Două avertismente și un exemplu - Matei 26

     John N. Darby

     1     Cele trei cazuri din Matei 26

     În acest capitol Îl avem pe Isus ca exemplu, iar cazurile lui Petru și Iuda ca avertismente.

      -     în Petru învățăm să cunoaștem slăbiciunea cărnii, 

      -     în Iuda îngrozitoarea perversitate a cărnii ;

      -     în Isus găsim exemplul pe care trebuie să-l imităm.

     Iuda ne oferă tabloul unui simplu mărturisitor (care nu are și realitatea mărturiei sale, n.t.) ; Petru, cel al unui suflet chinuit. Acești doi oameni și Isus sunt puși înaintea noastră ca trecând prin încercare și în fiecare din ei vedem rezultatul.

     Este bine să ne amintim că Petru nu avea, precum noi, Duhul Sfânt, atunci când L-a tăgăduit pe Domnul : cu toate acestea, chiar având Duhul Sfânt, noi putem primi instrucțiuni din manifestarea cărnii la Petru. Într-adevăr, nu este carnea și lipsa ei absolută de valoare printre ultimele lucruri pe care învățăm să le cunoaștem ?

     Speranța gloriei este o adevărată bucurie numai în măsura în care carnea este mortificată (Col. 3:5) și ne este supusă.

     2     Apostazia lui Iuda

     2.1     Aparență frumoasă, dar conștiința nu este atinsă

     Să ne oprim mai întâi asupra apostaziei lui Iuda. În ochii oamenilor, el avea toată aparența de a fi asemenea celorlalți ucenici ; a fost un tovarăș al Domnului - era dintre cei care au fost trimiși ca să predice Evanghelia și să facă minuni - dar conștiința lui nu a fost niciodată în prezența lui Dumnezeu. El ar fi putut să primească adevărul prin inteligență (și în realitate atunci când conștiința este atinsă, inteligența nu este atât de rapidă să primească adevărul). În plus, Iuda nu ar fi putut să umble trei ani cu Isus și să vadă harul Său și dragostea Sa, fără ca afecțiunile lui să fi fost în joc. Dar, dimpotrivă, conștiința lui nu a fost niciodată exersată.

     Acest caz este frecvent. Un sfânt care primește adevărul este adesea lent să-l înțeleagă ; căci trebuie mai întâi să judece înaintea lui Dumnezeu ceva care îl condamnă și care cere o jertfă. De exemplu, vedem foarte clar că sângele prețios al lui Hristos ne curățește de orice păcat, dar, în caz că păcătuim, cât de lent înțelegem acest adevăr prețios în modul de a-i realiza toată puterea ! În acest ultim caz, conștiința a lucrat. 

     În același mod afecțiunile celor neconvertiți pot fi în joc : un număr mare de femei Îl urmau pe Hristos în timpul răstignirii Sale, plângând și jelindu-se pentru El ! Astfel, în Matei 13:20, este vorba de "cel care aude Cuvântul și îndată îl primește cu bucurie", dar când vine necazul, "îndată se poticnește". 

     Omul natural are nevoie de ceva care să-i mulțumească eul înaintea lui Dumnezeu, și până când o va sfârși cu el însuși, va căuta să obțină o anumită măsură de dreptate înaintea Lui. În legătură cu această nevoie, este posibil să fi fost învățat prin Evanghelie, inteligența lui să fie luminată, afecțiunile lui să fie în joc ; dar, dacă conștiința lui nu este dezgolită înaintea lui Dumnezeu, el nu are încă Viața.

     2.2     Dacă conștiința este insensibilă în apropierea lui Hristos, împietrirea este progresivă și merge până la disperare. 

     De aceea Iuda L-a trădat pe Învățătorul său ! Până la urmă, ce-a fost aceasta ? Nimic mai mult, în fond, decât ceea ce este în fiecare din inimile noastre.

     Iuda iubea banii : aceasta nu este o poftă rară. Și la un sfânt din zilele noastre, iubirea de bani este de asemenea rea, dacă nu chiar mai rea, pentru că noi avem mai multă lumină.

     Păcatul făcea parte din natura lui Iuda : iar acest păcat a luat ca formă iubirea de bani. Apoi vine Satan și-i propune mijlocul de a satisface pofta sa ; Iuda a preferat banii în locul lui Isus. Și acum vom vedea rezultatul apropierii exterioare cu Domnul, când conștiința nu este atinsă : fără îndoială, probabil că s-a gândit că Domnul Se va elibera El Însuși, așa cum făcuse de multe ori ; dar atunci când a văzut că nu a fost așa, a aruncat banii și a zis : "Am vândut sânge nevinovat".

     El a continuat să trăiască aproape de Hristos până când, după ce a luat bucățica, Satan a intrat în el. În această stare de ipocrizie, inima lui s-a împietrit ; și atunci Satan s-a așezat între conștiința lui și orice speranță de iertare. Mulți oameni naturali (firești, n.t.) nu ar trăda un prieten cu un sărut, așa cum a făcut Iuda după aceea. Apropierea lui de Hristos servește la împietrirea lui și îl face să ia bucățica din mâna Domnului ! Chiar și sentimentele naturale sunt înăbușite în el. Așa se întâmplă atunci când omul neconvertit ajunge într-o poziție similară. El devine mai josnic decât a fost vreodată. Rezultatul final este deznădejdea.

     2.3     O formă exterioară de creștinism fără viață duce la robie față de Satan

     Aceasta este carnea, acesta este sfârșitul ei. Ori, carnea nu poate fi îmbunătățită prin porunci, chiar și acolo unde Îl întâlnește pe Hristos. Așa este carnea, abia îndrăznesc să spun : atunci când este lăsată la dispoziția ei, căci omul nu este, de fapt, niciodată lăsat la dispoziția lui, nefiind niciodată cu adevărat independent (*). El vrea să fie, de aceea este în mod absolut un păcătos, dar, neascultând, el este robit poftei sale, după cum este spus : "neascultători, rătăciți, robiți diferitelor pofte și plăceri" (Tit 3:3), și robi ai lui Satan. Un om natural are conștiință și rușine. El nu va face în lumină ceea ce ar face în întuneric. Dar, atunci când inima sa nu este atinsă, forma exterioară a creștinismului are ca rezultat doar cauterizarea conștiinței sale și apoi rămâne, dar cu mai multă subtilitate, robul lui Satan.

     (*) Adică omul nu are "liberul arbitru", nu poate să aleagă între bine și rău. Când a ascultat de glasul șarpelui a devenit robul lui Satan și, prin urmare, a ales să meargă pe calea păcatului ,a răului, n.t.

     3     Petru în contrast cu Domnul

     Am ajuns acum la ceea ce am văzut la Petru în contrast cu Binecuvântatul  nostru Domn

     3.1     Isus : Omul perfect ascultător și dependent

     În Ghetsimani, vedem Omul ascultător, dependent, și a cărui rugăciune exprimă totala Sa dependență. "Și I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L" (Luca 22:43). El a simțit slăbiciunea pe care a luat-o asupra Sa. De fapt, El a fost "răstignit în slăbiciune" (2 Cor. 13:4). "Toate oasele Mele", spune El, "se desfac, inima Îmi este ca ceara, se topește înăuntrul Meu" (Ps. 22:14). "Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte;  rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine" (Matei 26:38). Astfel, în cea dintâi ispitire a Sa din pustie, L-am auzit răspunzând diavolului citând Cuvântul lui Dumnezeu. Isus l-ar fi putut alunga pe Satan prin puterea Sa divină, dar aceasta nu ar fi fost un exemplu pentru noi. În același fel, în acest capitol, Îl vedem pe Domnul exprimându-Și dependența prin rugăciune.

     3.2     Punerea la încercare a cărnii face să intrăm în ispită dacă nu veghem și nu ne                     rugăm

     Comparând faptele lui Petru cu cele ale Domnului, vom înțelege secretul slăbiciunii celui dintâi și forța Celui de-al doilea. Ce efect a avut încercarea, asupra slăbiciunii cărnii sale, la Petru ?

     -   El a zis : "Doamne, cu Tine sunt gata să merg și la închisoare și la moarte" ; dar Domnul              îi spune : "Așa, n-ați fost în stare un singur ceas să vegheați împreună cu Mine ? "

     -   Adormiseră toți de întristare. Nu era aici nici închisoare, nici moarte !

     -   "Vegheați și rugați-vă, ca să nu intrați în ispită" ( nu doar să fie păziți de cădere). Petru                va intra în ispită ; Isus niciodată.

     Cu toate acestea, pentru Isus, încercarea era mult mai mare. Iudeii și națiunile erau împotriva Lui ; iar în spatele lor puterea lui Satan. "Acesta este ceasul vostru", spune El, "și puterea întunericului", și din nou : "Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte". Unde va duce El toată această povară ? Domnul nu doarme și nu caută să-Și uite tristețea în somn. El merge și Se roagă Tatălui. El nu Și-a oprit ochii și gândurile Sale asupra împrejurărilor, ci a privit la Tatăl Său.

     3.3     Dependență totală de Tatăl face ca ispita să nu ne atingă, chiar într-o mare                           încercare

     Aceasta nu înseamnă că El era insensibil ; căci a zis : "Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta". Aici, ca Om, El a experimentat slăbiciunea, și aici se află adevărata putere. Să ne amintim că dacă suntem într-o dependență totală, ispita nu ne poate atinge. Isus nu a zis : "Aș putea să nu trec prin toate aceste încercări ?", ci a zis : "Să nu beau paharul pe care Mi L-a dat Tatăl ? El nu atribuia acest pahar lui Pilat sau lui Iuda ; nici lui Satan, ci Tatăl Său era Cel care I L-a dat. La fel este și cu noi - dacă ne aflăm în starea unei dependențe totale, ispita nu ne va atinge niciodată ! Încercarea vine;

dar, precum Isus, putem spune despre ea : "Să nu beau paharul pe care mi L-a dat Tatăl ?" Dacă suntem aproape de Dumnezeu, fiecare încercare devine o ocazie prețioasă de a manifesta o ascultare perfectă ; dacă nu, ea rămâne o ispită !

     3.4     A ne simți slăbiciunea, dar să veghem și să ne rugăm. Apoi liniște și pace                           perfectă, înainte și în timpul încercării.

     Isus a umblat cu Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El nu a simțit slăbiciune. "Rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine", spune El ; aceasta arată că El a simțit pe deplin slăbiciunea naturii omenești. La fel și Ps. 22, făcând aluzie la cruce, El zice : "Sunt vărsat ca apa și toate oasele mi se desfac. Inima îmi este ca ceara, se topește înăuntrul meu". Și totuși, El nu a dat înapoi dinaintea suferinței solitare, atunci când dragostea Sa pentru ucenicii Săi o cerea : "Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați-i pe aceștia să se ducă" (Ioan 18:8). Dar, fiind în luptă grea, Se ruga mai stăruitor ; Se adresa Tatălui Său, și aceasta înainte să vină încercarea. Ce se întâmplă în continuare ? Atunci când încercarea vine, El a trecut deja prin ea cu Dumnezeu ! El Se înfățișează înaintea vrăjmașilor Săi și zice : "Pe cine căutați ?", atât de liniștit ca și cum ar face o minune. Înaintea lui Caiafa, ca și înaintea lui Ponțiu Pilat, El dă o frumoasă mărturisire : El recunoaște că este Fiul lui Dumnezeu înaintea iudeilor, iar înaintea lui Pilat că El este Împărat ! 

     3.5        De unde vine diferența dintre Domnul și Petru ?

     3.5.1     Carnea face totul invers, contrar umblării în comuniune cu Tatăl

     În cazul lui Petru, carnea doarme ; doarme pentru a scăpa de presiunea împrejurărilor. El nu a trecut prin încercare cu Tatăl. În momentul când Isus va fi prins, energia cărnii se trezește la Petru și face să scoată sabia. Carnea are suficientă energie pentru a ne trage în pericol, dar ea nu poate sta aici - această energie ne părăsește atunci. Cât de puțină comuniune reală  găsim în acest caz ! În timp ce Hristos Se ruga, Petru dormea ; în timp ce Hristos se supune ca un miel dus la măcelărie, Petru se lupta ; în timp ce Hristos dădea "frumoasa mărturisire" în mijlocul suferințelor, Petru Îl tăgăduia cu blestem. Aceasta este exact imagine cărnii - ea doarme în loc să vegheze - ea acționează în loc să stea liniștită - apoi Îl tăgăduiește pe Domnul când vine timpul încercării.

     În cazul lui Hristos : în luptă grea, dar trăind cu Tatăl, și pace perfectă la momentul încercării. Ah ! dacă am ști să umblăm în toate împrejurările în comuniune cu Tatăl, nu ar fi ispită care să nu fie un motiv de a-L glorifica !

     3.5.2     Căderea lui Petru, nu prin înclinație față de păcat, ci prin necunoașterea slăbiciunii                             cărnii, și neglijarea rugăciunii, și lipsa dependenței

     Punctul capital era că Petru nu a învățat ce este carnea ; nu-și amintea că ea nu este decât slăbiciune ; și astfel dependența lui era împiedicată. El părea fi sincer dorind să dea mărturie despre Domnul și nu să-L tăgăduiască. Exista la Petru o mai mare energie adevărată a afecțiunii naturale decât la ceilalți ucenici care L-au părăsit pe Domnul și au fugit, căci el Îl iubea cu adevărat.

     Petru a eșuat, nu în virtutea propriei sale voințe, nici prin înclinare față de păcat, ci din cauza slăbiciunii cărnii. În Hristos, nu exista posibilitatea slăbiciunii morale, pentru că El a umblat întotdeauna pe calea slăbiciunii cu Tatăl Său. Chiar prin lupta grea, a trecut în comuniune cu El. Petru cade, deși numai umbra ispitei a venit la el. Toată căderea lui începe prin lipsa dependenței și neglijarea rugăciunii. 

     Trebuie să veghem în ce privește rugăciunea și să nu ne mulțumim să ne rugăm atunci când vine ispita ; trebuie să umblăm cu Dumnezeu și astfel vom întâlni ispita în puterea comuniunii și a rugăciunii care au precedat-o. Fără rugăciune continuă și sentimentul constant al slăbiciunii absolute a cărnii, cu cât un sfânt va avea afecțiune pentru Hristos și dispoziție pentru a-L sluji, cu atât va fi, ca urmare chiar a acestei voințe bune, condus să-L dezonoreze ! Ceilalți ucenici, fugind, nu au dezonorat Numele Învățătorului lor atât de mult cum a făcut-o Petru. Aceasta a fost pentru ca Petru să învețe răul care se află în carne.

     3.5.3     Rugăciunea de anticipare, rugăciunea pentru alții

     Isus, dimpotrivă, a umblat întotdeauna în mărturisirea dependenței Sale - rugându-Se întotdeauna. La ce a folosit că Domnul a știut că Satan avea scopul de a-l cerne pe Petru ? S-a rugat pentru el ! Cu cât există mai multă cunoștință, dragi frați, cu atât mai multă rugăciune ! "Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta". Ca rezultat al acestei mijlociri, Petru a învățat mai profund decât ceilalți despre răul care se află în carne, și a putut "să-i întărească pe frații săi".

     4        Lecții pentru astăzi

     4.1     A fi conștienți de slăbiciunea cărnii noastre. Să nu facem un pas fără să fim                         conduși de Domnul

     Noi suntem incapabili de a învăța adevărul pe frații noștri dacă nu suntem conștienți de propria noastră slăbiciune. Ce ar fi devenit Petru fără rugăciunea lui Isus ? Într-un mod asemănător lui Iuda ! Ce lucru binecuvântat să fim păstrați în deplină conștiență a slăbiciunii noastre, în loc să alergăm ca Petru într-un loc unde nu putem rezista ! Ce bine este să ne fie teamă să facem un singur pas fără călăuzirea Domnului ! Carnea ne trădează întotdeauna - nu este bună de nimic ! Efectul păstrării ei în prezența Domnului este de a sfârși cu ea - de-a fi încredințată Tatălui. Nu există înțelepciune care să ne păstreze, în afară de înțelepciunea de sus. Domnul știa ce este carnea, și de ce avea nevoie Pavel, atunci când a fost răpit în al treilea cer. Să fie ridicat până în al patrulea ? Nu ; ci de un mesager al lui Satan pentru a-l pălmui : adică de a fi doborât, umilit. I-a fost dat țepușul în carne ; trebuia să aibă conștiența că carnea nu valorează nimic.

     4.2     Cum învățăm să cunoaștem carnea

     Putem observa că există trei moduri de a învăța neputința și perversitatea cărnii :

     

     - Înainte de pacea cu Dumnezeu, adesea în lupte disperate (căci cunoașterea și conștiința          sunt lucruri distincte) ;

     - Atunci când avem pace, înaintea Domnului, în rugăciune și în comuniune, neîndrăznind            să facem un pas fără călăuzirea Lui, și atunci El este glorificat în noi în har și ascultare,              indiferent de încercare. 

     - Sau prin experiență amară, pe care a învățat-o Petru, când carnea nu este judecată în              comuniune cu Dumnezeu. 

     Aceasta din urmă va fi calea noastră, atât timp cât vom judeca lucrurile în loc să ne judecăm pe noi înșine. Când ne judecăm pe noi înșine cu credincioșie și umblăm cu Dumnezeu, nu vom intra în ispită.

     4.3     Pregătirea de a trece prin încercare veghind și rugându-ne

     Încercarea poate veni, dar va întâlni o pregătire completă pentru a-i face față ; nu ca să putem spune : "Acum sunt pregătit pentru cutare sau cutare ispită". Nu suntem siguri de la un moment la altul de încercarea care poate veni ; dar vom avea puterea lui Dumnezeu cu noi în ea. Prin urmare, singurul nostru loc sigur este vegherea și rugăciunea - da, rugăciunea înainte de asaltul vrăjmașului - rugăciunea care poate merge până la luptă grea ; căci așa s-a rugat Isus !

     4.4     Exercițiile sufletului inevitabile cu privire la motivul încercărilor

     Trebuie să ne așteptăm să avem sufletele mult mai exersate ; de multe ori, atunci când vine încercare, ne putem întreba despre motivul pentru care aceasta este trimisă. Poate fi pentru o vină ; poate fi pentru o stare sufletească neglijentă sau o duritate a inimii ; poate fi, ca la Pavel, pentru a supune mândria cărnii ; poate chiar de a ne pregăti pentru un atac viitor. Dar în aceste exerciții ale sufletului, trebuie să rămânem permanent înaintea Domnului : apoi, când va veni încercarea pentru care Tatăl ne-a pregătit, vom fi în pace perfectă. Când suntem exersați, Domnul ne va face să purtăm, în duh, împreună cu El, povara pe care ne va ajuta s-o purtăm cu putere în luptă. Să nu ne temem de exercițiul din interior ; să-l rezolvăm împreună cu El. Nu există nicio limită a puterii noastre pentru ascultare când puterea noastră este cea a Domnului.

     4.5     Acceptarea încercării, chiar foarte puternică, ca o ocazie de ascultare. Rezultă                     bucurie

     "Dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta".

     Niciunul dintre noi nu poate pricepe ce a însemnat acel pahar pentru Cel care a locuit dintotdeauna în dragostea Tatălui ; dar cei mai spirituali o vor recunoaște cel mai mult. Atunci Cel sfânt a fost făcut păcat ; nicio rază de lumină nu a pătruns asupra sufletului lui Isus. La gândul acesta, când este apăsat de Satan în sufletul Său, Îl vedem transpirând ca niște picături mari de sânge. El nu a tratat cu ușurință păcatul ! Prințul vieții a fost adus în țărâna morții - "toate talazurile Tale au trecut peste Mine". La cruce, Isus a purtat ceea ce noi nu vom fi chemați să purtăm niciodată. Să ne ferim să-L tăgăduim. Mulți o fac în detaliu, chiar dacă în principal Îl recunosc.

     Fericitul nostru privilegiu este să nu fim preocupați cu încercarea ca încercare, ci de a vedea în fiecare încercare o oportunitate de a asculta de Dumnezeu și de a spune despre fiecare, cum a spus Isus : "Să nu beau paharul pe care Mi L-a dat Tatăl Meu ?"

     "Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire și să vă așeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie, - singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru... fie glorie".

 

                                               Epistola către Galateni

                                                                      - VII -

     Hamilton Smith

     7     Galateni 6

     7.1     Galateni 6:1

     "Fraților, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greșeală, voi, cei spirituali, îndreptați pe unul ca aceasta cu duhul blândeții, fiind atent la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu".

     În contrast cu mândria cărnii, despre care vorbește apostolul, care provoacă pe alții și-i duce la invidie, suntem îndemnați acum să acționăm într-un duh de dragoste și de har unii față de alții. Chiar dacă cineva s-a lăsat prins în vreo greșeală, să căutăm să restabilim pe fratele nostru căzut, și s-o facem într-un duh bun. Să n-o facem în duhul legii care în mod natural ne va preocupa cu propriile noastre fapte bune, și ne va împietri față de fratele nostru căzut ; ci trebuie să se facă într-un duh de blândețe care ne dă sentimentul propriei noastre slăbiciuni în timp ce gândim cu tandrețe la ceilalți.

     7.2     Galateni 6:2 

     "Purtați-vă poverile unii altora și împliniți astfel legea lui Hristos".

     Mai mult, duhul harului și al dragostei ne va conduce, nu doar a căuta restabilirea unui frate căzut, dar și a intra în durerile altora și astfel să ne eliberăm reciproc de presiunea împrejurărilor. Acționând astfel, vom împlini "legea lui Hristos". Trebuie să acționăm după legea dragostei care a marcat drumul Său. Cu ce tandrețe a restabilit El pe ucenicii căzuți, când din glorie deșartă ei se provocau unul pe altul în certuri, când ei L-au tăgăduit sau L-au părăsit (Luca 22:24:32 ; Marcu 14:27-28). În ce mod binecuvântat, la fiecare etapă a drumului Său, a intrat în necazurile noastre, și ne-a slujit în dragoste, după cum citim : "El însuși a luat neputințele noastre și a purtat bolile noastre" (Matei 8:17). Urmând astfel pașii Lui, ne vom sluji unii altora în dragoste, și făcând aceasta, vom manifesta ceva din virtuțile excelente ale lui Hristos, marele scop pentru care suntem lăsați în această lume.

     7.3     Galateni 6:3

     "Căci, dacă se socotește cineva a fi ceva, nefiind nimic, se înșală pe sine însuși".

     Apostolul ne pune apoi în gardă cu privire la importanța pe care și-o dă carnea, acționând într-un duh cu totul contrar față de legea lui Hristos. Legea de pe Sinai, în timp ce ne îndeamnă să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, ne preocupă în mod necesar cu propriile noastre fapte, și aceasta ne conduce de multe ori a crede a fi ceva. Era cazul acestor credincioși din Galatia : ei se întorseseră la lege și deveniseră "doritori de glorie deșartă" ; rezultatul era că în loc să se slujească unii pe alții în dragoste, ei se mușcau și se mistuiau unii pe alții, "provocându-se" și "invidiindu-se unii pe alții" (5:26). Apostolul vorbește deschis și cu dispreț față de cei care se lăudau a fi ceva, în timp ce nu sunt nimic. Cel care acționează astfel se amăgește pe sine însuși, pe nimeni altcineva. Nimeni nu este atât de mic ca cel care gândește că este mare. Nimeni nu poate să se laude în prezența lui Hristos. În afara prezenței lui Hristos, putem, precum ucenici de altă dată, să ne certăm între noi pentru a ști cine este mai mare ; în prezența Sa, apostolul însuși recunoaște că el este "cel mai mic dintre toți sfinții" (Efes. 3:8).

