Prima epistolă către Corinteni
- II -
Henri Rossier
2 Capitolul 2:6-16
Am ajuns aici la un al treilea caracter al creștinului. Primul a fost de a termina cu tot ceea ce omul cel mai favorizat putea fi în carne ; al doilea, de a avea în Hristos, din partea lui Dumnezeu, o viață, o nouă natură, cu toate perfecțiunile pe care această natură le implică. Al treilea este de a avea puterea acestei vieți, Duhul Sfânt, care poate cerceta toate lucrurile, chiar lucrurile cele mai adânci ale lui Dumnezeu.
Dar înainte de a se ocupa de acest subiect, apostolul menționează ceva pe care nu a considerat util să-l anunțe corintenilor când a fost la ei, căci nu dorea să știe atunci decât pe Hristos, și pe El răstignit. Într-adevăr, există pentru creștin altceva decât crucea lui Hristos : un secret, o taină ascunsă de veacuri în Dumnezeu, o înțelepciune pe care o pot înțelege doar cei care au sfârșit cu vechea lor stare, și pe care el îi numește "desăvârșiți", sau oameni maturi. Și despre această înțelepciune îi făcea plăcere să le vorbească celor care au ajuns, prin judecata de sine, la o stare spirituală capabilă să o înțeleagă. Această taină a fost ascunsă din toate veacurile în Dumnezeu ; căci, lucru minunat, din eternitate Dumnezeu hotărâse să-l introducă pe om în glorie. Cum s-a realizat acest gând predestinat în inima Sa ? Apostolul nu a vrut să le vorbească corintenilor, deoarece, după cum am văzut, ei erau plini de mândrie, și dacă Pavel le-ar fi spus că ei erau rânduiți la gloria eternă, ar fi avut o părere mult mai înaltă despre ei înșiși ; trebuiau să fie oameni maturi, cărora să poată el să le vorbească, oameni care, după ce au sfârșit-o cu ei înșiși, și-au aflat toată desăvârșirea lor doar în Hristos.
Pentru a împlini planurile Sale cu privire la om, pentru a putea să-l introducă în glorie, ce trebuia să facă Dumnezeu ? Omul căzut în păcat era în întregime despărțit, prin păcat, de gloria lui Dumnezeu. Trebuia deci ca el să fie eliberat de jugul păcatului ; nu numai de păcatele sale, ci de natura sa păcătoasă. Înțelepciunea lui Dumnezeu a găsit mijlocul de a împlini gândurile Sale tainice, de a termina, pe de-o parte, cu omul vechi, cu natura sa veche și, pe de alta, de a introduce înaintea Lui un om nou, având propria Sa natură și capabil să o înțeleagă. Pentru a termina cu omul cel vechi, trebuia ca Isus să moară. Aici a fost arătată prima parte a înțelepciunii lui Dumnezeu. Acum că acest lucru a fost împlinit, înțelegem de ce a trebuit ca Dumnezeu să-L jertfească pe propriul Său Fiu. Dar am văzut, la sfârșitul primului capitol, această a doua parte a înțelepciunii : Dumnezeu ne-a dat o natură nouă, propria Sa natură. Dacă ne-a eliberat în Hristos de starea noastră veche, ne-a dat, în El (Hristos), o natură pe care o poate recunoaște ca răspunzând perfect gândurilor Sale, căci am fost aleși în Hristos pentru a fi "sfinți și fără pată" înaintea lui Dumnezeu, în dragoste. Dragostea Lui se odihnește peste noi, în aceeași măsură nelimitată în care se odihnea pe Hristos. Există, cu siguranță, un motiv pentru care să ne plecăm înaintea Lui, când ne gândim că El ne iubește, fără nicio diferență, cu aceeași iubire cu care Îl iubește pe propriul Său Fiu ! O astfel de perfecțiune ne dă dreptul la gloria lui Dumnezeu ! Aceasta era înțelepciunea pe care o vestea apostolul.
Observați că acest cuvânt "perfect" este adesea interpretat greșit. Mulți gândesc că un om perfect este unul atât de eliberat de păcat, încât el nu mai păcătuiește aici jos, pe pământ ; dar Dumnezeu nu ne spune niciodată acest lucru. După El, un om perfect este un "om matur", care a înțeles mai mult decât iertarea păcatelor sale, adevăr înțeles de orice prunc în credință, și pe care corintenii l-au primit la convertirea lor. Omul matur știe că Dumnezeu, după ce a executat asupra lui, păcătosul, o judecată definitivă la cruce, l-a introdus în prezența Sa ca un om nou în Hristos, unit cu Hristos, astfel că el nu mai este văzut decât în Hristos. Aceasta nu înseamnă că eu nu mai trebuie să văd ce este în inima mea : trebuie, dimpotrivă, să fiu profund smerit gândindu-mă la modul în care realizez aici pe pământ poziția mea cerească ; dar aici este vorba despre de ceea ce vede Dumnezeu, și gândul, că în urma morții și învierii lui Hristos, El nu vede în mine decât perfecțiune absolută, mă face să mă plec înaintea Lui. Ori, în această cunoaștere găsesc motivul de a umbla aici, pe pământ, în sfințenie și într-un mod vrednic de Dumnezeu.
Dacă mai-marii acestui veac ar fi știut că scopul lui Dumnezeu, dându-L pe Fiul Său, a fost ca să dobândească pentru om acest loc glorios, cu siguranță nu L-ar fi răstignit pe Domnul gloriei, dar ei erau total neștiutori față de ceea ce cunoaștem noi acum ca creștini. Aceste lucruri, în întregime noi, nu au fost revelate nicidecum în Vechiul Testament ; căci acesta din urmă (VT) ne face cunoscut gloriile ce privesc pământul și nu ne descoperă nimic din planurile lui Dumnezeu cu privire la cer. Aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu în taină. Este foarte interesant de comparat pasajul profetului Isaia cu citarea care se face aici. Isaia zice : "Niciodată n-au auzit, nici n-au prins cu urechea, nici ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L așteaptă" (Isaia 64:4) ; apostolul adaugă la acest pasaj : "Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu". Deci, nimeni nu a văzut, în Vechiul Testament, lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru ai Săi ; Numai Dumnezeu le cunoștea ; dar I-a plăcut, în timpul prezent, să ne facă să cunoaștem, să auzim, să vedem și să cercetăm prin Duhul Său, planurile tainice ale inimii Sale.
Aceasta ne aduce la cel de-al treilea caracter al creștinului, cuprins în această introducere a epistolei către Corinteni. Dacă Dumnezeu ne-a dat natura Sa și viața lui Hristos, El ne-a dat în același timp puterea acestei vieți, Duhul Sfânt, prin care cunoaștem acum planurile ascunse, tainele adânci ale lui Dumnezeu.
Dacă simți-ți nevoia de a răspunde celor care atacă Cuvântul lui Dumnezeu, și caută să-l coboare la nivelul unei lucrări contaminate de slăbiciunea umană, va fi suficient să luați acest pasaj pentru a-i încurca ; căci el răspunde biruitor la toate obiecțiile oamenilor, inspirați de Satan, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Veți găsi aici că Duhul lui Dumnezeu a revelat aceste lucruri, și le-a făcut cunoscut inimii și inteligenței apostolului, și că cuvintele rostite sau scrise de el, erau ele însele învățate de Duhul. Ele nu conțineau nimic care să vină de la învățătura sau înțelepciunea omenească. A existat o diferență considerabilă între apostolul inspirat și profeții Vechiului Testament. Aceștia din urmă puteau să vorbească prin Duhul fără să cunoască valoarea a ceea ce ei vesteau, dar lucrurile pe care le-au spus oamenii inspirați ai Noului Testament, făceau parte, prin Duhul, din propria lor inteligență spirituală. Apostolul cunoștea aceste lucruri ; numai Duhul le-ar fi putut revela, le-a făcut cunoscute, le-a învățat și, în final, a făcut să fie primite. Aceasta este astăzi partea noastră, preaiubiților. Ce poziție avem ! Ce binecuvântări avem ! Ele nu sunt limitate ; sunt eterne ! Când vom fi în glorie, îi vom putea înțelege toată întinderea, în timp ce, ca ființe limitate, o cunoaștem doar în parte aici jos ; dar Dumnezeu nu ne-a ascuns nimic. El ne invită să cunoaștem toată măsura dragostei Sale, măsura lui Hristos, să cercetăm adâncimile a ceea ce se află în inima Sa. Această inimă ne este deschisă în întregime, dar, pentru a putea să ne bucurăm liber de ea, trebuie ca umblarea noastră să nu fie împiedicată de nimic, și ca ea să-l glorifice pe Acela care ne-a chemat la propria Sa Împărăție și glorie.
În legătură cu faptul că noi am primit Duhul Sfânt, găsim din nou aici un al patrulea caracter al creștinului : "Noi însă avem gândul lui Hristos", adică, "facultatea inteligentă a lui Hristos, cu gândurile Sale". Având viața Sa și Duhul Său, putem înțelege ca El, gândi ca El, ne bucura ca El, și suntem făcuți în stare să avem aceleași afecțiuni, aceleași dorințe, aceeași bucurie ca a Lui ! Ah ! asemenea binecuvântări mă fac să spun : Poate exista în această lume un caracter mai înalt decât cel al unui creștin ? Am auzit cântându-se într-o zi un cântec german, în care fiecare vers se termina cu acest refren : "Oh ! ce fericire de a fi un om !" Era o gândire evlavioasă : "Ce fericire de a fi un om, ca să poți fi mântuit !" Dar cât de infinit mai jos este aceasta față de ceea ce avem ! Să spunem mai degrabă : "Ce fericire să fii un creștin !", de a avea o natură capabilă să iubească ceea ce iubește Dumnezeu, o viață care are parte de toate perfecțiunile lui Hristos, o putere capabilă să pătrundă în bucuria tuturor gândurilor lui Dumnezeu ! Fie ca să ni se dea să gustăm, nu prin inteligență, ci prin inimă, aceste lucruri adânci ale lui Dumnezeu care aparțin celor pe care i-a adus la Sine prin lucrarea minunată a Fiului Său !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu