APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                         - XVI -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     APOCALIPSA 6 - DESCHIDEREA PRIMELOR ȘASE PECEȚI

     INTRODUCERE ÎN JUDECĂȚILE ANUNȚATE DE PECEȚI

     Perioada Bisericii se încheie cu respingerea de către Domnul a ceea ce poartă public numele de creștin (Rom. 11:21-22 ; Apoc. 3:16) și cu strângerea tuturor sfinților, a morților înviați și a celor vii schimbați, la venirea Domnului în Persoană (1 Tes. 4:15-17 ; 2 Tes. 2:1). Poziția actuală a Domnului umblând în mijlocul bisericilor, supraveghind totul și acordând laude și mustrări, este adevărul caracteristic gravat în capitolele 2 și 3 din Apocalipsa. Ce mare este profitul pentru noi! Ce complete și valoroase sunt lecțiile!

     Acum, o analiză a expresiei "după acestea" ne va ajuta aici. Apare de două ori în Apoc. 4:1 ; se găsește și în Apoc. 7:9 ; 15:5 ; 18:1 ; 19:1 ; de asemenea, Gen. 15:1 ; și Gen. 22:1. Expresia pare să facă o legătură între o serie de evenimente deja trecute și altele care vor urma. Care este deci concluzia evidentă din dubla sa apariție în capitolul 4:1? Nu este oare că istoria Bisericii de pe pământ, capitolele 2 și 3, așa cum a fost văzută de văzător în viziune, este trecută și că, în consecință, o nouă serie de evenimente urmează să fie desfășurată?

     Cei douăzeci și patru de bătrâni, care au un rol important în acțiunile și scenele cerești descrise de văzător, sunt menționați pentru prima dată în capitolul 4. Numărul și titlul lor reprezentativ îi indică în mod evident ca semnificând întreaga ceată a celor mântuiți din epoca trecută și prezentă. Acum se admite cu sinceritate că nicio declarație apocaliptică expresă nu afirmă mutarea sfinților în cer. Apocalipsa 11:12 se referă la o ceată mică și specială. Pavel este singurul dintre scriitorii Noului Testament care o afirmă. Ioan, dimpotrivă, se limitează la manifestarea sfinților împreună cu Hristos la apariția Sa. Primul arată strângerea noastră la El și revenirea noastră ulterioară cu El. Ioan scrie numai despre a doua. Cei douăzeci și patru de bătrâni îi semnifică pe cei mântuiți în cer (astfel încât mutarea lor avusese deja loc); văzătorul îi arată, de asemenea, în viziune, venind din cer (Apoc. 19:11-14 ; 21:10). În ce parte a cărții putem pune mutarea lor? După capitolul 3, care încheie perioada Bisericii, și înainte de capitolul 4, care introduce o nouă serie de evenimente și în care bătrânii sau cei răscumpărați ocupă un loc important în cer. Prin urmare, așteptăm împlinirea versetelor din Ioan 14:3 și cele din 1 Tesaloniceni 4:15-17, între aceste două capitole (3 și 4) ale Apocalipsei. Cei douăzeci și patru de bătrâni sunt văzuți sus, dar faptul răpirii lor este presupus, nu afirmat, iar dacă acest lucru nu este admis, o înțelegere inteligentă a cărții este imposibilă. Rezultă, prin urmare, că Biserica nu se află pe pământ în timpul judecăților apocaliptice. După cum am văzut deja de la prima menționare a bătrânilor (Apoc. 4:4), până la ultima (Apoc. 19:4), cerul este locuința lor.

     Suntem pe cale să pătrundem în examinarea părții strict profetice a cărții, și o facem având în vedere acest fapt, și anume că cele trei serii diferite de judecăți - Pecețile, Trâmbițele și Potirele - își au locul în intervalul dintre strângerea noastră la Domnul Însuși, și arătarea Lui și a noastră înaintea lumii, la sfârșitul ultimei săptămâni profetice a lui Daniel (*). Sfinții mutați (răpiți, n.t.) se află în cer în timpul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, o perioadă de șapte ani, în care, în a doua jumătate,  "Necazul cel Mare" se dezlănțuie cu înverșunare pe pământ, implicând în durerea sa fără egal o parte iudaică și o altă parte evlavioasă dintre națiuni, chemați să dea mărturie pentru Dumnezeu după ce "cei care au avut parte de chemarea cerească" au fost luați la cer. Bisericii i se promite în mod expres scutirea de Necaz ("ceasul încercării", Apoc. 3:10). Profeția se referă la pământ, dar Biserica, ca trup al lui Hristos și mireasă a Mielului, cea ce este cel mai aproape și mai drag Lui, este asociată cu El în ceruri și, prin urmare, în afara sferei de preocupare profetică. Totuși, deși insistăm asupra împlinirii depline și precise a secțiunii profetice a Apocalipsei în scurta criză ce acoperă ultima săptămână de ani a lui Daniel, suntem departe de a nega o aplicație istorică la trecut și prezent; dar analogia este un lucru, iar împlinirea literală este altceva. Aceasta din urmă poate fi căutată doar la sfârșit (**).

     (*)  Vezi capitolul despre "Celebra profeție a celor șaptezeci de săptămâni" (postarea nr. 1 din 13.11. 2025, n.t.).

     (**)  "Viziunile din carte pot avea aplicații preliminare, deoarece principiile pe care sunt construite sunt cele eterne".  - "Comentariul Noului Testament".

     PRIMA PECETE - PARTICULARITĂȚI

     Apoc. 6:1-2 - "Și am văzut când a deschis Mielul una din cele șapte peceți și am auzit una din cele șapte făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: Vino! Și am văzut: și iată un cal alb și pe cel care ședea pe el, avea un arc; și i s-a dat o cunună și a ieșit învingător și ca să învingă".

      6.1.1 - "Am văzut... Vino"

Judecățile din timpul peceților și trâmbițelor nu sunt simultane, ci succesive. Primele acoperă o arie mai mare decât trâmbițele, dar acestea din urmă, pe de altă parte, sunt mai severe și mai pătrunzătoare în caracterul lor.

     Observați, de asemenea, că Mielul este în legătură cu pecețile, îngerii cu trâmbițele, iar Dumnezeu cu potirele, sau potirele mâniei.

     În acest anunț preliminar al judecăților viitoare există o plinătate și o precizie a declarației care nu se găsește la începutul celorlalte șase peceți, sau chiar în prima trâmbiță și primul potir. Aici este folosit doar numărul cardinal ("una din") , și nu numărul ordinal ("a doua, a treia"), ca în toate celelalte.

     Expresia "și am văzut" este rostită de două ori. Ioan a fost un martor ocular extrem de atent. El "a văzut" actul Mielului de a deschide pecetea (v. 1) De asemenea, l-a "văzut" pe slujitorul judecății (v. 2).

     Caii de diferite culori din primele patru peceți reprezintă simbolic agenții umani folosiți pentru executarea acestor judecăți pe pământ, care au un caracter providențial. Dar, ca creștini, având gândul lui Hristos, adică facultatea de a discerne, privim în spatele cursului istoric al evenimentelor și urmărim totul până la sursa nevăzută, Dumnezeu Însuși. Așadar, făpturile vii, executivul tronului, cheamă succesiv instrumentele umane de răzbunare pentru a-și îndeplini misiunea divină. Ele nu pot acționa în judecată până când nu sunt chemate de tron să facă acest lucru. Ce tărie pentru inimă în zilele rele! Primele patru peceți sunt caracterizate de făpturile vii și de cai. În celelalte trei nu se menționează niciuna din ele.

     În prima pecete vorbește doar o făptură vie, "cu un glas ca de tunet", și imediat apare primul eveniment profetic anunțat în Apocalipsa. Începe profeția.

     Cuvintele din versetele 1, 3, 5, 7, "și vezi", ar trebui omise, ca în Versiunea Revizuită. Tregelles, Kelly și alții sunt de acord cu aceasta (*). Păstrarea cuvintelor ar transforma-o într-o chemare adresată lui Ioan să "vină și să vadă". Dar de ce este nepotrivit să i se vorbească cu un glas ca de tunet? Omiterea lor face ca "Vino" să fie o chemare către instrumentul uman folosit în aceste pedepse pământești.

     (*)  Unii consideră omiterea cuvintelor, în special în versetul 1, o chestiune îndoielnică, dar credem că întrebarea primește răspuns, în mod satisfăcător, de la autorul expunerii asupra Apocalipsei din "Comentariul Noului Testament", episcopul Ellicott: "Cuvintele 'și vezi' sunt îndoielnice. Se găsesc în unele manuscrise și sunt omise în altele; autoritatea pentru omiterea și păstrarea lor este împărțită aproximativ în mod egal. În aceste circumstanțe, putem fi ghidați pe bună dreptate de context. Cui i se adresează chemarea? Cine este invitat să vină? Dacă s-ar considera că este adresată văzătorului, atunci putem înțelege de ce un copist ar trebui să adauge cuvintele 'și vezi". Dar sunt adresate ele văzătorului? Pare dificil de înțeles scopul unei astfel de porunci. El era deja aproape. Îl văzuse pe Miel deschizând pecetea. Nu exista niciun obiect în apropierea sa. Atunci aceste cuvinte sunt adresate, după cum presupune Alford, lui Hristos? Este greu de crezut că făptura vie I-ar striga astfel Mielului care deschide sulul. Cea mai simplă modalitate de a răspunde la întrebare este de a întreba altfel: Cine a venit când a auzit glasul? Există un singur răspuns: Călărețul. Făpturile vii strigă: Vino!, iar strigătul lor primește răspuns prin apariția mai multor călăreți". 

     CHEMAREA PUTERNICĂ ȘI RĂSPUNSUL SĂU IMEDIAT

     6.1.2 - "Un cal alb"

     Răspunsul la porunca puternică și autoritară a făpturii vii a fost ascultat instantaneu. "Și iată un cal alb și cel care ședea pe el". Evident, se face referire la un cal de război. Aici, călărețul nu poate, așa cum susțin mulți comentatori, să-L reprezinte pe Hristos într-o campanie de cucerire. Psalmul 45 și, în special, Apoc. 19:11 au fost invocate cu încredere ca dovadă a aplicării primei peceți lui Hristos. Dar atât psalmistul, cât și văzătorul ne îndreaptă spre Hristos în acel moment măreț al venirii Sale pentru a-Și asuma suveranitatea lumii, în timp ce prima perioadă a peceții se referă la un timp cu câțiva ani înainte de introducerea Împărăției în putere. În capitolul 19, călărețul este numit; aici nu este numit. Din ce parte a pământului iese călărețul primei peceți nu suntem informați. Avem aici un simbol al puterii cuceritoare. Un cal alb reprezintă puterea biruitoare. Indică venirea pe scena profetică a unei puteri hotărâte să cucerească. O campanie de biruințe nestăvilite, strălucite, dar aproape fără vărsare de sânge se află în fața acestui viitor războinic imperial de faimă mondială. Un Cirus, un Alexandru sau un Napoleon în triumfuri și cuceriri, dar fără vărsare de sânge și măcel, așa va veni calul și călărețul primei peceți.

     6.1.3 - "Avea un arc" (*).

     Iudeii întorși din Babilon în timpul reconstrucției Ierusalimului erau înarmați cu "săbiile, sulițele și arcurile lor" (Neemia 4:13). Lupta corp la corp necesita folosirea sabiei; pentru suliță era necesară o mică distanță; în timp ce lupta la distanță mai mare este exprimată prin arc. Această din urmă armă nu avea prea multe rezultate: de aici și folosirea ei ca simbol al luptei la distanță, care nu avea un caracter foarte mortal.

     (*)  Când este vorba despre lupta activă cu arcul și săgeata, atunci aceasta din urmă este menționată în mod special (Num. 24:8 ; Ps. 45:5 ; Zah. 9:14 etc.). Dar aici nu se spune nimic despre faptul că arcul este încordat sau gata de acțiune (Plân. 2:4), ci pur și simplu călărețul de pe calul alb îl are. Victoria fără vărsare de sânge este ideea principală.

     6.1.4 -  "I s-a dat o cunună"

     Aceasta trebuie să fie mai mult decât cununa victoriei acordată cuceritorului la sfârșitul unei campanii de succes, căci cununa este dată aici înainte de se vorbi despre victorie. Demnitatea imperială sau regală este conferită acestui personaj deosebit înainte de a intra în uimitoarea sa campanie de cucerire.

     6.1.5 - "A ieșit învingător și ca să învingă"

     Biruință după biruință, cucerire după cucerire, fără întoarcere sau încetare, va marca progresul imperial al eroului zilei și al ceasului care va veni. Simbolurile acestei peceți și ale peceților următoare sunt destul de simple și pline de semnificație (*). 

     (*)  În cei patru cai de la primele patru peceți există o referire evidentă la caii din Zaharia 1 și 6. În această ultimă viziune, caii colorați, roșu, maro și alb, reprezintă caracterul și energia celor trei puteri imperiale ale Persiei, Greciei și Romei. Bărbatul pe calul roșu îl reprezintă pe Cirus, renumitul împărat persan, distrugătorul Babilonului și eliberatorul iudeilor, înfățișându-L pe Hristos, Mântuitorul lui Israel într-o zi viitoare și Judecătorul Babilonului profetic. În ultima viziune (Zah. 6) sunt prezentate caracterul și parcursul geografic al celor patru imperii ale națiunilor, imperii care au împlinit fără să știe voia guvernamentală a lui Dumnezeu. Caii negrii (perșii) merg în țara de la nord (Babilon) și o distrug, în timp ce ei, la rândul lor, sunt distruși de caii albi (grecii); caii bălțați (romanii) se stabilesc în sud (v. 6). Dumnezeu acordă stăpânire universală Romei (v. 7) și Se odihnește în distrugerea Babilonului (v. 8). Cele două Babilonuri, cel istoric (Ieremia 51) și cel profetic (Apocalipsa 18), sunt sortite distrugerii complete. Ambele au ținut captiv poporul lui Dumnezeu.

     A DOUA PECETE - CARACTERISTICILE EI

     Apoc. 6:3-4 - "Și, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a doua făptură vie spunând: Vino! Și a ieșit un altul, un cal roșu, și celui care ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ și ca să se înjunghie unii pe alții; și i s-a dat o sabie mare".

     6.4.1 - "Un alt cal"

     În toate judecățile peceților, cu excepția celei de-a doua, văzătorul ne informează că a fost martor ocular: "Am văzut". Apoi, la celelalte peceți, cuvântul "iată" este urmat de  descrierea culorii calului, în timp ce aici este omis. În loc de "iată" se adaugă cuvântul "altul", care nu se găsește la celelalte peceți. Acestea pot fi numite diferențe fără importanță, dar, deoarece credem cu tărie în inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, suntem convinși că există un sens divin în aceste detalii care în aparență sunt neimportante. Apariția cuvintelor "am văzut" și "iată" în prima și omisiunea lor în a doua poate fi explicată prin faptul că cuvântul "altul, sau alt" din aceasta din urmă face legătura între cele două peceți. Astfel "am văzut" și "iată... un alt cal, un cal roșu". 

     6.4.2 - "Un cal roșu"

     Ca răspuns la chemarea "Vino" a celei de-a doua făptură vie, "a ieșit un cal roșu". De ce "roșu" (*) și care este semnificația lui specială? Calul alb indică o serie de victorii pașnice. Calul roșu, pe de altă parte, sugerează o perioadă de măcel și vărsare de sânge (Isaia 63:2 ; Apoc. 12:3). Călărețul nu are nume. Este ziua răzbunării Domnului asupra scenei vinovate; de unde și repetarea pronumelui "el", subliniind faptul că agentul direct al judecății este un om numit de Dumnezeu în acest scop, "lui i s-a dat". Oricare ar fi motivele sau aspirațiile politice care l-ar atrage pe acest om al sângelui care vine, totuși el este, pentru moment, nuiaua lui Dumnezeu. O scurtă perioadă de pace urmează imediat după mutarea sfinților în cer și, așa cum am văzut la prima pecete, chiar și înălțarea și înaintarea unui cuceritor nu vor fi marcate de multă vărsare de sânge. Campania sa de triumf necontrolat abia dacă va tulbura pacea generală. Însă, cu a doua pecete, urmărim pașii unuia care umblă pe pământ într-o misiune de vărsare de sânge. El are un mandat divin "să ia pacea de pământ" și "să se înjunghie unii pe alții". În înaintarea sa, el stârnește pretutindeni patimile furioase ale oamenilor. Ah! nici nu visează guvernele Europei că, prin înarmarea și antrenarea populațiilor lor, acele arme ucigașe perfecționate de știința vremii respective vor fi folosite nu doar în războaiele agresive sau defensive, ci și în conflicte civile și între partide (**). Nu este vorba aici de "națiune împotriva națiune", ci "să se înjunghie unii pe alții". Patimile sălbatice ale oamenilor sunt dezlănțuite. Urmează un timp de măcel reciproc. Autoritatea puterii civile este inutilă pentru a stăvili revolta și vărsarea de sânge din orașe, târguri și sate, dacă nu chiar și ea va lua parte la cumplita lucrare de distrugere. "O sabie mare" dată călărețului sugerează că tulburările și agitațiile pe care le provoacă vor fi marcate de un mare măcel și vărsare de sânge. Războiul, fie el agresiv sau defensiv, este cu siguranță în orice timp destul de dureros, dar o stare de rebeliune civilă, armată și deschisă a omului împotriva omului, a aproapelui împotriva aproapelui, care își va înmulți răzbunarea și va vărsa sânge ca apa, este infinit mai rea decât orice stare de război de neimaginat, și aceasta este scena cumplită înfățișată prin această pecete.

