Prima epistolă către Corinteni
- I -
Henri Rossier
1 Capitolul 1 - 2:5
Intenția mea nu este de a face o expunere metodică a acestei epistole, nici de a intra în toate detaliile sale. Mai degrabă am pe inimă să vă prezint anumite principii care se regăsesc în aceste capitole, principii de o mare actualitate, care fac apel la inimile și conștiințele noastre, pentru ca să conformăm cu ele umblarea noastră colectivă.
Către cine se adresează această epistolă ? Aceasta este prima noastră întrebare. Dacă ea ar fi fost doar pentru adunarea locală din Corint, s-ar fi putut invoca acest fapt pentru a eluda regulile și poruncile pe care ea ni le dă, sau pentru a nu le respecta cu strictețe. Ori, vedem că această epistolă este trimisă nu doar creștinilor din Corint, ci către "toți cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn și al lor și al nostru". Nu există în ea nicio limitare de loc, de persoană, nici de timp. În ea sunt incluși toți creștinii care recunosc autoritatea lui Isus Hristos. Prin urmare, putem spune că această epistolă este, într-un mod cu totul special, adresată fiecăruia dintre noi și către noi toți. Nu vom găsi alta a cărei adresare să fie la fel de generală. Ei bine ! nu există niciun motiv să ne mire că indicațiile acestei epistole sunt cel mai încălcate decât celelalte în creștinătatea mărturisitoare ; și, observați bine, aici sunt date cele mai pozitive porunci din Noul Testament date Bisericii. Dar să nu uităm că, dacă aceste porunci nu sunt ascultate de cei care ignoră valoarea lor obligatorie, toți creștinii, care doresc să-L slujească cu credincioșie pe Domnul, trebuie să le imprime în inimile lor și să le pună în practică.
Să subliniem mai întâi cursele în care au căzut sfinții din Corint. Într-o formă sau alta, le întâlnim destul de des printre noi. Și cu toate acestea, mai instruiți decât corintenii, care nu aveau încă întreg gândul lui Dumnezeu în Cuvântul Său scris, suntem mai vinovați decât ei pentru că ne-am lăsat prinși în ele. Făcând un tablou cu ceea ce lipsea adunării din Corint, ne zugrăvim pe noi înșine în multe privințe. Totuși, un lucru i-a deosebit în mod favorabil față de noi, și le-a dat un caracter care lipsește creștinilor de astăzi : corintenilor "nu le lipsea niciun dar", nu numai daruri miraculoase, astăzi pierdute, dar au fost îmbogățiți "în orice cuvânt și în orice cunoștință". Lucrul acesta nu s-ar putea spune despre noi. Dacă întâlnim astăzi, ici și colo, creștini cărora Dumnezeu le-a încredințat, pentru timpul actual, adevăruri importante, numărul celor care ignoră aceste adevăruri, și chiar adevărurile elementare ale mântuirii, îl depășește cu mult pe al lor.
Dar dacă vedem cum foloseau corintenii darurile atât de multe, vom descoperi că, din nefericire, ei le foloseau pentru satisfacerea mândriei lor spirituale, înălțându-se pe ei înșiși. Apostolul a trebuit să le repete de multe ori : "Voi v-ați îngâmfat !" Să aruncăm cu piatra în ei ? Cu siguranță, nu. Noi, creștinii de astăzi, suntem mai vinovați decât ei ; de îndată ce am primit de la Domnul vreun dar de har, nu avem nimic mai important de făcut decât să ne arătăm pe noi, în timp ce sărăcia noastră totală, comparată cu "bogăția" corintenilor, ar trebui să ne țină într-o profundă smerenie.
Corintenii erau vinovați de o a doua greșeală foarte gravă. Existau printre ei disensiuni și diviziuni. Adunați în jurul Numelui lui Hristos, adică ca reprezentând unitatea Trupului Său, ei erau separați de opinii divergente (v. 10-12). Vom reveni la acest subiect ; dar, întreb, nu vedem noi aceasta printre creștinii de astăzi ? Fiecare se laudă cu o opinie l-a care s-a atașat ; ori, opiniile, chiar corecte și drepte, ca în cazul corintenilor, nu pot produce decât diviziune, când se scot în evidență în detrimentul altor adevăruri. Hristosul este El împărțit ? De fapt, un creștin luminat nu trebuie să aibă o opinie proprie. Nu exagerez vorbind astfel ; căci ce valoare pot avea opiniile personale, dacă "avem gândul lui Hristos" (2:16) ? Niciodată "gândul lui Hristos" nu mă va alipi la o sectă, în timp ce păstrarea opiniilor mele va duce inevitabil la aceasta. Niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum toată aceasta epistolă ne dovedește, nu mă va conduce, atâta timp cât opiniile mele asupra Cuvântului mă pun, dacă Dumnezeu nu mă păzește, continuu în pericol de a le face să prevaleze (față de Cuvânt, n.t.). Dumnezeu nu permite copiilor Săi să aibă opinii diferite. Că ele există printre creștini, lucrul acesta este incontestabil, căci aceasta corespunde naturii umane păcătoase, dar nu naturii cele noi și a Duhului lui Dumnezeu. Epistola către Filipeni (3:15,16) confirmă existența lor, dar nu le atribuie celor care, prin Duhul, au înțeles poziția lor desăvârșită în Hristos. Fără îndoială, apostolul se adresează și celor care, "gândesc ceva altfel" ; numai că, el nu aprobă și nici nu scuză aceste gânduri diferite, și nici nu le contrazice, ci așteaptă ca Dumnezeu să le descopere celor care gândesc diferit acele lucruri la care nu au ajuns încă. El nu intră în discuție cu ei cu privire la divergențele lor de gândire ; se bazează pe Domnul să le facă să dispară, dar, în lucrurile în care au ajuns la aceeași înțelegere îi îndeamnă pe creștini să umble împreună pe același drum.
Nu a fost așa cu corintenii care și-au păstrat opiniile lor unii față de alții. Observați că ele erau bazate pe adevărurile care le-au fost prezentate, fie prin apostoli, fie prin oameni ai lui Dumnezeu vrednici de toată încrederea, precum Apolo ; dar în duhul lor sectar, corintenii îmbrățișau un fel de a vedea, în detrimentul altuia, și astfel, în timp ce insistau asupra adevărurilor, alterau adevărul. Adevărul este unul singur : Hristos care este adevărul nu poate fi împărțit. Sunt diferite daruri, dar vin de la un singur Duh ; lucrările sunt diferite, dar vin de la același Dumnezeu care lucrează totul în toți. Nu poate exista diviziune în trup. Dacă opiniile lor i-au divizat pe corinteni, aceasta a venit, pe de-o parte, din lipsa de sprijin față de frații lor, care însoțește întotdeauna un duh carnal, iar pe de altă parte, din valoarea pe care și-o atribuiau, nerealizând că crucea lui Hristos era sfârșitul sinelui și al importanței sale.
Diviziunile erau deci una din greșelile grave ale corintenilor ; dar vom vedea și alte lucruri la ei. Tot felul de lucruri rele au pătruns în mijlocul lor. A fost în mijlocul lor un asemenea caz de necurăție, încât nici chiar printre păgâni nu se găsea ; mai erau oameni care se îmbătau, frați care se certau, se citau înaintea tribunalelor, judecându-se, tot felul de lucruri condamnabile. De asemenea, se găsea printre ei învățături greșite, oameni care învățau că nu există "învierea morților" - toate acestea se petreceau în mijlocul unei activități spirituale cu totul extraordinare.
Nu este remarcabil că în prezența atâtor lucruri umilitoare, corintenii au fost foarte dornici să afle despre anumite aspecte de detaliu ? Ei au uitat smerenia, legătura frățească, curăția, cumpătarea, și au pus apostolului întrebări, precum, de exemplu, dacă este bine să ne căsătorim sau nu, dacă cineva poate să se despartă de soția sa necredincioasă, a mânca din lucrurile jertfite idolilor, etc. Apostolul le răspunde la toate întrebările, dar fără a ezita vreodată să apeleze la conștiința lor, și în niciun caz ca să le satisfacă curiozitatea sau inteligența lor.
După ce am expus în câteva cuvinte starea corintenilor, vom putea acum să realizăm mai bine scopul acestei epistole. Duhul folosește dezordinea care îi invadase, ca să ne învețe cu privire la ordinea care este potrivită în casa lui Dumnezeu, așa că am putea da ca titlu scrierii de care ne ocupăm : Ordinea în Adunare. Prin urmare, dacă există printre creștinii adunați în Numele Domnului, urme de dezordine - și a existat întotdeauna - să cercetăm cu grijă aceste capitole, sub privirea lui Dumnezeu ; să înțelegem învățătura, ca să putem restabili ordinea. Este ceea ce a dorit apostolul.
Scopul acestei epistole ne conduce la o scurtă expunere a împărțirii sale.
În primele două capitole, apostolul arată care este baza oricărei mărturii, oricărei ordini creștine în casa lui Dumnezeu. El începe prin a ne vorbi despre ceea ce este un creștin. Corintenii nu știau acest lucru în mod clar. Atunci când punem această întrebare fraților noștri în Hristos, primim deseori acest răspuns : Un creștin este un om care, după ce a primit iertarea păcatelor sale prin credința în sângele lui Hristos, devine un copil al lui Dumnezeu. Ori, această definiție restrânsă n-o veți găsi în aceste prime două capitole. Apostolul arată, fără îndoială, că un creștin a obținut mântuirea prin credință (v. 18,21), dar, în contrast cu starea carnală care domnea la Corint, el spune că un creștin este un om condamnat total în ce privește întreaga sa viață de mai înainte, după ce a aflat sfârșitul existenței sale ca om în carne, judecata de sine, în Persoana lui Hristos la cruce, judecata completă, deoarece Isus a fost făcut păcat în locul nostru. Un creștin, în toată accepțiunea acestui termen, este un om care a realizat acest adevăr. De aceea apostolul le spune așa - căci, chiar dacă îi consideră mântuiți, el îi numește prunci în Hristos : - "Căci m-am hotărât să nu știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit", adică : prezentându-vă Persoana Sa, vă spun că voi înșivă v-ați așezat prin crucea Lui sub judecata definitivă a lui Dumnezeu.
Care va fi deci umblarea noastră, dacă realizăm acest caracter esențial al creștinului, de a ne socoti ca absolut condamnați în calitatea noastră de oameni în carne, toată purtarea noastră anterioară, toate gândurile noastre, după ce și-au găsit judecata lor la crucea lui Hristos ? Condamnați și judecați, nu vom căuta să ne dăm importanță în ochii noștri, nici în ai altora. Să fim atenți la acest prim pas care ar trebui să însoțească întotdeauna convertirea și iertarea păcatelor. La cruce, Hristos este locul unde am găsit sfârșitul omului păcătos, și de asemenea, sfârșitul omului natural și sfârșitul lumii, după cum ne învață epistola către Galateni. De aceea apostolul nu a vrut să știe altceva printre ei decât pe Isus Hristos răstignit.
La sfârșitul primului capitol (v. 30,31), găsim un al doilea caracter al creștinului, și cunosc puține pasaje care să-l definească într-un mod mai izbitor : Voi sunteți ai lui Dumnezeu "în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris, cine se laudă să se laude în Domnul". Ca păcătos, eram în Adam ; după ce am crezut în Domnul Isus, am aflat la cruce condamnarea mea, cea a primului om. Dar acum, sunt o creație nouă în Hristos Isus. Aceasta este poziția mea, iar epistola către Romani o dezvăluie minunat ; eu sunt al lui Dumnezeu în Hristos Isus. Tot ceea ce am ca creștin, am din partea lui Dumnezeu, în Hristos și prin Hristos. El este Cel care m-a făcut tot ceea ce sunt. Eu sunt al lui Dumnezeu ; îmi am originea din El. Dacă am vreo înțelepciune, vreo dreptate, vreo sfințenie, aceasta este în Hristos ; dacă ajung la răscumpărare, ca sfârșit al cursei, aceasta este în El. Nu este aici niciun loc pentru omul vechi ; totul este al omului nou ; ceea ce sunt este datorită lui Hristos.
La cap. 2, găsim un al treilea caracter al creștinului. El are Duhul lui Dumnezeu, puterea vieții celei noi, care îi dă posibilitatea să înțeleagă lucrurile divine. Ele ne sunt revelate în Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că omul cel nou este caracterizat de o putere spirituală care îl face să se supună acestui Cuvânt.
Să revenim acum la împărțirea acestei epistole. Tocmai am văzut că primele două capitole ne vorbesc de crucea lui Hristos, ca fundament al întregii noastre poziții creștine. Capitolele 3 la 9 tratează ordinea potrivită în casa lui Dumnezeu ; capitolele 11 la 14, ordinea potrivită în trupul lui Hristos. Între aceste două serii de capitole se află capitolul 10, un fel de paranteză, introdusă între casa lui Dumnezeu și trupul lui Hristos. Aceasta este creștinătatea, sau mărturia creștină fără viață. Acest capitol 10 este foarte important ; căci ceea ce era o excepție pe vremea apostolului nu mai este astăzi. Creștinătatea actuală are cina, botezul, umblarea exterioară pe drumul creștin, fără să aibă viața divină. Ori, această mărturisire fără viață sfârșește în judecată. Capitolul 15 tratează chestiunea vitală a învierii. Epistola este încadrată deci între aceste două adevăruri mari : crucea, la cap. 1, și învierea, la cap. 15.
* * *
Am văzut că starea morală a corintenilor nu era proporțională în mod absolut cu mulțimea darurilor pe care ei le aveau. Este important să ne amintim acest lucru, căci deseori suntem dispuși să gândim, văzându-L pe Dumnezeu acționând prin Duhul Său în mijlocul alor Săi, că starea lor sufletească ar trebui să fie la înălțimea darurilor Sale. Exemplul corintenilor ne oferă dovada contrariului. Lumea însăși putea fi uimită de darurile lor, și totuși nimic din conduita lor morală nu corespundea acestor binecuvântări. Tendințele lor, moștenite din păgânismul grec, i-au împins spre admirația omului în carne și spre înțelepciunea umană. Într-o astfel de lume, înțelepciunea filozofilor a atras discipoli și făceau școli ; oratorii, literații au avut o imensă influență ; erau urmați și ascultați ; corintenii au păstrat aceste obiceiuri omenești și carnale, și le-au introdus în creștinismul lor. Aceste școli de doctrină au produs disensiuni printre ei ; unul se atașa de un asemenea om învățat, altul de un astfel de om elocvent ; altul chiar de un astfel de om mai puternic și mai energic. Ei ziceau : Eu, sunt al lui Pavel ; eu, al lui Apolo ; eu, al lui Chifa ; după preferințele lor naturale. Omenește, Pavel era un om versat în știința timpului său, crescut la picioarele lui Gamaliel, cunoscut prin educația sa literară, familiarizat cu poeții de atunci ; foarte priceput ca învățător. Astfel că, unii dintre ei au profitat de ceea ce era Pavel prin natura sa, pentru a spune : Eu, sunt al lui Pavel. - Apolo era un iudeu din Alexandria, cetate renumită pentru scrierile sale ; cuvintele elocvente curgeau de pe buzele sale și captivau auditoriu ; așa că, unii dintre ei apreciau elocvența lui Apolo mai savuroasă decât cultura lui Pavel. - Petru era un om obișnuit, dar înzestrat cu o energie remarcabilă ; el a făcut multe minuni deosebite ; primind direct de la Domnul revelații capitale, el era văzut în fruntea celor doisprezece... - Eu, sunt al lui Chifa, zicea un al treilea. - Eu, sunt al lui Hristos, zicea unul din urmă : Eu rămân la învățăturile care au ieșit din gura Sa când a fost aici pe pământ ; mă conformez simplității și curăției Sale morale și divine, de exemplu, în predica Sa de pe munte ; pe El L-am ales ca învățător. - Dar Pavel întreabă : "Este Hristos împărți ?" Există diferite duhuri, sau un singur Duh, care animă aceste persoane diferite ?
Acest cuvânt al lui Pavel se adresează și nouă care chemăm Numele Domnului. Recunoaștem unele dintre aceste trăsături printre noi ? Astfel de sentimente nu au ele loc în inimile noastre ? Din nefericire, trebuie să răspundem afirmativ ! Apostolul dezvăluie, după cum am spus, cauza acestui rău care, în loc să unească pe copiii lui Dumnezeu, îi dezbină. El spune : Fraților, voi nu ați realizat, de fapt, ceea ce este crucea lui Hristos. El socotește nimic toate pretențiile lor. Eu am venit, spune el, să evanghelizez, nu cu înțelepciunea cuvântului, pentru ca crucea lui Hristos să nu fie făcută zadarnică.
"Cu înțelepciunea cuvântului !" Cu cât mă gândesc mai mult la starea actuală a creștinătății din care și noi facem parte, cu atât mai mult sunt mișcat să văd tendința generală de a se adresa inteligenței omului. Credem că vom reuși să convingem lumea prezentându-i evidența adevărurilor creștine (nu vorbesc aici de doctrinele false), deseori cu multă elocvență, și oferind dovezi ale acestor adevăruri care se impun inteligenței unui mare auditoriu atras de calitățile deosebite ale oratorilor. De obicei, cei care i-au ascultat sunt convinși de ei și recunosc cât de remarcabil este ceea ce au auzit. Oratorul a explicat originea păcatului în lume, a dovedit existența lui Dumnezeu, prezintă doctrina vieții eterne, etc. ; dar efectul produs de aceste adevăruri asupra inimii și conștiinței auditoriului este zero. Adresându-se oamenilor cu înțelepciunea cuvântului - nu, cum am spus, cu doctrine false, atât de frecvente, din nefericire ! în zilele noastre - folosindu-se de înțelepciunea omenească pentru a dovedi sufletelor adevărul lucrurilor revelate, crucea lui Hristos este făcută zadarnică. Apostolul adaugă : "Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier", dar pentru noi, ca mijloc de mântuire, "este puterea lui Dumnezeu" (v. 18). Astfel, lăsând deoparte toată înțelepciunea cuvântului, Pavel predică pur și simplu cuvântul crucii. O astfel de predicare are ca efect îndepărtarea oamenilor inteligenți, căci este o nebunie pentru ei ; dar, pentru noi, este puterea lui Dumnezeu. El (cuvântul crucii, n.t.) este înțeles doar de cei cărora le-a atins conștiința. Ajuns în acest punct, apostolul exclamă : "Unde este înțeleptul ? Unde este cărturarul ? Unde este certărețul veacului acestuia ?" Dumnezeu Însuși, prezentând crucea lui Hristos, nu a făcut El înțelepciunea lumii o nebunie ? Acest pasaj este o aluzie la Isaia 33:17,18. "Ochii tăi Îl vor vedea pe Împărat în frumusețea Lui ; vor privi țara întinzându-se departe. Inima ta va cugeta la groază : Unde este scriitorul ? Unde este cel care cântărește ? Unde este cel care numără turnurile ?" Din momentul în care, zice profetul, tu Îl vei vedea pe Împărat în frumusețea Lui, toate mijloacele pe care le-ai folosit pentru a îndepărta vrăjmașul de la Ierusalim, nu vor mai avea nicio valoare pentru tine. Împăratul fiind manifestat în gloria Sa, vrăjmașul este învins, iar tu nu vei mai căuta arme pentru a te împotrivi lui. Acest pasaj pe care Isaia îl aplică în sensul său imediat lui Israel, Pavel ni-l adresează nouă, creștinilor. Fără îndoială, acest pasaj din Isaia ne vorbește despre gloria viitoare a Împărăției. Israel o va vedea când va fi manifestat Domnul gloriei ; și noi, căci vom vedea fața Sa, iar Numele Său va fi pe frunțile noastre (Apoc. 22:4). Chiar mai mult ; este spus despre noi, la cap. 2 din epistola către Evrei, că Îl vedem acum pe Isus încununat cu glorie și onoare, după suferința morții Sale (v. 9) ; dar pasajul nostru presupune că noi deja L-am contemplat, "înălțat de pe pământ", un loc unde a îndurat disprețul lumii, lume care nu a văzut în El decât nebunia și slăbiciunea lui Dumnezeu, dar unde noi am văzut înțelepciunea și puterea Sa. Da, pe cruce Fiul Omului este glorificat, și Dumnezeu este glorificat în El, după cum a spus Domnul Însuși în Ioan 13:31. Acolo, pe cruce, înainte de descoperirea gloriei Sale viitoare, L-am contemplat pe Împărat în frumusețea Lui. Chiar în acest loc, la cruce, am cunoscut gloria lui Hristos, o putere mântuitoare, biruitoare asupra lui Satan, a păcatului, a "eului" și a lumii ; și, când L-am contemplat acolo, am spus : Îndrăznește cineva să vină înaintea crucii ca să-și arate înțelepciunea sau cunoștința sa ? Toată această înțelepciune a dispărut pentru totdeauna ; nu o vom mai vedea, după cum a spus profetul nostru (Isaia 33:19).
Să reținem că apostolul ne prezintă aici în mod special o parte a crucii, deși ea are o primă parte care, chiar în acest pasaj, nu poate fi separată de cealaltă. Așa că este spus aici : "Dumnezeu a binevoit (în fr. "I-a plăcut lui Dumnezeu"), prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred" (v.21). Orice păcătos începe prin a găsi la cruce temelia mântuirii sale, iertarea păcatelor sale, iar cap. 15:3, subliniază această parte de-o manieră foarte puternică : "Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi". Romani 5:8 spune : "Pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi". Tit 2:14, spune de asemenea : "Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege". Fără iertarea păcatelor noastre, nu puteam avea parte de mântuire, și nu trebuie să uităm că, în epistole ca și în evanghelii, acest adevăr simplu este întotdeauna primul pe care Cuvântul ni-l prezintă ca temelie a creștinismului. A cita numeroasele pasaje care ne vorbesc despre răscumpărare ar însemna să cităm Cuvântul în întregime. Dar, după cum am spus și găsim aici, aceasta nu este singura parte care ne-a fost dată la cruce. Ea este cea mai absolută condamnare a omului, și voi spune : nu doar a omului păcătos, ci a omului natural în general. Ea este punctul final al istoriei sale, deoarece nu mai este posibil să mai aibă un nou început. Prima parte a epistolei către Romani se ocupă de iertarea păcatelor, a doua arată condamnarea omului vechi. Hristos a pus capăt, în moarte, istoriei sale, și avem dreptul să ne socotim morți. Epistola către Galateni merge, ca să zicem așa, mai departe. Ea condamnă omul fără să-i dea niciun loc, niciun drept, nicio autoritate. Ea spune : "Am fost răstignit împreună cu Hristos". Ea adaugă : "Lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume".
Corintenii nu au înțeles acest adevăr capital. Ei erau creștini răscumpărați, mântuiți, dar creștini carnali. Ei nu au realizat această parte a crucii lui Hristos ; nu au înțeles că toată înțelepciunea lumii, toate darurile omului natural nu au nicio valoare în lucrurile lui Dumnezeu. Cel care a realizat aceasta este eliberat, nu se îngâmfă, nu se mai încrede în sine. S-a sfârșit cu "eul" ; nu se mai încrede în puterea și inteligența sa ; căci puterea lumii, înțelepciunea omului, nu sunt decât slăbiciune și nebunie. Cine și-a pus încrederea în slăbiciunea și nebunia lui Dumnezeu găsește aici adevărata putere și adevărata înțelepciune. Am văzut aceste două lucruri la cruce ; aici am înțeles că această slăbiciune a lui Dumnezeu - Dumnezeu Însuși, răstignit în Persoana unui Om, Hristos - era puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Acolo am aflat începutul existenței mele înaintea lui Dumnezeu, unde am învățat să cunosc gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt decât înțelepciune, dreptate, sfințenie și răscumpărare în Hristos - pentru mine.
Observați aici trei subiecte : Apostolul prezintă în primul rând crucea, slăbiciunea și nebunia lui Dumnezeu, în care se întâmplă să fie înțelepciunea și puterea Sa pentru mântuire.
În al doilea rând, el prezintă obiectele pe care Dumnezeu le-a avut în vedere în această lucrare. A luat înțelepți, inteligenți, nobili ? Ah, cât ar fi coborât aceasta pretențiile corintenilor ! El zice : "Uitați-vă la chemarea voastră fraților - că nu sunt mulți înțelepți potrivit cărnii, nu mulți puternici, nu mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cei înțelepți. Și Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari ; și Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii și pe cele disprețuite și pe cele care nu sunt, ca să desființeze pe cele care sunt ; ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu". Toate lucrurile pe care le pretindeau corintenii nu aveau valoare pentru Dumnezeu ; iar ei nu ar fi fost copiii Săi, dacă ar fi fost în ochii Lui ceea ce ei aspirau să fie în această lume. Ei aveau tendința să ocupe un loc onorabil printre inteligenții acestui veac, și astfel să se glorifice pe ei înșiși, în timp ce, în lucrarea împlinită pentru ei, Dumnezeu nu le-a dat niciun rol și a revendicat toată gloria pentru "Domnul". Din treaptă în treaptă, îi face să coboare, în estimarea lor, până la rangul "lucrurilor care nu sunt" !
În al treilea rând (2:1-5), apostolul se dă pe el însuși ca exemplu. El a realizat propria sa nimicnicie încă de la începutul carierei sale, căci el spune, în a doua sa epistolă către Corinteni : "Căci Dumnezeul care a spus: Lumină să strălucească în întuneric, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoștinței gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos" (2 Cor. 4:6). Sufletul său de iudeu plin râvnă, ortodox și inteligent, era căzut, precum întreaga lume de la creație, în întunericul cel mai adânc ; Dumnezeu a zis : Să fie lumină - și a fost lumină ; astfel că din lucruri care nu sunt, a făcut lucruri care sunt. Eu aparțineam, pare că spune apostolul, de lucrurile care nu erau ; Dumnezeu le-a luat (lucrurile care nu sunt, n.t.) pentru a face să iasă o creație nouă. Și, în pasajul nostru, el adaugă : "Când am venit la voi... n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înțelepciunii". Aceste lucruri nu erau în el, atunci când le-a adus Evanghelia, nu a vrut să știe nimic altceva printre ei decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Crucea era mai presus de toate caracterul lui Hristos pe care el l-a predicat, iar acest caracter a pus capăt tuturor pretențiilor lor. Când se uitau la apostol, au zis : Cât de inteligent este acest Pavel ? În mijlocul vostru, eram "în slăbiciune și în teamă și în mare tremur". Cu siguranță, nu ați găsit nimic în persoana mea, nici în cuvintele mele, care ar fi putut să vă facă să gândiți că am o oarecare încredere în carnea și în puterea omului.
După ce le-a prezentat crucea, ca o condamnare a tot ceea ce este în om, Pavel le arată (1:30,31) că există pentru cel credincios un alt loc decât cel al omului natural : Voi sunteți ai lui Dumnezeu "în Isus Hristos". Ce adevăr !
Acești sărmani corinteni (și cât de des suntem și noi așa) acordau mai multă importanță glorificării omului, decât faptului că noi suntem ai lui Dumnezeu, că originea noastră, ca creștini, că nașterea noastră, sunt din Dumnezeu, și că, mântuindu-ne, Dumnezeu a luat lucrurile care nu erau, pentru a face lucruri care rămân pentru eternitate. Deci nu mai există, în planul de mântuire, vreun loc pentru om. Este ceea ce l-a făcut pe apostol să spună : "Cunosc un om în Hristos". Pentru el nu mai era alt loc decât acesta. Cel care a înțeles poziția sa în Hristos nu mai are niciun motiv de a se glorifica (sau : "lăuda", n.t.), iar Pavel nu dorește altceva decât să fie găsit în El (Filip. 3:9).
Veți întâlni, pe parcursul acestei epistole, condamnarea mândriei cărnii, care are întotdeauna o părere bună despre sine (3:21 ; 4:6,7,18 ; 5:2-6 ; 8:1,2 ; 13:4). Printre atât de multe trăsături care înfățișau în corinteni pe omul carnal, exista una deosebită : înalta apreciere pe care o aveau despre ei înșiși și darurile lor, deoarece nu au realizat că omul, ca atare, nu are niciun loc înaintea lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu