temelia si adevarul

                                       
            Denumirea primilor credinciosi in Faptele Apostolilor


     Mark Grasso

     In caile dispensationale ale lui Dumnezeu in legatura cu omenirea, exista trei grupe principale de persoane: iudeii, natiunile (grecii) si Adunarea (1 Cor. 10:32). In primele zile ale Adunarii, dupa cum gasim relatat in prima parte a cartii Fapte, caracterul distinct si separat al Adunarii ca grupare "chemata afara" (dupa sensul literal al cuvantului grec tradus prin "adunare") nu era doar un adevar de principiu, ci acest caracter era manifestat in practica si, de asemenea, in umblarea practica a crestinilor.

     Acest lucru este evident din descrierile primilor crestini in cartea Fapte, cu atat mai mult ca unele din aceste descrieri sunt date de necredinciosi.

     1     Ucenicii Domnului (Fapte 9:1)

     In timp ce Noul Testament foloseste de multe ori expresia "ucenici" pentru a desemna pe cei doisprezece apostoli chemati in mod special de catre Domnul cand era pe pamant (Mt. 10:1-4), termenul "ucenic", in special in cartea Fapte, se refera in mod general la cei care au crezut in Domnul Isus. In ambele cazuri, sensul cuvantului "ucenic" este important. Concordanta Strong da sensul de elev, scolar; un alt gand care se refera la acest cuvant este cel de insotitor (urmaritor) (Luca 14:26-33). Desi o mare parte din adevarul pe care Dumnezeu, prin har, ni l-a facut cunoscut in Noul Testament nu era inca revelat in acel timp, crestinii de la inceput au luat de buna voie jugul lui Hristos asupra lor si au apartinut Lui (Mt. 11:29). De asemenea, ei au inteles ca Domnul Isus era in mod efectiv Domn, si ca ei nu mai apartineau lor insisi (1 Cor. 6:19-20), ci trebuiau sa asculte de poruncile Lui si sa calce pe urmele Sale cu orice pret (1 Pet. 2:21). Prin termenul de "ucenic" poate nu se intelege totul cu privire la pozitia si privilegiile noastre ca credinciosi in dispensatia actuala (si poate acesta este motivul pentru care nu se gaseste acest termen in epistole), dar cine ar indrazni sa sugereze ca noi nu trebuie sa renuntam la tot pentru a-L urma pe Domnul Isus in viata noastra ?

     2     Calea (Fapte 9:2)

     Atunci cand Pavel a cerut cu insistenta marelui preot sa i se permita sa se duca la crestinii de la Damasc, el stia ca era suficient o autorizare scrisa care ii descria ca cei ai "Caii". In acel timp "a fi crestin" nu insemna doar a crede in Domnul Isus si a te bucura de pacea cu Dumnezeu (ori cat de binecuvantat ar fi, cu siguranta). Era mai de graba un mod de a trai, nu doar in anumite privinte, ci in toate privintele din viata. In plus, umblarea credinciosilor, atat individuala cat si colectiva, era atat de caracteristica incat am putea sa o vedem ca o "cale" particulara. De fapt, ea era atat de diferita de caile lumii si de calea oricarei religii, incat era cunoscuta de toti sub denumirea de "Calea".

     3     Crestini (Fapte 11:26)

     Titlul de crestin este atat de mult banalizat astazi incat ne este greu sa realizam originea acestui cuvant. Ucenicii din Antiohia Il urmau pe Domnul Isus cu atata ardoare, credinciosie si adevar, incat ei erau, ca si Pavel, imitatori ai Domnului Isus (1 Cor. 11:1). In timp ce Domnul binecuvanta lucrarea lui Pavel si Barnaba in aceasta cetate, Antiohia, Hristos traia acolo in mod real in cei credinciosi (Gal. 2:20); ei vorbeau si actionau ca El, astfel ca lumea le-a dat titlul de "crestini" - al carui sens etimologic este "care are acelasi caracter ca Hristos". Ce exemplu ne da acesti tineri credinciosi prin faptul ca lumea nu vedea nimic altceva in ei decat pe Hristos:

                        "aratand tuturor, acolo unde a umblat Hristos altadata,

                         nimic altceva decat pe Hristos, Hristosul lui Dumnezeu"

                         (cantarea nr. 388 din "Cantari spirituale", intitulata "Nimic decat Hristos").

     4     Ai lor (Fapte 4:23)

     Avand in vedere puternicul sentiment nationalist, firesc (carnal), al multor iudei din acea perioada, este foarte probabil ca multi din cei care erau adaugati adunarii de la inceput, erau apoi respinsi de familiile si prietenii lor. Cu toate acestea, ei nu erau in pierdere. De acum ei se puteau bucura de binecuvantarea comuniunii crestine, si in bucuria lor de relatii cu altii, nemaifiind limitati de ordinea naturala a lucrurilor (2 Cor. 5:16); de acum, de asemenea, ei puteau fi ziditi prin comuniunea celor care faceau parte, la fel ca ei,  din familia lui Dumnezeu, si unii si altii fiind ai lui Hristos si avandu-L pe El ca obiect comun, alcatuind cu adevarat un grup propriu: acesta era "ai lor".