Dumnezeu Tatăl nostru

                                                                         - II -

     Arend Remmers

     "Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiți copii ai lui Dumnezeu; și suntem. De aceea nu ne cunoaște lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El."

     3.2     Creșterea spirituală în scrierile lui Pavel

     Apostolul Ioan nu este deci singurul care vorbește despre creșterea spirituală. Găsim, de asemenea, acest gând la Pavel și la Petru. Pavel i-a îndemnat pe credincioșii din Efes, ca "ținând (sau "spunând") adevărul în dragoste, să creștem în toate până la Cel care este Capul, Hristos" (Efes. 4:15).

     El a trebuit că le scrie credincioșilor din Corint cu o mustrare deplină : "Și eu, fraților, n-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos. V-am dat lapte să beți, nu hrană tare, căci încă n-o puteați primi, și încă nici acum nu puteți primi" (1 Cor. 3:1-2). Prin urmare, ei erau încă imaturi spiritual ca niște copilași, și nu putea deci să fie inițiați mai adânc în adevăr. În Evrei 5:11-14, autorul îi mustră pe destinatarii scrisorii că au regresat spiritual și că au redevenit ca niște copilași și că nu poate să le dea decât "lapte", în timp ce "hrana tare" este destinată celor "adulți", maturi spiritual. 

     3.3     Creșterea spirituală în scrierile lui Petru

     În schimb, când Petru le scrie credincioșilor : "Ca niște prunci nou-născuți, să doriți mult laptele spiritual (intelectual) curat al Cuvântului, ca prin el să creșteți spre mântuire" (1 Pet. 2:2), aceste cuvinte nu conțin niciun reproș. 

     El stabilește, mai degrabă, o comparație între toți credincioșii, tineri și maturi, și prunci (copilași). Precum aceștia din urmă (pruncii) au nevoie în mod natural de lapte, tot așa și noi trebuie să dorim cu ardoare și constant laptele Cuvântului lui Dumnezeu. Acest îndemn este la fel de necesar pentru toți credincioșii de astăzi !

     3.4     Cunoașterea parțială și cunoașterea perfectă

     Aici, pe pământ, cunoașterea noastră este totuși imperfectă. Abia la venirea Domnului nostru pentru a-i aduce acasă pe credincioși, ceea ce este calificat încă, astăzi, ca "parțial" (în parte), va fi definitiv trecut. Atunci, se va va instala o stare perfectă pentru eternitate, unde nici slăbiciunea, nici păcatul nu ne vor mai împiedica (1 Cor. 13:10-12). Atunci vom cunoaște după cum am fost cunoscuți.

     Atunci viața noastră de străini într-o lume care ne este străină va lua sfârșit. Aici trebuie să îndurăm tot felul de suferințe, dar când Domnul nostru va veni, toți răscumpărații vor fi glorificați împreună cu El, și vor fi într-o zi moștenitori împreună cu El (Rom. 8:21). Copiii lui Dumnezeu, care trebuie să sufere din dragoste pentru Hristos în lumea prezentă, într-o zi vor fi arătați împreuna cu El în glorie la arătarea Sa în aceeași lume (vezi 2 Tes. 1:6-10).

     4     Casa Tatălui

     În dragostea Sa, Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a dat o mângâiere eternă și o bună speranță (2 Tes. 2:16). Speranța vie și fericită care este legată de aceasta ar trebui să ne încurajeze deja și să ne mângâie în situațiile grele. Noi nu știm mare lucru despre casa Tatălui. Dar știm că Fiul lui Dumnezeu a fost și este întotdeauna acolo, în sânul Tatălui ; "unde sunt Eu", acolo este casa Tatălui (Ioan 7:34,36 ; 12:26 ; 14:3 ; 17:24). Domnul Isus le-a spus, de asemenea, ucenicilor Săi că acolo sunt multe locuințe și că El le pregătește unul (Ioan 14:2). Știm, de asemenea, că vom fi acolo împreună cu El și că Îl vom vedea așa cum este (Ioan 14:3 ; 17:24 ; 1 Tes. 4:17).

     Templul din Ierusalim, pe care Domnul Isus l-a numit în mod expres "casa Tatălui Meu", era în Vechiul Testament "casa lui Dumnezeu" (1 Cr. 22:1 ; Ioan 2:16). Existau acolo diferite locuințe pentru preoți  și leviți (1 Cr. 9:33 ; Ezra 10:6). Fără nicio îndoială, aceste "camere" fac referire la locuințele unde Domnul Isus a plecat să pregătească "loc" pentru ai Săi în casa Tatălui Său. Pentru a-l pregăti El nu are nevoie să împlinească o lucrare specială. Prin faptul de-a fi intrat după înălțarea Sa acolo unde nimeni nu a intrat vreodată mai înainte, și de a fi primul Om care o face, El a pregătit locul, și ne-a deschis calea pentru a intra acolo. El este "Înainte-mergătorul" nostru" (Evrei 6:20). Noi vom fi în curând împreună cu El pentru a contempla gloria pe care Tatăl I-a dat-o (Ioan 17:24). Acesta este sensul cuvintelor "Îl vom vedea așa cum este" ( 1 Ioan3:2). Nu putem să-L vedem astfel (așa cum este) decât atunci când vom fi asemenea Lui, adică vom fi asemenea chipului Fiului și a trupului gloriei Sale (Rom. 8:29 ; Filip. 3:21). 

     Casa Tatălui este locuința eternă a Dumnezeului etern și, prin urmare, se află în afara creației vizibile și invizibile. Dumnezeu este Duh care nu doar că este invizibil, dar care nu are nevoie de un loc creat pentru a locui (Ioan 4:24 ; Col. 1:15 ; 1 Tim. 1:17 ; 6:16). Casa Tatălui este deci domeniul etern unde strălucește gloria lui Dumnezeu în lumină și dragoste. Acolo s-a desfășurat legătura eternă dintre Tatăl și Fiul. 

     "Casa Tatălui Meu" nu este numită așa doar pentru că Tatăl este acolo, ci pentru că Fiul Tatălui este acolo. Când Îl vom vedea, vom vedea pe Tatăl. Numai El a putut spune : "Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1:18).  "Nu că L-a văzut cineva pe Tatăl, în afară de Cel care este de la Dumnezeu: Acesta L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 4:46). "Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Fiul este chipul Dumnezeului invizibil, și în El, locuiește trupește întreaga plinătate a Dumnezeirii (Col. 1:15, 19 ; 2:9).

     În casa Tatălui, El a pregătit un loc pentru toți copiii lui Dumnezeu, și Se va întoarce ca să-i ia cu Sine ca să fie acolo unde este El, - acolo unde domnește etern lumina și dragostea ! Și noi, care am fost răscumpărați de Hristos, vom fi în curând acolo, și vom cunoaște și ne vom bucura de imensele bogății ale harului lui Dumnezeu, Tatăl, în Fiul Său Isus Hristos (conf. Efes. 2:7). Îl vom vedea așa cum este, și ne vom bucura cu o bucurie eternă, fără tulburare și fără nori, - împreună cu El, Răscumpărătorul nostru !  Aceasta este cea mai mare fericire a noastră : de a fi cu El și de a-L vedea așa cum este (Ioan 14:3 ; 17:24 ; 1 Tes. 4:17 ; 1 Ioan 3:3) !

     5     Adorarea Tatălui în duh și în adevăr

     "Dar vine un ceas, și acum a și venit, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci astfel de închinători Își dorește și Tatăl" (Ioan 4:23)

     Dumnezeu singur este vrednic de adorare (Apoc. 22:9). Adorarea lui Dumnezeu ca Tată este activitatea cea mai frumoasă și cea mai înaltă a copiilor lui Dumnezeu. "Dar vine un ceas, și acum a și venit, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci astfel de închinători Își dorește și Tatăl" (Ioan 4:23). Prin aceste cuvinte, Domnul Isus descrie adorarea creștină, care era atunci încă viitoare, și pe care copiii lui Dumnezeu I-o aduce ca Tatăl lor. Aceasta este mai mult decât recunoștința pentru ceva primit, sau lauda pentru faptele unei persoane. Cu siguranță, suntem chemați să-I mulțumim lui Dumnezeu și Tatăl nostru în Hristos, precum și de a-L lăuda pe Dumnezeu prin Hristos (Col. 1:12 ; Evrei 13:15). Dar adorarea Tatălui merge mai departe. Ea este venerarea lui Dumnezeu și onoarea adusă lui Dumnezeu pentru ceea ce El a făcut pentru noi în Fiul Său Isus Hristos, și pentru ceea ce este Acesta pentru El.

     Caracteristicile adevăratei adorări a lui Dumnezeu sunt "în duh și în adevăr". Fiindcă Dumnezeu este Duh, trebuie, de asemenea, ca El să fie adorat în duh. Adorarea în duh corespunde adevăratei naturi a lui Dumnezeu, dar ea se realizează în același timp prin puterea Duhului Sfânt. Prin urmare, ea se opune la formele și la ceremoniile legii, dar și la întreaga religiozitate care atrage carnea : muzică, locuri somptuoase, etc. 

     Adorarea în adevăr înseamnă  : în conformitate cu revelația pe care Dumnezeu a dat-o despre Sine Însuși. În Noul Testament, această revelație a lui Dumnezeu în timpul prezent, Petru o numește "adevărul pe care îl aveți (sau : prezent, actual, n.t.)" (2 Pet. 1:12). În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu S-a revelat în mod esențial poporului Israel prin lege. De aceea Domnul Isus putea să spună pe drept că iudeii știau pe cine adorau. Samaritenii, cu amestecul lor de religii, nici măcar nu-L cunoșteau.

     Poporul samaritean a ales muntele Garizim ca loc de închinare. Cu privire la închinarea lor, Domnul Isus a spus : "Voi vă închinați la ce nu cunoașteți". Era vorba despre un amestec de păgânism și lege (conf. 2 Cr. 17). Această închinare nu era nici în duh, nici în adevăr. Iudeii, în schimb, se închinau lui Dumnezeu în adevăr, pe cât posibil. Legea a fost dată de El, și deci era adevăr (Ps. 119:142,151,160), chiar dacă era adesea încălcată. Dar închinarea față de Dumnezeu potrivit legii nu era de natură spirituală, ci materială. Totul era în exterior, chiar dacă putem vedea aici umbre și imagini ale lucrurilor cerești și bunuri care erau încă viitoare (conf. Evrei 8:5 ; 10:1).

     Dar acum, a venit un "ceas", adică o perioadă de timp, când au încetat amândouă, falsa închinare și închinarea care până atunci era corectă. Pe de-o parte, acest timp era încă viitor, căci condițiile prealabile, lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și venirea Duhului Sfânt, nu se împlinise încă. Pe de altă parte, el începuse deja, căci Cel care trebuia să fie obiectul închinării venise deja și L-a revelat pe Dumnezeu ca Tată.

     Ca multe alte adevăruri creștine, adevărata închinare a căzut astăzi în uitare și a decăzut pe un plan secund în creștinătate. Închinarea în duh și adevăr nu poate fi adusă decât de persoane care Îl cunosc pe Dumnezeu ca Tată. Pentru aceasta, ele trebuie să fi experimentat nașterea din nou, și să fi primit Duhul Sfânt. Duhul Fiului lui Dumnezeu ne face capabili să-L cunoaștem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, și să ne adresăm Lui : "ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată! Însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8:15-16), și : "Dar, pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată!" (Gal. 4:6). Chiar dacă noi nu folosim cuvântul "Ava" decât în cântările noastre, semnificația și marea sa valoare rămân intacte pentru noi. El exprimă pur și simplu relația cea mai intimă a celor răscumpărați cu Dumnezeul lor, în același fel în care Fiul a cunoscut-o pe pământ (Marcu 14:36). 

     Să nu credem că este vorba despre ceva înalt pe care doar credincioșii maturi și poate mai în vârstă îl pot experimenta și realiza. Dimpotrivă, în pasajul deja menționat și comentat din 1 Ioan 2 este spus : "V-am scris, copilașilor, pentru că L-ați cunoscut ("și Îl cunoașteți", notă Biblia fr.) pe Tatăl" (v. 13). După cum am văzut, cuvântul "copil" (gr. paidion) folosit aici desemnează un copilaș care, în raport cu "tinerii" și cu "părinții", se află la nivelul cel mai de jos al creșterii spirituale. Ce spune acum apostolul despre acești copilași în credință ? "Pentru că L-ați cunoscut și Îl cunoașteți pe Tatăl". Așa vorbește Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu despre cei care L-au primit pe Domnul Isus prin credință. Dacă credincioșii nu au atins acest stadiu, vestirea (Evangheliei) și învățătura pe care ei au primit-o i-au lăsat într-o stare de imaturitate spirituală și nu le-au adus întregul adevăr al Evangheliei (Efes, 4:14 ; Evrei 5:13). 

     Dar voia lui Dumnezeu este ca ai Săi, prin Duhul Sfânt care locuiește în ei, să fie conștienți de faptul că sunt copii și fii ai lui Dumnezeu, și astfel în stare să-L adore ca Tată în duh și în adevăr.

     Nu citim des în Scriptură că Dumnezeu "caută" ceva. Dar acesta este cazul în Ioan 4:23 : "Căci Tatăl caută astfel de adoratori". Fiecare creștin adevărat poate, cu siguranță, să fie un adorator, chiar dacă este încă tânăr în credință și fără experiență în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar noi nu am fost creați pentru a fi adoratori. Desigur, Dumnezeu ne-a făcut copii ai Săi, mădulare în trupul lui Hristos, chiar împărați și preoți, dar nu adoratori ! Dumnezeu nu constrânge pe niciunul din ai Săi s-o facă. El nu cere nicidecum adorare așa cum un dictator cere supunere din partea supușilor săi. Adevărata adorare nu poate fi decât de bunăvoie, venind din inimă. De aceea Domnul Isus a spus : "Căci Tatăl caută astfel de adoratori". Adoratorii sunt credincioși care, deplin conștienți de mântuirea lor, Îl contemplă pe Domnul Isus așa cum Îl vede Tatăl. Adorarea este răspunsul nostru la dragostea de nepătruns pe care Tatăl ne-a arătat-o în Fiul Său.

     Deși vom rămâne pentru totdeauna creaturi, vom avea totuși, ca și copii ai lui Dumnezeu, marele privilegiu de a putea contempla pe Fiul împreună cu El, Tatăl. Tatăl o face cu o satisfacție eternă și divină. Ca ființe umane, noi vom putea s-o facem în adorare. Aceasta este, fără nicio îndoială, forma cea mai înaltă a comuniunii noastre cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos (1 Ioan 1:3). Aceasta este dorința Tatălui nostru care caută astfel de adoratori în duh și în adevăr. Adorarea nu se limitează numai la ceea ce Hristos a făcut pentru noi, ci și la ceea ce este El pentru Tatăl. În aceasta putem să împărtășim puțin din gândurile Tatălui cu privire la Fiul Său.

     Adorarea în duh și în adevăr poate fi considerată ca cea mai înaltă misiune a răscumpăraților lui Dumnezeu, căci aceasta este singura lor preocupare, care începe deja pe pământ și va continua în eternitate. Obiectul ei nu este pământesc, ci ceresc, este Dumnezeu Însuși, - revelat în Fiul Său Isus Hristos ! Doar cei răscumpărați, conștienți de relația lor intimă cu Dumnezeu ca Tată, datorită lucrării ispășitoare împlinită de Fiul Său, pot să adore "în duh și în adevăr". O astfel de adorare este rezultatul bucuriei lor în Mântuitorul lor. Este preocuparea de onoare cu Fiul în prezența Tatălui.

     "Dar, pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată!" (Galateni 4:6).

      

                                                               

 

                                               Dumnezeu Tatăl nostru

                                                                           - I -

     Arend Remmers

     "Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiți copii ai lui Dumnezeu; și suntem. De aceea nu ne cunoaște lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El" (1 Ioan 3:1).

     1     Relația noastră cu Dumnezeu

     Dumnezeu, Creatorul lumii și Păstrătorul tuturor oamenilor, are o putere și o autoritate supremă și absolută. Biblia o menționează de nenumărate ori. Împăratul David a recunoscut de asemenea : "A Ta, Doamne, este mărimea și puterea și gloria și splendoarea și măreția; căci tot ce este în ceruri și pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este împărăția, și Tu ești înălțat drept Cap peste toate lucrurile" (1 Cr. 29:11). În Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu zice despre Dumnezeu, Tatăl Său : "Tatăl Meu... este mai mare decât toți" (Ioan 10:29). De asemenea, Dumnezeu este lumină și dragoste în esența Sa. Ca atare , El S-a revelat deplin în Fiul Său Isus Hristos. Ca lumină, El a rezolvat complet chestiunea păcatului prin sfințenia și dreptatea Sa la crucea lui Hristos; în dragostea Sa, El S-a aplecat asupra păcătoșilor pierduți, și în Hristos i-a făcut vrednici de gloria Lui.

     A putea să-L numim pe Dumnezeu "Tată", este marele privilegiu specific creștin. El se bazează pe două premise minunate, nașterea din nou și poziția noastră "în Hristos" (Ioan 1:12, 13 ; Gal. 3:26). Datorită faptului de a fi născuți din Dumnezeu, noi am devenit copii ai Săi și, moral, părtași la natura divină, și starea de fii este "locul nostru de onoare" în Hristos înaintea Tatălui. Deși fiecare creștin are parte de ambele, faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru, deși cunoscut de majoritatea, este puțin realizat.

     Să ne punem întrebarea : Cui ne rugăm ? Numai Domnului Isus sau și lui Dumnezeu Tatăl nostru în Hristos ? Avem dreptul să folosim ambele variante, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tatăl nostru și a ne ruga Lui este ceva extraordinar. El este marele Dăruitor, așa cum vedem în celebrul "verset al Evangheliei" din Ioan 3:16 : "Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața eternă". Faptul că Donatorul este efectiv Tatăl este confirmat, printre altele, în 1 Ioan 4:14 : "Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii". Cel mai mare Donator ne-a făcut cel mai mare dar ! Îi mulțumim noi pentru aceasta ?

     Ideea că Domnul Isus ne-a scăpat și ne-a mântuit de mânia unui Dumnezeu îndepărtat și sfânt nu este deci corectă. Dumnezeu are, cu siguranță, ochii prea curați ca să vadă răul, și trebuie deci să-l judece, dar în dragostea Sa, El Însuși a deschis calea pentru mântuirea păcătoșilor. Fiul, care a fost trimis de către Tatăl, și pe care L-a revelat, este, de asemenea, drumul spre Dumnezeu Tatăl, pentru toți cei care cred în El.

     De aceea vrem să ne preocupăm cu caracterul Tatălui, al lui Dumnezeu. Căci dacă suntem copii și fii ai lui Dumnezeu, El este Tatăl nostru.

     Dumnezeu a înscris deja această relație de-o manieră figurativă în creație pentru ca s-o putem înțelege mai bine. Și totuși, Satan a reuși să încurce, chiar să distrugă această imagine sau "comparație". Am auzit de multe ori creștini spunând că ei nu pot avea o relație cu Dumnezeu ca Tată, căci ei nu aveau decât amintiri neplăcute despre tatăl lor biologic. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, cineva care abia dacă și-a cunoscut, sau chiar deloc, tatăl decedat, nu ar putea să aibă o relație cu Dumnezeu ca Tată. De fapt, noi nu depindem de tații noștri pământești, ci putem fi instruiți prin Cuvântul desăvârșit al lui Dumnezeu. 

     Nu există decât o singură Persoană care L-a cunoscut pe Tatăl din toată eternitatea, acesta este Fiul etern al lui Dumnezeu, "Fiul Tatălui" (2 Ioan 3), care este numit de asemenea "Fiul dragostei Sale" ( Col. 1:13). El, singurul Fiu, S-a odihnit etern în sânul Tatălui. S-a bucurat etern de dragostea Lui perfectă (Ioan 17:24). Ca Om, Fiul era pe pământ reprezentantul Tatălui, și El ne-a revelat întreaga Ființă a Tatălui. De aceea a zis : "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Dragostea și lumina, trăsăturile caracteristice lui Dumnezeu, nu sunt un adevăr abstract, ci le-am văzut realizate de-o manieră vie în toate cuvintele și faptele Fiului care L-a revelat pe Tatăl.

     Din moment ce Tatăl a fost revelat și lucrarea de răscumpărare este împlinită, credincioșii au intrat în relație cu Dumnezeu ca Tată în două moduri : ca copii și ca fii. Ambele sunt strâns și inseparabil legate. Le vedem în Romani 8:15-16 : "(Voi) ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată! Însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu". Duhul Sfânt, care a făcut să ia naștere în noi viața cea nouă și eternă a lui Dumnezeu, și care a făcut din noi locuința Sa, produce în noi conștiența stării noastre de copil și de fiu, și dă mărturie despre aceasta.

     Hristos (inclusiv ca Om pe pământ) nu este numit niciodată "Copil al lui Dumnezeu", ci totdeauna "Fiul lui Dumnezeu" sau "Fiul Tatălui". În Cuvântul lui Dumnezeu, starea de copil implică o origine, o naștere, pe care Fiul ca atare nu a cunoscut-o, căci, ca Dumnezeu, El nu are început. El este din eternitate "Fiul lui Dumnezeu" ca Obiect perfect și vrednic de dragostea Tatălui.

     Apostolul Ioan îi numește întotdeauna pe credincioși copii, niciodată fii ; Pavel, în schimb, vorbește atât despre copii, cât și despre fii. Deși credincioșii din Vechiul Testament au avut o viață nouă, ei nu sunt numiți niciodată copiii lui Dumnezeu. După Ioan 1:12, copii ai lui Dumnezeu sunt cei care cred în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Numai după ce Tatăl a fost revelat prin Hristos, credincioșii au putut, de asemenea, să-L cunoască ca atare.

     Prin urmare, este deci greșit să se spună că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. 

     2     A fi născut din Dumnezeu și starea de copil 

     Ioan 1:12, 13 spune : "Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuți nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu". Această naștere din Dumnezeu este în contrast total cu nașterea noastră naturală, căci ea a făcut să ia naștere în noi o viață nouă, spirituală, care vine de la Dumnezeu.

     Oricine este născut, este un copil, iar cine este un copil, are un tată. Dumnezeu a devenit Tatăl nostru deoarece noi credem în Fiul Său Isus Hristos. Faptul că suntem numiți copiii Săi, rezultă din dragostea Sa pentru noi. "Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl, să fim numiți copii ai lui Dumnezeu ! Și suntem" (1 Ioan 3:1).  Este aproape ca un strigăt de bucurie ceea ce folosește Ioan pentru a descrie acest fapt. Cât de fericiți putem fi că suntem copiii Săi !

     Cuvintele "născut din Dumnezeu" descriu noul început spiritual în viața unei ființe omenești. Domnul Isus explică acest lucru în Ioan 3:3, 5 prin cuvintele "născut din nou" sau "a fi născut din apă și din Duh". Prin nașterea din nou, cineva este deci născut :

   

     1.     "din nou" sau "de sus", adică într-un fel cu totul nou în comparație cu nașterea naturală,

     2.     "din apă", adică prin Cuvântul lui Dumnezeu ca mijloc divin (conf. Iacov 1:18 ; 1 Pet. 1:23),

    3.     "din Duhul Sfânt" : "Ce este născut din carne este carne, iar ce este născut din Duh este duh" (Ioan 3:6),

     4.     "din Dumnezeu" ; El este sursa, originea vieții (Ioan 1:13 ; 1 Ioan 5:1).

     Modul exact în care se derulează nașterea din nou este o taină divină pentru noi - în orice caz pentru moment.  Domnul Isus spune cu privire la acest subiect : "Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine și unde se duce: așa este oricine este născut din Duhul" (Ioan 3:8). Este clar totuși că nașterea din nou este cea dintâi acțiune a Duhului Sfânt asupra unei ființe umane, prin care aceasta este sfințită pentru Dumnezeu (1 Pet. 1:2 ; conf. 1 Cor. 6:11 ; 2 Tes. 2:13). De asemenea este clar că oricine a crezut și crede în Dumnezeu trebuie să fie născut din nou, fie în vremea Vechiului Testament, astăzi sau în vremea viitoare până la sfârșitul domniei milenare.

     Fără nașterea din nou și a naturii noi care o însoțește, nicio ființă umană nu ar putea intra vreodată în prezența lui Dumnezeu. "Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu" (1 Cor. 15:50). Dumnezeu are ochii prea curați pentru a vedea răul. El nu ar putea tolera niciodată pe păcătoși așa cum sunt în sfânta Sa prezență. Acest lucru era valabil și pentru credincioșii din timpurile Vechiului Testament, după cum arată răspunsul Domnului Isus la întrebarea lui Nicodim : "Cum pot fi acestea? Isus a răspuns și i-a zis: Tu ești învățătorul lui Israel și nu cunoști aceste lucruri?" (Ioan 3:9-10). Nicodim ar fi putut deci să știe aceste lucruri (conf. Ez. 36:25-26). Dar credincioșii din perioada Vechiului Testament nu-L cunoșteau încă pe Dumnezeu ca Tatăl lor. Lucrul acesta nu a fost posibil decât atunci când Fiul lui Dumnezeu L-a revelat pe Tatăl și a pregătit calea spre El.

     Toți cei care, în timpul prezent, cred în Hristos înviat sunt "făcuți vii împreună cu Hristos" de Dumnezeu (Efes. 2:5 ; Col. 2:13). Lucrul acesta nu ar fi putut și nu se putea realiza decât după învierea lui Hristos. El a "desființat moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie (2 Tim. 1:10). Pentru toți cei care cred în El, "Hristos este viața noastră" (Col. 3:4). Aceasta înseamnă că nașterea din nou ne pune încă de acum în relație cu Hristos înviat. Și prin aceasta, noi suntem de acum copii ai lui Dumnezeu, care a devenit Tatăl nostru. În ziua învierii Sale, cel dintâi mesaj al Domnului către Maria din Magdala a fost : "Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la frații Mei și spune-le: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17). 

     Prin nașterea din nou, Dumnezeu ne-a adus aproape de El  atât cât era posibil pentru o creatură. A fost voia Sa ca noi " să fim părtași naturi Sale divine" (2 Pet. 1:4). Nu puteam fi mai aproape de El decât să fim copiii Lui și de a-L putea numi Tatăl nostru, pe El, Dumnezeul Atotputernic și Singurul fericit (Ioan 1:12,13) ! Noi vom rămâne pentru totdeauna creaturi, chiar dacă aceasta nu va fi etern în trupul "smereniei noastre", ci într-un trup "în asemănarea cu trupul gloriei Sale (al lui Hristos)" (Filip. 3:21).

     Ca niște copii preaiubiți ai lui Dumnezeu, suntem chemați să fim imitatorii Săi pe pământ, și aceasta în dragoste (Efes. 5:1). Întrucât trăim într-o lume strâmbă și pervertită, trebuie și putem, de asemenea, să umblăm aici jos, pe pământ, ca niște "copii ai luminii", "fără cusur și curați copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume" și "ținând sus Cuvântul vieții" (Efes. 5:8 ; Filip. 2:15,16). Dar în relațiile noastre unii cu alții, dragostea lui Dumnezeu este elementul determinant printre copiii Săi - o dragoste care se manifestă înainte de toate prin faptul că Îl iubim și că ținem poruncile Lui (Efes. 5:2 ; 1 Ioan 5:2). 

     3     Creșterea spirituală

     3.1     Cele trei etape din 1 Ioan 2

     La fel ca pentru copiii naturali, există, de asemenea, în viața copiilor lui Dumnezeu etape de creștere sau de dezvoltare spirituală. Învățăm mult despre aceasta de la apostolul Ioan, care ne face să înțelegem în mod deosebit condiția noastră de copii ai lui Dumnezeu. În prima sa epistolă, el scrie către copiii (gr. : teknon) lui Dumnezeu în ansamblul lor (de ex. 1 Ioan 3:1,2). Atunci când li se adresează în mod personal el folosește un termen asemănător, dar mai familiar și afectuos (gr. : teknion), care s-ar putea traduce  prin "copilași" (de ex. 1 Ioan 2:1,12,28). El distinge în continuare trei etape de creștere spirituală. În v. 13, el se adresează către "părinți", către "tineri" și către "copilași" (gr. copilași), mai întâi la prezent ("vă scriu"), apoi din nou la trecut de la v. 14 la 29 ("v-am scris") ; v. 21 și 26 pentru "copilași"). (*)

     (*) Această ordine nu a fost recunoscută în mod evident de unii dintre primii copiști, de aceea, în edițiile textului original la v. 13 și în numeroase traduceri, trecutul ("v-am scris") este folosit pentru "copilași", deși ei sunt menționați pentru prima dată. Cu toate acestea, marea majoritate a manuscriselor și a traducerilor păstrează aici (v. 13) timpul original, prezentul. Numai așa devine clară dubla enumerare a etapelor de dezvoltare.

     3.1.1     Toți credincioșii

     Apostolul Ioan se adresează mai întâi tuturor copiilor (gr. teknion, 1 Ioan 2:12). (*)

     (*) 1 Ioan 2:12, 28 : termenul general "copii" evocă filiația ; la v. 13 și 18, apelativul "copilași" marchează vârsta fragedă ; "copilașii" de la v. 12 și 28 înglobează pe cele trei categorii : copilași (prunci), tineri și părinți. Notă în Biblia fr. la 1 Ioan 2:28.

     Prin această formulă, el stabilește într-un fel cadrul învățăturilor și al îndemnurilor sale. De fapt, la v. 28, el încheie toată această secțiune prin aceeași formulă "copii". La început, menționează ca o caracteristică a lor faptul că "păcatele vă sunt iertate datorită Numelui Lui". Oricine nu are această caracteristică nu este un copil al lui Dumnezeu. Iertarea păcatelor este temelia credinței creștine, pe care își au fundamentul toate binecuvântările noastre (conf. Fapte 26:18 ; Efes. 1:7 ; Col. 1:14). La finalul acestei secțiuni, toți copiii sunt îndemnați să rămână în El, Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 2:28). Acest îndemn privește viața creștină practică în mod egal tuturor credincioșilor.

     3.1.2     Părinții

     În amândouă secțiuni, apostolul se adresează în mod special celor trei grupe menționate. Pentru mulți cititori ai Bibliei, poate fi izbitor, că Duhul Sfânt nu începe cu copilașii pentru a trece apoi la tineri și în final la părinți. Nu, El începe cu părinții. Motivul este următorul : În Cuvântul Său, Dumnezeu ne prezintă în general ceea ce, pentru El, este cel mai important sau cel mai aproape. Astfel, enumerarea obiectelor cortului întâlnirii în Exod nu începe cu curtea și altarul arderii de tot, ci cu locul prea sfânt și chivotul legământului cu capacul ispășirii, imaginea lui Hristos și a lucrării Sale de răscumpărare (Exod 25). Același lucru este valabil și pentru jertfele din Levitic. Nu jertfa pentru păcat este cea care este descrisă prima, ci jertfa arderii de tot, care ni-L arată pe Domnul Isus în darul Său desăvârșit de Sine Însuși pe cruce, unde S-a adus în întregime pentru Dumnezeu ca dar de parfum plăcut (Lev. 1).

     La fel este și aici. Părinții sunt credincioșii care au cea mai mare înaintare în creșterea spirituală. Care este caracteristica lor ? Ei L-au cunoscut și Îl cunosc pe Cel care este de la început (1 Ioan 2:13). Este vorba aici despre Persoana lui Hristos. La început, prin venirea Sa în lume, El L-a revelat pe Tatăl, glorificându-L prin viața Lui și, în final, a împlinit lucrarea de răscumpărare. A-L cunoaște, înseamnă aici, a-L avea ca sursă, temelie și obiect al tuturor binecuvântărilor creștine, și a fi satisfăcut cu aceasta. Cel care L-a cunoscut și Îl cunoaște precum părinții nu mai are alte nevoi, nici alte cerințe. El este mulțumit cu Cel în care Tatăl Își găsește satisfacția eternă. Atunci când apostolul se adresează din nou părinților la v. 14, el nu o face decât pentru a repeta prima sa afirmație. Nu mai are nimic de adăugat. Aceasta confirmă ideea că cunoașterea Aceluia care "este de la început" este cea mai înaltă treaptă a vieții de credință. Suntem noi încă departe de aceasta ?

     3.1.3     Tinerii

     A doua grupă la care se face referire aici este cea a "tinerilor" (v. 13b și 14b-17). Apostolul subliniază de două ori că ei l-au "învins pe cel rău". A doua oară, el adaugă că ei erau destul de puternici din punct de vedere spiritual pentru a-l învinge pe diavol și atacurile sale anticreștine. Ei se aflau, ca să zicem așa, la o înălțime spirituală. Ei au putut fi tari doar pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ocupa un loc permanent în viața lor. Dar apoi, trebuie să le reamintească să nu cedeze în fața atracțiilor lumii. Aceasta ne arată că vicleniile vrăjmașului sunt mai periculoase decât puterea și împotrivirea sa față de mărturia lui Dumnezeu pe pământ. La aceasta se adaugă, ca aliat al diavolului, carnea (natura veche, n.t.) care locuiește în noi și care vrea întotdeauna să ne atragă spre lume.

     3.1.4     Copilașii (pruncii)

     La a treia grupă, "copilașii", el poate mărturisi mai întâi că și ei L-au cunoscut pe Tatăl". Nu există astăzi numeroși copii adevărați ai lui Dumnezeu care nu cunosc încă acest adevăr fundamental al credinței creștine ? Nu arată aceasta cât de mică este adesea creșterea noastră spirituală ? Potrivit gândului lui Dumnezeu, chiar și cei mai tineri credincioși trebuie să se bucure de această conștiență minunată de a-L putea cunoaște ca Tată. Dar apoi, urmează o serie de îndemnuri solemne care se adresează în special lor. Le-am înțeles noi pe toate și le-am pus la inimă ? Prin urmare, ele înseamnă că dacă "copilașii" rămân în Fiul și în Tatăl, adică dacă stăruiesc în credința în El, vor primi putere de a-și împlini sarcina lor esențială. Aceasta constă în a ține cu tărie adevărul și a putea, prin acesta, să demasce orice minciună spirituală. Pentru aceasta, ei au primit ungerea Duhului Sfânt.

     Este remarcabil că părinții nu au primit niciun îndemn, contrar tinerilor, în timp ce învățăturile cele mai detaliate se adresează "copilașilor". Aceasta înseamnă că, în calitate de creștini, avem multe de învățat pe plan spiritual încă de la început. Acesta este singurul mijloc de a crește spiritual. Dar lucrul acesta înseamnă, de asemenea, că nu trebuie să încetăm să învățăm pe pământ, după cum putem să deducem din cuvintele apostolului Pavel cu puțin înainte de moartea sa (Filip. 3:10).  

   

     

 

                               A păstra unitatea Duhului - Efes. 4:3

                                                                      - III -

     Christian Briem

     7     "Să se curățească", în trei aspecte

     Cred că această curățire de sine se poate face în cel puțin trei moduri sau, în alți termeni, în trei domenii. Modul de a pune în practică porunca Domnului din 2 Timotei 2:19b și 2:21, depinde în întregime de împrejurările fiecăruia.

     Primul caz este mai ușor de înțeles - nu spun de realizat. Dacă un creștin credincios se află într-un anumit sistem creștin (denominațiune) în care nici nu poate realiza unitatea Duhului nici produce o schimbare a principiilor dominante, el este absolut obligat să se separe de acest sistem. Numai așa va putea să devină el însuși un vas de onoare.

     Al doilea caz este mai complicat și poate nu privește pe toți cititorii. Să presupunem că un copil al lui Dumnezeu se află în comuniune practică cu cei care mărturisesc că se adună numai în Numele Domnului Isus. Deși ei ocupă un loc după gândul lui Dumnezeu din punct de vedere eclesiastic, se poate întâmpla ca printre ei un rău manifestat să se răspândească în comportamentul practic sau în învățătură. Pentru început, persoana în cauză are atunci obligația, cu toată dragostea și răbdarea, să prezinte răul înaintea adunării locale și să trezească conștiința fraților și surorilor. Dar dacă toate aceste eforturi rămân zadarnice pe termen lung - eforturi la care se alătură adunările din jur - în final persoana va trebui să acționeze potrivit cu 2 Timotei 2:19b și 2:21, și să părăsească această grupare.

     Pentru a evita o aplicare pripită și nespirituală a ceea ce tocmai a fost spus, este potrivit, totuși, să subliniem încă odată acest lucru :

       1      Răul trebuie să fie manifestat  și de o așa natură încât ar justifica o excludere.

     2    Despărțirea nu poate fi decât ultima etapă, după ce s-au depus toate eforturile și toată răbdarea imaginabilă. În acest sens, lucrurile sunt aici diferite, mai complicate decât în primul caz. 

      3     A doua epistolă către Timotei nu prezintă acest aspect, dar trebuie totuși luat în seamă : Întrebarea dacă o adunare locală mai poate fi considerată în final în comuniune nu poate fi decisă de către o persoană, ci numai de către adunarea cea mai apropiată, sau și mai bine de către adunările cele mai apropiate.

     Dar cuvântul din 2 Timotei 2 poate fi aplicat și în domeniul pur personal. Un credincios poate întreține o comuniune practică cu alți copii ai lui Dumnezeu (nu vorbesc aici despre comuniune la masa Domnului) și se bucură de această comuniune. Dar într-o zi, trebuie să constate spre marele său regret că acești copii ai lui Dumnezeu nu umblă în adevăr (2 Ioan 4), de exemplu fiindcă aderă la învățături străine sau pentru că ei reprezintă un pericol moral pentru el și casa lui. Ah! cât de dureros este să vezi așa ceva la cei care au fost răscumpărați și cumpărați cu același preț al sângelui Său ca și noi ! Atunci, ar trebui, să putem continua să fim în comuniune cu ei ? 2 Timotei 2 ne dă același răspuns în acest caz.

     8     Dreptul la o judecată privată

     Toate acestea sunt serioase, iar declarațiile lui Dumnezeu sunt atât de profunde încât omul - inclusiv, deseori și credinciosul - caută să se sustragă de la consecințele practice care duc pe termen lung. El începe să argumenteze. Dumnezeu nu argumentează, El poruncește. Credința nu argumentează, ea ascultă. Necredința, dimpotrivă, argumentează că, în final, fiecare are dreptul la o judecată privată. Dar trebuie să să respingem total astfel de gânduri. Nimeni nu are dreptul să aibă o părere personală în ce privesc lucrurile divine. Numai Dumnezeu are dreptul, iar El ne-a comunicat voia Sa și intențiile Sale. Depinde de noi să urmăm această voie a lui Dumnezeu, iar aceasta conduce la unitatea Duhului ; abandonarea ei duce la diviziuni, la sectarism.

     Să nu uităm că Hristos este Capul trupului care este în cer și că trupul este acolo datorită Capului ! Așa că nu mai este loc pentru ceea ce glorifică pe om, pentru ambiția sa, pentru mândria și mulțumirea de sine. Pentru credincios, toate acestea au luat sfârșit la crucea lui Hristos, crucea care a descoperit ruina completă a omului.

     9     "Iată, Eu stau la ușă și bat"

     Mândria și mulțumirea de sine - nu erau caracteristice Laodiceei, mărturisirea creștină în ultima ei fază ? Aș dori să atrag din nou atenția cititorului asupra celei de-a doua părți a cap. 4 din această carte, unde am meditat asupra scrisorii către Laodiceea și am auzit judecat Domnului peste această adunare : "Astfel, fiindcă ești căldicel - nici rece, nici în clocot - te voi vărsa din gura mea" (Apoc. 3:16).

     Oricât de solemne și umilitoare ar fi lucrurile în sine, este o mare binecuvântare că Dumnezeu ne face cunoscut judecata Sa asupra stării creștinătății care ne înconjoară. Trebuie să învățăm să vedem totul cu ochii Săi, pentru a judeca totul cum judecă El. A fi în acord cu El și cu gândurile Sale este întotdeauna un lucru îmbucurător. Dar cum pot să mă îndepărtez de ceva fals, dacă nici măcar nu-l recunosc ca fiind fals ? De aceea trebuie să ne îndreptăm atenția asupra adevăratului caracter al creștinătății de astăzi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu ; de aceea vă cer aici să analizați explicațiile capitolului 4. Căci am ajuns acum la concluziile practice pe care trebuie să le tragem din tot ceea ce am învățat. Și aici, scrisoarea către Laodiceea (Apoc. 3:14-22) oferă încă câteva învățături importante ieșite chiar din gura Domnului, și care aruncă o lumină suplimentară asupra subiectului nostru. Mă gândesc aici la versetele 19-21 din a doua parte a acestei scrisori, pe care le-am păstrat în mod intenționat pentru această analiză.

     9.1     Disciplină / Pedeapsă

     După ce S-a adresat în versetele 14 la 18 îngerului adunării, adică elementului responsabil din adunare, și după ce a vorbit astfel adunării, de la v. 19 Domnul Se adresează individului, și mai exact credinciosului în mod individual, care se poate afla încă în legătură cu sistemul creștin mort din Laodiceea. El îi zice :

     "Eu îi mustru și îi disciplinez pe toți câți îi iubesc; fii plin de râvnă deci și pocăiește-te" (v. 19). 

     Să fim foarte atenți : Domnul nu pedepsește lumea ; El nu pedepsește decât pe cei pe care îi iubește  - pe fii (conf. Prov. 3:11-12 ; Evrei 12:5-6). El vrea să-i facă să se pocăiască de starea lor și de legăturile lor și, în providența Sa, folosește pentru aceasta căile educaționale adesea dureroase. El nu cheamă biserica responsabilă, nici creștinătatea ca atare, la pocăință - El este pe punctul de a o vomita din gura Sa ! - ci în harul și în dragostea Sa, Se ocupă încă de ai Săi pentru a-i corecta. El caută să trezească conștiința celor pe care îi iubește.

     Ce mângâiere mi se pare că există în acest gând, scumpi prieteni, când ne gândim la toate suferințele, la bolile grave și la alte nenorociri prin care trebuie să treacă ai Săi, în mod special în zilele noastre ! Nu este ca și cum, în aceste zile de pe urmă, Domnul Își dublează eforturile dragostei pentru a ne instrui - atât cât este nevoie - inclusiv printr-o disciplină, și pentru a ne feri sau elibera de răul Laodiceii care ne înconjoară peste tot precum aerul ?  Lumea poate interpreta într-un fel batjocoritor mulțimea suferințelor din poporul lui Dumnezeu, dar noi știm de ce Domnul ni le trimite. El are în vedere un scop binecuvântat : sfințirea noastră.

     9.2     O chemare personală

     "Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine" (Apoc. 3:20).

     În ce poziție serioasă Îl vedem pe Domnul aici ! El stă la ușă. El Și-a luat locul în afara sistemului creștin pentru că El nu poate să Se unească cu starea sa morală coruptă. Dar și cealaltă parte este adevărată : creștinătatea în starea Laodiceii I-a închis ușa. L-a lăsat afară, nu-L dorește. Nu vedem aici o stare de lucruri care ar trebui să ne smerească profund ?

     Dar apoi, Domnul face ceva extrem de mângâietor, ceva care este o expresie minunată a afecțiunii inimii Sale pentru ai Săi - El bate, nu la ușa Laodiceii, ci la ușa inimii celor ai Săi în mod individual (*). Vezi tu, scump cititor, El nu te-a abandonat, El bate și la ușa ta. Cu siguranță, El a făcut-o deja de nenumărate ori. Nu ai simțit niciodată pe scumpul Domn stând la ușa inimii tale și cerând să intre ? Poate că acest articol pe care îl ai înaintea ochilor face parte din acele bătăi la ușă. El este plin de răbdare și de har și vrea să ne elibereze, pe tine și pe mine, nu doar de lanțuri, ci și de duhul somnolent al Laodiceii.

     (*) Acest pasaj nu are nimic de-a face cu predicarea evangheliei așa cum se înțelege adesea.

     A auzi glasul Domnului Isus este un lucru, a-I deschide ușa este cu totul alt lucru. Ambele sunt necesare. Mulți se opresc la prima etapă. Ei au auzit adesea glasul Domnului, au ascultat meditații bune sau discursuri, au avut conversații folositoare și au înțeles anumite lucruri, dar au rămas aici. Nu au deschis ușa inimii lor Învățătorului. Nu este suficient, de fapt, să auzi glasul Domnului. Ceea ce caută El este ascultare, este a urma Cuvântul Său din dragoste pentru El. Este a deschide ușa. "Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi; și Noi vom veni la el și vom locui la el (lit. "și ne vom face locuința la el")" (Ioan 14:23).

     Poate că și tu te numeri printre cei care se află în Laodiceea și care, prin legăturile pe care le întreține, Îl dezonorează pe Domnul. Există numeroase motive pentru a rămâne în aceste legături, te vor sfătui unele voci.

     Dar aceasta nu este vocea Domnului, a Bunului Păstor, care nu doar că a venit la oile Sale, dar și le conduce întotdeauna departe de tot ce nu are aprobarea Sa (Ioan 10:3). Nu vrei tu să deschizi ușa Celui care a murit pentru tine și care caută să te aibă cu atâta dragoste ? Ce păcat dacă, ca și mireasa din Cântarea Cântărilor, nu suntem în stare să deschidem Preaiubitului atunci când bate la ușă ! Ascultă "Glasul preaiubitului meu! El bate: Deschide-mi, sora mea..." (Cant. 5:2 și următoarele).

     9.3     Cina (Masa de seară)

     Domnul vrea să intre la cel care aude glasul Său și deschide ușa, și El vrea să cineze (să mănânce masa de seară) cu el, și invers el să cineze cu El. Domnul nu Se lasă niciodată dator, și dacă noi Îi deschidem ușa chiar înainte de sfârșitul timpului harului, (la aceasta se referă cuvântul a cina sau masa de seară) El ne va răsplăti din belșug.

     El pune aici două binecuvântări înaintea noastră. El vrea să cineze cu noi. Aceasta este prima binecuvântare. Ea este într-adevăr minunată ! Când intră la noi, ne revelează tot harul Său. Da, El intră în împrejurările noastre și le împărtășește cu noi. Îți faci griji de ce vor crede prietenii tăi dacă faci acest pas al credinței, și te îndepărtezi de ceea ce ai recunoscut ca fals în lumina lui Dumnezeu ? Ți-e teamă de consecințele care ar putea să apară în urma separării pentru El ? El știe toate acestea. Îndrăznește ! El va veni la tine, Se va pleca până la tine cu îndurare,  și te va face să guști tot harul Său - dacă Îi vei deschide ușa.

     A doua binecuvântare chiar o depășește pe prima. El ne oferă posibilitatea să cinăm (să luăm masa de seară) cu El. El dorește să ne înalțe până la Sine Însuși și la gândurile Sale, dincolo de împrejurările care ne copleșesc aici. El vrea să fim în comuniune cu Persoana Sa foarte mult lăudată în glorie, cu interesele Sale, da, cu inima Sa. Aceasta este bucuria cea mai profundă. "Și comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Și vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină" (1 Ioan 1:3-4).

     Când Domnul vorbește despre a cina (a lua masa de seară), nu pot să nu mă gândesc la scena mișcătoare a ucenicilor din Emaus din Luca 24. Ei se întorceau acasă de la Ierusalim, unde Domnul lor fusese răstignit cu trei zile în urmă. Fiind una cu Cel disprețuit și răstignit, pe care Îl credeau mort încă, ei se întorceau acasă abătuți. Dar brusc, un necunoscut li se alătură, și le vorbește pe drum, într-un mod incomparabil despre suferințele lui Hristos și despre gloriile care urmează (conf. 1 Pet. 1:11). Mai târziu, ei vor trebui să mărturisească : "Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și când ne deschidea Scripturile?" (Luca 24:32).

     Satul lor se apropia deja. Străinul s-a făcut ca și cum ar vrea să meargă mai departe. Vor lăsa ei această persoană misterioasă să-și urmeze drumul său ? Și atunci a venit pe buzele lor ceea ce inima Sa ar fi dorit să audă, aceasta fiindcă El a bătut la ușa inimii lor pe drum : "Rămâi cu noi, pentru că este spre seară și ziua s-a plecat" (Luca 24:29). S-a oprit deci la ei și a devenit oaspetele lor, pentru a cina cu ei. Dar, într-un mod neașteptat, situația se schimbă : invitatul este cel care primește. "Și a fost că, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat și a frânt și le-a dat" (Luca 24:30). Acum, El este Cel care cinează cu ei. Și la frângerea pâinii ei Îl recunosc. Au văzut ei oare pe mâinile Sale semnul cuielor ?

     Scumpi prieteni, și noi facem astăzi aceeași experiență. Dacă Îi deschidem ușa, El va intra în împrejurările noastre. Mai mult chiar, Se va face cunoscut nouă, și nimic nu este comparabil cu aceasta. Dacă Îi dăm posibilitatea să intre în mod personal, și până la urmă este vorba de ceva pur personal, atunci, cu siguranță, ne va descoperi ceea ce este prețios în inima Sa pentru ai Săi în mod colectiv, și ne va conduce să apreciem legăturile pe care El Însuși le-a stabilit între ai Săi.

     10     O bază largă - un drum strâmt

     Dacă până acum am văzut prima etapă a păstrării unității Duhului și am aflat că aceasta constă în separarea de orice rău, de tot ceea ce este împotriva lui Hristos și a adevărului lui Dumnezeu, cineva ar putea întreba : "Ar trebui atunci să urmez drumul singur ? Calea lui Dumnezeu înseamnă pentru mine izolare ?"

     Cuvântul perfect al lui Dumnezeu oferă, de asemenea, la această întrebare un răspuns clar și îmbucurător :

     "Deci, dacă cineva se va curăți pe sine însuși de acestea (Separându-se de cei a căror imagine sunt vasele fără valoare), va fi un vas spre onoare, sfințit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereții și urmărește dreptatea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inima curată" (2 Tim. 2:21-22).

     Înainte de toate, este bine să amintim un principiu al lui Dumnezeu potrivit căruia El nu dă putere și lumină pentru al doilea pas, înainte ca să fie făcut primul pas. Rezultatul va fi că, cei care l-au făcut (primul pas, n.t.) în ascultarea credinței, vor avea o experiență mângâietoare și prețioasă : separați în acest mod pentru comuniunea Duhului Sfânt, ei vor întâlni și alte persoane care au făcut același lucru înaintea lor ; și astfel vor putea fi împreună cu o inimă fericită în unitatea Duhului lui Dumnezeu. Celor care se curățesc de vasele de dezonoare, Dumnezeu îi va face să găsească comuniunea celor "care cheamă pe Domnul dintr-o inima curată" (2 Tim. 2:22). "Împreună cu cei care" - iată comuniunea.

     Aceasta nu este deci o cale singuratică, nici o izolare ; dar, din moment ce trăim într-o zi rea, aceasta este o cale îngustă, conform comuniunii practice și unității Duhului, și chiar un drum separat de orice rău prin Duhul lui Dumnezeu. Dar în întinderea principiilor sale, această comuniune cuprinde întreaga adunare a lui Dumnezeu. În ce privește terenul și principiul, această cale este destul de largă pentru a primi pe fiecare mădular al trupului lui Hristos ; dar este, de asemenea, destul de îngustă pentru a îndepărta cu grijă din mijlocul credincioșilor răul care Îl dezonorează pe Domnul. Căci cei care sunt adunați în unitatea Duhului vor veghea cu gelozie ca nimic rău în practică și în învățătură să nu-i priveze de comuniunea Duhului.

     Ce privilegiu, dar și ce responsabilitate, în aceste zile de divizare, de a avea în vedere și în inimă pe toate mădularele lui Hristos, inclusiv pe cei care nu se adună în același fel în comuniunea Duhului ! Nu există niciun copil al lui Dumnezeu pe pământ care să nu aibă dreptul la dragostea mea, la dragostea tuturor sfinților. Această dragoste divină nu trebuie să se schimbe în puterea naturii sale, ci ar trebui să se schimbe mai mult modul de exprimare în funcție de situațiile pe care le întâlnește, - această dragoste pentru frați nu trebuie să fie separată niciodată de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. "Prin aceasta cunoaștem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu și ținem poruncile Lui" (1 Ioan 5:2). Adevărata dragoste nu va putea niciodată să abandoneze calea adevărului și a luminii pentru simplu fapt că alți frați nu o urmează. Dar ea va căuta, "în legătura păcii", să-i ghideze pe frați spre această lumină, pentru a umbla împreună pe cale, cu cât mai mulți posibil, spre gloria Domnului. Să ținem minte că niciodată nu vom putea schimba răul în bine amestecându-l cu binele !

     11     "Acolo Eu sunt în mijlocul lor"

     Dacă vrem să păstrăm unitatea Duhului, să nu căutăm deci unde ar putea să fie copii ai lui Dumnezeu ! Unde nu-i vom găsi ? Ei pot fi legați aici de un rău moral, acolo de o doctrină falsă. Să nu căutăm mai mult acolo unde se află multă dragoste practică și amabilitate. Dacă dragostea nu este însoțită de adevăr, aceasta nu este dragoste divină. Dragostea "se bucură cu adevărul" (1 Cor. 13:6). Nu, aceasta nu este dragostea care duce la țintă.

     Unitatea Duhului nu este doar o simplă comuniune a creștinilor, pe care mulți au fost ispitiți s-o realizeze sub diferite pretexte. Oamenii au făcut deja multe unități și au adăugat la ele Numele lui Hristos, numindu-le o biserică sau chiar biserica. Dar drumul credinciosului este mai simplu și mai umil : el doar trebuie să examineze, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, unde se realizează unitatea Duhului. Duhul Sfânt este Cel care strânge pe copiii lui Dumnezeu într-unul singur și îi adună în jurul persoanei lui Hristos Însuși. Numai acolo unde cineva este adunat astfel în jurul Lui ca centru, după cum a zis Însuși Domnul Isus, poate fi împlinit cuvântul Său : "Eu sunt în mijlocul lor" (Matei 18:20).

     12     Nu independență

     Păstrarea unității Duhului este incompatibilă cu un duh de independență. Să luăm un mic exemplu pentru a explica acest aspect. Să presupunem - și Duhul Sfânt a reușit adesea să facă acest lucru - că un grup de creștini simpli, se separă de sistemele creștine și se adună pur și simplu în jurul Domnului Isus. Ei pot să nu aibă nicio înțelegere a faptului că recunoașterea unui singur trup este baza divină a străngerii laolaltă. Poate nu au auzit niciodată vorbindu-se despre unitatea Duhului. Totuși, separându-se de ceea ce ei au recunoscut ca fals prin Duhul, sunt în mod necesar legați de toți cei care, ca obiecte ale aceleiași acțiuni ale Duhului lui Dumnezeu, au parcurs deja acest drum înaintea lor, și au dobândit deja o mai mare înțelegere cu privire la baza divină a strângeri laolaltă. Dar cât de ușor să te abați de la ea și să intri în contact cu orice fel de rău ! Cu toate acestea, chiar dacă vrăjmașul nu reușește să facă acest lucru, sau nu imediat, este imposibil de presupus că ei se pot aduna după gândul lui Dumnezeu cu o inteligență luminată de Duhul, și să ignore în același timp ceea ce același Duh a lucrat în alții înaintea lor.

     Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaște și nu îngăduie o astfel de independență. Totuși, dacă acești creștini, care se adunau la început în Numele Domnului prin puterea Duhului lui Dumnezeu în toată simplitatea, păstrând o poziție de independență, ei se plasează în mod practic în afara unității Duhului. Ce trist de a vedea că ceea ce a început prin Duhul se sfârșește prin carne - într-o nouă sectă !

     13     O rămășiță

     Deci, chiar dacă cei care se adună doar în Numele Domnului Isus, potrivit cu Matei 18:20, nu sunt decât o rămășiță - Domnul Isus vorbește despre doi sau trei - remarcăm că există trei lucruri care au caracterizat întotdeauna o rămășiță credincioasă, dintotdeauna și în toate timpurile :

      1.  A fi devotată Domnului ;

      2.  A ține cu strictețe principiile fundamentale ;

     3.  A resimți o durere sinceră și a se smeri profund cu privire la starea poporului lui Dumnezeu care Îl dezonorează pe Domnul.

     Duhul lui Dumnezeu nu prezice că acest secol se va încheia prin acceptarea generală a adevărului lui Dumnezeu și printr-o dreptate și pace universală, ci El prezice o apostazie generală. Am văzut aceasta în cele de mai înainte. Dar chiar și în acest caz, El are o rămășiță care este adevărată pentru El. Această rămășiță este văzută profetic în scrisoarea către Filadelfia (Apoc. 3:7-13).

     Termenul rămășiță este o expresie mișcătoare, căci el pune înaintea inimilor noastre ceva care vine de la origine. Dar este și o expresie umilitoare. De fapt, dacă toți erau credincioși, nu ar mai exista rămășița. Toți ar fi rămas ca la început. Dar când masa s-a îndepărtat, este extrem de mângâietor de găsit o rămășiță a ceea ce ar fi trebuit să rămână ansamblul (totalitatea credincioșilor). Și atunci când o rămășiță credincioasă se separă de răul din creștinătate, Domnul îi dă privilegiul de a merge mai departe în lumina Adunării lui Dumnezeu și în unitatea Duhului, oricât de mare ar fi ruina din jurul ei.

     Ei nu sunt Adunarea. Ei nu vor pretinde niciodată că sunt. Nici măcar nu vor avea pretenția de a fi rămășița. Dar ei sunt conduși, în ce privește închinarea și strângerile lor de zidire și rugăciune, de principiile pe care Dumnezeu le-a dat pentru a rândui toate detaliile adunării Sale, când lucrurile erau încă în stare bună. De fapt, principiile lui Dumnezeu nu sunt anulate de o oarecare ruină, oricât de gravă ar fi ea. Rămășița știe și acționează în consecință. Prin urmare, rămășița posedă toate privilegiile adunării lui Dumnezeu, și chiar prezența personală a Domnului Isus Însuși. Cu El în mijloc, ei sunt socotiți vrednici de a reprezenta adunarea Sa pe pământ. Rămășiței credincioase, Domnul Isus îi dă, de asemenea, aprobarea și consimțământul Său : "Căci ai puțină putere și ai păzit Cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu" (Apoc. 3:8).

     *     "Ai puțină putere". - Rămășița ultimelor zile ale creștinătății nu pretinde că are o tărie și o putere mare, precum cele care au caracterizat biserica la începuturile sale, la Cincizecime și după aceea. Ea recunoaște mai degrabă ruina mărturiei creștine, din care ea însăși face parte. În schimb, pretenția la o mare putere pentru a face minuni spectaculoase nu este nimic altceva decât o negare a decăderii și a ruinei care a pătruns în creștinătate. Ferice de oamenii care nu au nevoie să se prefacă că au ceea ce nu au !

     *     "Ai păzit Cuvântul Meu". - Rămășița apreciază Cuvântul Domnului mai presus de orice, și se lasă condusă și controlată de el în afecțiunile sale și în întreg drumul său, atât individual cât și colectiv. Prin tot ceea crede și face, ea dorește un "Așa zice Domnul". Tot ceea ce nu-și are fundamentul în Cuvântul lui Dumnezeu este abandonat ca simplă tradiție și învățături ale oamenilor. Ferice de cei care au Cuvântul lui Dumnezeu ca ghid și ca singura autoritate ! Ei rămân pentru eternitate, la fel cum însuși Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate (1 Ioan 2:17 ; 1 Pet. 1:25). 

     *     "Nu ai tăgăduit Numele Meu". - Rămășița nu abandonează nimic din ceea ce Domnul Isus a descoperit despre Sine Însuși în Cuvântul Său. Prețiosul nume al Domnului Isus Hristos - pe care Iacov Îl numește frumosul nume (Iac. 2:7) - cuprinde întregul adevăr cu privire la Persoana Sa, lucrarea Sa și autoritatea Sa. Rămășița ține cu tărie la aceasta, neîmpărțind nimic cu o lume care L-a respins. Ea mărturisește acest nume înaintea oamenilor, adică ea recunoaște divinitatea Sa absolută, umanitatea Sa perfectă, ea Îl recunoaște ca Mântuitor, Învățător, Domnul, Avocat și Mare Preot pentru ai Săi. Ea nu recunoaște niciun alt nume decât al Său, ca centru  și ca loc de întâlnire. Fericiți oameni ! Ei Îl au deja în mijlocul lor pe Acela care va fi centrul cerului în eternitate.

     Nu vrem și noi să facem parte din această rămășiță, care va auzi într-o cuvintele de aprobare din gura scumpului nostru Domn ? Atunci, să ieșim la El (Evrei 13:13) și să ținem ochii ațintiți asupra Lui în mijlocul valurilor înspumate ale timpului nostru, până când vom ajunge în siguranță la limanul mult dorit pentru odihna și fericirea eternă !

     "El oprește furtuna, schimbând-o în liniște, și valurile tac. Și ei se bucură că s-au liniștit (s-au : "se bucură să vadă apele liniștite", fr.) și El îi conduce în portul pe care-l doreau" (Ps. 107:29-30). 

                          ......................................................//..................................................

          

 

                               A păstra unitatea Duhului - Efes. 4:3

                                                                          - II -

     Christian Briem

     4     O unitate vizibilă

     În zilele apostolilor, credincioșii alcătuiau o unitate vizibilă aici jos pe pământ. Nu apăruseră încă diviziuni, ci toți creștinii din același loc se adunau după același principiu și erau într-o fericită unitate și comuniune (conf. Fapte 2:42) cu toți creștinii și adunările creștine din alte părți ale țării sau din alte țări, după cum mărturisesc Faptele Apostolilor și epistolele Noului Testament. Era deci clar că toți acești creștini alcătuiau împreună un trup în Hristos, un organism viu care își îndeplinea funcția sub călăuzirea și puterea Duhului Sfânt. Nu exista nicio îndoială că aceasta era tocmai ceea ce Dumnezeu a vrut  și a hotărât, și că aceasta ar fi trebuit să rămână așa.

     Dar, din nefericire ! această expresie vizibilă a unității a fost curând distrusă : mărturisitori neconvertiți și oameni neevlavioși s-au strecurat (Iuda 4), tăgăduindu-L pe Isus Hristos ca singurul Stăpân (Despotes) și Domn (Kyrios). S-au ridicat oameni care au susținut doctrine stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei (Fapte 20:30). Apariția falselor doctrine și a diviziunilor nu era decât dovada tristă că deja se abandonase în mare parte Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate. Ruina și confuzia care caracterizează astăzi creștinătatea arată în ce măsură ne-am îndepărtat de gândul lui Dumnezeu cu privire la un singur trup.

     Dar ce mângâiere pentru cei care, chiar în aceste zile sumbre, gândul lui Dumnezeu este de toată importanța : Această unitate va fi din nou vizibilă când Domnul Isus va reveni în putere și în glorie și va apare înaintea întregii lumi împreună cu ai Săi, pentru a domni aici jos. Este ca un lanț întins deasupra unui râu, al cărui început și sfârșit sunt clar vizibile pe maluri, dar care pare rupt la mijlocul râului. Astfel, chiar și astăzi, ochii lui Dumnezeu și ochii credinței văd Adunarea ca una, dar pentru ochii naturali, unitatea copiilor lui Dumnezeu nu mai este vizibilă.

     Atunci ce este de făcut, văzând această situație tristă, atât de rușinoasă pentru noi ? Răspunsul lui Dumnezeu, de care ne vom ocupa mai îndeaproape, este clar și simplu : "Păstrați unitatea Duhului în legătura păcii". Prima întrebare care se pune aici este următoarea :

     5     Ce înseamnă "unitatea Duhului" ? 

     Există ceva pe care această expresie cu siguranță nu-l semnifică : unitatea duhurilor noastre. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu este de a ne asocia pe baza punctelor de vedere, opinii sau mărturisire de credință comune. El plasează mai degrabă înaintea ochilor noștri această unitate prețioasă care este lucrată de către Duhul Sfânt și care înglobează, ca principiu, toate mădularele trupului lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaște nici nu recunoaște nicio altă unitate. Care este valoarea oricărei alte unități ? Ea nu se va ridica niciodată mai sus de originea sa omenească.

     A păstra unitatea Duhului, nu înseamnă de a o face, ci de a o recunoaște sau de a o menține. Înseamnă de a pune în practică adevărul potrivit cărui există "un singur trup și un singur Duh" și de a nu recunoaște, în practica vieții noastre, nicio altă apartenență a mădularului decât cea care este prin Duhul lui Dumnezeu ; aceasta înseamnă să păstrăm unitatea Duhului.

     "Unitatea Duhului" este deci forța și principiul prin care adevărații copii ai lui Dumnezeu sunt aduși în poziția de a umbla împreună potrivit legăturilor care le sunt proprii în unitatea trupului lui Hristos. A păstra, înseamnă a realiza moral această unitate, altfel spus, a menține relațiile noastre cu toți sfinții în conformitate cu Duhul lui Dumnezeu. 

     5.1     Aceasta nu este "unitatea trupului"

     Este semnificativ că nu suntem îndemnați să păstrăm unitatea trupului. Aceasta ar însemna că ar trebui să umblăm împreună cu fiecare mădular al trupului lui Hristos, indiferent de legăturile în care ei se găsesc sau de căile pe care merg în viața practică. Chiar și cel mai mare rău la un frate nu ar trebui să ne facă să ne separăm de el. Vom vedea mai departe că aceasta nu este învățătura Scripturii, căci a păstra unitatea Duhului implică în mod necesar comuniune și o relație efectivă cu o Persoană divină. Totuși, dacă Adunarea lui Dumnezeu ar fi încă într-o stare sănătoasă și după gândul lui Dumnezeu, nu ar exista, în practică, nicio diferență între cele două expresii : "unitatea trupului" "și "unitatea Duhului".

     Cu toate aceste, când vine vorba de a păstra unitatea, noi nu putem nici păstra nici rupe unitatea trupului ; ea este menținută prin  Însuși Duhul Sfânt, care locuiește în adunare și care leagă toate mădularele trupului lui Hristos între ele și cu Capul în cer. În ciuda eșecului dureros al oamenilor, această unitate rămâne pentru că Duhul Sfânt rămâne.

     5.2     Mai este practicabilă unitatea Duhului ?

     Indiferent de amploarea ruinei, de starea de corupție a bisericii responsabile, Sfânta Scriptură nu lasă niciodată loc ideii că adevărul lui Dumnezeu nu ar mai putea fi realizat, și că comuniunea Duhului Sfânt nu ar mai putea fi menținută. Îndemnurile lui Dumnezeu, gândurile și cuvintele lui Dumnezeu sunt întotdeauna aplicabile și trebuie aplicate. Dumnezeu, după cum am amintit deja, a prevăzut decadența și zilele rele ; totuși, El îndeamnă să ne străduim să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Dumnezeu nu ne-ar îndemna la ceva care nu ar fi practicabil.

     Epistolele din vremurile din urmă, epistola lui Iuda și epistolele târzii ale lui Pavel, Petru și Ioan, care descriu timpurile grele ale "zilelor din urmă" (2 Tim. 3:1) și prezența numeroșilor antihriști în "ceasul din urmă" (1 Ioan 2:18), nu arată tocmai, chiar și pentru o clipă, că adevărul nu mai poate fi realizat ? Dimpotrivă ! Apostolul Ioan, de exemplu, are multe de spus în a doua și a treia epistolă a sa despre umblarea credincioșilor. El vorbește despre o umblare în adevăr, despre o umblare după poruncile Sale și de a ține cu tărie adevărul.

     În ciuda confuziei și a fărâmițării mărturisiri creștine, Dumnezeu ne face responsabili de a da o expresie practică adevărului binecuvântat despre singurul trup al lui Hristos. Făcând aceasta, nu trebuie să ne limităm la a ține cu tărie adevărul ca o teorie, ci, prin căile și legăturile noastre, trebuie să fim o mărturie practică a unicității trupului, o mărturie împotriva a tot ceea ce îl tăgăduiește.

     6     Primul pas - separarea

     Primul pas în păstrarea unității Duhului este separarea de orice formă de rău, care poate lua tot felul de aparențe, și care se poate manifesta ca rău moral, practic sau doctrinar. Prima noastră răspundere și prima noastră datorie, potrivit cu 2 Timotei 2:19, este de a ne separa de tot ceea ce este contrar lui Hristos :

     "Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate".

     Astfel, pusă deoparte, comuniunea Duhului Sfânt este partea noastră, căci Duhul Sfânt Îl glorifică pe Hristos (Ioan 16:14). Dar, fiindcă glorificarea lui Hristos este scopul Său, El trebuie, în mod necesar, să ne dezlipească de tot ceea ce se opune lui Hristos și care Îl dezonorează, și să ne alipească de ceea ce Îi corespunde Lui. Fie ca toți cititorii noștri să ia în serios acest principiu ! El face calea clară, și în final ușoară.

     Deci nu mai este vorba despre mădularele trupului, căci acestea sunt practic amestecate și asociate cu tot felul de rele, spunem aceasta cu o profundă rușine și umilință ; lucrul acesta devine în întregime o chestiune a lui Hristos, a Duhului lui Dumnezeu care Îl glorifică și ne păstrează în comuniune cu Hristos, Capul. Nu este vorba de a avea sentimente bune pentru fratele meu creștin. Acest lucru s-ar putea găsi în final într-o mie de comunități. Ar vrea deci Dumnezeu să aibă o mie de comunități ? Nu este oare mai degrabă adevărat că există un singur trup ? Fără nicio îndoială ! Aceasta este ceea ce a zis Dumnezeu : Există un singur trup. Ei bine, atunci toate fracțiunile și sectele sunt clar împotriva voii Sale. Ce este de făcut atunci ? Părăsiți-le !

     Lucrul acesta pare dur, dar aceasta este voia lui Dumnezeu - singura cale pe care El o indică. Nimeni în afară de Dumnezeul omniscient, care a făcut însăși inima omului, nu înțelege mai bine cât de amar și dureros este să se renunțe, pentru dragostea Domnului, la legături prețioase și mature. Uneori, ruptura apare chiar în sânul propriei familii. Totuși, dacă legăturile ecleziastice nu sunt în acord cu gândul Său, dacă în ele nu se poate realiza unitatea Duhului : părăsește-le ! Părăsește-le, chiar dacă crezi că trebuie să rămâi într-un loc recunoscut ca fals, pentru a opune ce este drept la fals, pentru a putea exercita acolo influența ta bună pentru a îmbunătăți lucrurile ! Dumnezeu nu reformează ceea ce s-a îndepărtat de El. "Îndepărtează-te de nedreptate!" este răspunsul Domnului. Nedreptatea este tot ceea ce nu este în acord cu voia revelată a lui Dumnezeu ; este tot ceea ce are ca origine voia omului. Câtă nedreptate este astfel în creștinătate !

     Nu consider că este datoria mea actuală de a numi și a denunța multiplele forme ale răului din creștinătatea mărturisitoare. Pasajele din Scriptură citate ici și colo în acest context pot vorbi de la sine. Într-o lucrare anterioară (cap.4 din "Scrisoare către Laodiceea, sau creștinătatea în ultima ei fază") (*), am subliniat, de asemenea, modul în care Domnul judecă starea creștinătății de astăzi. Dar un lucru este sigur și deja clar : este datoria, aș vrea să spun privilegiul, oricărui copil credincios al lui Dumnezeu de a se separa de toate principiile și sistemele contrare Scripturii în domeniul creștin. Creștinătatea ca atare a luat calea ecumenismului, dar aceasta este calea spre "Babilon" (Apoc. 17 și 18). Unitatea Duhului nu se obține prin regrupări neevlavioase, ci - primul pas - prin separare de ceea ce este fals și contrar voii Domnului. "Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu fiți părtași păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei, pentru că păcatele ei au ajuns până la cer și Dumnezeu Și-a adus aminte de nedreptățile ei" (Apoc. 18:4-5).

     (*) Lucrarea se găsește postată pe acest blog la data de 28. 03. 2014

  

     Este imposibil să fii un martor credibil al unității copiilor lui Dumnezeu și să rămâi legat la ceea ce tăgăduiește practic această unitate.

     Uneori, credincioșii persistă în asocieri eclesiastice în care știu că nu pot să-și exprime principiile importante ale Scripturii. Ei caută să justifice neascultarea lor  - căci aceasta nu este altceva - spunând că găsesc acolo oportunități mai mari de slujire și un câmp mai larg pentru activitățile lor. Ei afirmă că dacă s-ar separa de ceea ce știu a fi fals, atunci slujba lor pentru Domnul ar fi foarte limitată.

     Dar acestea sunt argumente eronate, contrare Scripturii. Primul lucru pe care ar trebui să-l facem este de a ne asigura că starea noastră personală și legăturile noastre personale sunt de așa natură încât Domnul le poate aproba. Abia atunci, după cum vom vedea mai departe, vom fi vase curate pe care Domnul va putea să le folosească după cum dorește în slujba Sa. Dacă înaintăm în ascultare față de Cuvântul Său, față de voia Sa revelată, Domnul ne va deschide uși și ne va da mai multe posibilități de slujire decât ceea ce suntem în stare să facem. Rămășița credincioasă aude cuvintele mângâietoare ale Domnului : "Iată, am pus înaintea ta o ușă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă" (Apoc. 3:8). Prin urmare, prima noastră grijă nu ar trebui să fie aceea de a avea uși deschise pentru mărturie și posibilități de slujire, ci de a ne separa de tot ceea ce nu place Domnului. Nu vom putea să deschidem noi înșine ușile ; oamenii și instituțiile lor nu pot s-o facă. Dar dacă El deschide uși, nimeni nu poate să le închidă. Vom putea să le folosim atunci cu toată încrederea.

     De asemenea, găsim principiul separării în 2 Corinteni 6:17 :

     "Ieșiți din mijlocul lor și fiți despărțiți", spune Domnul; și "nu atingeți ce este necurat, și Eu vă voi primi".

     Orice asociere care Îl necinstește pe Domnul trebuie să fie părăsită. Pe de altă parte, ideea că cineva poate fi asociat cu bună știință la un principiu contrar Scripturii, la o doctrină sau o practică rea, în timp ce personal este fără vină, este totuși nelegiuit : personal pot fi scutit de acest lucru rău, dar prin asocierea mea practică cu el, am părăsit deja comuniunea Duhului Sfânt. De aceea, iată cuvântul pe care ni-l adresează Dumnezeu : "Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate".

     Este uimitor de câte ori este dată invitația de separare de rău în a doua epistolă către Timotei, care efectiv ne descrie decăderea creștinătății în zilele de la urmă. Este vorba de șase ori, și de fiecare dată într-un context diferit și cu cuvinte diferite :

     *     "Iar de vorbirile deșarte, lumești, ferește-te" (2:16).

     

     *     "Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!" (2:19).

     *     "Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și de lemn și de lut; și unele sunt spre onoare iar altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăți pe sine însuși de acestea, va fi un vas spre onoare" (2:20-21).

     *     "Dar fugi de poftele tinereții" (2:22).

     *     "Dar ferește-te de întrebările nechibzuite" (2:23).

     *     "Având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea : depărtează-te și de aceștia" (3:5). 

     Când apostolul compară creștinătatea din zilele din urmă cu o casă mare în care se găsesc tot felul de ustensile, vase din materiale nobile și materiale josnice, vase pentru onoarea și dezonoarea stăpânului casei, el adaugă imediat invitația de a se curăți de vasele de dezonoare, adică a se separa de ele, pentru a deveni astfel  el însuși un vas de onoare. A se pune astfel deoparte este, cu siguranță, un proces dureros, după cum am remarcat deja, dar care este primul pas spre unitatea Duhului.

     Se pretinde că se poate separa de lucrurile rele, dar nu de adevărații copii ai lui Dumnezeu. Ei bine, aceasta nu este în totul adevărat. Este sigur că un vas realizat dintr-un metal prețios reprezintă un credincios, dar pentru că este realizat din aur sau argint nu înseamnă neapărat că este un vas spre onoarea stăpânului casei. Dacă, de exemplu, un vas de aur acoperit cu pânze de păianjeni se află în pivnița de cărbuni, cu siguranță nu ar face onoare stăpânului casei dacă ar fi așezat pe masa festivă decorată cu fețe de masă de un alb strălucitor. Chiar și un copil credincios al lui Dumnezeu poate fi întinat prin legăturile sale, și prin aceasta să fie un vas spre dezonoare. În ce privește comuniunea practică, trebuie să ne separăm de aceștia, oricât de dureros și umilitor ar fi pentru noi. Dar tocmai prin această separare cineva devine el însuși un vas de onoare : "Deci, dacă cineva se va curăți (literal : se îndepărtează de aceste persoane) pe sine însuși de acestea, va fi un vas spre onoare, sfințit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună" (2 Tim. 2:21). Totuși ce mângâiere : legăturile mădularelor cu trupul nu sunt afectate de toate acestea - Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu!

     Remarcăm, de asemenea, expresiile "oricine rostește" și "dacă cineva" din  v. 19 și 21 ! Ele arată că separarea care este așteptată de la noi este o chestiune pur personală. "Oricine rostește Numele Domnului", adică se consideră al Lui ca Domn, este responsabil în mod personal să se îndepărteze de orice fel de nedreptate. Nu vom putea niciodată să justificăm necredința noastră personală înaintea Domnului prin faptul că și alții au fost necredincioși. De aceea acest "dar tu" din a doua epistolă către Timotei este atât de important, dar și atât de prețios.