, în loc să nu ne încredem în ei, ceea ce nu este altceva decât să nu ne încredem în har. "Rabdă toate", este să treci, fără a te plânge, prin calomnii, insulte, reputație proastă. Apostolul încheie spunând : "Dragostea nu piere niciodată".

     El arată apoi că toate darurile, limbile, cunoștința, profeția, vor înceta pentru a face loc la ceea ce este desăvârșit. Atunci vom sfârși cu ceea ce aparține copilului. Acestea se referă la vorbit (limbi), gândit (profeție), judecat (cunoaștere), ca un copil ; dar toate acestea vor avea sfârșit, când vom vedea față în față și vom cunoaște după cum și noi am fost cunoscuți.    

     Trei lucruri, adaugă apostolul, îl caracterizează pe creștin și rămân acum, printre atâtea lucruri care nu durează : credința, speranța și dragostea. Dar și credința se va sfârși și va fi înlocuită de vedere ; speranța va lua sfârșit pentru a fi înlocuită de posesiunea lui Hristos, obiectul său (al speranței). Una singură nu se va sfârși, cea despre care este spus : "Dragostea nu piere niciodată". Ea este mai mare decât darurile de har "mai mari" ; mai mare chiar decât credința și speranța, lucruri care rămân acum. Dacă dragostea este chiar Ființa lui Dumnezeu, ea este, de asemenea, activitatea Sa supremă ; o mare de plăceri pe care vom naviga etern fără să-i atingem vreodată țărmurile, căci nu are. Îl vom vedea, așa cum am fost văzuți, Îl vom cunoaște după cum am fost cunoscuți, Îl vom iubi, în final, așa cum El ne-a iubit, cu o dragoste de nespus. Fie ca acest gând să umple inimile noastre și să se reverse !

 

                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                        - XII -

     Henri Rossier

     12     Capitolul 12

     Capitolul pe care tocmai l-am citit este, dacă pot să mă exprim așa, un curs de psihologie spirituală. După cum această știință ne expune destinația, funcționarea organelor corpului uman și ceea ce le guvernează, așa și Duhul Sfânt ne expune aici relația organelor trupului lui Hristos între ele, funcționarea particulară a fiecăruia, scopul final spre care trebuie să tindă toate, și sursa unică de care depinde toată activitatea trupului. Cap. 14 ni-l prezintă în armonia exercitării sale. Dacă spectacolul vieții trupului natural este ceva minunat, cu cât mai mult trebuie să fie cel al trupului lui Hristos, dar și cât de necesar este ca toate mădularele să fie în acord, păstrând fiecare locul său, fiecare funcția sa, trăgându-și fiecare și toate împreună puterea lor de la sursă, responsabile de a acționa astfel, pentru ca, după cum este spus, "ca să nu fie dezbinare în trup" (v. 25). Este ceea ce corintenii (și noi toți împreună cu ei) aveau de învățat într-un mod particular. 

     Mai întâi vedem cum ne prezintă trupul acest capitol. Aceasta nu este - am spus-o deja - ca în epistola către Efeseni, trupul lui Hristos văzut în unirea sa cu Capul său glorificat în cer, ci trupul, în locul pe care îl ocupă aici jos, în ochii Aceluia care este Capul. Acest trup este numit "Hristosul" (v. 12). El (trupul de pe pământ) este identificat cu El, sau mai degrabă Hristos îl identifică cu Sine Însuși. A fost primul adevăr pe care Saul din Tars l-a aflat pe drumul Damascului. "De ce Mă prigonești ? " i-a zis Domnul celui care Îl prigonea în mădularele Sale pe pământ. Ansamblul lor era Hristos aici jos : un întreg, alcătuit din diferite mădulare, legat indisolubil cu Hristos prin Duhul Sfânt ; un întreg care este numit trupul lui Hristos : "Voi sunteți trup al lui Hristos, și mădulare ale Sale fiecare în parte" (v. 27). Observați, ceva foarte important, că adunarea din Corint este numită aici trupul lui Hristos. Nu numai totalitatea credincioșilor, toți cei care, în orice loc, cheamă Numele Său, ci manifestarea (vizibilă, n.t.) acestui trup într-o adunare locală, precum la Corint. Veți obiecta că această Adunare, alcătuită ca odinioară din toți creștinii adunați în unitate într-o localitate, nu mai există. Într-adevăr, ceea ce Domnul a instituit la Corint și în orice loc a fost ruinat din vina celor cărora le-a fost încredințată responsabilitatea acestei manifestări. Dar dacă am pierdut acest caracter al adunării locale, și care nu mai poate fi regăsit, dacă totul este ruinat din vina noastră, nu rămânem fără resurse. Vedem , în Matei 18, că Adunarea poate fi reprezentată prin doi sau trei adunați în Numele Său, pe principiul trupului lui Hristos care nu poate fi distrus. Astfel, capitolul nostru și cele care urmează sunt obligatorii și pentru noi, așa cum erau în timpurile prospere ale adunării din Corint. Să le aplicăm deci cu încredere la noi înșine, și să nu ne sustragem de la obligațiile pe care ni le impun.

     Tocmai am văzut modul în care această epistolă înfățișează trupul. Să examinăm acum originea și sursa funcțiilor diferitelor sale organe. Această sursă este Duhul Sfânt. Dar, încă de la început, apostolul îi avertizează pe corinteni împotriva pericolului manifestărilor spirituale care avea loc în păgânismul din care ei au ieșit (v. 1-3). Ei ar fi putut să confunde acțiunea duhurilor rele cu cea a Duhului lui Dumnezeu. Un duh satanic putea face minuni precum Iane și Iambre, să vorbească în limbi și să exprime lucruri extraordinare ca să atragă sufletele la el. Au dispărut aceste pericole de atunci ? Păgânismul a fost înlocuit cu creștinătatea ; dar, lucru îngrozitor de constatat, aceasta din urmă a devenit ea însăși vizuina duhurilor întunericului. Câte din aceste manifestări nu vedem producându-se astăzi ! Spiritismul, sub toate formele sale, câștigă din ce în ce mai mulți aderenți. Nu se poate spune că casa creștină a fost invadată deja, așa cum va fi mai târziu casa iudaică, de șapte duhuri mult mai rele decât primul ? apostolul îi învață pe corinteni cum să deosebească aceste duhuri ; el le spune ce va face întotdeauna Duhul lui Dumnezeu iar duhurile rele niciodată. Duhul recunoaște autoritatea Domnului Isus, duhurile rele o neagă și chiar o hulesc. "Nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune : Isus să fie anatema ! Și nimeni nu poate spune: Isus este Domn, decât prin Duhul Sfânt" (v. 3).

     Duhul Sfânt este doar unul, pe când duhurile din păgânism pe care corintenii le-au părăsit erau multe ; Duhul nu este o influență, ci o Persoană : El împarte fiecăruia în parte, după cum vrea (v. 11). Mai mult, El este Dumnezeu. Același Duh dă ; Aceluiași Domn Îi aparțin slujbele ; Același Dumnezeu lucrează totul în toți ; și, precum El, același Duh lucrează toate lucrurile (v. 5, 6, 11). Duhul împarte daruri, după cum, în epistola către Efeseni, Hristosul le dă (Efes. 4:8).

     Dar dacă am fost botezați de un singur Duh pentru a fi un singur trup, Duhul îi împarte (trupului) diferite daruri de har. Există diversitate în unitate. "Sunt multe mădulare și un singur trup". "Căci și trupul nu este un singur mădular, ci mai multe" (v. 20, 14). Fiecare mădular își are locul său stabilit în ansamblul trupului. Un organ nu poate înlocui pe altul : "Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?" (v. 19). Un organ nu se poate separa de altul, nici să-l invidieze. Aceasta ar fi mândrie, iar mândria ne separă întotdeauna în mod practic de ansamblul trupului : "Dacă piciorul ar spune: Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup, nu este pentru aceasta din trup?" (v. 15). Un organ nu poate uzurpa locul altuia și nu este suficient (un singur organ) pentru a alcătui trupul : "Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul?" (v. 17). Un organ nu poate disprețui pe altul sau să-l înlocuiască : "Ochiul nu poate spune mâinii: Nu am nevoie de tine; sau, din nou, capul, picioarelor: Nu am nevoie de voi" (v. 21). 

     Toate acestea au o dublă consecință. Mai întâi, noi nu realizăm unitatea trupului lui Hristos, când fiecare mădular sau fiecare organ nu-și ocupă locul care i-a fost atribuit de Duhul lui Dumnezeu. Apoi, nu se poate pretinde un loc separat ; aceasta ar însemna să ne separăm de trupul pe care l-a format Dumnezeu și în care ne-a pus după cum El a dorit (v. 18). Realizarea unității exclude voința proprie.

     În plus, mădularele trupului sunt unite unele de altele ; și pentru a evita orice tendință a unui mădular de a se împodobi cu avantajele sale față de celelalte, Dumnezeu a avut grijă să-i îmbrace pe cei care păreau mai puțin onorabili, pentru a marca importanța pe care le-o acordă. Așa se face că organele mai ascunse, precum inima, rinichii, stomacul, etc., sunt cele mai împodobite și fără ele, de fapt, întreaga viață ar înceta în trup. Prin urmare, mădularele sunt făcute să se ajute unele pe altele, și nu să se lupte sau să se înlocuiască unul pe altul, "ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele" (v. 25).

     Care este scopul acestei funcționări armonioase a organelor ? Utilitatea : "Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos" (v.7). Dacă l-am înțeles, nu vom suferi piedici în activitatea noastră în trup, și, dându-ne seama de funcția noastră, vom căuta să ne achităm cu fidelitate, în vederea folosului pe care adunarea trebuie să-l aibă. Din nefericire ! câte mădulare ale trupului lui Hristos răspund prin inerție la acest îndemn ! Lenevia noastră spirituală consideră că este mai comod ca alții să acționeze în locul nostru, și ne place să ne închipuim că, în trupul lui Hristos, un mădular îl poate înlocui pe altul și să preia funcția sa. Aceasta contrazice gândirea Duhului Sfânt. Ar trebui să citim și să recitim acest capitol întrebându-ne : Răspunzi tu la ceea ce așteaptă de la tine Cel care a împărțit fiecăruia în parte după cum a dorit ? Îngăduim cu ușurință ca unul sau două daruri să se manifeste printre copiii lui Dumnezeu, în timp ce o mare parte rămân ca paralizați ! Este aceasta starea normală a trupului lui Hristos ?

     După funcționarea darurilor, trecem, la v. 27, la enumerarea lor, căci nu lipsea niciun dar în adunarea din Corint (1:7). Este de remarcat că la începutul acestui capitol, apostolul ne-a vorbit de daruri care ar putea fi numite ocazionale : cuvânt de înțelepciune, cuvânt de cunoștință, credință ; fiind urmate de daruri cărora le atribuie un loc secundar : vindecări, lucrări de putere, profeție (cred că este vorba pur și simplu aici de vestirea lucrurilor viitoare), deosebirea între duhurile rele și Duhul lui Dumnezeu, limbi. La sfârșitul capitolului (v. 28), el prezintă mai întâi darurile permanente : apostoli, profeți, învățători, fiind urmate, ca în primul caz, de daruri cărora le atribuie același loc secundar : puteri miraculoase, vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi. Acest lucru reducea la nimic pretenția corintenilor de a pune pe acestea din urmă pe primul loc, datorită importanței personale pe care și-o însușeau din aceasta. În ambele cazuri limbile ocupau ultimul loc ; și în plus, aceste daruri miraculoase din timpurile de început ale Adunării nu au întârziat să dispară.

     Enumerarea darurilor de har "mai mari", adică apostoli, profeți și învățători, diferă de cea din epistola către Efeseni, care menționează pe evangheliști ca acționând în vederea formării trupului. Epistola către Corinteni îi omite, deoarece ea ne vorbește despre funcționarea trupului, și nu despre modul în care este alcătuit. Apostolii reprezintă autoritatea, profeții revelația, învățătorii învățătura. Aceste trei daruri rămân, primul ca punând odată pentru totdeauna temelia prin Cuvântul scris ; vom vedea, la cap. 14, semnificația și rolul celui de-al doilea, iar al treilea nu lipsește niciodată, când este vorba de creștere prin cunoașterea Cuvântului. Aceste trei daruri sunt numite "mai mari", dar apostolul face referire în mod special la ultimele două, când recomandă corintenilor să le dorească "stăruitor", căci temelia nu poate fi pusă din nou. Ori această invitație de a le dori se aplică și nouă, precum și tuturor celor care cheamă Numele Domnului. 

 

                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                         - XI -

     Henri Rossier

     11     Capitolul 11:17-34

     Comparând epistola către Efeseni și cea către Coloseni cu epistola de care ne ocupăm, sunt uimit de ceea ce le deosebește. Este de la sine înțeles că, în niciuna din cele trei epistole, Duhul lui Dumnezeu nu separă Adunarea, ca trup, de Capul ei, ci epistola către Efeseni ne prezintă Capul și trupul, singurul om nou, Adunarea, plinătatea Celui care umple totul în toți ; în timp ce epistola către Coloseni ne vorbește de Capul trupului, iar epistola către Corinteni pune în lumină trupul Capului. Am văzut deja, în cap. 10, manifestarea trupului lui Hristos aici jos. După ce am arătat, la începutul cap. 11, ceea ce se potrivește pentru femeie, față de bărbat, ca tip a relațiilor Miresei cu Mirele ei, căci "Hristos este Capul oricărui bărbat" (v. 3), trecem, la v. 17, la funcționarea trupului, un subiect nou care continuă până la sfârșitul capitolului 14.

     Când suntem strânși în adunare (veți regăsi aici trupul), cum ar trebui să se comporte aceasta (adunarea) ? Această chestiune este de-o importanță capitală pentru noi. Fără îndoială, nu mai suntem asemenea adunării din Corint care se aduna împreună în același loc, dar, atunci când am fi adunați doar doi sau trei în Numele Domnului, trebuie să manifestăm ordinea care se potrivește trupului lui Hristos aici jos. Intrând în mod direct în acest subiect, aflăm mai întâi ce este strângerea adunării : "Căci, mai întâi, când voi veniți împreună în adunare..."(v. 18). Există deci, în această lume, ceva de genul unei "strângeri a adunării", a trupului lui Hristos. Cercetând Cuvântul, găsim că orice "strângere a adunării" are o trăsătură comună : Domnul este personal și spiritual în mijlocul ei, și aceasta conferă acestei strângeri un caracter de binecuvântare pe care nu-l vor cunoaște niciodată creștinii adunați pentru o evanghelizare sau o predicare a Cuvântului. În plus față de acest caracter general, strângerea adunării are și unele particulare. Găsim, în primul rând, strângerea adunării pentru închinare, în care Cina, memorialul morții Domnului, este centrul. În al doilea rând, strângerea adunării pentru rugăciune, despre care nu se menționează aici, ci în Matei 18 ; și, în acest pasaj învățăm că strângerea  adunării este posibilă chiar și când doi sau trei sunt adunați în jurul lui Isus ca centru al lor. În al treilea rând, strângerea adunării pentru zidire, așa cum cap. 14 din epistola noastră o descrie.

     Abordând aici subiectul strângerii adunării, apostolul începe printr-o mustrare "Dar, poruncind aceasta nu vă laud - pentru că vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău" (v. 17). La v. 2, el le-a zis : "Vă laud dar, că... țineți rânduielile așa cum vi le-am dat" ; dar cum le realizau ei în practică ? Primul aspect, menționat deja într-un mod general la cap. 1, dar semnalat aici în legătură cu strângerile adunării, a atins diviziunile care domneau între ei ; iar această mustrare este formulată de-o manieră mult mai serioasă. Când creștinii, strânși în adunare, fiind în măsură să manifeste astfel unitatea lor între ei și cu Hristos, îndrăzneau ei să fie divizați și să formeze secte ? Diviziunile lor, așa cum s-a întâmplat mai târziu, încă nu-i separase fizic unii de alții, ci, rămânând uniți în exterior, creștinii adunați nu se mai înțelegeau. Atunci când autoritatea apostolică nu a mai fost pentru a-i reține, și chiar, într-o anumită măsură, înainte ca slujba apostolului Ioan să fie încheiată, aceste diviziuni au adus schisme ; și, puțin câte puțin, Biserica s-a separat în nenumărate secte. Apostolul nu îi laudă pentru această dezordine, dimpotrivă ; dar a existat și există și astăzi, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, în Adunarea lui Hristos, oameni care, în loc de a le aproba, s-au ridicat cu tărie împotriva sectelor, iar Dumnezeu a spus despre acești oameni : "Ca să se arate între voi cei aprobați" (v. 19).

     De la acest reproș, apostolul trece la altul : Când ei se adunau împreună, aceasta nu era ca să mănânce Cina dominicală. În acel timp, ei lua Cina înainte sau după agapă, și se întâmpla că fiecare își aducea propria mâncare, în loc s-o așeze pe masă pentru ca toți să profite. Cei care acționau astfel păstrau mâncare doar pentru ei înșiși, și unii erau sătui și chiar beți, ceva considerat atunci atât de puțin dezonorant printre păgâni, în timp ce alții erau flămânzi. Dezordinile care au pătruns prin confuzia agapei cu Cina, au dat prilejul apostolului de a le separa, și de a le atribui fiecăreia locul său, după cum el spune la v. 33 și 34, și de a-i învăța ce este Cina Domnului, subiect care nu a fost revelat complet mai înainte prin scrierile celorlalți apostoli. De fapt, prin revelație, Pavel face cunoscut adevărul cu privire la această instituție și arată că el a primit direct de la Domnul ceea ce le-a comunicat (v. 23).

     Cina nu are același aspect ca Masa Domnului (cap. 10), unde este manifestată unitatea trupului lui Hristos. Ea este un memorial. Dacă nu găsim masa decât acolo unde unitatea este pusă în lumină, la Cină nu este la fel. Ea este ceva cunoscut și întreținut, foarte imperfect și parțial, este adevărat, în creștinism. Pâinea și paharul sunt proclamate aici ca un memorial al morții lui Hristos, și putem să-I mulțumim lui Dumnezeu că este așa. Este adevărat că nu găsim în sistemele obișnuite ale creștinătății nicio intenție de a celebra Cina în comun ; căci, pentru a scuza pe cât posibil amestecul creștinilor cu lumea care L-a răstignit pe Mântuitorul, se afirmă că acesta este un act individual. Cu toate acestea, nu ne îndoim că sufletele evlavioase vor găsi aici o binecuvântare, amintindu-și de lucrarea împlinită pentru ele.

     Vedem aici patru lucruri cu privire la Cină. Ea este, în primul rând, un memorial al Persoanei Domnului. El a repetat de două ori ucenicilor Săi, luând pâinea și paharul : "Faceți aceasta în amintirea Mea". Dacă participăm la această masă cu o inimă care nu este plină de El Însuși, nu vom răspunde decât într-o măsură mică la dorința Sa. În al doilea rând, această masă este un memorial al lucrării Sale : "Acest pahar, a spus El, este noul legământ în sângele Meu". Știm că, într-un timp viitor, un nou legământ va fi încheiat cu poporul Israel și nu cu noi, căci nu a fost încheiat niciodată un legământ vechi cu Biserica. Dar creștinii se bucură încă de acum de întreg beneficiu pe care, într-o zi viitoare, acest nou legământ îl va aduce lui Israel. Capitolul 8 din epistola către Evrei, care citează din profetul Ieremia, ne arată că acest legământ conține patru puncte. Primul este că "Acesta este legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: punând legile Mele în mintea lor, le voi scrie și pe inimile lor" (v. 10), ceva cu totul opus față de legământul legii care se adresa inimii naturale a poporului, și pe care acesta nu a putut niciodată să-l împlinească. Acest nou legământ nu va mai fi ca cel vechi, un legământ încheiat între două părți, ci va depinde în întregime de o singură parte, de Domnul care va lucra El Însuși în inimile lor. În ceea ce ne privește, această lucrare nu mai trebuie făcută, ea este făcută deja. - Iată al doilea punct : "Le voi fi Dumnezeu și ei Îmi vor fi popor". Relația lui Israel cu Domnul va fi restabilită (Osea 1:10) ; ea este deja stabilită pentru noi care putem să-L numim Dumnezeul nostru și Tatăl nostru. Cu privire la al treilea punct : "Nu vor mai învăță fiecare pe aproapele său și fiecare pe fratele său, spunând: Cunoaște-L pe Domnul ; pentru că toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei" (v. 11) ; noi avem această cunoștință a lui Dumnezeu prin faptul că am primit inimi noi și o relație nouă cu El, în timp ce Israel așteaptă încă legământul care i le va aduce. - Al patrulea punct este finalul : "Voi fi îndurător față de nedreptățile lor și nicidecum nu-Mi voi aduce aminte de păcatele lor și de nelegiuirile lor" (v. 12). Israel va fi mai târziu și pentru totdeauna eliberat de păcatele sale care vor fi îndepărtate din memoria lui Dumnezeu ; dar noi o putem spune încă de astăzi în virtutea lucrării lui Hristos, primită prin credință. - Noi avem deci acum tot ceea ce legământul cel nou va aduce lui Israel, fără ca pentru aceasta acest legământ să fie făcut cu noi. Aceste patru puncte constituie binecuvântările creștine ; de aceea paharul, simbolul sângelui lui Hristos, este numit paharul noului legământ.

     Tocmai am văzut că Cina este, în primul rând, memorialul morții Domnului ; în al doilea rând, memorialul lucrării Sale. În al treilea rând, găsim aceasta : "Ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul vestiți moartea Domnului". Cina este deci o proclamare în mijlocul lumii a morții Domnului. Există în prezent ceva precum Adunarea lui Hristos adunată pentru a vesti acest fapt mare și pentru a-l face cunoscut. Ea nu are nevoie să-și ridice glasul ; însuși faptul că creștinii iau Cina toți împreună vestește lumii, indiferent dacă îi pasă sau nu, valoarea infinită a crucii lui Hristos.

     Vedem, în al patrulea rând, în Cină, un lucru de la care nu ne putem distrage : "Până vine El". Noi așteptăm venirea Sa. Vestirea morții Sale va dura pe toată perioada absenței Sale și va înceta când El va veni. Atunci lumea, lăsată singură, va fi lipsită pentru totdeauna de ceea ce ea a disprețuit ;  dar și atunci, cei care au vestit această moarte atât de slab, care au înțeles-o atât de puțin, o vor celebra împreună în gloria cerească, cu laude infinite, în jurul Mielului înjunghiat !

     Cu privire la Cină, lucruri grave se petreceau printre corinteni. Mulți o luau în mod nevrednic. Este necesar să se înțeleagă seriozitatea unui astfel de act și, dacă cineva se împărtășește cu un Hristos mort pentru păcatele noastre, să nu mănânce și să bea fără a deosebi trupul, altfel bea și mănâncă o judecată împotriva lui însuși. Cât de serios este acest lucru ! Acest mod nevrednic de a lua Cina Domnului, nedeosebind-o de o masă obișnuită, a trebuit să aducă o judecată asupra copiilor lui Dumnezeu din Corint, judecată de care aveau parte în această lume, fiindcă ei nu mai erau expuși judecății eterne. Se găsea deci printre ei mulți slabi și bolnavi, iar un număr destul de mare au fost luați prin moarte. Acest păcat a fost pentru mulți "un păcat care duce la moarte", pentru care nu se mai puteau ruga. Acesta este, și pentru noi, un lucru solemn la care ar fi bine să luăm seama. Nu trebuie să uităm niciodată judecata de sine când luăm Cina, pentru ca Domnul să nu fie obligat să ne judece pentru lipsa noastră de evlavie și seriozitate, atunci când împlinim actul simbolic la care El ne-a invitat.          

 

                                    Prima epistolă către Corinteni

                                                                           - X -

     Henri Rossier

     10     Capitolele 10:14 la 11:16

     Sfârșitul cap. 10 și al celui care urmează, ne preocupă cu un subiect nou: ordinea și organismul Adunării ca trup al lui Hristos. Pentru "trup", ca și pentru "casă", epistola către Corinteni diferă mult de cea către Efeseni. Aceasta din urmă, ne arată Adunarea crescând pentru a fi un templu sfânt în Domnul ; ea vorbește ca de o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul ; ea ne este prezentată, de asemenea, ca un Trup unit cu Capul său glorificat în cer. Adunarea este trupul lui Hristos după planurile eterne ale lui Dumnezeu. În final, aceeași epistolă către Efeseni vorbește despre Adunare ca despre Mireasa lui Hristos, fiind una cu El, cei doi fiind un singur trup, deși această Mireasă Îi este supusă. Această Mireasă, așa cum o vede Hristos, El o curățește aici jos, ca să-I fie prezentată sfântă și fără pată în glorie.

     În schimb, după cum am văzut, epistola către Corinteni prezintă Adunarea ca o casă zidită de om, responsabil de materialele pe care le introduce și de ordinea care trebuie să domnească în ea. Dacă o privim din punctul de vedere al trupului lui Hristos, această epistolă ne prezintă, de asemenea, cu totul altceva decât cea către Efeseni. Vedem aici trupul (la fel și casa) din punctul de vedere al responsabilității sale, al modului în care trebuie să funcționeze pentru a-L manifesta pe Hristos aici jos. Acest gând este dezvoltat în toate capitolele pe care le-am văzut, până la cap. 14. Adunarea trebuie să manifeste funcționarea și unitatea care aparțin Trupului lui Hristos. Veți înțelege cu ușurință imensa importanță practică a acestui punct de vedere, căci, nefiind decât trei sau patru, ni se cere să reprezentăm unitatea Trupului lui Hristos în această lume, și ordinea care aparține acestei unități.

     De aceea rolul atribuit Mesei Domnului este foarte remarcabil în versetele 14 la 22 din cap. 10. Este vorba, în primul rând, de a stabili că există, în această lume, o manifestare a unității trupului. Această unitate există ; nu trebuie să o facem noi ; există, se spune în epistola către Efeseni, un singur trup și un singur Duh : este ceea ce Dumnezeu a făcut. Dar noi suntem aici jos și trebuie să manifestăm această unitate înaintea lumii. De fapt, există doar un singur loc unde ea poate fi manifestată : la masa Domnului. "O singura pâine" pe care o avem pe această masă, și la care luăm parte cu toții, este semnul vizibil că toți suntem un singur trup. Că lumea vrea sau nu vrea să vadă, lucrul acesta nu schimbă nimic. Există aici jos o mărturie, singura care poate fi dată cu privire la această unitate, o mărturie stabilită de Dumnezeu. Iată ceea ce face (în parte, căci încă nu vorbim aici de Cină ca memorial) Cina Domnului valoroasă pentru noi.

     Nu trebuie să uităm niciodată. Dacă nu ne strângem în jurul mesei Domnului pentru a lua parte la această singură pâine, arătăm o indiferență vinovată față de manifestarea unității, încredințată responsabilității noastre.

     Dar, citind aceste versete, putem realiza alt fapt, că s-ar putea să fim adunați ca creștini în jurul acestei mese, fără a manifesta unitatea Trupului. Cred că acest fapt este important și vorbește conștiințelor noastre. O adunare ca cea din Corint, divizată moral, în stare spirituală rea, plină de concurență, de certuri, fără unire practică, poate ea să pretindă că manifestă unitatea la masa Domnului ? Absolut nu. "Vorbesc", spune apostolul, "ca unora cu judecată: judecați voi ce spun" (v. 15). Dacă masa Domnului este expresia unității trupului lui Hristos, nu avem dreptul să spunem că avem această masă și manifestăm unitatea trupului, când în mod practic noi suntem dezbinați. Căci, observați bine, toată această epistolă tratează, nu ca cea către Efeseni, ceea ce era în planurile lui Dumnezeu, ci responsabilitatea noastră și manifestarea practică a ceea ce Dumnezeu a stabilit. Putem deci pierde, din vina noastră, privilegiu imens de a vesti adevărul capital că există în această lume un trup al lui Hristos, din care toți creștinii, uniți împreună, fac parte. Mulțumim lui Dumnezeu că acest trup rămâne înaintea ochilor Săi, dar dacă noi ne purtăm cu necredincioșie, el (trupul) nu mai poate fi vizibil în ochii lumii, și ce pierdere va rezulta pentru Domnul și pentru mărturia Sa !

     Este spus în v. 16 : "Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?" În această privință, aș vrea să subliniez că comuniunea are două caractere. În prima epistolă a lui Ioan, la cap. 1, veți găsi că, în virtutea faptului că noi avem viața eternă, comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos. Comuniunea ne este prezentată aici ca o bucurie și o parte comună cu Tatăl și cu Fiul. Ne bucurăm de Fiul așa cum Se bucură Tatăl, și de Tatăl așa cum Se bucură Fiul, și putem participa la tot ceea ce este partea Lor. În capitolul nostru, comuniunea este participarea celor credincioși, în comun, la toate binecuvântările care ne-au fost aduse prin sângele lui Hristos. Aceasta este o noțiune de o măsură mai mică decât cea a lui Ioan, și totuși o binecuvântare imensă. Veți găsi mai întâi paharul iar pâinea după, căci sângele lui Hristos este cel care ne-a introdus în toate aceste binecuvântări. Prin sângele Său suntem răscumpărați, îndreptățiți, sfințiți, am primit pacea, intrăm în Locașul sfânt, suntem aduși la Dumnezeu, putem să stăm înaintea Lui, fără conștiința păcatului. Într-un cuvânt, sângele lui Hristos este întotdeauna izvorul și punctul de plecare al tuturor privilegiilor noastre. Paharul este un pahar al binecuvântării. Avem comuniune cu acest sânge, adică avem bucuria, și aceasta în comun, a tot ceea ce ne-a adus acest sânge, și deci, cum să nu binecuvântăm acest pahar ? "Pâinea pe care o frângem" este comuniune cu trupul lui Hristos. Luăm parte în comun la acest trup, și ne identificăm cu el. Când o pâine este pusă pe masă și când o frângem, arătăm în comun că facem, toți împreună, parte din acest singur trup ; arătăm unitatea. La cap. 11, sângele și trupul semnifică moarte (sângele separat de trup). Când luăm parte la Cină, vestim moartea Sa, și o facem în amintirea Lui și a suferințelor Sale.

     Nu voi intra mai mult în detaliile a ceea ce urmează. Apostolul pune masa Domnului alături de altarul iudaic și în opoziție cu masa demonilor. Apoi el ne arată că, dacă idolul nu este nimic, în sine însuși, în spatele idolului, lucru grav, se ascund demonii, și el nu vrea ca creștinii să ia parte la masa demonilor. Păgânul are comuniune cu demonii ; iudeul, care are parte de jertfe, are comuniune cu altarul ; creștinul, care ia parte la masa Domnului, are comuniune cu Hristos.

     Avem noi pe inimă să manifestăm unitatea trupului lui Hristos, sau vom face ca lumea, mergând unde ni se pare nouă că este bine ? Să fim deci inteligenți și să nu-L provocăm pe Domnul la gelozie !

     Versetele 23 la 33 ne îndeamnă să nu căutăm fiecare propriul său interes, ci interesul altuia. Nu este aceasta consecința firească a faptului că suntem o singură pâine, un singur trup ? Apostolul încheie spunând : "Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie orice faceți, faceți toate pentru gloria lui Dumnezeu" (v. 31).  Mă opresc asupra acestui pasaj. Un creștin care are o conștiință delicată și temătoare se întreabă adesea : Este bine sau rău să faci aceasta sau aceea ? Eu nu aș putea să-i spun, dar el găsește, în Cuvântul lui Dumnezeu, o regulă perfectă, care se adaptează la toate împrejurările din viața sa, la mâncare și băutură, la odihnă sau activitate, la casă sau la călătorie, la o invitație sau la o sărbătoare, la relațiile cu lumea, în final la toate, și această regulă este gloria lui Dumnezeu. Cum aș putea face aceste lucruri spre gloria lui Dumnezeu ? Imitându-L pe Domnul care era măsura în toate. "Fiți imitatorii mei", spune Pavel, "cum și eu sunt al lui Hristos" (11:1). De aici totul este simplu. Când iau aceeași regulă, ea mă va conduce fără ezitare, fără grija conștiinței ; ea devine sursa întregii conduite a creștinului în această lume. Este spus, de asemenea : "Orice faceți, lucrați din suflet, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni" (Col. 3:23). Ceea ce fac este bine sau rău ? Fac eu pentru El ? Dacă, de exemplu, intru într-o anumită casă, dacă fac o astfel de vizită, este pentru Hristos ? Dacă, pentru a face o vizită, sunt obligat să-L dau la o parte pe Domnul, voi putea să consimt eu la aceasta ? Nu ar fi mai bine să renunț ? Da, cu siguranță ! Nu pot să-L las pe Domnul la ușă, așa cum cineva își lasă haina vestiar. Hristos merită un alt loc. Dacă El are acest loc în inima mea, trebuie să-L port cu mine. În acest fel, cele mai simple legături sunt în mod absolut reglate. Fie ca Dumnezeu să ne-ajute să răspundem gândurilor Sale în această privință. Dacă este așa, atunci totul va merge bine în viața noastră și Dumnezeu va fi glorificat.

     Trecând de aici la cap. 11, vers. 2 la 16, apostolul abordează o chestiune care, la prima vedere, pare secundară, și pe care, poate, cred, corintenii au provocat-o. O femeie trebuie să se roage cu capul acoperit sau descoperit ? Acesta este un detaliu mic, dar căruia Dumnezeu îi atașează o importanță mare. Fără îndoială, era nevoie ca să fie cunoscut printre corinteni, căci apostolul zice : "Vreau să știți". M-am întrebat adesea de ce acest detaliu ne este dat în acest loc ? Răspunsul este că, atunci când este vorba despre gloria lui Hristos, nimic nu este fără importanță în ochii lui Dumnezeu. Că o femeie se roagă cu capul acoperit sau descoperit, este grija lui Dumnezeu. Acest aspect atinge, ca imagine, relațiile lui Hristos cu Adunarea, ale Mirelui cu Mireasa. Regăsim aici, sub un alt caracter, relația despre care vorbește epistola către Efeseni, cap. 3:10 : "Pentru că înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor și autorităților în locurile cerești" ; iar aici : "Din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei" (v. 10). Astfel, când îngerii privesc la femeie supusă soțului, ei văd și învață despre înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să le dea, în imaginea femeii care are capul acoperit, un exemplu de supunere a Miresei față de Mirele ei, a Bisericii față de Hristos. Acesta este motivul, nu mă îndoiesc, pentru care această chestiune ne este prezentată aici, chiar dacă este vorba, în același timp, de un detaliu deosebit al conduitei femeilor în adunări.

     Apostolul prezintă trei motive pentru care femeia trebuie să se acopere. El ia primul motiv din creație : "Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; căci și bărbatul nu a fost creat pentru (lit. "datorită") femeie, ci femeia pentru (lit. "datorită") bărbat" (v. 8, 9). Al doilea motiv din natură : "Nu vă învață chiar și firea (natura) că este o dezonoare pentru bărbat dacă are părul lung ? etc." (v. 14). Natura este luată ca martor, că femeia trebuie să aibă pe cap semnul supunerii față de soțul ei. Cât de puțin se potrivește acest lucru cu ideile feministe de astăzi ! Se va găsi întotdeauna femei gata să discute, căci le place mai puțin să ocupe un loc de dependență. Apostolul le dă, pentru a le reduce la tăcere, un al treilea motiv, obiceiul : "Dacă cineva gândește să fie certăreț, noi nu avem un asemenea obicei, și nici adunările lui Dumnezeu". O anumită ordine, o anumită decență, depinzând de obicei, trebuie respectate în adunările lui Dumnezeu. Este vorba deci aici, nu doar de locul dat femeii în creație și după natură (fire), ci este vorba despre ordinea în Biserică, care se potrivește Adunării față de Hristos.

     Apostolul adaugă la v. 11 : "Totuși, în Domnul, nu este nici femeie fără bărbat, nici bărbat fără femeie". El readuce poziția respectivă a bărbatului și a femeii la nivelul comun, căci, în Domnul, femeia este la nivelul bărbatului, iar acesta din urmă nu se poate gândi să-și tiranizeze tovarășa sa. Ea este ajutorul bărbatului și acesta este sprijinul ei, dar ei sunt uniți în Domnul.

     Există deci o ordine care trebuie respectată în relațiile dintre soți, pentru ca Cel care este Domnul tuturor să fie glorificat în Adunare.

 

                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                          - IX -

     Henri Rossier

     9     Capitolul 9:24 - 10:13

     Am încheiat primul mare subiect al acestei epistole, ordinea care se potrivește casei lui Dumnezeu. Vom vedea de la cap. 10:14, ordinea care aparține Adunării ca Trup al lui Hristos, dar mai înainte, pasajul scurt pe care tocmai l-am citit introduce un lucru intermediar, foarte important, care nu privește nici casa, nici Trupul, ci mărturisirea creștină care a luat naștere cândva, și astăzi a umplut lumea civilizată.

     Observați că împărțirea în subiecte, pe care tocmai am menționat-o, atât de simplă, atât de logică, ca să zicem așa, se regăsește frecvent în Scripturi. Să cităm Apocalipsa, o carte atât de puțin înțeleasă în ansamblul ei, deși este răspândită cel mai frecvent dintre relatările biblice ; să cităm, de asemenea, profetul Isaia, în care Duhul are grijă să sublinieze diferitele părți într-un mod atât de izbitor ; în final, să cităm Psalmii, grupați și subîmpărții astfel încât să nu greșim interpretarea lor. Același lucru este valabil și pentru celelalte cărți, doar că uneori este nevoie de mai multă atenție pentru a pătrunde în structura lor ; dar cercetându-le, planul lui general, al Cuvântului ne devine mai familiar. Nu este suficient, de fapt, să citim Biblia fără să o studiem, căci aceasta ar însemna să o tratăm cu lipsă de respect și de a fi în pericol de a nu înțelege gândul lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm să-l "împărțim drept", așa cum spune apostolul lui Timotei (2 Tim. 2:15). Nu putem recomanda foarte mult acest studiu al Cuvântului celor care sunt la începutul drumului de credință, dar trebuie făcut sub privirea lui Dumnezeu, în dependență de Duhul Sfânt și cu rugăciune. Aceste trei lucruri ne permit să ne însușim comorile sale. A ne ocupa în mod superficial este un mijloc sigur de a nu înțelege. Fără îndoială, cunoștința noastră nu poate fi decât parțială, dar, făcând progrese, ne îndreptăm spre perfecțiune, spre momentul când ceea ce este în parte va lua sfârșit și când Îl vom cunoaște pe Domnul, așa cum am fost cunoscuți de El. Acest progres a fost comparat cu o lampă, așezată la capătul unui lung coridor întunecat. Pe măsură ce înaintăm spre această lampă care transmite lumină, primim mai multă claritate, și, când în final am ajuns la ea, o putem ține în mâini și o vom avea în întregime. Astfel merge creștinul spre Hristos.

     Orice om care mărturisește că Îi aparține Lui este responsabil să Îl atingă. Apostolul, în pasajul pe care l-am citit, vorbește mai întâi de această responsabilitate (9:24-27), dându-se pe sine însuși ca exemplu. El nu își trata trupul cu ușurătate. Corinteni ar fi trebuit să știe aceasta, dar ei nu umblau potrivit acestei cunoștințe. Apostolul pune înaintea lor necesitatea ca viața creștină să fie o mărturie reală și publică înaintea lumii. Există, de fapt, pentru creștin, o viață interioară și una publică ; despre aceasta din urmă este vorba aici. El folosește ca exemplu jocurile olimpice, care constau în a câștiga premiul la o cursă (de alergare) sau în lupta corp la corp - și aceasta în public, înaintea tuturor. Mărturia noastră publică înaintea lumii constă, la fel, în aceste două aspecte. La cap. 3 din Filipeni, apostolul spune că el aleargă pentru premiul chemării cerești al lui Dumnezeu, în Isus Hristos. Această chemare este de a fi, înaintea lui Dumnezeu, sfânt și fără pată în dragoste, ca Hristos. "Speranța chemării" este atingerea acestei stări, la momentul când vom avea acest caracter, nu doar în Hristos, ci cu Hristos, când vom fi în aceeași glorie ca a Lui. Trebuie să alergăm în arenă, ca să câștigăm premiul ; pentru atingerea acestui scop și de a nu rămâne în urmă, trebuie să alergăm ca și cum am fi singurii care l-am obține. Apostolul respingea ca gunoaie tot ceea ce putea să-l împiedice în această alergare. Gunoaie ! Socotim noi lucrurile lumii, avantajele ei, valorile ei și, de asemenea, deșertăciunile ei, ca atâtea plase întinse pentru a ne ține legați, ca atâtea poveri de lepădat ? Când soldatul primește ordin să ocupe o poziție, își lasă rucsacul în partea de jos a pantei, fără să se îngrijoreze dacă îl mai găsește. Să ne amintim că trebuie să alergăm în prezența a mii de martori. Pentru a evita să fim  cuprinși de confuzie, avem nevoie nu doar de acest efort pe care Cuvântul îl numește "virtute", ci de răbdare, de o inimă liberă, de ochi ațintiți în mod constant asupra scopului de atins, care este Hristos. Fără îndoială, mulți îl vor atinge, de fapt, datorită lui Dumnezeu, dar fiecare dintre noi trebuie să spună că nu există decât un premiu, și să alerge ca și cum o singură persoană ar trebuie să-l câștige. Ce râvnă trebuie să producă un astfel de gând !

     Pe lângă alergare există luptă : lupta noastră este cu puterile spirituale. Să nu ne lăsăm opriți în alergarea noastră de oboseală, descurajare, sau de lume ; să nu slăbim, în luptă, de cursele pe care Vrăjmașul ni le întinde neîncetat. Una din condițiile preliminare ale biruinței este de a ține "regim (sau "dietă") în toate lucrurile" ; trebuie să fim pregătiți pentru luptă înainte de a intra în arenă. Regimul este ceva greu care necesită o atenție permanentă, o renunțare continuă la noi înșine. Pe lângă acest premiu vom primi, ca recompensă a luptei, o cunună care nu se veștejește (sau "nepieritoare"). Apostolul a împlinit aceste condiții cu fidelitate și a putut să spună la sfârșitul carierei sale : "M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea... de acum îmi este pusă înainte cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; și nu numai mie, ci și tuturor celor care iubesc arătarea Sa" (2 Tim. 4:7-8). El se dă aici (v. 26) ca model. Lupta lui era reală, și nu o simulare a luptei, după cum toată cariera sa apostolică ne-o dovedește. El a luptat, fie că a avut de-a face cu ostilitatea oamenilor, fie cu încercările lui Satan de a îndepărta sufletele de la Hristos. Când adevărul Evanghelie era în discuție, iar Vrăjmașul căuta să-l distrugă aducând sufletele sub lege, sau când a căutat să anuleze crucea lui Hristos înrobindu-i pe corinteni la principiile lumii, l-a găsit pe apostol pe drumul său (al Vrăjmașului, n.t.). Dar, mai mult, pentru a duce această luptă, el ținea regim : dând morții (sau "mortificându-și") și înrobindu-și trupul, necedând nimic cărnii și stăpânindu-l cu energia Duhului Sfânt, căci simțea toată responsabilitatea mărturisirii creștine. El nu zice : ca nu cumva, după ce am crezut, ci "ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat", căci aici este vorba despre mărturisire, și nu de credință, de responsabilitate, și nu de har. Este posibil ca o persoană să fi primit daruri deosebite și să le folosească ; chiar să spunem că, prin ea, Dumnezeu convertește suflete, și cu toate acestea această persoană să fie ea însăși dezaprobată. Ca întotdeauna, apostolul când vorbește despre responsabilitate, folosește termeni cât se poate de absoluți.

     A poseda daruri, a avea o slujbă publică, a predica altora, fără realitate pentru sine, fără judecata și renunțarea de sine înaintea lui Dumnezeu, într-un cuvânt, fără viața interioară care corespunde mărturisirii - nu are nicio valoare. Nu căutați, după cum se face atât de des, să ocoliți valoarea acestui termen : dezaprobat. Un om dezaprobat este un om respins de Dumnezeu, condamnat la pedeapsa eternă. Lucrul acesta nu vrea să spună că apostolul s-a îndoit în vreun fel de perfecțiunea harului, ci el a luat în serios cursa sa, lupta sa și mărturia sa, dându-i toată solemnitatea.

     După ce s-a dat ca exemplu prin mărturisirea sa, el abordează chestiunea creștinătății mărturisitoare. Aici, nu putem repeta suficient, contrar a ceea ce se spune adesea, că nu există două feluri de mărturisiri, una adevărată, alta falsă : nu există decât una, dar, ca în parabola celor zece fecioare, ea poate fi sau nu însoțită de viața lui Dumnezeu. Putem vorbi despre lipsa de valoare a mărturisirii creștine fără viață, dar dorința mea este să începem prin a face ca apostolul, să aplicăm realitatea mărturisirii creștine la noi înșine, înainte de a aplica altora.

     La cap. 10:1-4, el abordează această chestiune : Ce este mărturisirea creștină, și ce drept dă ea mântuirii eterne ? Ca răspuns, el rostește cea mai completă judecată asupra creștinătății mărturisitoare. Luând exemplul poporului Israel, el îl aplică la ceea ce a ieșit din creștinism. Israel a pornit ca să ajungă în țara Canaan, condus de nor care, de la primii pași, îl ocrotea ziua și îl lumina noaptea. Dumnezeul gloriei se afla în nor. Toți au trecut prin Marea Roșie, simbol al morții lui Hristos sub judecata lui Dumnezeu. Aceste două lucruri, norul și marea, aparțin la fel de bine creștinătății mărturisitoare, ca și poporului Israel după carne : prezența lui Dumnezeu și cunoașterea mântuirii care se obține prin sângele Mântuitorului. "Toți au fost botezați pentru Moise în nor și în mare" (v. 2). Israel a avut un fel de botez pe care Cuvântul îl asimilează botezului creștin. Ei au fost botezați cu toți pentru Moise, căpetenia lor, adică au purtat asupra lor, ca să zicem așa, chipul lui Moise, după cum mărturisitorul poartă chipul lui Hristos. Israel l-a luat (chipul lui Moise, n.t.) în nor și în mare ; mărturisirea creștină recunoaște ca Domn un Hristos viu care o ocrotește și o luminează, un Hristos mort, pentru care ea este botezată, căci, observați bine, botezul nu este altceva decât semnul mărturisirii creștine. - Israel a avut mana și apa din stâncă : spiritual vorbind, aceste lucruri reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, coborât din cer ca să hrănească poporul, și pe Duhul Sfânt ca să le potolească setea. Aceste binecuvântări aparțin, de asemenea, și creștinătății, despre care se spune că "a gustat darul ceresc" și a devenit părtașă Duhului Sfânt (Evrei 6). Observați bine că nu este vorba aici despre jertfele iudaice, tipice răscumpărării, nici de a mânca carnea și de a bea sângele lui Hristos, ceea ce ar presupune viața eternă. Ori aceste privilegii exterioare au reușit ele să-l salveze pe Israel, sau vor salva ele creștinătatea mărturisitoare ? Dintre toți bărbații adulți care au ieșit din Egipt, doar doi bărbați ai credinței au trecut Iordanul ca să intre în țara promisă. Dar ce a făcut să se manifeste mânia și judecata lui Dumnezeu împotriva acestui popor ? 

    1 - Ei au poftit lucruri rele.

   2 - Au fost idolatri ; și rețineți că el nu citează aici vițelul de aur, ci sărbătoarea care l-a                    însoțit, și care poate la fel de bine să-i caracterizeze pe creștinii mărturisitori (care                      mărturisesc creștinismul, dar nu au realitatea, viața lui Hristos, n.t.) : "Poporul s-a așezat          să mănânce și să bea și s-au ridicat să joace".

   3 - Ei au curvit cu fiicele lui Moab, cu vrăjmașii lui Dumnezeu.

   4 - Ei L-au ispitit pe Hristos.

   5 - Ei au murmurat. Toate acestea nu se aplică la fel de bine la creștinătatea                                       mărturisitoare, care va fi judecată cu aceeași judecată ca Israel ?

     Remarcați acest cuvânt al apostolului : Aceste lucruri au devenit "pilde (sau "tipuri") pentru noi". El vorbește acum celor care nu sunt simpli mărturisitor, ci care au viața lui Dumnezeu. Fiecare din ei este chemat să se întrebe : Este acesta cazul meu ? Poftește inima mea lucruri rele ? Îmi găsesc eu bucuria în plăcerile materiale ? Mă îndoiesc eu de dragostea lui Hristos ? Sunt eu nemulțumit să întâlnesc încercare pe calea mea ? Să fim atenți la acestea. Judecata lui Dumnezeu atinge pe cei care urmează acest drum. Întreaga problemă a responsabilității noastre revine și se plasează astfel înaintea noastră, iar dacă apostolul ne-a vorbit în cap. 9 de a sa, a noastră este mai mică ? Dacă mărturisirea creștină, dacă creștinătatea, în ciuda nenumăratelor binecuvântări cu care Dumnezeu a acoperit-o, trebuie să cadă sub judecată, soarta ei nu ne va folosi pentru "avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârșitul veacurilor". Observați că întotdeauna este așa. Noi nu suntem chemați să rostim judecata asupra creștinătății ; aceasta este treaba lui Dumnezeu ; dar El vrea să aplicăm aceste adevăruri la propria noastră stare, și să ne întrebăm : Tu, care ai viața divină și pe Duhul lui Dumnezeu care a venit să-Și facă locuința în tine, te mulțumești cu aparențe, te pui la același nivel cu o mărturisire fără viață ? Dacă am înțeles harul lui Dumnezeu, vom sfârși categoric cu toate aceste lucruri, precum apostolul Pavel. De la moartea lui Hristos, ne-au ajuns "sfârșitul veacurilor" ; responsabilitatea omului păcătos s-a încheiat pentru noi, Hristos a purtat-o la cruce pentru oricine a crezut în El, iar noi am intrat ca creștini într-o nouă sferă, sfera binecuvântărilor cerești, dar trebuie să realizăm această poziție, iar responsabilitatea noastră ca creștini rămâne în întregime. Cât de important este pentru noi să fim plini de seriozitatea vieții noastre creștine (și Dumnezeu vrea să o producă în fiecare din sufletele noastre), de a înțelege că nu putem să ne limităm la o purtare exterioară, mai mult sau puțin corectă, ca mărturisitori fără viață, ci că starea noastră interioară trebuie să-i corespundă. Dacă simțim cât de mult am eșuat în responsabilitatea noastră, vom spune smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu : Am păcătuit împotriva ta ! Totuși, rămâne un singur lucru pe care putem conta, acela că Dumnezeu este credincios. În harul Său, m-a adus la El. Ar trebui să fac tot felul de experimente, dacă, asemenea corintenilor, nu am început cu judecata completă de mine însumi la cruce, dar harul Său nu se poate schimba ; este puternic pentru a mă restaura ; nu mă pot baza decât pe El. Mă va dezamăgi ? Niciodată ! Dacă aș părăsi numai o clipă mâna Sa, voi cădea ; și câte căderi rușinoase și adesea răsunătoare au venit în viața creștinului pentru că, încrezându-se în sine însuși, a părăsit brațul puternic și credincios care numai el putea să-l susțină !