     (*)  "Pierderea vieții este reprezentată figurativ prin diferite culori: roșu, stacojiu și purpuriu". - "Simbologie sacră", de Mills, pag. 160.

     (**) Autorul nici nu "visa" la ce va urma după el: arme de distrugere sofisticate și conflicte armate dezastruoase (cele două războaie mondiale, fără a mai aminti diferitele conflicte regionale care nu au încetat niciodată), n.t.

     A TREIA PECETE - O FOAMETE

     Apoc. 6:5-6 - "Și, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie spunând: Vino! Și am văzut: și iată un cal negru și cel care ședea pe el avea o balanță în mâna sa. Și am auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii, spunând: O măsură de grâu, un dinar; și trei măsuri de orz, un dinar; și nu vătăma untdelemnul și vinul!"

     6.5.1 - "Un cal negru"

     Calul alb este simbolul puterii în biruință. Calul roșu indică puterea în vărsare de sânge. Calul negru sugerează puterea în aducerea unui timp de jale și bocet. Aici, ca în Zaharia 6:2, calul negru urmează după cel roșu. "Pielea noastră arde (sau "este neagră")", spune profetul care plânge, "ca un cuptor din cauza frigurilor foametei" (vezi Plân. 5:10 ; Ier. 4:28 ; Iuda 13 etc., pentru puterea simbolică a acestei culori). 

     6.5.2 - "O balanță în mână"

     Despre fiecare din călăreții din primele două peceți se spun diferite lucruri, dar aici doar un lucru. Călărețul ține "o balanță în mână". Cele două cereale principale care constituie toiagul vieții trebuie împărțite în greutate și vândute la prețuri de foamete. Ele sunt grâul și orzul. Cea din urmă cereală, orzul, era consumată în general de către sclavi și de către cei sărăci, fiind mult mai ieftin decât prima și de calitate inferioară. Penny-ul englezesc din Versiunea Autorizată, păstrat în Versiunea Revizuită, este înșelător. Dinarul roman era egal cu aproximativ opt pence din moneda noastră; era plata zilnică a unui soldat și salariul zilnic al unui lucrător (Matei 20:2). De obicei, opt măsuri de grâu puteau fi cumpărate pentru un dinar, dar aici doar una, abia suficient, și nu mai mult, pentru a susține viața (*). Dar ce se întâmplă cu numărul de bătrâni, femei și copii incapabili să muncească? Dacă dinarul poate procura hrana necesară doar pentru o singură persană, ce se întâmplă cu mulțime care, din cauza infirmității sau a altei incapacități, nu sunt capabile să muncească! Oare foametea să fie experiența lor amară, iar moartea anticipată ca o fericită eliberare de agoniile foamei?

     (*)  Pâinea împărțită cu greutate (balanța) este un semn evident de lipsă (Lev. 26:26 ; Ez. 4; 10-17). Prin această pecete, însă, atât greutatea, cât și măsura sunt recunoscute, dar cu un caracter atât de limitat încât un număr mare de populații afectate de aceasta trebuie să sufere mizeria unei lipse reale de hrană.

     Însă făpturile vii nu sunt ele însele sursa acestei pedepse providențiale. Ele sunt legate în mod vital de tron (Apoc. 4:6), dar Dumnezeu este Cel care stă pe acesta, și va fi întotdeauna. Văzătorul aude un glas din "mijlocul celor patru făpturi vii", chiar din tronul Celui Etern, anunțând o foamete. Dumnezeu Însuși este sursa acestor judecăți preliminare și providențiale asupra oamenilor de pe pământ. Ele sunt aplicate de El, chiar dacă folosește agenți pentru împlinirea scopului Său.

     BOGAȚII AU FOST CRUȚAȚI

     6.6.1 - "Nu vătăma untdelemnul și vinul"

     Interdicția de a nu vătăma untdelemnul și vinul este considerată de unii ca semnificând o atenuare a foametei, așa cum se sugerează în afirmațiile anterioare. Dar acest lucru este greu de crezut. Oamenii nu puteau să supraviețuiască doar cu untdelemn și vin. Grâul și orzul erau esențiale. Untdelemnul și vinul erau considerate luxuri care se găseau doar pe mesele bogaților (Prov. 21:17 ; Ier. 31:12 ; Ps. 104:15). Prin urmare, pedeapsa venită prin această pecete lovește în special asupra claselor muncitoare. Cei bogați, cei înstăriți și clasele conducătoare sunt în mod evident exceptate. Dar ei nu vor scăpa. Căci în timpul celei de-a șasea pecete (v. 12-17), judecata este aplicată imparțial tuturor deopotrivă, de la monarh până la sclav.

     SOCIALISM

     Nu există oare o răsplată dreaptă în faptul că masele de oameni din aceste țări și din altele sunt primele lovite de judecată și făcute să sufere (*) chiar în circumstanțe în care acum par să triumfe? Un semn prevestitor al vremurilor este răspândirea socialismului, a evangheliei egalității între națiunile Europei. Diferențele consacrate de-a lungul timpului dintre stăpân și slujitor, dintre conducători și conduși, sunt disprețuite; bogăția și poziția socială, cu pretențiile lor respective, sunt tratate cu dispreț; iar munca și capitalul sunt considerate forțe opuse. Clasele muncitoare își acaparează rapid puterea și nu întârzie să profite de oportunitățile lor, cerând în același timp drepturi și privilegii suplimentare. Spiritul de insubordonare și de dispreț față de autoritate este răspândit. Sămânța este semănată, recolta va urma cu siguranță. Masele sunt văzute aici suferind din cauza lipsei mijloacelor de trai, în timp ce cei bogați, în bogăția și luxul lor, rămân neatinși, deși condamnați să sufere într-o perioadă ulterioară (*).

     (*)  Autorul vorbește aici despre tulburările, revoltele și luptele de clasă ce au avut loc în țările din vestul Europei, sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, unde s-a dezvoltat manufactura și apoi industria, și unde s-au ridicat curente și voci care susțineau egalitatea tuturor. Dintre cele mai renumite voci au fost cele ale lui Karl Marx și Friedrich Engels, care au pus bazele comunismului, de ale cărui rezultate au suferit foarte mulți oameni în diverse țări, n.t.

     

     A PATRA PECETE - MOARTEA ȘI LOCUINȚA MORȚILOR (HADES)

     Apoc. 6:7-8 - "Și, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând: Vino! Și am văzut: și iată un cal gălbui; și numele celui care ședea pe el era Moartea; și Locuința morților (Hades) urma cu el; și i s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabie și cu foamete și cu moarte și prin fiarele pământului".

     6.7.1 - A patra pecete - Moartea

     Acum este chemată o altă putere. Aceste judecăți inițiale cresc în severitate. Calul gălbui, care indică o nuanță cadaverică, este noul vestitor al judecății care se apropie.

     În cele trei peceți anterioare, călăreții nu au nume. Aici, numele călărețului este Moarte. "Cele patru peceți se îndreaptă asupra oamenilor vii; și astfel moartea, prin care sunt luați, este reprezentată cel mai proeminent; dar Iadului (Hades), care doar îi primește pe cei luați prin moarte, acționând ca un car mortuar, nu i se atribuie niciun cal propriu" (*). Hadesul nu urmează după, ci cu moartea. Aceștia doi sunt, într-un anumit fel, păzitorii trupurilor și sufletelor oamenilor. La sfârșitul domniei de o mie de ani își predau prizonierii și sunt ei înșiși nimiciți, personificați și aruncați în iazul de foc (Apoc. 20:14). Hadesul se referă la acea starea care urmează imediat morții și pe care învierea o încheie în mod necesar, starea dintre moarte și înviere. Moartea și Hadesul sunt folosite aici doar în legătură cu cei necredincioși. Ultimul cuvânt înseamnă pur și simplu "nevăzutul" și, prin urmare, termenul englezesc "Hell" (Iad) nu este echivalentul corect pentru "Hades". În această descriere impresionantă apare însuși împăratul terorii. Culoarea cadaverică a calului este în concordanță cu numele și caracterul călărețului. Moartea și Hadesul sunt tovarăși de nedespărțit. Împreună acționează în judecată și împart prada.

     (*)  Bengel, așa cum este citat de Hengstenberg.

     CELE PATRU JUDECĂȚI CUMPLITE ALE LUI DUMNEZEU

     Ni se amintește din nou faptul interesant că aceste judecăți, în succesiunea, caracterul, durata și asprimea lor, își au sursa în tronul lui Dumnezeu. "Autoritatea", citim, "i-a fost dată", lui, nu "lor". Expresia "lui" sau "lor" este controversată, dar indiciile din text ar trebui să fie decisive. Moartea acționează asupra oamenilor în viață. Hadesul revendică sufletele morților. Moartea vine, cu siguranță, înaintea Hadesului. Moartea se ocupă de cei vii, Hades de cei morți.

     În timpul peceților anterioare este menționat câte un instrument de judecată pentru fiecare, dar aici sunt patru, cele patru prin care Domnul (Iehova) a amenințat Ierusalimul vinovat din vechime. "Căci așa zice Domnul Dumnezeu: Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judecăți cumplite ale Mele: sabia și foametea și fiarele sălbatice și ciuma, ca să nimicesc din el pe om și pe animal" (Ez. 14:21). Singura diferență dintre ele este că în judecățile apocaliptice "fiarele" sunt menționate ultimele; "moartea", de asemenea, a treia din listă, ar trebui înțeleasă ca "ciumă", ca în nota de pe marginea Versiunii Revizuite. Sabia din a doua pecete și foametea din a treia sunt reproduse aici în a patra pecete, împreună cu alte două. Sabia scoasă din teacă din mâinile călărețului nemilos nu va fi retrasă până când sarcina ei divin rânduită nu se va termina. Iar foametea își va face lucrarea ei mortală, o moarte mai prelungită și mai dureroasă decât cea prin sabie. Atunci moartea sau ciuma își vor folosi secera cu efect fatal și vor culege o recoltă deplină. În cele din urmă, "fiarele pământului" vor desăvârși nimicirea.

     În timpul peceților anterioare, activitățile agricole, fără de care niciun popor civilizat nu poate exista, trebuie să fi fost abandonate. Masele de oameni din timpul celei de-a doua pecete foloseau sabia în loc de plug. Pământul rămânea nearat, iar în absența culturilor urma foametea, iar fiarele, părăsindu-și locurile obișnuite, adăugau la nenorocirea generală prădând oameni. Aceste "patru judecăți dureroase", sabia, foametea, ciuma și fiarele, vor fi în acțiune activă în același timp. Sunt judecăți contemporane. A le spiritualiza, așa cum fac mulți, a le face să vorbească o limbă străină sensului lor simplu și natural, înseamnă a răstălmăci Scriptura și a nu o interpreta corect. Prin îndurarea lui Dumnezeu sfera în care operează aceste judecăți este limitată la a "patra parte a pământului". Lumea romană de atunci este numită a "treia parte" (Apoc. 12:4). Întinderea sferei judecății este una limitată. Ce viitor îngrozitor le așteaptă pe populațiile fără Hristos din aceste țări!

     

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                          - XV -

     Walter Scott                                                                                                         STEM Publishing

     APOCALIPSA 5 - TRONUL ȘI MIELUL ÎNJUNGHIAT

     LEGĂTURA DINTRE CAPITOLELE 4, 5 ȘI 6

     În capitolul precedent am văzut imensul și gloriosul tron al Celui etern, simbolul puterii de guvernare al lui Dumnezeu pentru întregul univers. În jurul lui, toate persoanele și lucrurile sunt grupate în pozițiile lor respective. Gândul principal al capitolului este Dumnezeu, Conducătorul suveran al întregii creații, care guvernează conform naturii Sale și pe baza dreptății eterne. Nu este o parte a Cuvântului divin care trezește afecțiunile sufletului. Este o viziune care absoarbe mai degrabă ființa noastră ca creaturi. Viziunea rămâne, peisajul nu se schimbă, iar gloria nu este în niciun fel diminuată pe măsură ce adevărurile suplimentare conținute în capitolul 5 apar înaintea noastră.

     Există o legătură strânsă între capitolele 4, 5 și 6. Prima serie de judecăți este menționată în Apocalipsa 6. Marele actor este Mielul, în timp ce tronul, așa cum este văzut în capitolul 4, este sursa judecăților. Avem aici o continuare a viziunii deja văzută de văzător, cu două caracteristici proeminente și suplimentare, și anume cartea cu cele șapte peceți și un Miel înjunghiat. Putem observa că în acest capitol, pregătitor pentru acțiunea propriu-zisă a cărții, și anume JUDECATA, măreția Leului și blândețea Mielului sunt combinate și centrate în Cel care singur este vrednic să poarte aceste glorii duble.

     Acest capitol măreț este împărțit în patru părți, primele două fiind introduse prin cuvintele "am văzut" (v. 1, 2); următoarele două părți (v. 6, 11) sunt introduse prin aceleași cuvinte "am văzut". Pe scurt, subiectele sunt: primul, cartea; al doilea, provocarea; al treilea, cântarea; al patrulea, închinarea.

     CARTEA CU CELE ȘAPTE PECEȚI

     Apoc. 5:1 - "Și am văzut în (lit. "pe") mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron o carte, scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți".

     Această carte sau sul este, cu siguranță, un simbol. Cartea vieții (Apoc. 3:5 ; 13:8) este un registru de nume ; cărțile faptelor (Apoc. 20:12) sunt înregistrările ale acțiunilor umane. Dar cartea văzută de văzător conține pe deplin REVELAȚIA SCOPULUI ȘI SFATULUI LUI DUMNEZEU ÎN LEGĂTURĂ CU LUMEA. Ea conține istoria viitorului și ne oferă pașii succesivi necesari pentru instaurarea Împărăției mondiale a lui Hristos. Dumnezeu este pe cale să-L aducă din nou pe Întâiul Său născut în lume în mijlocul aclamațiilor îngerilor (Evrei 1:6), iar sulul cu șapte peceți dezvăluie cum se va realiza acest lucru. Cuprinsul cărții acoperă perioada de la ruperea primei peceți (Apoc. 6) până la sfârșitul domniei Împărăției și începutul stării eterne (Apoc. 11:18).

     Cartea era pe mâna dreaptă a Celui Etern. Poziția sulului era în concordanță cu proclamația îngerului (v. 2); lucrul acesta însemna în sine o provocare pentru univers, de a prezenta (sau : de a aduce) pe Cineva, de o suficientă valoare, pentru a se apropie de locul de onoare deosebită (Ps. 110:1 ; Efes. 1:20) și a lua cartea.

     Cartea sau sulul era "scris pe dinăuntru și pe dinafară"(*), semnificând astfel că întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la această lume era dezvăluit aici; nicio altă revelație a scopurilor lui Dumnezeu nu trebuie să fie aprobată. Această carte a fost scrisă în întregime (comp. Ezechiel 2:10).

     (*)  Unii ar pune propoziția astfel: "scrisă pe dinăuntru și pe dinafară pecetluită cu șapte peceți (fără virgulă între "dinafară" și "pecetluită", n.t.). Dar unde altundeva ar putea fi pecetluită decât pe dinafară? De ce se spune așa? obiectează ei. Răspunsul este că se obișnuia să se umple un sul și să se continue scrierea pe dinafară. Sulul văzut de Ezechiel (2:10) era, suntem informați în mod expres, "scris pe dinăuntru și pe dinafară" (fără să se spună că era pecetluit, n.t.). Plinătatea și caracterul complet al anunțurilor profetice care urmau să fie dezvăluite par a fi gândul conceput în sulul scris pe ambele părți.

     5.1.1 - "Pecetluită cu șapte peceți"

     Fiecare pecete închide o anumită porțiune a cărții; prin urmare, conținutul este revelat succesiv pe măsură ce pecețile sunt deschise în ordine. Dar întregul este absolut ascuns oamenilor și îngerilor până când va fi deschis de către Miel. Profetul Daniel  (Dan. 12:4) a fost instruit să "țină ascunse cuvintele și să pecetluiască cartea până la timpul sfârșitului";  în timp ce văzătorului de pe Patmos (Apocalipsa 22:10) i se poruncește exact opusul: "Nu pecetlui cuvintele profeției cărții acesteia, căci timpul este aproape". Primul trebuia să pecetluiască; cel de-al doilea nu trebuia să pecetluiască. Chiar și Daniel, înălțat mai presus de contemporanii săi pentru numeroasele și cuprinzătoarele revelații și viziuni care i-au fost acordate, spune: "Și am auzit, dar n-am înțeles" (Daniel 12:8-9). Acum însă, pentru că am ajuns la "timpul sfârșitului", nu chiar la "sfârșit", totul este deschis. Cartea profețiilor este complet deschisă și revelată. Pentru noi, cartea cu șapte peceți, cu dezvăluirea ei completă și minuțioasă a viitorului, nu mai este un mister ascuns. Profeția, altădată o taină, acum nu mai este așa.

     PROVOCAREA ÎNGERULUI

     Apoc. 5:2-3 - "Și am văzut un înger puternic, vestind cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile? Și nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea". 

     5.2.1 - "Am văzut un înger puternic".

     Atenția universului moral și inteligent trebuie îndreptată către cartea care stă în palma deschisă a Celui de pe tron. Îngerii "excelează în putere" (Ps. 103:20), dar puterea lor este exercitată doar pe calea ascultării instantanee de voința Creatorului. Fiecare dintre nenumăratele miriade ale oștirilor cerești este ținută în dependență de Acela a cărui voință este fericita lor slujire. Toți îngerii sunt puternici, dar există măsuri, ranguri și ordine printre ei. Există îngeri proeminenți printre tovarășii lor, precum Gabriel Mihail, etc.(*). Glasul unuia dintre acești îngeri ai puterii pătrunde până la marginile universului, cercetând "cerul", locuința lui Dumnezeu; "pământul", locuința oamenilor; și "sub pământ", locuința altor ființe inteligente. Acești trei termeni indică întinderea universului. Pretutindeni și la fiecare ființă ajunge glasul îngerului.

     (*)  "Arhanghelul Mihail" (Iuda 9). Scriptura nu vorbește niciodată despre "arhangheli" (excepție fiind 1 Tes. 4:16, n.t.). Scriitorii iudei împart oștile îngerești în ordine și clase precum "Tronuri, Stăpâniri, Virtuți, Domnii, Puteri", diviziune la care face referire în mod evident Efeseni 1:21. În domeniul supranaturalului, slujitorii nevăzuți ai voinței divine îndrumă, controlează și influențează în orice mod activitățile oamenilor. Ei sunt slujitorii lui Dumnezeu.

     5.2.2 - "Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?"

     Nu există competență morală pentru a răspunde la proclamația angelică. Universul în toate părțile sale - "Cele trei împărății ale creației" (Filip. 2:10) - nu posedă o ființă competentă pentru a dezvălui și a executa planurile lui Dumnezeu; "nimeni", se citește în Versiunea Autorizată; "nimeni", un termen cu o semnificație mult mai largă, se citește pe bună dreptate și în Versiunea Revizuită (același termen și în română, n.t.). A "deschide cartea și a-i rupe pecețile" sunt considerate acțiuni separate. Ordinea naturală ar fi fost mai întâi să se rupă pecețile pentru ca să fie deschisă cartea. Importanța proclamării îngerului, însă, este de a deschide cartea pentru a-i dezvălui conținutul; și ruperea peceților, execuția lor ca în Apocalipsa 6. Puterea morală a acestor acte (deschidere și rupere, n.t.) este punctul în discuție. Provocarea rămâne fără răspuns. Acțiunea necesita valoare morală și o capacitate dovedită care nu se găsește la nicio ființă creată.

     VREDNICIA MIELULUI

     Apoc. 5:4-5 - "Și am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Și unul din bătrâni mi-a spus: Nu plânge! Iată, Leul care este din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei".

     Durerea văzătorului este subliniată prin folosirea pronumelui "eu", care este emfatic (care sugerează o anumită exagerare, n.t.) în greacă, "am plâns mult". Ioan este considerat aici ca reprezentantul sentimentului profetic la "timpul sfârșitului" sau "zilele din urmă". Sufletul său este tulburat în interiorul său, în timp ce privirea se oprește asupra sulului pecetluit care se află în mâna deschisă a Celui așezat pe tron, fără ca nimeni din imensa creație a lui Dumnezeu să fie vrednic să-i dezvăluie conținutul și să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile lui Ioan au fost numite "slăbiciunea făpturii", dar dacă "a plâns mult" este uneori expresia slăbiciunii, totuși, este în egală măsură expresia unui sentiment drept și evlavios. S-a remarcat: "Apocalipsa nu a fost scrisă fără lacrimi, și nici nu poate fi înțeleasă fără lacrimi". Dar cartea trebuie deschisă. Și, întrucât închinarea de cel mai înalt nivel și o cunoaștere intimă a gândului lui Dumnezeu sunt caracteristici ale bătrânilor încununați și glorificați sau a reprezentanților celor mântuiți, unul dintre acești bătrâni este cel care îl consolează pe văzătorul care plânge, îndreptându-i atenția către Unul calificat în toate privințele să dezvălui sfaturile divine și să le aducă la un rezultat triumfător. Cine este El? Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David. Ce a făcut El? El a biruit orice putere spirituală prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El are un drept necontestat în Sine Însuși și, datorită a ceea ce a făcut, să Se așeze la dreapta Celui Etern, și să ia cartea și să pună în aplicare sfaturile lui Dumnezeu.

     5.5.1 - "Leul din seminția lui Iuda" (Geneza 49:9).

     Patriarhul fiind pe moarte, oricât de pătrunzătoare ar fi fost viziunea lui spirituală, nu și-ar fi putut imagina că glorioasa lui prezicere (v. 8-10) avea în vedere venirea lui Mesia, aproape 4000 de ani mai târziu, Cel care, în puterea, măreția și suveranitatea Lui irezistibilă, avea să asigure binecuvântarea lui Israel și a întregului pământ. În caracterul Său de leu, El zdrobește orice putere împotrivitoare, și stabilește Împărăția Sa universală pe ruinele oricărei opoziții. Aici, valoarea și puterea se combină.

     5.5.2 - "Rădăcina lui David"

     Dar aici se folosește un alt titlu pentru Domnul nostru. De ce David? De ce nu Moise sau Avraam? David este reprezentantul împărăției; Moise este expresia legii; Avraam, depozitarul făgăduinței. Acum, aceste două capitole (4 și 5) au ca subiect principal drepturile și gloria Împărăției lui Hristos. Tronurile și cununile sunt menționate frecvent și, de fapt, caracterizează această porțiune sublimă a Apocalipsei. Prin urmare, întrucât întrebarea este despre introducerea Împărăției, atunci David este numit în mod potrivit. Hristos este atât Rădăcina, cât și Vlăstarul lui David (Apoc. 22:16). El este în primul ca Divin, iar în cel de-al doilea ca Om. El este atât Rădăcină, cât și Ramură (Isaia 11).

     În versetul 4, cuvintele din Versiunea Autorizată "și să citească" sunt omise pe bună dreptate în Versiunea Revizuită.

     VIZIUNEA MIELULUI ÎNJUNGHIAT

     Apoc. 5:6-7 - "Și am văzut în mijlocul tronului și al celor patru făpturi vii și în mijlocul bătrânilor, un Miel (lit. "Mielușel", diminutiv folosit în toată cartea Apocalipsa) stând ca înjunghiat, având șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul; și a venit și a luat cartea (unele ms. omit) din mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron".

 

     5.6.1 - "Un Miel stând ca înjunghiat".

     Văzătorul "a plâns mult". Bătrânii, conducătorii preoției cerești, cunoșteau și puteau interpreta în mod divin gândul lui Dumnezeu. Ceea ce era întuneric pentru Ioan era lumină pentru ei; ceea ce era motiv de întristare pentru el era bucurie pentru ei. Unul dintre bătrâni i-a îndreptat atenția văzătorului care plângea către Acela care, în măreție și putere neclintită, avea pe lângă acestea drepturi personale și dobândite care Îl îndreptățeau să dezvăluie și să pună în aplicare planurile lui Dumnezeu. Dar când Ioan s-a uitat, a văzut un "miel"(*) în loc de un "leu". O slăbiciune aparentă în loc de măreție.

     (*)  Termenul miel apare în Apocalipsa de douăzeci și opt de ori: cuvântul folosit semnifică diminutivul unui animal, Arnion (gr., mielușel), nu Amnos (gr., miel), ca în Evanghelie (Ioan 1:29), etc.). Cuvântul leu este aplicat o singură dată lui Hristos în această carte.

     În mijlocul scenei cerești stătea un Miel (lit. "Mielușel") ca înjunghiat. Urmele rănilor Lui, văzute de ucenici când a înviat (Ioan 20:20, 25, 27), sunt văzute acum de Ioan la El glorificat. Amintirile de la Calvar sunt păstrate ca o comoară în cer(*). Ioan Botezătorul L-a arătat pentru prima dată pe Isus pe pământ ca fiind "Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1:29-36); apostolul Ioan Îl privește acum în același caracter în ceruri. Dar cât de diferită este poziția! Acolo, rănit și înjunghiat (Isaia 53); aici, centrul puterii și gloriei cerului, purtând totuși în Persoana Sa semnele și cicatricile crucii.

     (*)  Nu vedem nicio dificultate în a presupune că în trupul glorificat al Domnului nostru binecuvântat se vor vedea semnele și cicatricile de neșters ale crucii (Ioan 20:20-27). 

     "Mielul stând" între tron și bătrâni este primul pas spre asumarea moștenirii. El este gata să-Și ia marea Sa putere și domnie. În prezent, El stă cu Tatăl Său pe tronul Său (Apoc. 3:21) și cu Domnul (Iehova) la dreapta Sa (Ps. 110:1). Dar timpul de răbdare este văzut de către văzător ca fiind încheiat. Mielul părăsește "tronul" și "dreapta" și stă gata să acționeze. Statul în picioare sugerează pregătirea pentru acțiune; șederea se referă la o stare de liniște.

     5.6.2 - "Având șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul".

     Aici, numărul mistic "șapte", care indică perfecțiunea, este repetat de trei ori. Puterea și inteligența sunt simbolizate prin "coarne" și "ochi", precum și plinătatea administrării Duhului Sfânt în guvernare în "cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Toate sunt perfecte și toate sunt legate de guvernarea pământului, care este pe cale să fie asumată de către Miel în caracterul Său de răscumpărare "ca înjunghiat".

     5.7.1 - "A venit și a luat cartea" 

     Mielul a înaintat și a luat cartea "din mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron". Ce combinație de glorii și drepturi se concentrează în Preaiubitul lui Dumnezeu! Măreția și puterea Leului, blândețea și caracterul jertfitor al Mielului, combinate cu toată puterea și inteligența, sunt arătate în mod evident în Persoana Celui glorios privit de către văzător. Apoi, cât de severe și simple sunt cuvintele cu care este relatată acțiunea maiestuoasă. Deschiderea sulului cu șapte peceți de pe mâna Domnului (Iehova) sugerează o acțiune de un caracter atât de important încât numai crucea o depășește, o lucrare care implică gloria lui Dumnezeu și binecuvântarea creației, și una în care universul întreg este direct interesat (v. 11-14). El "a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care ședea pe tron". Nici creionul artistului, nici pana istoricului nu sunt necesare aici. Simplitatea naturală a relatării este divină. "Simplu și maiestuos, fără nicio fală de cuvinte sau vreun efort de a decora scena", scrie Moses Stuart. "Cât de calm și sublim!" spune FW Grant. Și suntem întru totul de acord cu aceste mărturii.

     CELE PATRU FĂPTURI VII ȘI BĂTRÂNII ; CÂNTAREA CEA NOUĂ

     Apoc. 5:8-10 - "Și, când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având (se referă numai la bătrâni) fiecare o harfă și potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Și ei cântau o cântare nouă, spunând: Vrednic ești să iei cartea și să-i deschizi pecețile, pentru că ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminție și limbă și popor și națiune și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți pe pământ".

     5.8.1 - "S-au prosternat înaintea Mielului" 

     În capitolul precedent, Domnul (Iehova), în măreția și eternitatea Ființei Sale, precum și în relația față de toată creația ca Domn, Susținător și Creator al ei, provoacă închinarea profundă a celor patru făpturi vii și a bătrânilor. Nu este menționat niciun înger ca luând parte la închinare. Dar aici, Îl avem ca centru al închinării cerului pe Mielul înjunghiat și, în consecință, toată creația este pusă în mișcare până în adâncul ei. Aici sunt caracteristici suplimentare de interes pentru inimă, motive și rațiuni suplimentare de închinare, care nu se regăsesc atunci când Iehova, ca atare, este în centrul atenției. Mielul înjunghiat aduce înaintea noastră pe Sfântul Suferitor al pământului, respins și răstignit, fără a rosti niciun cuvânt de reproș și fără a exercita puterea în Numele Său, cu excepția puterii pasive de a suferi. Acum totul este schimbat în mod binecuvântat. Mielul a stat altădată în mijlocul cetei batjocoritoare (Matei 27:27-31) tăcut, supus, fără împotrivire, singur în sfințenie, în demnitate calmă, îndurând până la capăt disprețul josnic și crud al oamenilor feroce din jurul Lui, care și-au revărsat loviturile peste capul Său lipsit de apărare, plecându-și genunchi în mod batjocoritor înaintea Lui, acoperindu-L cu scuipatul lor dezgustător, L-au încununat și străpuns cu spinul ascuțit, au pus o trestie în mâinile Sale legate, L-au dezbrăcat și, cu lovituri și batjocuri, și-au satisfăcut plăcerea josnică și depravată. Tăcut și răbdător în agonia Sa, El a stat în mijloc. Acum, același Miel, purtând în Persoana Sa semnele patimilor Sale, este văzut aici ca Obiect al închinării cerului. Niciun glas nu poate să tacă atunci când apare Mielul înjunghiat.

     Aici, făpturile vii se unesc cu bătrânii într-o prosternare profundă înaintea Mielului. Observați, de asemenea, momentul și ocazia. Cât de potrivit! "Când a luat cartea", ei "s-au prosternat înaintea Mielului". Acel moment suprem spre care tind toate căile lui Dumnezeu, după care creația suspină, Israel tânjește și sfinții speră și se roagă, a sosit. Prima sa acțiune este transferul frâielor guvernării către Mielul înjunghiat. Domnia trebuie să aibă un caracter mediator. Sceptrul va fi mânuit de Hristos în asociere cu sfinții Săi cerești, reprezentați aici de bătrâni, și împreună cu alte grupuri mântuite, dar martirizate, ulterior înălțate.

     5.8.2 - "Având fiecare o harfă și potire de aur pline cu tămâie".

     Lucrul acesta se aplică bătrânilor, nu făpturilor vii. Acestea din urmă fac parte din guvernarea executivă a lui Dumnezeu și, întrucât această guvernare trebuie să fie administrată de Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc dreptul și titlul Său la stăpânirea universală. Făpturile vii și bătrânii se închină Domnului (Iehova) în Apocalipsa 4, ei se închină în mod egal Mielului în Apocalipsa 5. Ce dovedește aceasta dacă nu că Fiul este egal cu Tatăl și că, indiferent de gloriile suplimentare pe care le-a dobândit prin întrupare și ispășire, totuși El, Fiul, este Dumnezeu și, ca atare, are dreptul la închinarea oricărei ființe create.

     5.8.3 - "O harfă"

     În lauda milenară a pământului sunt numite diferite instrumente muzicale (Ps. 149 ; Ps. 150). Dar lauda corală a oștirilor cerești este reprezentată doar de harfă. Harfa și cântarea corespund mulțimii martirizate a lui Iuda (Apoc. 15:2). În lauda și închinarea directă adusă lui Iehova în vechime, harfa pare a fi folosită mai frecvent decât orice alt instrument muzical, datorită combinației sale rare de note solemne, mărețe, cu acorduri line și tandre sub mâna unui interpret iscusit (Isaia 24:8 ; Ps. 33:2 ; Ps. 43:4 ; 1 Cr. 25:6). Cântarea și harfa sunt menționate în general împreună.

     5.8.4 - "Potire(*) de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților"

     Lauda preoțească (harfa) și slujirea (potirele) sunt unite aici. În 2 Cronici 3 și 4, templul și vasele prefigurează scena milenară în unele dintre aspectele sale cele mai înalte. Ceea ce erau potirele de aur (rom. "ceștile") în templu (2 Cr. 4:22), așa sunt potirele de aur din mâinile sfinților cerești, cu propriile lor diferențe caracteristice. "Potirele de aur" marchează valoarea lor și atestă slujba înaltă și sfântă pentru care sunt folosite. "Pline cu tămâie (autorul a scris "tămâi" pentru că în greacă tămâia este la plural, n.t.)"(**). Nu este un singur parfum, ci mai multe. Mireasma este plină și diversificată. "Tămâie, care sunt rugăciunile sfinților". Rugăciunea pe pământ este tămâie în cer. Uneori socotim rugăciunile noastre ca fiind lipsite de valoare. Ah! nu este așa. Dumnezeu, în felul Său unic și în harul Său bogat, prețuiește strigătele și mijlocirile noastre, iar acestea se înalță la El ca tămâie.

     (*)  "Un vas larg și deschis" ; vezi nota de subsol utilă, p. 158, "Prelegeri despre Cartea Apocalipsei", de William Kelly.

     (**) "Am îndrăznit să folosesc un plural care să se potrivească originalului, care implică o varietate de parfumuri plăcute." - Hooper.

     Dar cine este grupul de sfinți care se roagă și de care preoția cerească este atât de profund interesată? Partea centrală a cărții indică suficient de clar existența unui grup de martori pe pământ în timpul judecăților apocaliptice, un grup salvat dintre iudei și națiuni (Apoc. 11:7-10). Acești sfinți care suferă sub puterea civilă apostată (Fiara, conducătorul imperiului roman restabilit) și sub puterea religioasă apostată (Antihristul), vor avea dezlănțuită asupra lor furia lui Satan, care lucrează prin conducătorii săi de pe pământ. Toți suferă în săptămâna cumplită de șapte ani (Daniel 9:27) care precede zorii mileniului. Mulți sunt martirizați și, prin urmare, li se atribuie un loc și o parte cerească; alții supraviețuiesc și alcătuiesc nucleul locuitorilor mileniului care se vor bucura de venirea publică și de domnia dreaptă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Rugăciunile acestor sfinți sunt tămâie(*). Dar rețineți cu atenție că bătrânii nu acționează nici ca mediatori, nici ca mijlocitori. Ei nu prezintă aceste rugăciuni lui Dumnezeu și nici nu le măresc valoarea prin mijlocire. Bătrânii din cer sunt frații acelor sfinți care suferă pe pământ. Este ciudat, deci, că nu sunt interesați de luptele și conflictele de aici, de care au avut parte odinioară. Dar atitudinea lor, deși profund empatică, este pasivă. Îngerul-preot care adaugă tămâie la rugăciunile sfinților nu este o ființă creată (Apoc. 8:3-4); Hristos, și numai El, este competent să facă acest lucru. Numai El este Mediatorul (1 Tim. 2:5) și Mijlocitorul (Rom. 8:34). Un Mediator, care este "Omul Isus Hristos"). Doi Mijlocitori, Hristos în cer și Duhul Sfânt în noi acum(**).

     (*)  Mulți care au scris despre Apocalipsa susțin că harfa și potirele cu tămâie semnifică lauda și rugăciunile celor mântuiți în cer. Prima variantă este adevărată, dar, cu siguranță, nu și ce-a de-a doua. Rugăciunea, ca expresie a nevoii, nu-și are locul în cer. Este inutil să cităm Apocalipsa 6:9 care să susțină contrariul. "Sub altar" și așteptarea învierii trupului nu este același lucru cu învierea și glorificarea în cer și dincolo de nevoie, așa cum sunt, fără îndoială, bătrânii.

     (**)  În Biblia în rom. este folosit același termen "Mijlocitor" în ambele cazuri, pe când în engleză și franceză diferă, "Mediator" și "Mijlocitor", chiar dacă se pare că au același înțeles, n.t.

     5.9.1 - "Și ei (bătrânii) cântau o cântare nouă"

     În cartea Geneza nu este consemnată nicio cântare. Patriarhii erau oameni cu gândire profundă și cu o minte serioasă, nu veselă. Prima cântare de pe pământ despre care avem vreo relatare este menționată în Exod 15. Izbăvirea care fusese realizată pentru Israel (Exod 14) a alcătuit temelia și materialul atât pentru cântare (Exod 15:1-19), cât și pentru refren (v. 21). Cântarea veche este Dumnezeu celebrat în gloria creației (Iov 38:7). Cântarea din textul nostru este numită "nouă" datorită temei sale - răscumpărarea, nu tipică, ci împlinită în mod efectiv; "nouă" pentru că este cântată în cer în pragul izbucnirii depline a bucuriei milenare. Putem observa că nu există nicio cântare în Apocalipsa 4, și nici nu se spune în Scriptură că îngerii cântă. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului (Apoc. 15:3) se unesc pentru a celebra căile trecute ale lui Dumnezeu cu Israel și harul Său prezent în și prin Miel. "Cântarea despre creație trebuie să cedeze locul, în întindere și melodie, cântării despre triumfurile lui Isus" (JGB), și aceasta este cântarea cea nouă care are ca temă și conținut Mielul biruitor al lui Dumnezeu; o cântare care îmbrățișează trecutul și viitorul, crucea și Împărăția. Oricât de măreață a fost cântarea lui Israel când a fost cântată pe țărmul estic al Mării Roșii, aceasta este incomparabil mai măreață prin caracterul și evenimentul său. Cei mântuiți cântă despre El și pentru El.

     5.9.2 - "Vrednic ești să iei cartea și să-i deschizi pecețile"

     Este remarcabil cum introducerea Mielului exclude orice altceva. Prin acel caracter care Îl prezintă, ca fiind înjunghiat, El atrage atenția cerului. Unde este Leul din seminția lui Iuda? Leul face loc Mielului. Sub titlul anterior, care este unul de putere și autoritate, El va apăra cauza poporului Său asuprit, Israel, și pe drumul Său victorios El nu Se va odihni până când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Însă acel titlu de putere suverană este între timp în așteptare, iar Mielul este toată gloria în cer și pe pământ. Desigur, puterea Leului și harul Mielului se concentrează în Isus. Aici, Mielul este abordat personal prin cântare. Este celebrată vrednicia Sa de a dezvălui și de a executa planurile lui Dumnezeu. În continuare, este menționat temeiul vredniciei Mielului de a împlini scopurile lui Dumnezeu până la un rezultat deplin și glorios.

     5.9.3 - "Pentru că ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminție și limbă și popor și națiune".

     Ca Leul din seminția lui Iuda, El acționează cu putere, dar ca Mielul, El a fost înjunghiat. Aici, împlinirea planurilor de har și glorie ale lui Dumnezeu este atribuită crucii ca bază. "Pentru că ai fost înjunghiat". Fără cruce, Hristos ar fi intrat singur în sferele de glorie; fără ea nu ar fi putut exista răscumpărare pentru păcătoși. Crucea este cel mai măreț sfat al eternității și cel mai măreț fapt al timpului. Este temelia de neclintit pe care se sprijină binecuvântarea lui Israel și a creației, precum și gloria Bisericii și a sfinților din ceruri.

     Răscumpărarea rasei umane este o născocire a minții teologice și absolut lipsită de autoritate scripturală. Oferă Filipeni 2:10-11 ; Coloseni 1:20 ; Faptele Apostolilor 3:21cel mai mic sprijin ideii că toate lucrurile, persoanele și demonii vor fi răscumpărați sau readuși la starea lor originală? Răspundem categoric: "Nu!" Filipeni 2:10-11 afirmă supunerea universului față de Hristos, dar supunerea nu înseamnă răscumpărare. Coloseni 1:20 limitează împăcarea tuturor lucrurilor (nu a persoanelor) din cer și de pe pământ, lumea de dincolo ("de sub pământ") fiind exceptată. Fapte 3:21 se referă la plinătatea binecuvântării milenare, mărturia profeției. Dar, în loc să proclame răscumpărarea tuturor oamenilor, profeții din vechime o resping în mod categoric (Daniel 12:2 ; Isaia 66:24). Dar ce se poate spune despre mărturia solemnă a văzătorului de pe Patmos (Apoc. 19:19-20 ; 20:7-15)?  Nu există răscumpărare a rasei umane, ci a persoanelor din afara ei, iar această distincție este în deplină concordanță cu vechea mărturie a lui Moise din Ps. 90:3 : "Tu îl întorci pe om (rasa muritoare) în țărână (unele trad. "la piere") și zici: Întoarceți-vă, fii ai oamenilor!" (indivizi). Cumpărarea este universală și sugerează o schimbare de proprietar. Răscumpărarea este specială și se referă la o schimbare de stare. "Răscumpărați pentru Dumnezeu", atunci suntem ai Lui. Nu doar atât, dar, scrie apostolul, "ne și lăudăm în Dumnezeu" (Rom 5:11), cea mai înaltă stare morală compatibilă cu creatura. Cu ce preț infinit a fost asigurată binecuvântarea noastră! "Prin sânge". Răscumpărarea trecută a lui Israel a fost efectuată prin putere (Exod 15:13 ; Ps. 106:10); răscumpărarea păcătoșilor din rasa umană este prin sânge (1 Pet. 1:18 ; Rom. 3:24). Distribuția familiei umane se încadrează în factorul său obișnuit și binecunoscut, patru, adică seminții, limbi, popoare și națiuni. Dintre acestea, Dumnezeu adună și răscumpără un popor pentru Sine.

     Apoc. 5:10 - "Și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți pe pământ!"

     Pronumele "ei" în loc de "noi", ca în Versiunea Autorizată, marchează o distincție importantă pentru interpretarea acestui pasaj important. Bătrânii nu cântă despre propria lor răscumpărare, ci despre cea a unui popor de pe pământ. Slujirea lor preoțească era în numele altora, așa că aici cântarea lor este despre cei mântuiți din acel timp de pe pământ. Ei cântă și celebrează binecuvântarea altora, nu a lor. Ce gând altruist! Ce lipsă de gelozie! Cât de puternic este interesul pentru lucrarea harului lui Dumnezeu pe pământ în timpul intervalului interesant dintre Răpire (1 Tes. 4:17) și Venirea Domnului în putere (Apoc. 19:11-14). Cei răscumpărați din cer se bucură să declare binecuvântarea celor răscumpărați de pe pământ. "I-a făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru", demnitate imperială și apropiere preoțească. "Și vor împărăți pe pământ". Ierusalimul va deveni capitala guvernării pământului în timpul erei binecuvântate care va veni (Ier. 3:17), iar poporul evreu, mântuit atunci în întregime, va prelua conducerea națiunilor (Ez. 48:15-35 ; Isaia 52:1-10 ; Ps. 47). Dar sfinții cerești vor împărăți "peste (deasupra)" nu "pe" pământ. Împărăția Tatălui și Împărăția Fiului (Matei 13:41, 43) sugerează sfere diferite de binecuvântare. Toți sfinții care mor, împreună cu cei schimbați la venirea Domnului (1 Tes. 4:15 ; 1 Cor. 15:51-52), împărățesc peste (deasupra, n.t.) pământ în asociere binecuvântată cu Hristos. Ei nu sunt supuși ai Împărăției; ei sunt împărați și sunt prezentați în număr complet ca fiind gata să-și asume funcțiile imperiale, după cum vedem în Apocalipsa 20:4. Domnia noastră, în ce privește caracterul ei, își ia modelul de la El, unirea autorității imperiale cu harul preoțesc (vezi Zah. 6:13, "El va fi preot pe tronul Său").

     VREDNICIA MIELULUI 

     LAUDA ADUSĂ LUI DUMNEZEU ȘI MIELULUI DE CĂTRE UNIVERSUL INTELIGENT

     Apoc. 5:11-14 - "Și am văzut: și am auzit glas de îngeri mulți de jur împrejurul tronului și al făpturilor vii și al bătrânilor; și numărul lor era de zeci de mii de zeci de mii și mii de mii, spunând cu glas tare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea și bogății și înțelepciune și tărie și onoare și binecuvântare! Și pe orice făptură vie care este în cer și pe pământ și sub pământ și pe mare și pe toate cele din ele le-am auzit spunând: A Celui care șade pe tron și a Mielului fie binecuvântarea și onoarea și gloria și puterea, în vecii vecilor! Și cele patru făpturi vii spuneau: Amin! și bătrânii s-au prosternat și s-au închinat".

     "Am văzut" și "am auzit" sunt expresii care arată atenția captivată a văzătorului(*). Introducerea îngerilor în scena cerească și locul pe care îl ocupă este de un interes profund. Ei au anunțat nașterea lui Isus și L-au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte de un răsunet etern (Luca 2:8-14); un înger I-a slujit în grădina întunecată, în timp ce umbra îngrozitoare a crucii și agonia se odihneau peste duhul Său (Luca 22:43); doi îngeri au vestit învierea Sa (Ioan 20:12-13); și doi, de asemenea, au mărturisit despre înălțarea Sa (Fapte 1:10-11). Când El a reintrat în casa Lui cerească, atunci s-a împlinit acele cuvinte ale credinței creștine "văzut de îngeri" (1 Tim. 3:16). Întregul sistem creștin este o chestiune de cercetare și interes pentru oștirile cerești (1 Pet. 1:12). Ei se bucură să slujească acum moștenitorilor mântuirii (Evrei 1:14), așa cum va fi bucuria lor să-i slujească în glorie (Apoc. 21:12). Ei Îl vor însoți pe Domnul în oștiri nenumărate la intrarea Sa triumfală în această lume (Matei 25:31 ; Evrei 1:6). Nu se spune despre îngeri că ei iubesc sau că sunt iubiți.

     (*)  Prima expresie, adică "am văzut", apare de patruzeci și patru de ori; cea de-a doua, adică "am auzit", de douăzeci și șapte de ori. Acestea se găsesc împreună în secțiunea de încheiere a cărții. În a cincea și ultima mențiune a lui Ioan ca scriitor al Apocalipsei, el ne asigură de două ori că "a auzit și a văzut aceste lucruri" (Apoc. 22:8). Mărturia apostolului despre faptul că aceste viziuni au fost văzute și diversele glasuri și sunete au fost de fapt auzite, este personală și decisivă.

     În mijloc stă Mielul înjunghiat, în jurul tronului făpturile vii și cei răscumpărați, în timp ce cercul exterior este alcătuit din îngeri al căror număr depășește orice calcul omenesc (vezi Daniel 7:10)(*). Ca răspuns la cântarea celor răscumpărați, oștirile îngerești spun, în timp ce bătrânii cântă. Există mai mult decât diferență în aceasta, căci, deși îngerii Îl cunosc pe Miel, ei nu pot spune "El fost înjunghiat pentru noi". Noi Îl cunoaștem într-un mod mai profund, mai deplin, mai personal decât îngerii. El a murit pentru noi, nu pentru ei; de unde și diferența, noi "cântăm", ei "spun". Nu se spune niciodată că îngerii cântă. Observați, de asemenea, că bătrânii, în cântarea lor, se adresează în mod direct Mielului, în timp ce îngerii, în conformitate cu locul și slujba lor, adoptă o formă de adresare mai distantă. Primii Îi cântă Lui, cei din urmă vorbesc despre El. Izbucnirea deplină de laudă din partea oștirilor îngerești este grandioasă. Armonia nu este afectată de nicio notă discordantă. Ei Îi atribuie cel mai mare număr de atribute (șapte) (**), așa cum fac și în Apoc. 7:12 ; în primul caz (cap. 5:12), însă, Mielul înjunghiat este motivul mărturiei lor, în timp ce în al doilea (cap. 7:12) motivul este "Dumnezeul nostru", Dumnezeul îngerilor și al oamenilor. Ordinea în care sunt denumite atributele în cele două cazuri, de către oștirile îngerești, diferă. Există și alte aspecte minore demne de remarcat în aceste atribuiri de laudă. Cei șapte termeni indică cea mai înaltă și mai perfectă expresie pe care o poate oferi o creatură. Ei reprezintă lauda deplină și perfectă a celei mai înalte dintre creaturile lui Dumnezeu.

     (*)  În legătură cu numerele prezentate de către văzător și de către profet, ordinea observată nu este aceeași. Ioan prezintă mai întâi numărul mai mare ("zeci de mii de zeci de mii"), în timp ce Daniel menționează mai întâi numărul mai mic ( "mii de mii"). Dar, în esență, nu există nicio diferență.

     (**)  "Puterea" este numită mai întâi deoarece circumstanțele cer exercitarea ei imediată. Îi este atribuită "puterea" în caracterul ei cel mai larg și mai cuprinzător. "Bogățiile, bogăția universului, fizică și morală, Îi aparțin. "Înțelepciunea", așa cum se vede în toate căile și lucrările lui Dumnezeu, urmează în listă. "Tăria" este acea calitate care permite cuiva să execute ceea ce voința hotărăște să fie făcut. "Onoarea" implică faptul că fiecare semn de apreciere publică este demn de a fi conferit Mielului. "Gloria" se referă la manifestarea publică și morală, de care Mielul este considerat singurul vrednic. "Binecuvântarea", fiecare formă și caracter de binecuvântare sau fericire, este atribuită aici Mielului.

     Însă valul deplin al laudei nu s-a epuizat încă. El continuă să curgă, adunând forță și volum, până cuprinde întreg universul. "Și pe orice făptură care este în cer și pe pământ și sub pământ și pe mare și pe toate cele din ele", imensul univers al lui Dumnezeu în toate părțile sale. Domnul (Iehova) pe tronul Său și Mielul sunt obiectele adorării universale. Atribuirea de patru ori a laudei - "binecuvântarea, onoarea, gloria și puterea" - marchează universalitatea acestei izbucniri spontane de închinare. Lauda nu încetează niciodată - "în vecii vecilor".

     Făpturile vii adaugă "Aminul" lor, în timp ce bătrânii din nou "s-au prosternat și s-au închinat". Încheind comentariile noastre asupra acestei  pagini deosebit de prețioase a revelației divine, observăm că această cântare și răspunsurile care o însoțesc sunt anticipative. Temele milenare și eterne sunt celebrate și descrise ca fiind împlinite. În general, se folosește timpul trecut. Mielul înjunghiat este obiectul în jurul căruia sunt grupate toate. În Persoana Mielului avem garanția fermă pentru manifestarea glorioasă a tuturor planurilor lui Dumnezeu. Prin urmare, înainte ca lucrarea să fie împlinită, credința strigă plină de bucurie: "S-a împlinit".