Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
- XIII - Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917
93 "Daca Il tagaduim, si El ne va tagadui" (2 Timotei 2:12). Cum putem impaca acest pasaj cu versetul urmator : "Daca suntem necredinciosi, El ramane credincios, pentru ca nu Se poate tagadui pe Sine Insusi", precum si cu atatea alte promisiuni frumoase, ca cea din Ioan 10:28 ?
In acest pasaj este vorba de guvernarea lui Dumnezeu, si nu de darul gratuit al vietii eterne. Pavel il indeamna pe Timotei sa-si ia partea lui la suferinte "ca un bun ostas al lui Hristos" (2 Tim. 2:3). Este vorba de credinciosie in umblare si devotament crestin.
Pavel indura totul pentru dragostea celor alesi, pana acolo de a fi legat cu lanturi ca un raufacator (v. 9-10) ; nu insemna aceasta a-L urma pe Domnul, condamnat sa fie rastignit intre doi talhari ? De fapt, nu a spus Domnul acelasi lucru in Marcu 8:38 ; 10:29-30 ? Marturia Domnului si a Evangheliei harului Sau cere acest devotament, de la care niciun sacrificiu nu ar trebui sa ne intoarca. El ne-a spus : "Pe oricine Ma va marturisi inaintea oamenilor, si Fiul Omului il va marturisi inaintea ingerilor lui Dumnezeu; dar cine Ma va tagadui inaintea oamenilor, va fi tagaduit inaintea ingerilor lui Dumnezeu" (Luca 12:8-9). Fie ca El sa ne pastreze credinciosi (nu in sensul de mantuiti, ci fideli, n.t.) pana la sfarsit, biruitori ai lumii ! (Ioan 16:33 ; 1 Ioan 5:4).
94 Cui a facut Dumnezeu promisiunea "inainte de timpurile eterne" ? (Tit 1:1-2).
Fiului Sau. Nu era decat El ca s-o primeasca. Cititi pasajul frumos din Proverbe 8:22-31, si comparati-l cu Ioan 1:1-5 : "La inceput era Cuvantul". In plus, 2 Timotei 1:9 este un raspuns direct la intrebare : "...puterea lui Dumnezeu, care ne-a mantuit si ne-a chemat cu o chemare sfanta, nu dupa faptele noastre, ci dupa propriul Sau plan si propriul Sau har care ne-a fost dat in Isus Hristos inainte de timpurile veacurilor, dar care a fost manifestat acum prin aratarea Mantuitorului nostru Isus Hristos, care a anulat moartea (puterea ei, n.t.) si a facut sa lumineze viata si neputrezirea prin Evanghelie".
95 Ce inseamna cuvintele "a trai cu dreptate" in pasajul urmator din epistola catre Tit (2:11) : "Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire tuturor oamenilor, s-a aratat, invatandu-ne ca, dupa ce am tagaduit neevlavia si poftele lumesti, sa traim cu cumpatare si cu dreptate si cu evlavie in veacul prezent, asteptand fericita speranta si aratarea gloriei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor, Isus Hristos" ?
Viata crestinului este infatisata aici in trei puncte de vedere :
1- trebuie sa se lepede de sine, infranandu-si dorintele si vointa sa ;
2- trebuie sa recunoasca drepturile altuia, si sa faca astfel ca nimeni sa nu aiba ceva sa-i reproseze ;
3- trebuie sa gandeasca permanent ca nu mai este al lui insusi, ci al Domnului, traind in toate privintele pentru placerea Lui, asteptand venirea Sa.
Pe scurt, trebuie sa traiasca cu cumpatare cu privire la sine insusi, cu dreptate fata de altii si cu evlavie fata de Dumnezeu.
96 Ce trebuie sa intelegem prin "spalarea nasterii din nou (Lit. "regenerare")" si prin innoirea Duhului Sfant" (Tit 3:5) ?
Dificultatea pe care o experimenteaza multi cititori ai acestui pasaj provine din faptul ca ei vor sa intre in detalii inainte de a intelege ansamblul a tot ceea ce s-a spus, ca un scurt rezumat al doctrinelor, despre care apostolul vorbeste in detaliu in alta parte. Cuvantul "regenerare" nu se gaseste decat aici si in Matei 19:28, unde sensul este simplu si clar, si anume : o stare de lucruri noua, sau reinnoirea tuturor lucrurilor ; aceasta aminteste pasajul din 2 Corinteni 5:17 : "Daca este cineva in Hristos, este o creatie noua; cele vechi s-au dus; iata, toate s-au facut noi. Si toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu Sine prin Isus Hristos". Pentru aceasta trebuia o "spalare", o curatire potrivit lui Dumnezeu, astfel ca noi sa putem sta inaintea Lui in sfintenie. Apostolul vorbeste de aceasta schimbare in vederea mentinerii unei umblari sfinte aici jos, spunand corintenilor, altadata idolatrii : "Si asa erati unii dintre voi. Dar ati fost spalati, dar ati fost sfintiti, dar ati fost indreptatiti in Numele Domnului Isus si prin Duhul Dumnezeului nostru" (1 Corinteni 6:11).
Nu trebuie sa confundam "regenerarea" cu "nasterea din nou" despre care este vorba in scrierile lui Ioan. Aceasta este in legatura cu revelatia Tatalui, fata de care Ioan era un martor in Persoana Fiului pe care L-a vazut pe pamant (vezi Ioan 14:9-11). Pavel nu vedea asa. Dupa ce Domnul S-a intors in cer, Fiul Omului in glorie, El S-a aratat lui Pavel, anticipand astfel descoperirea (in Persoana Sa) a gloriei viitoare, si facandu-l pe slujitorul Sau sa inteleaga partea glorioasa rezervata tuturor credinciosilor, parte din care Hristos este El Insusi "speranta" (Col. 1:27). Intr-adevar, El contine, in Persoana Lui glorioasa, tot ceea ce este pregatit pentru cei care sunt ai Sai. Intr-un cuvant, Ioan vorbeste de o relatie personala cu Tatal, ceea ce este propriu credintei : "Tuturor celor care L-au primit (pe Isus), le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred in Numele Lui" (Ioan 1:12 ; 1 Ioan 5:1) ; in timp ce Pavel ne prezinta "noua creatie" in care Hristos este Capul in cer (Efes. 1:19-23 ; 2:6-10).
Cele doua ganduri difera considerabil : Ioan ni-L prezinta pe Isus, - Dumnezeu manifestat in carne, - vazut si auzit aici jos (Ioan 1:1-3) ; Pavel dezvolta adevarul in legatura cu Fiul Omului glorificat in cer, dupa ce a implinit lucrarea de rascumparare. Aceste doua parti ale gloriei personale a lui Hristos contin, pentru credincios, sursele binecuvantarii pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru noi.
Dar, in plus, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sau Sfant (Gal. 4:6), astfel ca exista, in cel credincios, constienta pozitiei actuale, unit cu Hristos, si astfel el poseda o putere pozitiva si o energie divina pentru a produce o umblare sfanta care-L glorifica pe Domnul in toate, avand intotdeauna in vedere participarea in curand la partea sfintilor in lumina (Coloseni 1:8-14). Aceasta produce "innoirea mintii", astfel incat crestinul sa ia in considerare tot ceea ce il priveste, nu dupa gandurile si dorintele oamenilor, ci dupa voia lui Dumnezeu, buna, placuta si desavarsita (Romani 12:2). Contempland prin credinta gloria Domnului, el este schimbat in acelasi chip din glorie in glorie, "ca de la Duhul Domnului (Lit. "Domnul Duh")" (2 Corinteni 3:18).
97 Care este odihna de care este vorba in capitolul 4, versetul 11, din epistola catre Evrei, unde se spune : "Sa ne straduim sa intram in odihna aceea" ?
In versetul 9 din acest capitol, care se afla inaintea versetului citat, vedem ca odihna este "sabatica", si ca ea este, de asemenea, odihna lui Dumnezeu. Pasajul citat din Geneza, versetul 4, este folosit pentru a face sa se inteleaga caracterul ei. Este o stare de perfectiune absoluta in care Dumnezeu Se bucura de toate atributele maiestatii Sale. Cand a sfarsit creatia, "Dumnezeu a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine" (Geneza 1:31). Nu mai era nimic de adaugat pentru a completa, pentru a o face mai frumoasa, sau sa se potriveasca mai bine la planurile Celui care a "chemat toate lucrurile sa ia fiinta". Lucrarea fiind terminata, creatia era perfecta. Dar Creatorul nu a vrut sa fie singur pentru a Se bucura ; El a alcatuit omul, ultima din toate lucrarile Sale, "cununa creatiei" Sale, daca se poate vorbi asa, si l-a dotat cu o inteligenta care-l facea capabil sa ia parte la bucuria divina. Dumnezeu "in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea pe care o facuse. Si Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ea S-a odihnit de toata lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, facand-o" (Geneza 2:2-3).
A saptea zi a fost astfel un sabat de inviorare, despre care Domnul a spus in mod special ca "a fost facut pentru om" (Marcu 2:27). Din clipa in care Dumnezeu a separat dintre natiunile pamantului pe fiii lui Israel ca sa fie ai Lui, le-a dat sabatul ca semn al sfintirii lor, precum si planul Sau de a-i binecuvanta in tara pe care o pregatise pentru ei. Aceasta odihna a fost reamintita la darea legii, si tinerea ei a fost impusa cu o asemenea rigoare, ca era chiar interzis aprinderea focului in ziua de sabat. Vezi Exod 16:23, 25 ; 20:11 ; 31:12-17 ; 35:2-3. Sabatul trebuia sa reaminteasca fiilor lui Israel ca ei au iesit din robie ca sa apartina lui Dumnezeu ; era un "semn" pe care trebuiau sa-l tina permanent (Deut. 5:15 ; Ez. 20:12, 16, 20).
"Odihna" poporului, dupa luarea in stapanire a tarii Canaan, nu raspunde totusi decat partial la gandurile lui Dumnezeu cu privire la sabat. Aceasta era mai degraba o imagine a binecuvantarilor viitoare care vor fi realizate pentru acest popor atunci cand Mesia va reveni pentru a stabili Imparatia Sa milenara in glorie, in Israel (vezi Ieremia 31:2). Totusi, implinirea finala a odihnei sabatice in starea eterna depaseste infinit tot ceea ce a fost realizat in trecut si chiar de bucuria care va fi pe pamant in timpul domniei glorioase a Domnului. De aceasta odihna definitiva nu s-a bucurat nimeni inca, dar ea este partea credintei : credinciosii au parte de ea, dupa cum este spus : "Ramane deci o odihna de sabat pentru poporul lui Dumnezeu" (Evrei 4:9).
Vedem deci ca nu este vorba aici de odihna sufletului pe care Isus o ofera pacatosului obosit si apasat care vine la El ; nu este vorba nici de a inceta de a face raul si a invata de a face binele, cum este spus in Isaia 1:16. Caci, cu siguranta, lucrarile de care S-a odihnit Dumnezeu nu au fost rele ; ele erau bune, imposibil de imbunatatit. Si "cine a intrat in odihna Lui, acela s-a si odihnit de lucrarile lui, ca Dumnezeu de ale Sale". Deci, aceasta odihna trebuie s-o vedem ca pe o scena perfecta de binecuvantare si bucurie, rezervata pentru credinciosi, scena in care Dumnezeu Isi va gasi placerea Sa in mijlocul fericirii supreme a tuturor celor care au fost sau care vor fi rascumparati prin sangele lui Isus.
Duminica, prima zi a saptamanii, pe care noi o tinem in legatura cu invierea Domnului Isus dintre morti, nu raspunde la sabatul iudaic, nici nu-l inlocuieste, cu exceptia sensului spiritual, ca prin invierea lui Isus si prin asezarea Sa la dreapta lui Dumnezeu intrezarim deja odihna eterna, si asteptam intoarcerea Sa pentru a ne duce in aceasta odihna. Fie ca inimile noastre sa fie atat de alipite de El incat sa purtam stampila oamenilor care sunt in drum spre aceasta odihna, si sa nu parem ca noi cautam o odihna trecatoare pe pamant.
98 Care este diferenta dintre suflet si duh ? In special la capitolul 4 din Evrei versetul 12 si in 1 Tesaloniceni 5:23.
Folosirea acestor termeni in Vechiul Testament, mai ales la inceputul cartii Geneza, ne ofera o distictie foarte clara, care se confirma pe masura ce subiectul este aprofundat. Cuvantul tradus prin "suflet " este foarte general si priveste o fiinta animata, fie om fie animal ; de aici rezulta ca el se confunda adesea cu "viata", sau, pe de alta parte, el este sinonim cu "persoana", chiar daca este vorba de o persoana care a fost in viata si nu mai este, adica un trup mort. Cateva exemple vor fi suficiente pentru a clarifica ceea ce tocmai am spus (cuvantul care corespunde "sufletului" este scris cu caractere italice) :
Geneza 1:21 : "fiecare fiinta vie care se misca" ;
Geneza 2:7 : "omul a devenit un suflet viu" ;
Geneza 9:4 : "sa nu mancati carne cu viata ei, adica sangele ei" ;
Geneza 9:15 : "legamantul Meu care este intre Mine si voi si fiecare fiinta vie, de orice carne" ;
Geneza 19:17 : "Scapa-ti viata" ;
Geneza 46:15 : "Toate sufletele (sau persoanele) fiilor sai si fiicelor sale erau treizeci si trei" ;
Numeri 9:6 : "necurati din cauza trupului mort (literar suflet) al unui om".
Putem compara cu aceste pasaje din 1 Corinteni 2:14 si Iuda 19, unde "omul animal" exprima pur si simplu omul natural, asa cum este el nascut in aceasta lume, fara nicio actiune a Duhului lui Dumnezeu asupra lui sau in el.
Cuvantul "duh" exprima puterea de viata care insufleteste omul si care vine de la Dumnezeu. El semnifica de asemenea "suflu", si este folosit uneori pentru "vant", ca in Geneza 8:1 si Ioan 3:8. El se aplica, de asemenea, in mod corespunzator lui Dumnezeu, dupa cum stim : "Dumnezeu este Duh".
Iata cateva alte pasaje :
Geneza 1:2 : "Duhul lui Dumnezeu Se misca peste suprafata apelor" ;
Geneza 6:3 : "Duhul Meu nu Se va lupta intotdeauna cu omul, pentru ca, intr-adevar, el este carne";
Geneza 6:17 : "ca sa nimicesc toata carnea in care este suflare de viata de sub ceruri" ;
Exod 10:13 : "Domnul a adus peste tara un vant de la rasarit".
La fel, gasim "duh de intelepciune si de pricepere" (Isaia 11:2), "duh de cunostinta si de temere de Domnul", Duh Sfant, si chiar "duh rau", "duh necurat", etc.
Ce claritate gasim in acest pasaj frumos din 1 Corinteni 15:45 : "Cel dintai om, Adam, a devenit un suflet viu; cel din urma Adam (adica Hristos), un duh datator de viata. Dar intai nu este cel spiritual, ci cel natural (lit. "sufletesc", "animal"); apoi cel spiritual".
"Duhul" este pus in contrast cu "carnea", dupa cum vedem in Geneza 6:3 ; Romani 8:5, 6, 12, 13 ; Galateni 5:16, 19, 22 ; 1 Petru 3:18 ; 4:6 ; si in multe alte pasaje. Sufletul si trupul sunt puse in contrast atunci cand vorbim in mod general despre ceea ce se vede si despre ceea ce nu se vede, despre ceea ce este muritor in noi si despre ceea ce este nemuritor.
Dupa pasajul din Evrei 4:12 trebuie sa intelegem ca Cuvantul lui Dumnezeu judeca gandurile si intentiile inimii, deosebind ceea ce este natural (sufletesc) in sentimente si ceea ce este spiritual, intre dorinte (sau pofte) si puterea vointei. El ne face sa vedem ceea ce este de la om si ceea ce este de la Dumnezeu. El ne aseaza , dupa cum a scris cineva, "in prezenta lui Dumnezeu cu tot ceea ce el ne obliga sa descoperim, punand constiinta noastra sub privirea lui Dumnezeu Insusi".
In alt pasaj citat (1 Tes. 5:23) este vorba despre sfintirea intregii noastre fiinte, in care sunt semnalate cele trei parti : "duhul", si anume gandurile, miscarile vietii in suflet, supus actiunii Duhului lui Dumnezeu prin Cuvant ; - "sufletul", adica gusturile, afectiunile, dorintele, tot ceea ce ne conduce pentru a ne preocupa de ceva sau a cauta, - in final "trupul", alcatuit din diferitele sale madulare prin care se realizeaza actiunile. Credinciosul a primit de la Dumnezeu o natura sfanta, care este inclusa in nasterea din nou (comp. 2 Petru 1:4). Ori, aceasta este in dependenta de Dumnezeu si avandu-L pe Dumnezeu revelat in Hristos ca Obiect pentru inima, ca sfintenia acestei naturi noi sa se descopere si sa se manifeste in practica. Dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ni S-a dat. Si Duhul i-a din ceea ce este a lui Hristos pentru a ne descoperi (vedeti Romani 5:5 ; Ioan 14:15, 16 ; 2 Corinteni 3).
Apropo de 1 Tesaloniceni 5:23, vom adauga cateva randuri extrase din "Studii asupra Cuvantului" (J.N.D.) :
"Apostolul cere ca, potrivit cu acest caracter de 'Dumnezeul pacii', Dumnezeu sa lucreze in noi pentru a ne face in stare ca totul in noi sa corespunda naturii Celui care ne-a fost descoperit astfel. Numai in acest pasaj gasim ca aceasta impartire a naturii omului in cele trei parti constitutive ale sale artata ca : omul are un trup, un suflet si un duh. Apostolul vrea sa vorbeasca despre om, in toate partile fiintei sale : vrea ca vasul (trupul) prin care se exprima ceea ce este el, vrea ca afectiunile naturale ale sufletului sau, vrea ca partea cea mai inalta a naturii sale, adica duhul sau, prin care el este mai presus de animale si in relatie inteligenta cu Dumnezeu, ca toate aceste parti ale fiintei sale sa fie curate si consacrate lui Dumnezeu, si ca Dumnezeu sa Se regaseasca in totul ca motiv, obiect si ghid".
"Deseori, vorbind despre om, Scriptura foloseste cuvintele suflet si duh fara sa faca distinctie, caci sufletul omului a fost alcatuit altfel decat cel al animalelor, prin faptul ca Dumnezeu a suflat in narile omului duhul de viata, si astfel omul a devenit un suflet viu. Este suficient deci sa spunem suflet, atunci cand vorbind despre om, fiind subinteleasa partea superioara a fiintei sale ; si zicand duh, in acelasi sens, fiind exprimat caracterul inalt al sufletului sau".
"Animalul are afectiunile sale naturale ; el are un suflet viu, este capabil sa se ataseze, recunoaste pe cei care ii fac bine, este devotat stapanului sau, dar el nu are ceea ce poate sa-l puna in relatie cu Dumnezeu ( din nefericire ! ceea ce in noi se manifesta, de asemenea, cu vrajmasie fata de El) (adica duh, n.t.).
99 Pasajul din Evrei 6:4-6, unde este vorba de cei care au "cazut" dupa ce au fost "partasi Duhului Sfant", se refera la cineva care a fost pecetluit cu Duhul Sfant si care poate sa piarda mantuirea ?
Ce inseamna "s-au intors" dupa ce "au cunoscut calea dreptatii" (2 Petru 2:20-22) ?
Nimic nu poate contrazice o declaratie clara si pozitiva a Scripturii. Ori, citim in capitolul 4 al epistolei catre Galateni : "Fiindca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Fiului Sau, care striga : "Ava, Tata". In Eclesiastul este inca scris : "Tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna" (3:14). Pecetea Duhului nu este in totalitate lucrarea lui Dumnezeu ? In aceasta lucrare sunt angajate cele trei Persoane divine : Hristos a realizat rascumpararea in virtutea careia Dumnezeu ne-a facut copiii Sai, apoi, Duhul Sfant este pecetea acestei lucrari. El nu poate "pecetlui" un necredincios. Dar un credincios adevarat este "pecetluit" cu Duhul Sfant, pentru ca el sa se bucure deplin de relatia in care Dumnezeu l-a asezat, si ca el sa se apropie de Dumnezeu in bucuria si increderea credintei (Efes. 2:18).
Referitor la pasajele citate, cel din a doua epistola a lui Petru nu prezinta nicio dificultate, caci acolo nu este vorba de cunoasterea caii dreptatii, fara sa fie chestiunea de a fi regenerat sau "nascut din nou". O astfel de cunoastere nu poate fi decat intelectuala. Exemplul il da dovada : chiar daca s-ar spala o scroafa, ea tot scroafa ramane. O astfel de spalare nu este decat in exterior, asa cum era dreptatea cu care se laudau fariseii (Matei 23:25-28). O "scroafa" nu este una din acele oi despre care Domnul a spus : "Oilele Mele asculta glasul Meu".
Celalalt pasaj este mai dificil, datorita cuvantului "partasi" care are doua sensuri : o partasie intima, fiind vorba de aceeasi natura sau de acelasi caracter, la fel cum se spune despre un fiu care impartaseste calitatile care-l distingeau pe tatal sau. Apoi exista o partasie exterioara in sensul unui asociat care are parte de profiturile sau de pierderile unei companii. Limba greaca are doua cuvinte distincte pentru a exprima cele doua idei, si cel care este folosit in capitolul 6 din epistola catre Evrei este acelasi care este tradus in alte parti prin "tovarasi". Este vorba deci de-o asociere sau o partasie exterioara. Nu putem sa-l luam pe Iuda ca un exemplu solemn de acest fel de partasie ? El L-a insotit intr-adevar pe Domnul ; a fost trimis ca si ceilalti apostoli pentru a predica si a vindeca pe bolnavi. Pana la ultima cina, nimeni nu-l vedea in stare pe Iuda sa-L tradeze pe Domnul. Doar Isus stia ca el era "fiul pierzarii". In pasajul din Evrei 6:4-6, nu se face mentiunea nici de convertire, nici de pocainta, nici de viata, nici de nasterea din nou, ci pur si simplu ca a fost "luminat", si ca a gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si lucrurile pe care Domnul le-a facut. Este posibil ca acela sa nu mearga mai departe de inteligenta sau sentimente naturale. Daca nu este atinsa constiinta, o cadere va veni mai devreme sau mai tarziu, si lipsa unei lucrari produsa in suflet se va vedea atunci.
100 Cum se explica descrierea data lui Melhisedec, imparatul Salemului, "fara tata, fara mama", in Evrei 7:3 ? Cum putea el sa exercite cele doua functii, de imparat si preot, in timp ce in cazul lui Ozia, o tentativa asemanatoare a dus la o pedeapsa imediata (2 Cronici 26:16-21) ?
Ceea ce este spus despre Melhisedec in epistola catre Evrei, este preluat din relatarea pe care o gasim in Geneza 14:18-20, sustinuta de primul si al patrulea verset din Psalmul 110 : "Sezi la dreapta Mea... Domnul a jurat si nu-I va parea rau: Tu esti preot pentru totdeauna, dupa randuiala lui Melhisedec".
Faptul ca Melhisedec era un personaj viu in timpul lui Avraam, nu trebuie sa ne indoim. Dar lucrul important de observat, acestia sunt termenii exacti ai relatarii inspirate. El a fost in mod expres "asemanat Fiului lui Dumnezeu", dupa cum spune autorul epistolei. Adica, intreaga descriere a fost conceputa in termenii voiti de Dumnezeu, pentru a scoate in evidenta caracterul sau tipic, cu privire la Fiul lui Dumnezeu care trebuia sa vina. Melhisedec a exercitat cele doua functii, de imparat si preot ; in aceasta el a fost o imagine remarcabila a Domnului. Si cat de pretios este pentru noi sa vedem ca Domnul ne da aceste functii impreuna cu El (vezi Mat. 12:3-8 ; 1 Pet. 2:9 ; Apoc. 1:6 ; 5:10 ; 20:6).
Mai tarziu, dupa ce Domnul a separat pentru El poporul Israel scotandu-l din tara Egiptului, a randuit pentru el o preotie de un ordin diferit, la care nu mai era atasata imparatia. El Insusi era Imparatul lor. Este ceea ce aminteste Samuel, in momentul cand poporul a vrut cu tot dinadinsul sa aiba un imparat la fel ca celelalte natiuni (1 Samuel 12:12, 13, 17). Imparatul, ales de popor, nu putea in niuciun fel sa-i inlocuiasca pe preotii din familia lui Aaron, nici sa exercite functiile lor. Dumnezeu a pastrat aceasta cu orice pret (1 Samuel 2:35). Prin urmare, atunci cand imparatul Ozia, plin de mandrie datorita propasirii sale extraordinare, vrand sa cumuleze cele doua functii, a fost lovit imediat de lepra, si lipsit de functiile imparatesti (fiul sau Iotam a preluat atributele imparatesti ale tatalui sau, n.t.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu