Prima epistolă către Corinteni

                                                                           - III -

     Henri Rossier

     3     Capitolul 3

     În contrast cu descrierea minunată cu privire la ceea ce este un creștin, apostolul evaluează acum în detaliu starea celor cărora el le scrie. Două lucruri îi caracterizau pe corinteni : în primul rând, ei erau carnali. Aceasta nu înseamnă că nu erau copii ai lui Dumnezeu. Omul străin de gândurile lui Dumnezeu nu este numit un om carnal (firesc, n.t.), ci un om natural (2:14), un om care acționează doar prin sufletul său creat și condus de propria sa voință naturală, dar care îi lipsește viața divină și Duhul lui Dumnezeu. Un om carnal poate fi un credincios, dar cu trăsăturile cărnii (Rom. 7:14), care caracterizează pe omul cel vechi. Nu se poate spune despre un copil al lui Dumnezeu că este un om în carne ; dar, deși născut din nou, el poate purta caracterele omului vechi, în loc să fie un om spiritual. Gândurile sale sunt la lucrurile de pe pământ ; el judecă, apreciază, înțelege, practică lucrurile, așa cum fac oamenii. Pentru aceasta Pavel spune : "Nu umblați voi în felul oamenilor?" Și din nou : "Nu sunteți voi oameni?" Nu aveți voi aceleași principii ca oamenii ? Niciodată creștinii, cu excepția când sunt mustrați, nu sunt numiți cu acest nume care caracterizează lumea : Ceea ce le este rânduit oamenilor, este să moară o singură dată (Ev. 9:27). Această lume este alcătuită din două familii : familia diavolului, oamenii ; și familia lui Dumnezeu, sfinții. Un sfânt a fost despărțit, prin har, dintre oameni pentru a aparține lui Dumnezeu, și astfel, toată familia lui Dumnezeu este alcătuită din sfinți. Este numele cu care credincioșii sunt numiți în mod constant în Noul Testament. Dar acești sfinți pot umbla într-un fel carnal, iar corintenii ar fi trebuit să fie umiliți profund, gândind că, în calitate de răscumpărați, au primit fără nicio rezervă toate binecuvântările spirituale, și că ei se comportau, nu ca sfinți, ci ca oameni. În umblarea lor erau "prunci în Hristos". 

     Un păcătos, în momentul când ajunge la cunoașterea lui  Dumnezeu Tatăl, prin convertire, este un prunc : aceasta este starea lui normală. Îl cunoaște pe Tatăl, de acum înainte este în legătură cu El ; dar acest prunc trebuie să crească și să se dezvolte ; corintenii, dimpotrivă, au rămas la o cunoaștere elementară a lui Hristos. Ei gândeau, acționau, vorbeau precum copiii. Era aceasta o stare de dorit ? Putem aprecia aceasta potrivit ordinii naturale. O persoană, ajunsă la o vârstă respectabilă, ale cărei gusturi, ocupații, limbaj și modul de a acționa, ar fi cele ale unui prunc, și care ar face la cincizeci de ani ceea ce făcea la trei ani, ar fi considerată pe bună dreptate ca suferind de debilitate mintală. La fel este și pentru copiii lui Dumnezeu care nu fac progrese spirituale și se mulțumesc toată viața lor cu un creștinism elementar, caracterizat prin iertarea păcatelor lor.

     Veți găsi o stare diferită în epistola către Evrei. Aceștia, după ce au progresat în cunoașterea lui Hristos, au revenit la starea de prunci, și astfel au pierdut capacitatea de a înțelege cele mai înalte adevăruri (Ev. 5:12), asemenea bătrânilor, care au ajuns cândva la deplina dezvoltare a inteligenței lor și care au căzut în copilărie. Care din aceste două capcane este mai gravă decât cealaltă ? Eu le consider, în ce mă privește, la fel de condamnabile.

     Prin urmare, a trebuit ca apostolul să dea o hrană foarte simplă acestor corinteni, să le vorbească numai despre Isus Hristos răstignit. Nu a putut să le vorbească despre tot ceea ce urmează după cruce, despre gloria cerească în care Se află Domnul, și ei în El. S-a văzut obligat să le prezinte noțiuni elementare, fără de care starea lor de pruncie nu ar fi putut să se sfârșească.

     Starea lor carnală s-a arătat în diviziunile lor, sectele lor, partidele și certurile lor. Unul zicea : Eu sunt al lui Pavel ; altul, al lui Apolo, lucruri care se întâlnesc destul de des printre noi, creștinii de astăzi. Ce semnifică preferințele pentru un predicator mai instruit, mai elocvent, mai literat, dacă nu faptul că suntem "oameni" ? Judecăm în astfel de circumstanțe ca oamenii, ca lumea străină de Duhul lui Dumnezeu. Se uită că Dumnezeu Își alege instrumentele și că trebuie să le primim ca venind de la El. Apostolul citează ca exemplu caracterul pe care el și Apolo l-au avut printre corinteni (v. 5-8). Ei erau slujitori. În ogorul Său, Dumnezeu a încredințat unuia lucrarea de plantare, altuia cea de a uda ; ambele lucrări contribuie pentru același scop. Unul singur putea să facă să prospere lucrarea lor ; atât Apolo, cât și Pavel, nu erau nimic ; Dumnezeu era cel care făcea să crească. Dacă slujitorii Domnului gândesc a fi ceva, ei pierd toată valoarea a ceea ce le-a dat Dumnezeu să realizeze. Apostolul arată apoi că fiecare își va primi răsplata după propria sa lucrare. Un astfel de creștin poate să fi primit un dar deosebit ; el este răsplătit, nu pentru acest dar, ci de modul în care s-a achitat de sarcina sa ; nu pentru calitățile sale, ci pentru propria sa lucrare. Numai Dumnezeu poate judeca, nimeni altcineva.

     După ce a prezentat caracterele slujitorilor lui Dumnezeu, Pavel spune : "Căci noi suntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu" (v. 9). El pune accent pe cuvântul Dumnezeu, căci totul depinde de El. Apostolul trece imediat de la imaginea unui ogor la cea a unei construcții, la casa lui Dumnezeu. Aici, intrăm în ceea ce face marele subiect al acestor capitole : ordinea și organizarea casei lui Dumnezeu. Ea ne este prezentată aici ca o construcție care crește până ce ultima piatră este adăugată și când va fi completă în glorie - dar ca și casă a lui Dumnezeu, a cărei zidire a fost încredințată răspunderii noastre. Într-adevăr, avem o responsabilitate cu privire la modul în care lucrăm la această construcție, și în special cei cărora Dumnezeu le-a încredințat o slujire specială în această lucrare. Este doar o singură temelie ; aceasta este Hristos. Pavel a pus-o ca un arhitect înțelept ; dar apoi, Dumnezeu a chemat pe lucrătorii Săi să continue pe această temelie zidirea casei Sale. Veți găsi aici două clase de lucrători. Prima zidește pe această temelie aur, argint, pietre prețioase. Acestea sunt atât învățăturile aduse pentru zidirea casei lui Dumnezeu, dar, în același timp, și persoane formate prin aceste învățături și adăugate prin slujirea lucrătorilor Domnului.

     Unii aduc aur. Aurul, în Cuvântul lui Dumnezeu, este întotdeauna pecetea dreptății divine. Acesta este un subiect de o importanță  imensă de prezentat sufletelor, căci nu este nicio dreptate în omul păcătos, și că numai Dumnezeu îndreptățește prin propria Sa dreptate. - Alții aduc argint. Argintul reprezintă întotdeauna, pe de-o parte Cuvântul, iar pe de alta înțelepciunea lui Dumnezeu, două lucruri de nedespărțit. Dacă veți zidi oamenii prin Cuvântul lui Dumnezeu, ce lucrare bună faceți ! Nemaiavând gândul să se bazeze pe înțelepciunea omenească, se vor îndrepta spre Cuvânt, și vor primi din el doar adevărurile de care au nevoie. - Pietrele prețioase sunt imagini ale gloriilor viitoare. Preocupați cu gloriile care le sunt destinate, se vor îndepărta de țărâna pământului pentru a gândi la lucrurile de sus, unde Hristos este așezat la dreapta lui Dumnezeu, și astfel sufletele vor fi întemeiate prin lucrătorii Domnului, într-un mod care le plasează dincolo de atingerea răului.

     Din nefericire, există și alte materiale, lemn, fân, paie. Toate acestea pot fi distruse de foc, unele mai încet altele mai repede, dar, în final, totul devine pradă incendiului. Când un slujitor al lui Dumnezeu, în loc să pună sufletele în legătură cu Dumnezeu, le înrobește autorității sale, sau le pune sub jugul legii, ca mijloc de reconciliere a favorii divine ; când le promite perfecțiunea în carne, sau face apel la voința lor pentru a dobândi mântuirea și sfințenia - învățături larg răspândite astăzi - acestea sunt atât de mult lemn, fân, paie, pe care le adaugă la construcție. Cât de multe suflete introduse în casa (*) lui Dumnezeu prin aceste învățături, nu au nici măcar o scânteie de viață de divină ! În ziua când judecata va cădea peste această casă, tot ceea ce este prețios va rezista focului, iar orice altceva va fi ars fără ca să mai rămână nimic.

     (*) Este vorba despre casa lui Dumnezeu în manifestarea ei vizibilă, "casa mare" din 2 Timotei 2:20, creștinătatea, iar cei care se numesc cu Numele lui Hristos (creștini), dar nu au și realitatea, viața divină, își au locul în această casă, n.t.

     Găsim aici lucrători buni care fac o lucrare bună ; lucrători adevărați - și întâlnim peste tot un număr mare - care fac o lucrare rea, gândind să obțină rezultate bune cu materiale rele. Ei nu sunt pierduți, pentru această lucrare ; dar din moment ce casa lor va arde, nu le va mai rămâne altceva decât fuga. Asemenea dreptului Lot, ei vor fi mântuiți ca prin foc.

     Scumpi prieteni, noi toți care suntem chemați să lucrăm pentru Domnul, să ne ferim să introducem în casa lui Dumnezeu altceva decât suflete întemeiate pe principii divine, nu pe principiile oamenilor. Să imităm pe căpeteniile semințiilor lui Israel care, pentru a reconstrui templul, au oferit de bunăvoie cinci mii de talanți de aur, zece mii de talanți de argint și atât de multe pietre prețioase cât au putut ei aduce (1 Cr. 29:6-9). 

     La sfârșitul acestui pasaj, găsim o a treia categorie de lucrători care îi așteaptă o soartă îngrozitoare. Există în această construcție, devenită creștinătatea, oameni care introduc învățături dăunătoare, atacând inspirația Sfintelor Scripturi, sfințenia și divinitatea Persoanei lui Hristos, negând existența lui Satan, predicând universalismul care răstoarnă crucea Mântuitorului.  Nu voi încerca să întocmesc un catalog al acestor erori abominabile, dar mă întreb care va fi soarta oamenilor care le răspândesc în Biserică. "Nu știți", spune apostolul, "că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteți voi". Aceste doctrine, răspândite larg în zilele noastre, sunt semne ale sfârșitului, dovadă că înaintăm rapid spre apostazia finală. Când ziua judecății va veni, ea va distruge tot acest rău și, în același timp, pe cei care au lucrat, prin învățătura lor, la distrugerea templului lui Dumnezeu.

     Apostolul revine apoi (v. 18-22) la pericolul în care erau prinși corintenii de a aprecia înțelepciunea oamenilor. El citează Iov 5:13 pentru a arăta că toată această înțelepciune nu poate să ducă la vreun rezultat. Dumnezeu "prinde pe cei înțelepți în viclenia lor". Înțelepciunea lor este o cursă în care s-au prins și unde Dumnezeu i-a cufundat. Ei pretind că au lumină, dar această lumină nu este decât întuneric ; de a fi oameni înțelepți, dar înțelepciunea lor nu este decât nebunie, în timp ce cei săraci, cei nebăgați în seamă, cei smeriți sunt mântuiți, înălțați și așezați pentru totdeauna (pe tron) (Iov 36:7). Apostolul citează și Psalmul 94:11, pentru a arăta că Dumnezeu "cunoaște gândurile celor înțelepți, că sunt deșarte". Vom contrazice ceea ce știe și ne spune Dumnezeu ? Să ne punem deci de partea lui Dumnezeu și să nu ne lăudăm cu oamenii, chiar cu un Pavel, sau un Apolo, sau un Chifa. Dumnezeu ni i-a dat pentru a menține împreună înțelepciunea și adevărul lui Dumnezeu. Ei nu sunt decât un mijloc de a ne face dependenți doar de Hristos, iar Hristos ne conduce la Dumnezeu. Orice altceva, lume, viață, moarte, lucrurile prezente, sau cele viitoare, ne aparțin, deoarece noi suntem ai lui Hristos, căruia Îi sunt supuse toate lucrurile.    

 

                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - II -

     Henri Rossier

     2     Capitolul 2:6-16

     Am ajuns aici la un al treilea caracter al creștinului. Primul a fost de a termina cu tot ceea ce omul cel mai favorizat putea fi în carne ; al doilea, de a avea în Hristos, din partea lui Dumnezeu, o viață, o nouă natură, cu toate perfecțiunile pe care această natură le implică. Al treilea este de a avea puterea acestei vieți, Duhul Sfânt, care poate cerceta toate lucrurile, chiar lucrurile cele mai adânci ale lui Dumnezeu.

     Dar înainte de a se ocupa de acest subiect, apostolul menționează ceva pe care nu a considerat util să-l anunțe corintenilor când a fost la ei, căci nu dorea să știe atunci decât pe Hristos, și pe El răstignit. Într-adevăr, există pentru creștin altceva decât crucea lui Hristos : un secret, o taină ascunsă de veacuri în Dumnezeu, o înțelepciune pe care o pot înțelege doar cei care au sfârșit cu vechea lor stare, și pe care el îi numește "desăvârșiți", sau oameni maturi. Și despre această înțelepciune îi făcea plăcere să le vorbească celor care au ajuns, prin judecata de sine, la o stare spirituală capabilă să o înțeleagă. Această taină a fost ascunsă din toate veacurile în Dumnezeu ; căci, lucru minunat, din eternitate Dumnezeu hotărâse să-l introducă pe om în glorie. Cum s-a realizat acest gând predestinat în inima Sa ? Apostolul nu a vrut să le vorbească corintenilor, deoarece, după cum am văzut, ei erau plini de mândrie, și dacă Pavel le-ar fi spus că ei erau rânduiți la gloria eternă, ar fi avut o părere mult mai înaltă despre ei înșiși ; trebuiau să fie oameni maturi, cărora să poată el să le vorbească, oameni care, după ce au sfârșit-o cu ei înșiși, și-au aflat toată desăvârșirea lor doar în Hristos.

     Pentru a împlini planurile Sale cu privire la om, pentru a putea să-l introducă în glorie, ce trebuia să facă Dumnezeu ? Omul căzut în păcat era în întregime despărțit, prin păcat, de gloria lui Dumnezeu. Trebuia deci ca el să fie eliberat de jugul păcatului ; nu numai de păcatele sale, ci de natura sa păcătoasă. Înțelepciunea lui Dumnezeu a găsit mijlocul de a împlini gândurile Sale tainice, de a termina, pe de-o parte, cu omul vechi, cu natura sa veche și, pe de alta, de a introduce înaintea Lui un om nou, având propria Sa natură și capabil să o înțeleagă. Pentru a termina cu omul cel vechi, trebuia ca Isus să moară. Aici a fost arătată prima parte a înțelepciunii lui Dumnezeu. Acum că acest lucru a fost împlinit, înțelegem de ce a trebuit ca Dumnezeu să-L jertfească pe propriul Său Fiu. Dar am văzut, la sfârșitul primului capitol, această a doua parte a înțelepciunii : Dumnezeu ne-a dat o natură nouă, propria Sa natură. Dacă ne-a eliberat în Hristos de starea noastră veche, ne-a dat, în El (Hristos), o natură pe care o poate recunoaște ca răspunzând perfect gândurilor Sale, căci am fost aleși în Hristos pentru a fi "sfinți și fără pată" înaintea lui Dumnezeu, în dragoste. Dragostea Lui se odihnește peste noi, în aceeași măsură nelimitată în care se odihnea pe Hristos. Există, cu siguranță, un motiv pentru care să ne plecăm înaintea Lui, când ne gândim că El ne iubește, fără nicio diferență, cu aceeași iubire cu care Îl iubește pe propriul Său Fiu ! O astfel de perfecțiune ne dă dreptul la gloria lui Dumnezeu ! Aceasta era înțelepciunea pe care o vestea apostolul.

     Observați că acest cuvânt "perfect" este adesea interpretat greșit. Mulți gândesc că un om perfect este unul atât de eliberat de păcat, încât el nu mai păcătuiește aici jos, pe pământ ; dar Dumnezeu nu ne spune niciodată acest lucru. După El, un om perfect este un "om matur", care a înțeles mai mult decât iertarea păcatelor sale, adevăr înțeles de orice prunc în credință, și pe care corintenii l-au primit la convertirea lor. Omul matur știe că Dumnezeu, după ce a executat asupra lui, păcătosul, o judecată definitivă la cruce, l-a introdus în prezența Sa ca un om nou în Hristos, unit cu Hristos, astfel că el nu mai este văzut decât în Hristos. Aceasta nu înseamnă că eu nu mai trebuie să văd ce este în inima mea : trebuie, dimpotrivă, să fiu profund smerit gândindu-mă la modul în care realizez aici pe pământ poziția mea cerească ; dar aici este vorba despre de ceea ce vede Dumnezeu, și gândul, că în urma morții și învierii lui Hristos, El nu vede în mine decât perfecțiune absolută, mă face să mă plec înaintea Lui. Ori, în această cunoaștere găsesc motivul de a umbla aici, pe pământ, în sfințenie și într-un mod vrednic de Dumnezeu.

     Dacă mai-marii acestui veac ar fi știut că scopul lui Dumnezeu, dându-L pe Fiul Său, a fost ca să dobândească pentru om acest loc glorios, cu siguranță nu L-ar fi răstignit pe Domnul gloriei, dar ei erau total neștiutori față de ceea ce cunoaștem noi acum ca creștini. Aceste lucruri, în întregime noi, nu au fost revelate nicidecum în Vechiul Testament ; căci acesta din urmă (VT) ne face cunoscut gloriile ce privesc pământul și nu ne descoperă nimic din planurile lui Dumnezeu cu privire la cer. Aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu în taină. Este foarte interesant de comparat pasajul profetului Isaia cu citarea care se face aici. Isaia zice : "Niciodată n-au auzit, nici n-au prins cu urechea, nici ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L așteaptă" (Isaia 64:4) ; apostolul adaugă la acest pasaj : "Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu". Deci, nimeni nu a văzut, în Vechiul Testament, lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru ai Săi ; Numai Dumnezeu le cunoștea ; dar I-a plăcut, în timpul prezent, să ne facă să cunoaștem, să auzim, să vedem și să cercetăm prin Duhul Său, planurile tainice ale inimii Sale.

     Aceasta ne aduce la cel de-al treilea caracter al creștinului, cuprins în această introducere a epistolei către Corinteni. Dacă Dumnezeu ne-a dat natura Sa și viața lui Hristos, El ne-a dat în același timp puterea acestei vieți, Duhul Sfânt, prin care cunoaștem acum planurile ascunse, tainele adânci ale lui Dumnezeu.

     Dacă simți-ți nevoia de a răspunde celor care atacă Cuvântul lui Dumnezeu, și caută să-l coboare la nivelul unei lucrări contaminate de slăbiciunea umană, va fi suficient să luați acest pasaj pentru a-i încurca ; căci el răspunde biruitor la toate obiecțiile oamenilor, inspirați de Satan, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Veți găsi aici că Duhul lui Dumnezeu a revelat aceste lucruri, și le-a făcut cunoscut inimii și inteligenței apostolului, și că cuvintele rostite sau scrise de el, erau ele însele învățate de Duhul. Ele nu conțineau nimic care să vină de la învățătura sau înțelepciunea omenească. A existat o diferență considerabilă între apostolul inspirat și profeții Vechiului Testament. Aceștia din urmă puteau să vorbească prin Duhul fără să cunoască valoarea a ceea ce ei vesteau, dar lucrurile pe care le-au spus oamenii inspirați ai Noului Testament, făceau parte, prin Duhul, din propria lor inteligență spirituală. Apostolul cunoștea aceste lucruri ; numai Duhul le-ar fi putut revela, le-a făcut cunoscute, le-a învățat și, în final, a făcut să fie primite. Aceasta este astăzi partea noastră, preaiubiților. Ce poziție avem ! Ce binecuvântări avem ! Ele nu sunt limitate ; sunt eterne ! Când vom fi în glorie, îi vom putea înțelege toată întinderea, în timp ce, ca ființe limitate, o cunoaștem doar în parte aici jos ; dar Dumnezeu nu ne-a ascuns nimic. El ne invită să cunoaștem toată măsura dragostei Sale, măsura lui Hristos, să cercetăm adâncimile a ceea ce se află în inima Sa. Această inimă ne este deschisă în întregime, dar, pentru a putea să ne bucurăm liber de ea, trebuie ca umblarea noastră să nu fie împiedicată de nimic, și ca ea să-l glorifice pe Acela care ne-a chemat la propria Sa Împărăție și glorie.

     În legătură cu faptul că noi am primit Duhul Sfânt, găsim din nou aici un al patrulea caracter al creștinului : "Noi însă avem gândul lui Hristos", adică, "facultatea inteligentă a lui Hristos, cu gândurile Sale". Având viața Sa și Duhul Său, putem înțelege ca El, gândi ca El, ne bucura ca El, și suntem făcuți în stare să avem aceleași afecțiuni, aceleași dorințe, aceeași bucurie ca a Lui ! Ah ! asemenea binecuvântări mă fac să spun : Poate exista în această lume un caracter mai înalt decât cel al unui creștin ? Am auzit cântându-se într-o zi un cântec german, în care fiecare vers se termina cu acest refren : "Oh ! ce fericire de a fi un om !" Era o gândire evlavioasă : "Ce fericire de a fi un om, ca să poți fi mântuit !" Dar cât de infinit mai jos este aceasta față de ceea ce avem ! Să spunem mai degrabă : "Ce fericire să fii un creștin !", de a avea o natură capabilă să iubească ceea ce iubește Dumnezeu, o viață care are parte de toate perfecțiunile lui Hristos, o putere capabilă să pătrundă în bucuria tuturor gândurilor lui Dumnezeu ! Fie ca să ni se dea să gustăm, nu prin inteligență, ci prin inimă, aceste lucruri adânci ale lui Dumnezeu care aparțin celor pe care i-a adus la Sine prin lucrarea minunată a Fiului Său !      

 

                                      Prima epistolă către Corinteni

                                                                           - I -

     Henri Rossier

     1     Capitolul 1 - 2:5

     Intenția mea nu este de a face o expunere metodică a acestei epistole, nici de a intra în toate detaliile sale. Mai degrabă am pe inimă să vă prezint anumite principii care se regăsesc în aceste capitole, principii de o mare actualitate, care fac apel la inimile și conștiințele noastre, pentru ca să conformăm cu ele umblarea noastră colectivă.

     Către cine se adresează această epistolă ? Aceasta este prima noastră întrebare. Dacă ea ar fi fost doar pentru adunarea locală din Corint, s-ar fi putut invoca acest fapt pentru a eluda regulile și poruncile pe care ea ni le dă, sau pentru a nu le respecta cu strictețe. Ori, vedem că această epistolă este trimisă nu doar creștinilor din Corint, ci către "toți cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn și al lor și al nostru". Nu există în ea nicio limitare de loc, de persoană, nici de timp. În ea sunt incluși toți creștinii care recunosc autoritatea lui Isus Hristos. Prin urmare, putem spune că această epistolă este, într-un mod cu totul special, adresată fiecăruia dintre noi și către noi toți. Nu vom găsi alta a cărei adresare să fie la fel de generală. Ei bine ! nu există niciun motiv să ne mire că indicațiile acestei epistole sunt cel mai încălcate decât celelalte în creștinătatea mărturisitoare ; și, observați bine, aici sunt date cele mai pozitive porunci din Noul Testament date Bisericii. Dar să nu uităm că, dacă aceste porunci nu sunt ascultate de cei care ignoră valoarea lor obligatorie, toți creștinii, care doresc să-L slujească cu credincioșie pe Domnul, trebuie să le imprime în inimile lor și să le pună în practică.

     Să subliniem mai întâi cursele în care au căzut sfinții din Corint. Într-o formă sau alta, le întâlnim destul de des printre noi. Și cu toate acestea, mai instruiți decât corintenii, care nu aveau încă întreg gândul lui Dumnezeu în Cuvântul Său scris, suntem mai vinovați decât ei pentru că ne-am lăsat prinși în ele. Făcând un tablou cu ceea ce lipsea adunării din Corint, ne zugrăvim pe noi înșine în multe privințe. Totuși, un lucru i-a deosebit în mod favorabil față de noi, și le-a dat un caracter care lipsește creștinilor de astăzi : corintenilor "nu le lipsea niciun dar", nu numai daruri miraculoase, astăzi pierdute, dar au fost îmbogățiți "în orice cuvânt și în orice cunoștință". Lucrul acesta nu s-ar putea spune despre noi. Dacă întâlnim astăzi, ici și colo, creștini cărora Dumnezeu le-a încredințat, pentru timpul actual, adevăruri importante, numărul celor care ignoră aceste adevăruri, și chiar adevărurile elementare ale mântuirii, îl depășește cu mult pe al lor.

     Dar dacă vedem cum foloseau corintenii darurile atât de multe, vom descoperi că, din nefericire, ei le foloseau pentru satisfacerea mândriei lor spirituale, înălțându-se pe ei înșiși. Apostolul a trebuit să le repete de multe ori : "Voi v-ați îngâmfat !" Să aruncăm cu piatra în ei ? Cu siguranță, nu. Noi, creștinii de astăzi, suntem mai vinovați decât ei ; de îndată ce am primit de la Domnul vreun dar de har, nu avem nimic mai important de făcut decât să ne arătăm pe noi, în timp ce sărăcia noastră totală, comparată cu "bogăția" corintenilor, ar trebui să ne țină într-o profundă smerenie.

     Corintenii erau vinovați de o a doua greșeală foarte gravă. Existau printre ei disensiuni și diviziuni. Adunați în jurul Numelui lui Hristos, adică ca reprezentând unitatea Trupului Său, ei erau separați de opinii divergente (v. 10-12). Vom reveni la acest subiect ; dar, întreb, nu vedem noi aceasta printre creștinii de astăzi ? Fiecare se laudă cu o opinie l-a care s-a atașat ; ori, opiniile, chiar corecte și drepte, ca în cazul corintenilor, nu pot produce decât diviziune, când se scot în evidență în detrimentul altor adevăruri. Hristosul este El împărțit ? De fapt, un creștin luminat nu trebuie să aibă o opinie proprie. Nu exagerez vorbind astfel ; căci ce valoare pot avea opiniile personale, dacă "avem gândul lui Hristos" (2:16) ? Niciodată "gândul lui Hristos" nu mă va alipi la o sectă, în timp ce păstrarea opiniilor mele va duce inevitabil la aceasta. Niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum toată aceasta epistolă ne dovedește, nu mă va conduce, atâta timp cât opiniile mele asupra Cuvântului mă pun, dacă Dumnezeu nu mă păzește, continuu în pericol de a le face să prevaleze (față de Cuvânt, n.t.). Dumnezeu nu permite copiilor Săi să aibă opinii diferite. Că ele există printre creștini, lucrul acesta este incontestabil, căci aceasta corespunde naturii umane păcătoase, dar nu naturii cele noi și a Duhului lui Dumnezeu. Epistola către Filipeni (3:15,16) confirmă existența lor, dar nu le atribuie celor care, prin Duhul, au înțeles poziția lor desăvârșită în Hristos. Fără îndoială, apostolul se adresează și celor care, "gândesc ceva altfel" ;  numai că, el nu aprobă și nici nu scuză aceste gânduri diferite, și nici nu le contrazice, ci așteaptă ca Dumnezeu să le descopere celor care gândesc diferit acele lucruri la care nu au ajuns încă. El nu intră în discuție cu ei cu privire la divergențele lor de gândire ; se bazează pe Domnul să le facă să dispară, dar, în lucrurile în care au ajuns la aceeași înțelegere îi îndeamnă pe creștini să umble împreună pe același drum.

     Nu a fost așa cu corintenii care și-au păstrat opiniile lor unii față de alții. Observați că ele erau bazate pe adevărurile care le-au fost prezentate, fie prin apostoli, fie prin oameni ai lui Dumnezeu vrednici de toată încrederea, precum Apolo ; dar în duhul lor sectar, corintenii îmbrățișau un fel de a vedea, în detrimentul altuia, și astfel, în timp ce insistau asupra adevărurilor, alterau adevărul. Adevărul este unul singur : Hristos care este adevărul nu poate fi împărțit. Sunt diferite daruri, dar vin de la un singur Duh ; lucrările sunt diferite, dar vin de la același Dumnezeu care lucrează totul în toți. Nu poate exista diviziune în trup. Dacă opiniile lor i-au divizat pe corinteni, aceasta a venit, pe de-o parte, din lipsa de sprijin față de frații lor, care însoțește întotdeauna un duh carnal, iar pe de altă parte, din valoarea pe care și-o atribuiau, nerealizând că crucea lui Hristos era sfârșitul sinelui și al importanței sale.

     Diviziunile erau deci una din greșelile grave ale corintenilor ; dar vom vedea și alte lucruri la ei. Tot felul de lucruri rele au pătruns în mijlocul lor. A fost în mijlocul lor un asemenea caz de necurăție, încât nici chiar printre păgâni nu se găsea ; mai erau oameni care se îmbătau, frați care se certau, se citau înaintea tribunalelor, judecându-se, tot felul de lucruri condamnabile. De asemenea, se găsea printre ei învățături greșite, oameni care învățau că nu există "învierea morților" - toate acestea se petreceau în mijlocul unei activități spirituale cu totul extraordinare.

     Nu este remarcabil că în prezența atâtor lucruri umilitoare, corintenii au fost foarte dornici să afle despre anumite aspecte de detaliu ? Ei au uitat smerenia, legătura frățească, curăția, cumpătarea, și au pus apostolului întrebări, precum, de exemplu, dacă este bine să ne căsătorim sau nu, dacă cineva poate să se despartă de soția sa necredincioasă, a mânca din lucrurile jertfite idolilor, etc. Apostolul le răspunde la toate întrebările, dar fără a ezita vreodată să apeleze la conștiința lor, și în niciun caz ca să le satisfacă curiozitatea sau inteligența lor.

     După ce am expus în câteva cuvinte starea corintenilor, vom putea acum să realizăm mai bine scopul acestei epistole. Duhul folosește dezordinea care îi invadase, ca să ne învețe cu privire la ordinea care este potrivită în casa lui Dumnezeu, așa că am putea da ca titlu scrierii de care ne ocupăm : Ordinea în Adunare. Prin urmare, dacă există printre creștinii adunați în Numele Domnului, urme de dezordine - și a existat întotdeauna - să cercetăm cu grijă aceste capitole, sub privirea lui Dumnezeu ; să înțelegem învățătura, ca să putem restabili ordinea. Este ceea ce a dorit apostolul.

     Scopul acestei epistole ne conduce la o scurtă expunere a împărțirii sale.

     În primele două capitole, apostolul arată care este baza oricărei mărturii, oricărei ordini creștine în casa lui Dumnezeu. El începe prin a ne vorbi despre ceea ce este un creștin. Corintenii nu știau acest lucru în mod clar. Atunci când punem această întrebare fraților noștri în Hristos, primim deseori acest răspuns : Un creștin este un om care, după ce a primit iertarea păcatelor sale prin credința în sângele lui Hristos, devine un copil al lui Dumnezeu. Ori, această definiție restrânsă n-o veți găsi în aceste prime două capitole. Apostolul arată, fără îndoială, că un creștin a obținut mântuirea prin credință (v. 18,21), dar, în contrast cu starea carnală care domnea la Corint, el spune că un creștin este un om condamnat total în ce privește întreaga sa viață de mai înainte, după ce a aflat sfârșitul existenței sale ca om în carne, judecata de sine, în Persoana lui Hristos la cruce, judecata completă, deoarece Isus a fost făcut păcat în locul nostru. Un creștin, în toată accepțiunea acestui termen, este un om care a realizat acest adevăr. De aceea apostolul le spune așa - căci, chiar dacă îi consideră mântuiți, el îi numește prunci în Hristos : - "Căci m-am hotărât să nu știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit", adică : prezentându-vă Persoana Sa, vă spun că voi înșivă v-ați așezat prin crucea Lui sub judecata definitivă a lui Dumnezeu.

     Care va fi deci umblarea noastră, dacă realizăm acest caracter esențial al creștinului, de a ne socoti ca absolut condamnați în calitatea noastră de oameni în carne, toată purtarea noastră anterioară, toate gândurile noastre, după ce și-au găsit judecata lor la crucea lui Hristos ? Condamnați și judecați, nu vom căuta să ne dăm importanță în ochii noștri, nici în ai altora. Să fim atenți la acest prim pas care ar trebui să însoțească întotdeauna convertirea și iertarea păcatelor. La cruce, Hristos este locul unde am găsit sfârșitul omului păcătos, și de asemenea, sfârșitul omului natural și sfârșitul lumii, după cum ne învață epistola către Galateni. De aceea apostolul nu a vrut să știe altceva printre ei decât pe Isus Hristos răstignit.

     La sfârșitul primului capitol (v. 30,31), găsim un al doilea caracter al creștinului, și cunosc puține pasaje care să-l definească într-un mod mai izbitor : Voi sunteți ai lui Dumnezeu "în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris, cine se laudă să se laude în Domnul". Ca păcătos, eram în Adam ; după ce am crezut în Domnul Isus, am aflat la cruce condamnarea mea, cea a primului om. Dar acum, sunt o creație nouă în Hristos Isus. Aceasta este poziția mea, iar epistola către Romani o dezvăluie minunat ; eu sunt al lui Dumnezeu în Hristos Isus. Tot ceea ce am ca creștin, am din partea lui Dumnezeu, în Hristos și prin Hristos. El este Cel care m-a făcut tot ceea ce sunt. Eu sunt al lui Dumnezeu ; îmi am originea din El. Dacă am vreo înțelepciune, vreo dreptate, vreo sfințenie, aceasta este în Hristos ; dacă ajung la răscumpărare, ca sfârșit al cursei, aceasta este în El. Nu este aici niciun loc pentru omul vechi ; totul este al omului nou ; ceea ce sunt este datorită lui Hristos. 

     La cap. 2, găsim un al treilea caracter al creștinului. El are Duhul lui Dumnezeu, puterea vieții celei noi, care îi dă posibilitatea să înțeleagă lucrurile divine. Ele ne sunt revelate în Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că omul cel nou este caracterizat de o putere spirituală care îl face să se supună acestui Cuvânt.

     Să revenim acum la împărțirea acestei epistole. Tocmai am văzut că primele două capitole ne vorbesc de crucea lui Hristos, ca fundament al întregii noastre poziții creștine. Capitolele 3 la 9 tratează ordinea potrivită  în casa lui Dumnezeu ; capitolele 11 la 14, ordinea potrivită în trupul lui Hristos. Între aceste două serii de capitole se află capitolul 10, un fel de paranteză, introdusă între casa lui Dumnezeu și trupul lui Hristos. Aceasta este creștinătatea, sau mărturia creștină fără viață. Acest capitol 10 este foarte important ; căci ceea ce era o excepție pe vremea apostolului nu mai este astăzi. Creștinătatea actuală are cina, botezul, umblarea exterioară pe drumul creștin, fără să aibă viața divină. Ori, această mărturisire fără viață sfârșește în judecată. Capitolul 15 tratează chestiunea vitală a învierii. Epistola este încadrată deci între aceste două adevăruri mari : crucea, la cap. 1, și învierea, la cap. 15.

                                                                *          *          *

     Am văzut că starea morală a corintenilor nu era proporțională în mod absolut cu mulțimea darurilor pe care ei le aveau. Este important să ne amintim acest lucru, căci deseori suntem dispuși să gândim, văzându-L pe Dumnezeu acționând prin Duhul Său în mijlocul alor Săi, că starea lor sufletească ar trebui să fie la înălțimea darurilor Sale. Exemplul corintenilor ne oferă dovada contrariului. Lumea însăși putea fi uimită de darurile lor, și totuși nimic din conduita lor morală nu corespundea acestor binecuvântări. Tendințele lor, moștenite din păgânismul grec, i-au împins spre admirația omului în carne și spre înțelepciunea umană. Într-o astfel de lume, înțelepciunea filozofilor a atras discipoli și făceau școli ; oratorii, literații au avut o imensă influență ; erau urmați și ascultați ; corintenii au păstrat aceste obiceiuri omenești și carnale, și le-au introdus în creștinismul lor. Aceste școli de doctrină au produs disensiuni printre ei ; unul se atașa de un asemenea om învățat, altul de un astfel de om elocvent ; altul chiar de un astfel de om mai puternic și mai energic. Ei ziceau : Eu, sunt al lui Pavel ; eu, al lui Apolo ; eu, al lui Chifa ; după preferințele lor naturale. Omenește, Pavel era un om versat în știința timpului său, crescut la picioarele lui Gamaliel, cunoscut prin educația sa literară, familiarizat cu poeții de atunci ; foarte priceput ca învățător. Astfel că, unii dintre ei au profitat de ceea ce era Pavel prin natura sa, pentru a spune : Eu, sunt al lui Pavel. - Apolo era un iudeu din Alexandria, cetate renumită pentru scrierile sale ; cuvintele elocvente curgeau de pe buzele sale și captivau auditoriu ; așa că, unii dintre ei apreciau elocvența lui Apolo mai savuroasă decât cultura lui Pavel. - Petru era un om obișnuit, dar înzestrat cu o energie remarcabilă ; el a făcut multe minuni deosebite ; primind direct de la Domnul revelații capitale, el era văzut în fruntea celor doisprezece... - Eu, sunt al lui Chifa, zicea un al treilea. - Eu, sunt al lui Hristos, zicea unul din urmă : Eu rămân la învățăturile care au ieșit din gura Sa când a fost aici pe pământ ; mă conformez simplității și curăției Sale morale și divine, de exemplu, în predica Sa de pe munte ; pe El L-am ales ca învățător. - Dar Pavel întreabă : "Este Hristos împărți ?" Există diferite duhuri, sau un singur Duh, care animă aceste persoane diferite ?

     Acest cuvânt al lui Pavel se adresează și nouă care chemăm Numele Domnului. Recunoaștem unele dintre aceste trăsături printre noi ? Astfel de sentimente nu au ele loc în inimile noastre ? Din nefericire, trebuie să răspundem afirmativ ! Apostolul dezvăluie, după cum am spus, cauza acestui rău care, în loc să unească pe copiii lui Dumnezeu, îi dezbină. El spune : Fraților, voi nu ați realizat, de fapt, ceea ce este crucea lui Hristos. El socotește nimic toate pretențiile lor. Eu am venit, spune el, să evanghelizez, nu cu înțelepciunea cuvântului, pentru ca crucea lui Hristos să nu fie făcută zadarnică.

     "Cu înțelepciunea cuvântului !" Cu cât mă gândesc mai mult la starea actuală a creștinătății din care și noi facem parte, cu atât mai mult sunt mișcat să văd tendința generală de a se adresa inteligenței omului. Credem că vom reuși să convingem lumea prezentându-i evidența adevărurilor creștine (nu vorbesc aici de doctrinele false), deseori cu multă elocvență, și oferind dovezi ale acestor adevăruri care se impun inteligenței unui mare auditoriu atras de calitățile deosebite ale oratorilor. De obicei, cei care i-au ascultat sunt convinși de ei și recunosc cât de remarcabil este ceea ce au auzit. Oratorul a explicat originea păcatului în lume, a dovedit existența lui Dumnezeu, prezintă doctrina vieții eterne, etc. ; dar efectul produs de aceste adevăruri asupra inimii și conștiinței auditoriului este zero. Adresându-se oamenilor cu înțelepciunea cuvântului - nu, cum am spus, cu doctrine false, atât de frecvente, din nefericire ! în zilele noastre - folosindu-se de înțelepciunea omenească pentru a dovedi sufletelor adevărul lucrurilor revelate, crucea lui Hristos este făcută zadarnică. Apostolul adaugă : "Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier", dar pentru noi, ca mijloc de mântuire, "este puterea lui Dumnezeu" (v. 18). Astfel, lăsând deoparte toată înțelepciunea cuvântului, Pavel predică pur și simplu cuvântul crucii. O astfel de predicare are ca efect îndepărtarea oamenilor inteligenți, căci este o nebunie pentru ei ; dar, pentru noi, este puterea lui Dumnezeu. El (cuvântul crucii, n.t.) este înțeles doar de cei cărora le-a atins conștiința. Ajuns în acest punct, apostolul exclamă : "Unde este înțeleptul ? Unde este cărturarul ? Unde este certărețul veacului acestuia ?" Dumnezeu Însuși, prezentând crucea lui Hristos, nu a făcut El înțelepciunea lumii o nebunie ? Acest pasaj este o aluzie la Isaia 33:17,18. "Ochii tăi Îl vor vedea pe Împărat în frumusețea Lui ; vor privi țara întinzându-se departe. Inima ta va cugeta la groază : Unde este scriitorul ? Unde este cel care cântărește ? Unde este cel care numără turnurile ?" Din momentul în care, zice profetul, tu Îl vei vedea pe Împărat în frumusețea Lui, toate mijloacele pe care le-ai folosit pentru a îndepărta vrăjmașul de la Ierusalim, nu vor mai avea nicio valoare pentru tine. Împăratul fiind manifestat în gloria Sa, vrăjmașul este învins, iar tu nu vei mai căuta arme pentru a te împotrivi lui. Acest pasaj pe care Isaia îl aplică în sensul său imediat lui Israel, Pavel ni-l adresează nouă, creștinilor. Fără îndoială, acest pasaj din Isaia ne vorbește despre gloria viitoare a Împărăției. Israel o va vedea când va fi manifestat Domnul gloriei ; și noi, căci vom vedea fața Sa, iar Numele Său va fi pe frunțile noastre (Apoc. 22:4). Chiar mai mult ; este spus despre noi, la cap. 2 din epistola către Evrei, că Îl vedem acum pe Isus încununat cu glorie și onoare, după suferința morții Sale (v. 9) ; dar pasajul nostru presupune că noi deja L-am contemplat, "înălțat de pe pământ", un loc unde a îndurat disprețul lumii, lume care nu a văzut în El decât nebunia și slăbiciunea lui Dumnezeu, dar unde noi am văzut înțelepciunea și puterea Sa. Da, pe cruce Fiul Omului este glorificat, și Dumnezeu este glorificat în El, după cum a spus Domnul Însuși în Ioan 13:31. Acolo, pe cruce, înainte de descoperirea gloriei Sale viitoare, L-am contemplat pe Împărat în frumusețea Lui. Chiar în acest loc, la cruce, am cunoscut gloria lui Hristos, o putere mântuitoare, biruitoare asupra lui Satan, a păcatului, a "eului" și a lumii ; și, când L-am contemplat acolo, am spus : Îndrăznește cineva să vină înaintea crucii ca să-și arate înțelepciunea sau cunoștința sa ? Toată această înțelepciune a dispărut pentru totdeauna ; nu o vom mai vedea, după cum a spus profetul nostru (Isaia 33:19).

     Să reținem că apostolul ne prezintă aici în mod special o parte a crucii, deși ea are o primă parte care, chiar în acest pasaj, nu poate fi separată de cealaltă. Așa că este spus aici : "Dumnezeu a binevoit (în fr. "I-a plăcut lui Dumnezeu"), prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred" (v.21). Orice păcătos începe prin a găsi la cruce temelia mântuirii sale, iertarea păcatelor sale, iar cap. 15:3, subliniază această parte de-o manieră foarte puternică : "Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi". Romani 5:8 spune : "Pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi". Tit 2:14, spune de asemenea : "Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege". Fără iertarea păcatelor noastre, nu puteam avea parte de mântuire, și nu trebuie să uităm că, în epistole ca și în evanghelii, acest adevăr simplu este întotdeauna primul pe care Cuvântul ni-l prezintă ca temelie a creștinismului. A cita numeroasele pasaje care ne vorbesc despre răscumpărare ar însemna să cităm Cuvântul în întregime. Dar, după cum am spus și găsim aici, aceasta nu este singura parte care ne-a fost dată la cruce.  Ea este cea mai absolută condamnare a omului, și voi spune : nu doar a omului păcătos, ci a omului natural în general. Ea este punctul final al istoriei sale, deoarece nu mai este posibil să mai aibă un nou început. Prima parte a epistolei către Romani  se ocupă de iertarea păcatelor, a doua arată condamnarea omului vechi. Hristos a pus capăt, în moarte, istoriei sale, și avem dreptul să ne socotim morți. Epistola către Galateni merge, ca să zicem așa, mai departe. Ea condamnă omul fără să-i dea niciun loc, niciun drept, nicio autoritate. Ea spune : "Am fost răstignit împreună cu Hristos". Ea adaugă : "Lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume". 

     Corintenii nu au înțeles acest adevăr capital. Ei erau creștini răscumpărați, mântuiți, dar creștini carnali. Ei nu au realizat această parte a crucii lui Hristos ; nu au înțeles că toată înțelepciunea lumii, toate darurile omului natural nu au nicio valoare în lucrurile lui Dumnezeu. Cel care a realizat aceasta este eliberat, nu se îngâmfă, nu se mai încrede în sine. S-a sfârșit cu "eul" ; nu se mai încrede în puterea și inteligența sa ; căci puterea lumii, înțelepciunea omului, nu sunt decât slăbiciune și nebunie. Cine și-a pus încrederea în slăbiciunea și nebunia lui Dumnezeu găsește aici adevărata putere și adevărata înțelepciune. Am văzut aceste două lucruri la cruce ; aici am înțeles că această slăbiciune a lui Dumnezeu - Dumnezeu Însuși, răstignit în Persoana unui Om, Hristos - era puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Acolo am aflat începutul existenței mele înaintea lui Dumnezeu, unde am învățat să cunosc gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt decât înțelepciune, dreptate, sfințenie și răscumpărare în Hristos - pentru mine.

     Observați aici trei subiecte : Apostolul prezintă în primul rând crucea, slăbiciunea și nebunia lui Dumnezeu, în care se întâmplă să fie înțelepciunea și puterea Sa pentru mântuire. 

     În al doilea rând, el prezintă obiectele pe care Dumnezeu le-a avut în vedere în această lucrare. A luat înțelepți, inteligenți, nobili ? Ah, cât ar fi coborât aceasta pretențiile corintenilor ! El zice : "Uitați-vă la chemarea voastră fraților - că nu sunt mulți înțelepți potrivit cărnii, nu mulți puternici, nu mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cei înțelepți. Și Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari ; și Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii și pe cele disprețuite și pe cele care nu sunt, ca să desființeze pe cele care sunt ; ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu". Toate lucrurile pe care le pretindeau corintenii nu aveau valoare pentru Dumnezeu ; iar ei nu ar fi fost copiii Săi, dacă ar fi fost în ochii Lui ceea ce ei aspirau să fie în această lume. Ei aveau tendința să ocupe un loc onorabil printre inteligenții acestui veac, și astfel să se glorifice pe ei înșiși, în timp ce, în lucrarea împlinită pentru ei, Dumnezeu nu le-a dat niciun rol și a revendicat toată gloria pentru "Domnul". Din treaptă în treaptă, îi face să coboare, în estimarea lor, până la rangul "lucrurilor care nu sunt" !

     În al treilea rând (2:1-5), apostolul se dă pe el însuși ca exemplu. El a realizat propria sa nimicnicie încă de la începutul carierei sale, căci el spune, în a doua sa epistolă către Corinteni : "Căci Dumnezeul care a spus: Lumină să strălucească în întuneric, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoștinței gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos" (2 Cor. 4:6). Sufletul său de iudeu plin râvnă, ortodox și inteligent, era căzut, precum întreaga lume de la creație, în întunericul cel mai adânc ; Dumnezeu a zis : Să fie lumină - și a fost lumină ; astfel că din lucruri care nu sunt, a făcut lucruri care sunt. Eu aparțineam, pare că spune apostolul, de lucrurile care nu erau ; Dumnezeu le-a luat (lucrurile care nu sunt, n.t.) pentru a face să iasă o creație nouă. Și, în pasajul nostru, el adaugă : "Când am venit la voi... n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înțelepciunii". Aceste lucruri nu erau în el, atunci când le-a adus Evanghelia, nu a vrut să știe nimic altceva printre ei decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Crucea era mai presus de toate caracterul lui Hristos pe care el l-a predicat, iar acest caracter a pus capăt tuturor pretențiilor lor. Când se uitau la apostol, au zis : Cât de inteligent este acest Pavel ? În mijlocul vostru, eram "în slăbiciune și în teamă și în mare tremur". Cu siguranță, nu ați găsit nimic în persoana mea, nici în cuvintele mele, care ar fi putut să vă facă să gândiți că am o oarecare încredere în carnea și în puterea omului.

     După ce le-a prezentat crucea, ca o condamnare a tot ceea ce este în om, Pavel le arată (1:30,31) că există pentru cel credincios un alt loc decât cel al omului natural : Voi sunteți ai lui Dumnezeu "în Isus Hristos". Ce adevăr !

     Acești sărmani corinteni (și cât de des suntem și noi așa) acordau mai multă importanță glorificării omului, decât faptului că noi suntem ai lui Dumnezeu, că originea noastră, ca creștini, că nașterea noastră, sunt din Dumnezeu, și că, mântuindu-ne, Dumnezeu a luat lucrurile care nu erau, pentru a face lucruri care rămân pentru eternitate. Deci nu mai există, în planul de mântuire, vreun loc pentru om. Este ceea ce l-a făcut pe apostol să spună : "Cunosc un om în Hristos". Pentru el nu mai era alt loc decât acesta. Cel care a înțeles poziția sa în Hristos nu mai are niciun motiv de a se glorifica (sau : "lăuda", n.t.), iar Pavel nu dorește altceva decât să fie găsit în El (Filip. 3:9).

     Veți întâlni, pe parcursul acestei epistole, condamnarea mândriei cărnii, care are întotdeauna o părere bună despre sine (3:21 ; 4:6,7,18 ; 5:2-6 ; 8:1,2 ; 13:4). Printre atât de multe trăsături care înfățișau în corinteni pe omul carnal, exista una deosebită : înalta apreciere pe care o aveau despre ei înșiși și darurile lor, deoarece nu au realizat că omul, ca atare, nu are niciun loc înaintea lui Dumnezeu.       

 

                                 A doua epistolă către Tesaloniceni

                                                                     - IV -

     Hamilton Smith

     5     2 Tesaloniceni 3 - Umblarea practică a poporului lui Dumnezeu

     În partea de încheiere a epistolei, apostolul ne învață cu privire la umblarea practică care ar trebui să marcheze adunarea creștină în prezența opoziției din afară (3:1-5), și în fața dificultăților care pot să apară din interiorul cercului de comuniune (3:6-18).

     5.1     2 Tes. 3:1-5 - Instrucțiuni cu privire la opoziția din afară

     5.1.1     2 Tes. 3:1-2 - Rugăciune ca să fie glorificat Cuvântul Domnului 

     Pentru a putea face față opoziției oamenilor răi și pentru a ne împotrivi răului din lumea pe care o traversăm, apostolul prezintă calitățile creștine practice care, dacă ele se găsesc la cei credincioși, îi face capabili să "stea tari" în fața opoziției.

     Pavel vorbește în primul rând de rugăciune. Dacă trebuie să "stăm tari" în fața opoziției, și să "ținem" instrucțiunile pe care el le-a dat (2:15), lucrul acesta va fi posibil doar prin harul oferit de Însuși Domnul Isus Hristos și de Dumnezeu, Tatăl nostru. De partea noastră, primim acest har prin rugăciune prin care ne apropiem de tronul harului ca să primim har la timpul potrivit (Evrei 4:16). Prin rugăciune ne exprimăm slăbiciunea și dependența noastră de Dumnezeu și ne recunoaștem încrederea în puterea și în harul Său. 

     Apostolul a vorbit deja de două ori de rugăciunile sale pentru acești sfinți (1:11,12 ; 2:16,17) : acum el dorește rugăciunile lor pentru el. Deși ca apostol, și un apostol care a primit revelații, și putea să vorbească într-un mod inspirat, el simțea nevoia de rugăciune, și cunoștea valoarea rugăciunilor poporului lui Dumnezeu. Deci, el consideră poporul lui Dumnezeu ca o companie (grupare) care se roagă și la care el poate face apel.

     Cererea specială pe care el o dorește, scoate la iveală o altă trăsătură care trebuie să caracterizeze compania creștină. Ei ar trebui să fie o companie de credincioși în care Cuvântul Domnului este glorificat (3:1). Apostolul admite cu bucurie că Evanghelia a fost glorificată în acești sfinți, dar realizând împotrivirea din partea lumii, și faptul că el însuși era obiectul cu totul special al atacurilor oamenilor răi și perverși, el dorește rugăciunile lor ca să fie eliberat de astfel de oameni (3:2). El personifică Evanghelia și o vede ca urmându-și activ cursul ei. Acolo unde Evanghelia este primită, unde sunt produse roade și unde viețile sunt schimbate, ca în cazul tesalonicenilor, Evanghelia este într-adevăr glorificată. O Evanghelie astfel glorificată va stârni totuși împotrivirea oamenilor răi, căci văd în aceste vieți schimbate o condamnare a propriilor lor vieți.

     5.1.2     2 Tes. 3:3 - Întăriți în adevăr

     În plus, pentru ca Cuvântul Domnului să fie glorificat, avem nevoie să fim întăriți în adevăr, și Pavel este încrezător că Domnul, în credincioșia Sa, îi va întări pe sfinți. Oamenii răi pot să se împotrivească, dar Domnul este credincios față de ai Săi. Garanția noastră împotriva erorii, și împotriva oricărei forme de rău, se află în faptul de a fi întemeiați în adevăr. Dacă Domnul ne întărește în adevăr, vom fi păziți de rău. Atunci vom avea grijă să urmărim adevărul. "Doresc", spune apostolul într-un alt pasaj, "să fiți înțelepți față de bine și simpli în ce privește răul" (Rom. 16:19).

     5.1.3     2 Tes. 3:4 - Ascultare

     Mai mult, compania creștină trebuie să fie caracterizată de ascultare față de Scriptură. Este adevărat că numai Domnul ne poate întări în adevăr și ne poate păzi de rău ; trebuie să existe totuși din partea noastră voința de a asculta ; așa cum spune apostolul : "ne încredem în Domnul cu privire la voi, că faceți și veți face cele ce poruncim". Putem să-I mulțumim Domnului când ai Săi Îl ascultă, dar este o încredere profundă în Domnul care ne va permite să spunem că ei "vor", și că ei vor continua deci să asculte. Nu trebuie să ascultăm numai acum, la momentul actual, ci să continuăm să ascultăm orice s-ar întâmpla. Este bine pentru noi să ne găsim printre cei care "fac și vor face".

     5.1.4     2 Tes. 3:5 - Inimile îndreptate spre dragoste și răbdare

     Apostolul mai spune : "Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu". Cel prin care a fost revelată pe deplin dragostea lui Dumnezeu, este și Cel care singur  poate să ne îndrepte inimile spre această dragoste. Cu femeia la fântână (Ioan 4), nu vedem  doar modul în care Domnul declară dragostea lui Dumnezeu unui păcătos, dar și tandrețea cu care El îndreaptă inima sa spre această dragoste.

     În final, apostolul dorește ca să fim îndreptați "spre răbdarea lui Hristos". Hristos așteaptă să-Și primească sfinții la răpire, și să domnească cu sfinții Săi la arătarea Sa. El ar vrea ca inimile noastre să fie marcate de aceeași răbdare.

     Apostolul pune astfel înaintea noastră câteva caractere pe care Dumnezeu ar vrea să le vadă în fiecare companie creștină. Ar trebui să fie un popor care se roagă, în care Cuvântul Domnului este glorificat ; un popor întărit în adevăr și despărțit de rău ; o companie care ascultă de Cuvânt, umblând în dragostea lui Dumnezeu, și așteptând cu răbdare venirea lui Hristos. O astfel de companie va fi în măsură să reziste atacurilor vrăjmașului și la ispitirile lumii.

     5.2     2 Tes. 3:6-18 - Instrucțiuni referitoare la dezordinea din interiorul cercului creștin

     După ce ne-a învățat cu privire la calitățile creștine care vor permite celor credincioși să stea împotriva celor răi, și împotriva răului din lumea ostilă, apostolul începe să ne învețe acum asupra modului de a ne preocupa cu o dezordine care poate să apară în interiorul cercului creștin.

     5.2.1     2 Tes. 3:6 

     Exista atunci în compania creștină, ca de altfel atât de des de atunci, anumite persoane care umblau într-un fel marcat de dezordine, "nu după învățătura" primită de la apostol.

     O poruncă solemnă ne este dată în Numele Domnului Isus asupra modului de a acționa față de astfel de persoane. În prima epistolă el a învățat adunarea că, dacă există oameni care umblă în neorânduială în mijlocul lor, trebuie să-i atenționeze (1 Tes. 5:14). Aici el duce indicațiile sale cu un pas mai departe. Dacă atenționarea nu a avut niciun efect, cei care alcătuiesc adunarea trebuiau să se "depărteze" de fratele în dezordine. Dezordinea care îl caracteriza trebuia să fie judecată după indicațiile apostolului.

     5.2.2     2 Tes. 3:7-9

     Pavel amintește acestor sfinți felul său de purtare în mijlocul lor ca un exemplu al unuia care umblă în mod ordonat. Modul său de a trăi era expresia practică a propriilor sale indicații. Pentru a fi un model pentru cel mai simplu creștin, el a refuzat orice ajutor material din partea acestor credincioși. Ca slujitor al Domnului, avea "dreptul" să primească ajutor material (1 Cor. 9:7-14). Dar, pentru binele lor, el a renunțat la acest drept, și a lucrat "în trudă și osteneală" noapte și zi pentru nevoile sale proprii. Astfel, viața sa devenise un model pentru toți, și o mustrare pentru cei care nu voiau să lucreze. Se pare că, dacă vrăjmașul nu a putut să-i deposedeze pe acești sfinți de adevărul cu privire la venirea Domnului, el a căutat să-i înșele abuzând de acest adevăr, făcându-i pe unii dintre ei să abandoneze munca lor zilnică sub pretextul venirii iminente a Domnului.

     5.2.3     2 Tes. 3:10-11

     Când era prezent printre ei, apostolul îi avertizase cu privire la o umblare practică în dezordine, și că, dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. În ciuda exemplului vieții sale și a avertismentului din cuvintele sale, erau unii care refuzau să lucreze și care se amestecau în treburile altora. Aceștia erau caracterizați de o umblare în dezordine, refuzul de a lucra și vorbe fără folos. 

     Trebuie să ne îndepărtăm de astfel de persoane. Cineva a zis : "Vorbăreții nebuni supraviețuiesc datorită nebuniei celor care îi ascultă ; iar pâinea mâncată gratis trebuie să găsească oameni dispuși să plătească costul". Limbile nebune se liniștesc repede dacă nu există urechi nebune care să le asculte.

     5.2.4     2 Tes. 3:12

     După ce i-a învățat pe frați cu privire la modul de a acționa față de cei care trăiesc în dezordine, apostolul adresează acum un apel direct acestora, poruncindu-le, în Numele Domnului Isus, să lucreze pașnic și să-și mănânce propria lor pâine.

     5.2.5     2 Tes. 3:13

     În prezența persoanelor care trăiesc în dezordine, trebuie să veghem ca nu cumva să ne pierdem răbdarea sau de-a obosi să facem binele. Există pericolul ca, prin oboseala exercițiului constant, să devenim fie indiferenți față de persoanele care trăiesc în dezordine, fie prea aspri față de ei.

     5.2.6     2 Tes. 3:14-15

     Dacă un om care trăiește în dezordine persistă în a nesocoti instrucțiunile apostolului, trebuie să-l însemnăm, și nu mai avem legături cu el, ca să-i fie rușine. Cu toate acestea, în ciuda acestui fapt, suntem avertizați să nu-l tratăm ca pe un dușman ; trebuie mustrat ca pe un frate. Trebuie să ne ferim de duhul fariseic ; chiar dacă, pentru un timp, nu putem avea o relație cu el, trebuie să acționăm întotdeauna  cu dragostea frățească.

     5.2.7     2 Tes. 3:16

     În final, apostolul îi încredințează Domnului păcii. El poate, sub călăuzirea Domnului, să ne dea instrucțiuni, dar numai Domnul poate să dea sfinților pace în orice timp și în orice fel. Dezordinea dă naștere la rupturi și conflicte în cadrul cercului creștin. Dar Domnul vrea să aducă pace pe care o va introduce în curând în Împărăție ; și acolo unde este pacea Domnului, Domnul Însuși poate fi găsit acolo. Apostolul încheie deci cu dorința ca Domnul Însuși să fie cu ei toți.

     5.2.8     2 Tes. 3:17

     Se pare că adunarea din Tesalonic a fost tulburată de o scrisoare care se pretindea ca venind de la apostol. Astfel, în salutul său final, el le spune că pot fi siguri de autoritatea scrisorilor sale găsind în ele salutul scris cu propria sa mână. 

     5.2.9     2 Tes. 3:18

     El dorește și pentru noi pace din partea Domnului păcii ; acum el încheie cu dorința ca harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu toți. Dacă instrucțiunile din epistolă trebuie să fie puse în practică, lucrul aceasta nu poate fi posibil decât printr-o companie care se află în pacea Domnului, cu Domnul Însuși în mijlocul ei, și susținută în mod constant de harul Său.

     O Mântuitorule ! De sus

     Așteptăm momentul când Tu vei veni,

     Să iei la Tine în locașul Tău ceresc

     Pe cei pe care i-ai condus cu ochiul Tău.    

                 

 

                                 A doua epistolă către Tesaloniceni

                                                                    - III -

     Hamilton Smith

     4     2 Tesaloniceni 2:13-17 ; Partea actuală și viitoare a credinciosului

     După ce s-a ocupat de eroarea care a fost o sursă de tulburare pentru credincioșii din Tesalonic, și după ce a prezis judecata (sau : ruina) viitoare a creștinătății, apostolul, prin contrast, vorbește de partea actuală și viitoare a credincioșilor. În prima parte a epistolei, el a mulțumit lui Dumnezeu pentru acești sfinți, i-a instruit, și s-a rugat pentru ei ; din nou, el recurge la mulțumiri, la îndemnuri, și la rugăciune.

     4.1     2 Tes.2:13-14 - Mulțumiri

     În primele versete ale epistolei, apostolul mulțumește lui Dumnezeu pentru sfinți datorită harurilor găsite în mijlocul lor pentru Dumnezeu. Aici el mulțumește pentru tot ceea ce este Dumnezeu pentru ei. Într-un mod foarte fericit, el vorbește despre credincioși ca de "frați preaiubiți de Domnul". În ciuda tuturor eșecurilor și slăbiciunilor din mijlocul poporului lui Dumnezeu, și oricare ar fi diferențele de nivel spiritual, îi face plăcere să-i vadă legați împreună ca "frați". De șapte ori, pe parcursul acestei scurte epistole, apostolul se adresează acestor sfinți ca "frați" (1:3 ; 2:1, 13,15 ; 3:1,6,13). În plus, deși persecutați și puși la încercare de către lume, ei sunt "iubiți de Domnul". Dacă ne-am aminti că suntem "iubiți de Domnul", nu ar trebui să fim mai atenți la modul în care gândim, vorbim și acționăm unul față de celălalt ? Ar putea Domnul să fie indiferent la persecuția sau la insultele pe care le îndură cei care sunt iubiți de El, indiferent de unde vin ?

     Apostolul mulțumește apoi lui Dumnezeu pentru tot ce este Dumnezeu pentru ai Săi, fie că este vorba în trecut, în prezent sau în viitor. În primul rând, privind în urmă, în eternitate, el spune "de la început" Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire. Lăsați la dispoziția noastră, ar fi trebuit să fim uniți cu lumea în judecata despre care a vorbit apostolul ; dar harul suveran al lui Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire. Această mântuire nu a fost adusă de vreo lucrare pe care am fi făcut-o noi, ci prin lucrarea Duhului în noi, ne-a separat de lume, și ne-a condus să credem adevărul. Acest adevăr, îl știm, este Evanghelia care Îl privește pe Domnul Isus Hristos care a murit pentru noi, pentru ca noi să putem dobândi mântuirea (1 Tes. 5:9-10). 

     Apostolul pune astfel în contrast necredincioșii și credincioșii cu privire la judecata despre care a vorbit deja. Necredincioșii, asupra cărora Satan a lucrat, nu au primit dragostea adevărului și sunt sub condamnare. Credincioșii, la care Duhul Sfânt a lucrat, au crezut adevărul și au dobândit mântuirea.

     În al doilea rând, dacă credincioșii au fost aleși în eternitatea trecută, ei sunt chemați în timp, iar chemarea i-a atins prin Evanghelia pe care Pavel o numește "Evanghelia noastră". Noi limităm adesea Evanghelia la predicarea iertării păcatelor ; dar Evanghelia lui Pavel nu proclamă doar mântuirea care răspunde nevoilor noastre, ci ea proclamă și chemarea care răspunde nevoii care se află în inima lui Dumnezeu ; căci dacă Dumnezeu ne-a chemat , aceasta este pentru a satisface scopurile Sale de dragoste care sunt în propria Sa inimă.

     Chemarea lui Dumnezeu are un caracter dublu. El ne-a chemat afară din această lume, și El ne-a chemat la o altă lume. Atunci când Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam, i-a zis : "Ieși din țara ta și din rudenia ta și intră în țara pe care ți-o voi arăta" (Fapte 7:3). Și noi la fel, suntem chemați să ieșim din această lume în vederea unei locuințe cerești. Pentru noi, lumea este lumea creștină coruptă - un amestec de iudaism și creștinism - chemarea pentru noi este deci  "să ieșim la El afară din tabără". Odată ieșiți, aflăm imediat că "nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare" (Evrei 13:14).

     Dacă am fost aleși în eternitate, și chemați în timp, este pentru "a dobândi gloria Domnului nostru Isus Hristos" în toate veacurile viitoare. Minunat har ! Dacă Dumnezeu ne-a chemat, scopul nu este altceva decât să dobândim gloria Domnului nostru Isus Hristos ca Om. Vom fi ca El și cu El. Spunem din nou acest lucru : cât de diferit am vorbi și am acționa unii față de alții, dacă am privi poporul lui Dumnezeu, ca pe cei care sunt "aleși", "chemați", și care sunt în drum spre glorie.

     4.2     2 Tes. 2:15 - Îndemnul

     Fiindcă suntem frați, preaiubiți de Domnul, aleși, și chemați ca să dobândim gloria Domnului nostru Isus Hristos, apostolul ne îndeamnă să "stăm tari" și să "ținem cu tărie". Încă odată, să remarcăm că, prin acest cuvânt, "fraților", aceste îndemnuri ni se adresează și nouă. Numai în măsura în care mergem împreună, uniți ca frați, vom fi capabili să "stăm tari" și să "ținem cu tărie" într-un sens colectiv. Dacă, la fel ca în adunările Galatiei, ne "mușcăm și ne mâncăm unii pe alții" vom sfârși prin a fi "mistuiți unii de alții". Dar, spune apostolul galatenilor, "dacă", spre deosebire de a ne mușca unii pe alții, "trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul". Atunci, într-adevăr, nu vom "căuta glorie deșartă, provocându-ne unii pe alții, invidiindu-ne unii pe alții", ci vom umbla ca frați, "purtând poverile unii altora".

     Umblând ca frați, vom putea să "stăm tari" în prezența atacurilor vrăjmașului, fie prin persecuție, fie prin necaz. În plus, vom fi în măsură să "ținem" instrucțiunile apostolului. Pentru tesaloniceni, aceste instrucțiuni au venit fie prin cuvânt, fie prin literă ; pentru noi ele sunt păstrate în epistole. Astăzi, întregul efort al vrăjmașului este să-i facă pe sfinți să "cedeze" în prezența încercării și să "abandoneze" adevărurile pe care le-am învățat.

     4.3     2 Tes. 2:16-17 - Rugăciunea

     Apostolul a pus înaintea noastră mântuirea și chemarea lui Dumnezeu, îndemnându-ne să "stăm tari" și să "ținem" (învățăturile, n.t.) ; dar el realizează că, dacă trebuie să răspundem îndemnului și să "stăm tari" în prezența oricărei puteri a vrăjmașului, lucrul acesta nu va fi posibil prin propriile noastre forțe. Astfel, el recurge deci la rugăciune. El se îndreaptă spre Domnul nostru Isus Hristos (2:16a), spre El Însuși, Cel care se va ocupa de orice rău și care va nimici orice putere împotrivitoare prin arătarea venirii Sale. Ce bine este să avem acces la "El Însuși" prin rugăciune ! În plus, el se îndreaptă spre "Dumnezeul și Tatăl nostru" (2:16b) - Cel care ne-a iubit, ne-a ales, ne-a chemat și ne-a dat o mângâiere eternă și o bună speranță prin har.

     Pot fi multe necazuri pe cale, dar există o "mângâiere eternă" la sfârșitul călătoriei (2:17). Putem să trecem prin momente dificile, dar înaintăm spre împlinirea "bunei speranțe". Învățătorii mincinoși pot căuta să-i tulbure și să-i deturneze pe sfinți, dar Domnul Isus Însuși, și Dumnezeu Tatăl nostru, ne aduc mângâiere. Vrăjmașul poate căuta să-i deturneze pe sfinți de la slujirea lor "în orice faptă și cuvânt bun", dar, în ciuda tuturor atacurilor vrăjmașului, fie că acestea vin de la falșii învățători din sânul mărturiei creștine, sau de persecuția din exterior, Dumnezeu poate să-i facă pe sfinți să "stea tari", să "țină (învățăturile)" și să urmărească orice faptă și cuvânt bun.