     7.4     Galateni 6:4-5

     "Dar fiecare să-și încerce propria faptă și atunci va avea laudă numai față de sine însuși și nu față de altul. Căci fiecare își va purta propria povară".

     În loc să ne amăgim pe noi înșine printr-o pretenție deșartă (6:3), ar trebui ca fiecare să încercăm propriile noastre fapte (6:4). Cele care înalță sinele (eul) sunt ele faptele legii, sau faptele dragostei după modelul lui Hristos ? Pavel a lucrat în dragoste în Galatia iar sfinții erau rodul lucrării sale, și se putea bucura de ei ca de rodul care îi aparținea. Alții s-au folosit de lucrarea apostolului pentru a se înălța pe ei și a-l exclude pe el. Să veghem ca faptele noastre să fie adevărate fapte creștine, care produc un rod de care să se poată bucura cineva. Căci fiecare este responsabil de lucrarea sa, și în acest sens, "fiecare își va purta propria povară". Aici cuvântul "povară" este diferit, în original, de cel tradus la fel prin "povară" la v. 2. În primul caz,  are sensul de o presiune care poate fi ușurată sau transferată asupra altuia. În acest v. 5, cuvântul "povară" implică o sarcină specială care trebuie purtată. Suntem fiecare responsabili de propria noastră lucrare și de rezultatul produs.

     7.5     Galateni 6:6

     "Cel care primește învățătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învață, din toate bunurile".

     În final apostolul încheie îndemnul referitor la responsabilitatea noastră unii față de alții, amintindu-ne să ne gândim la nevoile celor care învață. Dragostea va căuta să răspundă cu bucurie la nevoile temporare ale celor care ne-au administrat "bunurile", "lucrurile bune" ale Duhului.

     7.6     Galateni 6:7-10

     "Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit ; căci ce seamănă omul, aceea va și secera. Căci cine seamănă în carnea sa, din carne va secera putrezire; dar cine seamănă în Duhul, din Duhul va secera viață eternă. Dar să nu obosim făcând binele, căci, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Așadar, când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinței".

     Apostolul adaugă acum un avertisment solemn. El ilustrează guvernarea lui Dumnezeu pe drumul nostru prin această lume prin imaginea semănătorului și a secerătorului. Să nu ne înșelăm gândind că, pentru că suntem creștini prin harul lui Dumnezeu, vom scăpa de rezultatele nebuniei noastre din timpul acestei vieți. "Dumnezeu nu Se lasă batjocorit ; căci ce seamănă omul, aceea va și secera" (6:7). Pe de-o parte, dacă vom acționa potrivit cărnii vom suferi, chiar dacă îndurarea lui Dumnezeu poate atenua această suferință atunci când căderea este judecată. Pe de altă parte, acționând prin Duhul, vom avea parte de răsplata Lui strălucitoare nu doar aici jos, ci în viața eternă. De aceea, "să nu obosim făcând binele, căci, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală". Când există împotrivire sau certuri, riscăm să obosim, și să nu vedem puținul rezultat al "facerii binelui" ; dar să stăruim, așteptând "timpul potrivit" al lui Dumnezeu. "Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie. Cel care merge plângând, purtând sămânța de semănat, se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-și snopii" (Ps. 126:5-6). Să căutăm deci să folosim toate ocaziile  de a "face bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinței".

     7.7     Galateni 6:11

     "Vedeți cu ce litere mari (sau "ce scrisoare lungă") v-am scris cu mâna mea!"

     Încheind epistola sa, apostolul insistă către acești credincioși cu privire la grija sa profundă cu privire la ei, amintindu-le că a scris această scrisoare lungă cu propria sa mână, neurmând practica lui obișnuită de a-și scrie scrisorile prin altcineva și de a pune semnătura sa la sfârșit.

     7.8     Galateni 6:12-13

     "Toți câți doresc să aibă o înfățișare bună în carne, aceștia vă obligă să fiți circumciși, numai ca să nu fie persecutați pentru crucea lui Hristos. Căci nici ei înșiși, cei circumciși, nu păzesc legea, ci doresc ca voi să fiți circumciși, ca să se laude ei în carnea voastră". 

     Înainte de a încheia, el face din nou o scurtă referire la marele subiect al epistolei sale demascând o dată în plus caracterul și motivațiile celor care îi tulburau. El i-a avertizat deja că ei căutau să-i atragă de partea lor (4:17), animați de un duh de "glorie deșartă" (5:26) ; acum, el îi acuză în mod clar că "voiau să aibă o înfățișare bună în carne", și de a căuta să scape prin acest mijloc de "persecuția din cauza crucii lui Hristos". Deși circumciși, și făcându-se astfel pe ei înșiși răspunzători față de lege, ei nu păzeau legea. Dar insistând pentru ca alții să fie circumciși, îi legau de iudaism, căutând astfel să facă prozeliți iudei.

     7.9     Galateni 6:14

     "Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume".

     Acționând astfel, acești oameni căutau să se laude cu o mărturisire religioasă care le aducea favoarea lumii care L-a lepădat pe Hristos, și le permitea astfel să scape de persecuție. În contrast izbitor, apostolul, care reprezenta adevărata poziție creștină, poate să spună : "Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume". Pavel nu voia favoarea unei lumi care L-a răstignit pe Domnul, El care, în dragostea Sa, a murit pentru a-l mântui ; iar lumea nu voia un om care se lăuda în Domnul pe care ea L-a răstignit.

     7.10     Galateni 6:15-16

     "Căci, în Hristos Isus, nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creație. Și cât despre toți care vor umbla după această regulă, pace și îndurare peste ei și peste Israelul lui Dumnezeu!"

     Apostolul, realizând starea binecuvântată a poziției creștine așa cum este prezentată "în Hristos Isus", poate spune că pentru a intra în această poziție nu are importanță cu nimic de a fi un iudeu circumcis sau unul dintre națiuni necircumcis. Nu era vorba decât despre noua creație, în care aceste deosebiri pământești nu-și mai aveau locul.

     Umblând după această regulă - regula noii creații - înseamnă a răspunde prin credință la harul care ne-a chemat și să umblăm într-un mod consecvent cu acest har ca fiind morți față de lege, de carne și de lume (2:19 ; 5:24 ; 6:14). Pentru cei care umblă astfel, va fi pace și îndurare pe calea lor prin această lume, nu numai pentru credincioșii dintre națiuni, precum galatenii, dar și "peste Israelul lui Dumnezeu". Israelul după carne L-a răstignit pe Mesia al lor și s-a plasat sub judecată ; "Israelul lui Dumnezeu" era cu siguranță rămășița evlavioasă a națiunii (iudaice, n.t.) care, prin har, a crezut și s-a întors la Domnul. Îndurarea era peste ei.

     7.11     Galateni 6:17

     "În rest, nimeni să nu-mi facă supărare, căci eu port în trupul meu semnele Domnului Isus".

     După ce a dat astfel o mărturie fidelă despre adevăr și contrară acestei abateri grave de la Evanghelia pe care el a predicat-o, pentru a merge după o altă evanghelie care nu este o alta, apostolul poate pune pe orice om la provocarea de a-l tulbura acuzându-l că a căutat favoarea lumii iudaice sau națiunilor pentru a scăpa de persecuție. Dacă cineva ar îndrăzni să-l suspecteze de aceasta, nu avea decât să privească pe trupul său semnele care dădeau mărturie despre suferințele pe care le-a îndurat ca dovadă a fidelității sale față de Evanghelia pe care a predicat-o.

     7.12     Galateni 6:18

     "Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu duhul vostru, fraților! Amin".

     Simțind îndepărtarea de la adevăr profund de solemnă care se înrădăcinase în acești sfinți, apostolul încheie epistola sa fără niciunul din saluturile sale afectuoase obișnuite. El dorește totuși ca harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu ei.

      

    

      

 

                                              Epistola către Galateni

                                                                        - VI -

     Hamilton Smith

     6     Galateni 5

     6.1     Galateni 5:1

     "Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi; rămâneți deci tari și nu vă prindeți din nou într-un jug al robiei!"

     Dacă, pe de-o parte, trebuie să "alungăm" robia, altfel spus să părăsim principiul care constă în a căuta de a obține binecuvântarea sub lege, ceea ce ne duce la robie, pe de altă parte, să veghem ca să "rămânem tari" în libertatea prin care Hristos ne-a eliberat ca să nu fim din nou "prinși într-un jug al robiei".

     6.2     Galateni 5:2-4

     "Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veți fi circumciși, Hristos nu vă va folosi la nimic. Și mărturisesc din nou oricărui om circumcis că este dator să împlinească toată legea. Voi, cei care vă îndreptățiți prin lege, sunteți lipsiți de orice folos de la Hristos; ați căzut din har".

     Apostolul îi avertizează acum pe acești credincioși dintre națiuni cu un limbaj foarte direct. El era apostolul ales pentru a predica Evanghelia națiunilor, și a fost folosit pentru binecuvântarea lor. Pentru aceste motive, cuvântul lui ar fi trebuit să aibă mai multă greutate asupra lor decât cel al altora. Pare să le reamintească de aceasta atunci când le spune : "Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veți fi circumciși, Hristos nu vă va folosi la nimic" (5:2). A fi circumciși însemna că ei se puneau sub lege, ceea ce implica că, pentru a obține binecuvântarea, trebuia ca ei să păzească legea. În acest caz, ei se lipseau de binecuvântarea pe care harul o dă prin Hristos și lucrarea Lui. În ce privește experiența lor în viața practică, Hristos și lucrarea Lui era redus la nimic pentru ei. Ei căzuseră din har.

     6.3     Galateni 5:5-6

     "Căci noi, prin Duh, din credință, așteptăm speranța dreptății. Căci, în Hristos Isus nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credința care lucrează prin dragoste".

     Apostolul prezintă apoi un rezumat foarte frumos al adevăratei stări creștine, în contrast cu starea celor care sunt sub lege. El este caracterizat de "speranță", "credință" și "dragoste".

     Noi nu lucrăm în speranța de a ne asigura binecuvântarea ; noi așteptăm gloria care ne este asigurată prin lucrarea lui Hristos. Nu dreptatea este cea pe care o așteptăm, ci împlinirea speranței care aparține celor care sunt deja îndreptățiți prin credința în Isus Hristos. Fiind îndreptățiți prin credință, "ne lăudăm în speranța gloriei lui Dumnezeu" (Rom. 5:2). Dreptatea îmi dă gloria, nu doar har. Sub lege, dreptatea cerea ca eu să fiu lipsit de la glorie ; căci, nepăzind legea, "toți au păcătuit și nu au ajuns la glorie". Sub har, dreptatea cere ca cel credincios să meargă în glorie, la fel cum ea a spus deja cu privire la Hristos așezându-L în glorie (Ioan 16:10). Faptul că credincioșii sunt împreună cu El în glorie se datorează lui Hristos în virtutea lucrării Sale pe cruce.

     Prin arvuna Duhului, noi putem, încă de acum, să ne bucurăm mai înainte de binecuvântarea acestei speranțe. "În Hristos Isus", circumcizia nu poate să adauge nimic la binecuvântare, nici necircumcizia nu poate să împiedice binecuvântarea. Credinciosul, văzut în Hristos înaintea lui Dumnezeu, este în afara celor două cercuri - iudeu și păgân (națiuni). Aceasta poziție nu poate fi înțeleasă decât prin credință, iar credința "lucrează prin dragoste".

     6.4     Galateni 5:7-10

     "Voi alergați bine; cine v-a oprit, ca să nu fiți supuși adevărului? Convingerea aceasta nu vine de la Cel care vă cheamă. Puțin aluat dospește toată plămădeala. Eu am încredere în Domnul cu privire la voi, că nu veți gândi altfel; iar cel care vă tulbură va suporta judecata, oricine ar fi".

     În prima parte a epistolei, apostolul a arătat destul de clar că, întorcându-se la lege, acești credincioși s-au îndepărtat de la adevăr. De la versetul 7 până la sfârșitul epistolei el vorbește despre efectul acestui rău asupra umblării lor practice. El recunoaște că în trecut ei umblau bine (și chiar alergau), atunci când erau supuși adevărului. Dar au fost opriți plecând urechea la raționamentele învățătorilor falși care au adus tulburare în mijlocul lor. Efectul practic asupra umblării lor și asupra căilor lor a dovedit clar că acești tulburători nu erau conduși de Dumnezeu care ne-a chemat să "alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte" (Evrei 12:1). Să nu uităm că "puțin aluat dospește toată plămădeala" (Gal. 5:9). Orice îndepărtare de la adevăr, dacă nu este judecată, va conduce la o accentuare a declinului și la deteriorarea progresivă a întregului trup. Din nefericire ! starea creștinătății, cu amestecul ei de iudaism și creștinism , nu arată ea clar că aluatul galatenilor și-a făcut efectul asupra ei ? Privind pur și simplu la doctrina falsă, Pavel a prevăzut că acest aluat va sfârși prin coruperea întregului grup de creștini. Cu toate acestea, Domnul era mai presus de toate, și privind la Domnul îi dă încredere apostolului că acești sfinți vor ajunge în cele din urmă să ai aibă același gând ca el despre acești învățători și falsele lor învățături - gândul Domnului. Referitor la acești tulburători, apostolul era asigurat că vor trebui să poarte vina și judecata învățăturii lor distructive.

     Ce bine este pentru noi toți, în dificultățile care apar în sânul poporului lui Dumnezeu, de a privi dincolo de tulburări și de cei care tulbură, și de a-L vedea pe Domnul mai presus de toate, El care poate izbăvi pe poporul Său din toate cursele și de a Se ocupa de cei care produc tulburare.

     6.5     Galateni 5:11

     "Dar eu, fraților, dacă mai practic circumcizia, pentru ce mai sunt persecutat? Atunci poticnirea crucii a fost înlăturată".

     Apostolul atinge apoi ceea ce a făcut ca învățătura acestor tulburători să fie atât de subtilă. Am văzut deja că motivul lor de bază era să-i atragă către ei înșiși (4:17) ; acum aflăm că ei le-au prezentat sfinților o cale prin care le permitea să scape de orice persecuție și de înlăturare a poticnirii crucii. Pentru un iudeu religios, nimic nu era mai ofensator decât crucea, căci ea este condamnarea definitivă a omului înaintea lui Dumnezeu, dovada că legea este încălcată, și că omul este sub blestem. Predicarea Evangheliei care proclamă în harul suveran binecuvântarea prin credința în Hristos, ridica întotdeauna împotrivirea acelora care se încredeau în propriile lor fapte pentru a obține binecuvântarea. Apostolul a înțeles clar că dacă "ascultăm de adevăr", rezultatul va fi persecuția, oricât de diferite ar fi formele pe care le ia în timp.

     6.6     Galateni 5:12-15

     "De s-ar tăia chiar de tot (în sens de scrijelare, mutilare) cei care vă tulbură! Căci voi ați fost chemați la libertate, fraților; numai nu folosiți libertatea ca un prilej pentru carne, ci slujiți unii altora prin dragoste. Căci întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți! Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, vedeți să nu fiți mistuiți unii de alții".

     Văzând efectul rău al acestor învățători falși, apostolul nu poate decât să-și dorească ca acești tulburători  să fie tăiați din mijlocul sfinților. Dragostea lui pentru adevăr și pentru binele credincioșilor îl făcea intolerant față de cei a căror învățătură distrugea adevărul creștin, lipsind pe sfinți de adevărata libertate, și-i conducea la o practică care, nu doar că era incompatibilă cu creștinismul, dar care era și cu totul contrară legii la care ei se întorceau. "Căci întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta : Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți". Ori, dacă legea cerea dragoste, ea nu dădea nicio capacitatea de a răspunde la cererile ei ; și, fiind sfântă, ea nu putea decât să condamne, fiindcă am eșuat cu toții în a răspunde la cererile ei.

     În contrast cu legea, creștinismul ne dă o natură nouă  care îi place să asculte și să facă voia lui Dumnezeu, și ne dă o putere nouă, Duhul Sfânt, pentru a împlini dorințele naturii noi. Aceasta este libertatea, dar ea nu trebuie să fie folosită, de fapt, ca o ocazie pentru înălțarea cărnii, ci să ne slujim unii altora. Carnea îi place să fie slujită ; dar dragostea se bucură să slujească. Dreptatea proprie care caută să se înalțe prin faptele sale nu are nici dragoste, nici compasiune pentru ceilalți. Așa cum acești tulburători au căutat să-i ridice pe sfinți împotriva apostolului pentru a-i atrage de partea lor (4:17), la fel îngâmfarea cărnii va conduce întotdeauna la a căuta greșeli și la a denigra pe ceilalți, în efortul de a se înălța pe sine. Acest fel de comportament duce în mod inevitabil la conflicte și la certuri în poporul lui Dumnezeu. Și odată ce frații au început să se muște și să se mănânce unii pe alții, ar trebui "să ia seama", căci, dacă acest duh nu este judecat, aceasta nu va întârzia să fie mistuiți unii de alții. Din nefericire! câte grupuri din poporul lui Dumnezeu s-au destrămat și au fost împrăștiate de indivizi în conflict unii cu alții, insultându-se unii pe alții,  în loc să slujească unii altora în dragoste.

     6.7     Galateni 5:16-17

     "Spun dar: umblați în Duh și nicidecum nu veți împlini pofta cărnii. Deoarece carnea poftește împotriva Duhului și Duhul împotriva cărnii; și acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți ceea ce ați dori".

     Ni se reamintește acum că nu putem scăpa de poftele cărnii decât umblând prin Duhul. Duhul Sfânt este aici pentru a-L glorifica pe Hristos ; carnea caută orice ocazie pentru a-și satisface mândria înălțându-se pe sine. Prin urmare, carnea este opusă Duhului și Duhul cărnii. Dacă umblăm prin Duhul - gândim, vorbim și acționăm prin Duhul - vom fi eliberați de a face lucrurile care ne sunt naturale ca oameni căzuți.

     Apostolul nu spune că dacă umblăm prin Duhul, carnea nu va fi în noi, nici că ea va înceta să poftească sau va fi într-un anume fel modificată, ci, dacă umblăm prin Duhul, nu vom împlini poftele ei. S-a spus pe bună dreptate : "Carnea caută să ne împiedice când vrem să umblăm prin Duhul, iar Duhul Se împotrivește lucrării cărnii pentru a o împiedica să realizeze ceea ce își dorește" (JND).

     6.8     Galateni 5:18

     "Dar, dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub lege".

     Mai mult, dacă suntem conduși de Duhul, nu suntem sub lege. Duhul a venit să ia din ce este al lui Hristos și să ne facă cunoscut (Ioan 16:14). El ne va conduce să ne preocupăm cu Hristos, Cel care a murit și a înviat pentru noi. Duhul nu ne va conduce sub o lege care ne impune cerințe pe care nu le putem împlini, ci sub influența unei dragoste care depășește orice cunoștință și căreia natura cea nouă îi place să răspundă.

     6.9     Galateni 5:19-21

     "Și sunt arătate faptele cărnii, care sunt: curvie, necurăție, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmășii, certuri, gelozii, mânii, neînțelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, despre care vă spun dinainte, după cum am spus și mai înainte, că cei care fac unele ca acestea nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu".

     În ultimele versete ale capitolului, apostolul pune în contrast faptele cărnii cu roada Duhului. Se pare că el rezumă faptele cărnii în șapte rubrici :

    - Prima, face referire la pofta cărnii : "curvie, necurăție, destrăbălare" ;

    - A doua, superstiția cărnii : "idolatrie" și "vrăjitorie" ;

    - A treia, răutatea cărnii : "vrăjmășii" care duc la "certuri" ;

    - A patra, gelozia cărnii : "gelozia" care duce la "mânii" și la "neînțelegeri" ;

    - A cincea, raționamentele cărnii, care duc la "neînțelegeri", la "dezbinări" și la secte" (școli     de opinie ;

    - A șasea, iubirea de sine a cărnii, ducând la "invidii" și la "ucideri" ;

  - A șaptea, atitudinea lumească a cărnii, ducând la "beții", la "chefuri", și la "lucruri     asemănătoare acestora". 

     Acesta este caracterul îngrozitor și de neschimbat al cărnii, iar cei care trăiesc în aceste rele nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

     Știind că avem în noi carnea, și că ea nu se schimbă niciodată, trebuie să ne temem de erupția celor mai oribile păcate, astfel încât, prin puterea Duhului, sufletele noastre să fie preocupate cu Isus, privind la El pentru a primi har în fiecare clipă.

     6.10     Galateni 5:22-23

     "Dar roada Duhului este : dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânare; împotriva unora ca acestea nu este lege". 

     Dacă umblăm prin Duhul, nu doar că vom fi păziți de "faptele cărnii", dar vom realiza "roada Duhului". Carnea are "faptele" sale, dar ea nu produce niciun rod pentru Dumnezeu. Duhul produce atât fapte bune, cât și rod ; totuși, în acest pasaj apostolul nu vorbește despre fapte, ci despre frumosul caracter creștin de unde decurge orice adevărată faptă bună. Nu toți avem un dar, nici nu suntem toți chemați să fim învățători și predicatori, sau să facem lucrări mari. Dar "roada Duhului" este posibilă pentru toți, de la cel mai tânăr la cel mai în vârstă dintre sfinți, și prezintă condiția esențială pentru orice slujire adevărată.

     "Dragoste", "bucurie" și "pace" prezintă experiența interioară a sufletului - "îndelungă-răbdare" și "facere de bine (sau "bunăvoință"), atitudinea sufletului față de ceilalți - "bunătate" și "credincioșie", calități care ar trebui să ne motiveze în modul nostru de a acționa cu ceilalți - "blândețe" și "înfrânare" sunt calități care ne fac să-i considerăm pe ceilalți cu răbdare, în contrast cu aroganța cărnii.

     Nu există lege împotriva acestor calități care ne fac să semănăm cu Hristos. Legea nu poate controla carnea și nu poate produce roada binecuvântată a Duhului, dar aceasta nu înseamnă că legea se opune acestor excelente calități.

     6.11     Galateni 5:24-26

     "Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile și cu poftele ei. Dacă trăim în Duh, în Duh să și umblăm. Să nu căutăm glorie deșartă, provocându-ne unii pe alții, invidiindu-ne unii pe alții".

     Mai mult, cei care sunt ai lui Hristos au răstignit carnea cu patimile și cu poftele ei. Adevărata poziție creștină este de a accepta crucea lui Hristos ca judecată a lui Dumnezeu asupra cărnii, ca să nu mai trăim potrivit cărnii, ci "în Duh". Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul. Umblând astfel, nu vom fi doritori de glorie deșartă, provocându-i pe sfinți prin invidie unii față de alții.

        

       

 

                                                Epistola către Galateni

                                                                       - IV -

     Hamilton Smith

     5     Galateni 4

     5.1     Galateni 4:1-5

     "Spun dar: cât timp moștenitorul este copil, nu se deosebește cu nimic de rob, deși este stăpân peste toate; ci este sub păzitori și administratori, până la timpul rânduit de tatăl. Așa și noi, când eram copii, eram înrobiți sub cunoștințele elementare ale lumii; dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea".

     După ce a arătat diferența dintre lege și promisiune, și relația uneia cu alteia, apostolul pune acum în contrast condiția credincioșilor în creștinism cu cea a credincioșilor iudei evlavioși sub lege. În timpul perioadei legii, au existat de fapt adevărați copii ai lui Dumnezeu, după cum știm din Ioan 11:52 ; dar ei erau risipiți și nu-L cunoșteau pe Dumnezeu ca Tatăl lor, nici relația lor ca fii.

     Pentru a ilustra această condiție, apostolul îi compară cu un copil care este moștenitorul unei mari moșteniri : când este încă în copilărie, el este sub tutori și administratori, și trebuie să asculte. În această privință, el este ca un rob, deși este stăpânul tuturor. Într-un mod asemănător, credincioșii sub lege erau ținuți într-un duh de robie după principiile care marcau lumea. Într-adevăr, orice om natural poate să înțeleagă o lege care spune ceea ce trebuie să facem și să nu facem, și că binecuvântarea noastră depinde de ascultarea de această lege. Acesta este un principiu pe baza căruia lumea caută să-și rezolve toate problemele sale. Aceasta este, însă, o robie pentru credincios ; căci în timp ce ne constrânge să ascultăm pentru a obține binecuvântarea, nu ne dă putere să împlinim cerințele legii. Mai mult, nu ne dă cunoștința inimii Tatălui, nici intrarea la Tatăl - sursa oricărei binecuvântări.

     Totul a fost schimbat cu "împlinirea timpului". Împlinirea timpului, sau plinătatea timpului, nu a venit atunci când omul a manifestat pe deplin răul din inima sa și a eșuat în întregime în a-și împlini responsabilitățile sale ? Atunci când a fost demonstrat că "toți au păcătuit și nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu", și că totul s-a sfârșit de partea omului, atunci Dumnezeu a acționat în harul Său suveran trimițându-L pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege. 

     Întregul adevăr cu privire la Persoana lui Hristos este prezentat în acest scurt verset 4 : El este Fiul, adică o Persoană divină ; El este născut din femeie, adică om adevărat ; El este născut sub lege, adică El a luat asupra Sa responsabilitatea celor care sunt vii pe pământ înaintea lui Dumnezeu.

     Iată deci pe Cineva care L-a cunoscut pe Tatăl, și care poate să-L reveleze pe Tatăl, căci este Fiul. De asemenea, iată pe Cineva care poate să răscumpere pe om din robia legii, căci El a devenit Om sub lege, și El a păzit în mod perfect legea pe care omul a încălcat-o, și deci legea nu are nimic ce să-I impute. El era deci potrivit să împlinească marea lucrare de răscumpărare luând locul celor care erau sub blestemul unei legi încălcate. Aceasta El a făcut la cruce, - binecuvântat să fie Numele Său - iar rezultatul este că credincioșii sunt răscumpărați de condamnarea legii. Legea nu mai poate să spună credinciosului : "tu ai poftit trebuie să mori" ; căci credinciosul poate arăta spre cruce și să spună : "Este adevărat că am încălcat legea și am căzut sub blestemul ei, dar a murit Hristos și eu sunt răstignit împreună cu El ; prin urmare, eu sunt mort față de lege și răscumpărat din blestemul ei".

     Cerințele legii fiind satisfăcute, calea este liberă pentru ca credinciosul să intre în binecuvântarea de fiu, după cum zice expresia "primirea înfierii" ("ca să primim înfierea"), care implică nu doar primirea binecuvântării de a fi un copil, ci binecuvântarea de a fi introdus în poziția de libertate și de favoare care aparține unui moștenitor.

     5.2     Galateni 4:6-7

     "Dar, pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată! Astfel, nu mai ești rob, ci fiu; iar dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu".

     Apoi, fiind dată poziția de fiu, avem și Duhul. Nu primim Duhul pentru a face din noi fii; ci fiind fii, ne este dat Duhul pentru a ne da bucuria conștientă a relației, astfel că putem spune "Ava, Tată".

     Mai mult, dacă suntem fii, suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu. Gloria moștenirii se află înaintea noastră, dar încă de acum putem să ne bucurăm de relația în care suntem aduși cu Tatăl.

     În aceste versete apostolul pune înaintea noastră :

     -  în primul rând, întruparea prin care Hristos a venit în contact cu toți oamenii ca "născut din femeie", și în contact cu iudeii ca "născut sub lege" ;

    -  În al doilea rând, răscumpărarea,  prin care, datorită lucrării lui Hristos, credincioșii sunt răscumpărați din blestemul unei legi încălcate, și 

      -  în al treilea, venirea Duhului Sfânt pentru a ne conduce în binecuvântarea poziției noastre ca fii. 

     Este bine să observăm cum este păstrată gloria Persoanei lui Hristos, ca Fiu. În mod continuu de-a lungul veacurilor, Persoana lui Hristos a fost atacată, și relația Sa eternă de Fiu a fost negată, pretinzându-se că El nu a devenit Fiu decât la nașterea Sa. În efortul de a menține această eroare, s-a susținut că cuvântul "trimis" de la v. 4 se referă la Hristos ca trimis după ce a fost născut în lume. Este deci bine de remarcat că o expresie exact asemănătoare este folosită la v. 6 cu privire la Duhul Sfânt. Nimeni nu ar îndrăzni să pretindă că atunci când citim "Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său" (4:6), aceasta înseamnă că Sfântul Duh nu a fost trimis din cer, și că aceste cuvinte nu se aplică decât după venirea Lui pe pământ. Nu este evident, pentru cineva care se supune Cuvântului, că Duhul Sfânt "trimis" din cer (v. 6) era deja Duhul înainte de a veni pe pământ ? În același fel, nu dovedește și v. 4 că Fiul a fost trimis din cer, și că El era Fiu înainte de a deveni Om?

     5.3     Galateni 4:8-11

     "Atunci însă, în adevăr, necunoscându-L pe Dumnezeu, erați robiți acelora care, din fire, nu sunt dumnezei. Dar, acum, după ce L-ați cunoscut pe Dumnezeu sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă întoarceți din nou la cunoștințele elementare slabe și sărace, cărora încă doriți să le fiți robi din nou? Voi respectați zile și luni și timpuri și ani! Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi".

     După ce a descris libertatea credincioșilor din perioada creștină, în contrast cu robia copiilor lui Dumnezeu sub lege, apostolul îi întreabă pe acești sfinți din Galatia cu privire la nebunia lor de a se îndepărta de o astfel de binecuvântare pentru a se întoarce la robia legii. A fost un timp când "nu L-au cunoscut pe Dumnezeu" și erau robiți celor cărora chiar firea lor le spunea că "nu sunt dumnezei". Prin har au fost aduși la libertatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată, și mai mult, de a fi cunoscuți de Dumnezeu ca fii. Ce nebunie imensă să te întorci în robie întorcându-te la elementele slabe și mizerabile ale lumii ! Ei țineau zile și luni, timpuri și ani, ca și cum binecuvântarea ar putea fi asigurată prin efectuarea unui ritul exterior la dispoziția omului natural, fie iudeu, fie păgân. Este adevărat că în epistola către Romani apostolul îndeamnă pe credincioșii dintre națiuni să aibă îngăduință față de credincioșii iudei care continuau să țină anumite zile speciale și refuzau anumite cărnuri. Dar aici, el arată că, pentru cineva dintre națiuni, a se întoarce la un sistem unde se țineau anumite zile și ceremonii, însemna o întoarcere, nu doar la iudaism, ci la idolatria păgână.

     Dacă apostolul ar fi considerat pe acești galateni doar în lumina a ceea ce ei făceau, avea motive să se îndoiască dacă erau cu adevărat creștini, căci nu este nevoie să fii convertit pentru a ține zile și timpuri. Aceasta este o atenționare solemnă pentru creștinătatea care a căzut atât de mult în eroarea galatenilor întorcându-se la ceremoniile exterioare și respectă zile declarate sfinte de către oameni. Rezultatul prevăzut de apostol este următorul, și anume că creștinătatea a căzut atât de mult, nu doar într-o formă iudaică, dar și în idolatria păgânismului cu adorarea sfinților și închinarea la imagini.

     5.4     Galateni 4:12-18

     "Vă rog, fraților, fiți ca mine, căci și eu sunt ca voi: nu m-ați nedreptățit cu nimic. Dar știți că în slăbiciunea cărnii v-am vestit Evanghelia la început; și n-ați disprețuit, nici n-ați respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea, ci m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus. Care era deci fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-ați fi scos ochii voștri și mi i-ați fi dat. Am devenit deci vrăjmașul vostru, vorbindu-vă adevărul? Nu în mod drept sunt ei zeloși pentru voi, ci doresc să vă despartă de mine, ca să fiți zeloși pentru ei. Dar este bine să fiți zeloși întotdeauna în ceea ce este bine, și nu numai când sunt eu prezent la voi".

     După ce i-a întrebat cu privire la nebunia lor, acum el îi roagă cu dragoste. Îi roagă să fie ca el, căci, deși prin naștere a fost iudeu sub lege, a devenit precum galatenii, eliberat de lege. A asculta de falșii învățători ar fi putut, din nefericire, să-i facă să-și schimbe gândurile față de el, apostolul, și a începe a-i reproșa că a părăsit legea ca mijloc de binecuvântare ; dar el nu considera că aceste reproșuri și insulte erau o atingere a reputației sale ca creștin.

     Le amintește apoi dragostea lor pentru el când, la început, a venit să predice Evanghelia printre ei. În acele zile, ei l-au primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus, în ciuda faptului că el a fost printre ei în slăbiciune, fără "cuvintele convingătoare ale înțelepciunii" (1 Cor. 2:4) care ar fi scos în evidență omul natural (firesc, n.t.). Mai mult, ei nu l-au disprețuit din cauza slăbiciunii sale fizice. Dragostea lor pentru el era de așa natură încât, dacă ar fi fost posibil, i-ar fi dat proprii lor ochi pentru a remedia infirmitățile lui trupești.

     Unde era deci fericirea acelor timpuri a dragostei lor de la început ? El le-a predicat atunci adevărul, și continuă acum să le spună adevărul prin epistola sa. Îl socotesc ei ca pe un vrăjmaș datorită faptului că el pune adevărul înaintea lor ?

     Din nefericire ! trista realitate era că în mijlocul lor unii căutau să-i întoarcă pe acești sfinți împotriva apostolului pentru a se înălța pe ei înșiși. Râvna lor nu era pentru adevăr, nici pentru sfinți, ci pentru ei înșiși. Carnea este de așa natură că, sub o formă de zel pentru poporul Domnului, se poate ajunge să înjosească pe ceilalți pentru a se înălța pe sine, dacă harul lui Dumnezeu nu intervine. Râvna pe care au arătat-o față de apostol atunci când era prezent printre ei era ceva bun, dar ar fi fost foarte bine dacă ar fi stăruit în absența lui.

     5.5     Galateni 4:19-20

     "Copilașii mei, pentru care din nou simt durerile nașterii, până când Hristos va lua chip în voi: și aș dori să fiu prezent la voi acum și să-mi schimb glasul, căci sunt nedumerit cu privire la voi". 

     Cu toate acestea, dacă sentimentele lor s-au schimbat față de apostol, afecțiunile lui față de ei nu s-au schimbat. La început L-a predicat pe Hristos în mijlocul lor cu o râvnă profundă, și la fel era acum, în durerile nașterii pentru a-i readuce la dragostea lor de la început, și pentru ca Hristos să aibă din nou locul cuvenit în inimile lor. În acest scop, el ar fi dorit să fie în mijlocul lor, și să le vorbească cu totul diferit. Până atunci, el era nedumerit cu privire la ei, și era deci constrâns să le vorbească foarte direct.

     5.6     Galateni 4:21-26

     "Spuneți-mi, voi, care doriți să fiți sub lege, nu ascultați de lege? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea roabă și unul din cea liberă. Dar cel din femeia roabă a fost născut după carne, iar cel din femeia liberă, prin promisiune; lucrurile acestea sunt spuse în pilde, căci acestea sunt două legăminte: unul de pe Muntele Sinai, născând pentru robie, care este Agar. Căci Agar este Muntele Sinai, în Arabia, și corespunde Ierusalimului de acum, și ea este în robie cu copiii ei; dar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este mama noastră".

     Apostolul apelează acum la legea însăși pentru a arăta nebunia întoarcerii la ea. Dacă ei nu voiau să audă Evanghelia, nici să asculte pe apostol, să asculte cel puțin legea la care ei se întorceau. Apostolul amintește mai întâi timpul lui Avraam și folosește două fapte din istoria sa ca o alegorie (pildă, n.t.) pentru a ne arăta contrastul dintre robia unui credincios sub lege și libertatea unui credincios sub har. Avraam a avut doi fii din femei diferite, una roabă, cealaltă femeie liberă. Fiul roabei a fost "născut după carne", în întregime potrivit cu voința omului. Cel din femeia liberă a fost născut prin intervenția suverană a lui Dumnezeu.

     Aceste două femei reprezintă două legăminte ; legământul legii face ca binecuvântarea să depindă de împlinirea de către om a ceea ce legământul îl angajează (sau îl obligă, n.t.) ; în legământul promisiunii, binecuvântarea omului depinde în întregime de harul suveran al lui Dumnezeu. Mai mult, cei doi fii reprezintă două stări care rezultă din aceste legăminte : una, o stare de robie, și cealaltă, o stare de libertate. În plus, aceste două legăminte și stările care rezultă din ele sunt legate de Muntele Sinai unde a fost dată legea, și de Ierusalimul de sus de unde harul suveran se revarsă peste lume.

     5.7     Galateni 4:27

     "Căci este scris: Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu ai durerile nașterii! Căci mulți sunt copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are soț".

     Ierusalimul pământesc, și copiii lui, care se lăudau cu legea, căzuse prin lege în robie, și după ce au încălcat legea, devenise părăsită (4:27 ; Isaia 54:1). Cu toate acestea, este citat profetul Isaia pentru a arăta că, în timpul părăsirii sale, vor fi mai mulți copii decât atunci când cetatea era recunoscută ca centrul pământesc al lui Dumnezeu. Nu vrea să spună aceasta că chiar cetatea care a demonstrat vinovăția omului, avea să devină locul din care Evanghelia harului lui Dumnezeu  se va răspândi în întreaga lume ? Domnul a spus apostolilor Săi să se "predice în Numele Său pocăința și iertarea de păcate la toate națiunile, începând de la Ierusalim" (Luca 24:47).

     5.8     Galateni 4:28-31

     "Iar voi, fraților, sunteți copii ai promisiunii ca Isaac. Dar, după cum atunci cel care a fost născut după carne îl persecuta pe cel care era născut după Duh, așa și acum. Dar ce spune Scriptura? Izgonește pe femeia roabă și pe fiul ei, căci fiul cele roabe nu va moșteni nicidecum cu fiul celei libere. Astfel deci, fraților, noi nu suntem copii ai celei roabe, ci ai celei libere".

     Întorcându-se la alegoria sa, apostolul spune că cei credincioși sunt acum ca Isaac, copii ai promisiunii. Ori, s-a întâmplat că în ziua când Isaac a fost înțărcat, Ismael l-a batjocorit, și acum, de asemenea, cel care este născut după carne și sub robia legii, vrea să persecute pe cel care este născut după Duh și în libertatea harului. Carnea și Duhul sunt totdeauna în opoziție. Cum era în casa lui Avraam, așa este în lume, și chiar în inima credinciosului, a celui sfânt. Iudeii religioși l-au persecutat întotdeauna pe apostol. Legământul legii și starea de robie, reprezentate prin roabă și fiul ei, trebuie să fie alungate ; căci noi nu suntem copii ai celei roabe, ci ai celei libere.