A păstra unitatea Duhului - Efes. 4:3

                                            - I -

     Christian Briem

     1     Subiectul articolului : Cum se realizează unitatea în timpuri de decadență

     În capitole lucrării anterioare "Acolo Eu sunt în mijlocul lor", am văzut vorbindu-se mult despre adevărata Biserică, Adunarea Dumnezeului celui viu, ne-am ocupat de caracterul ei, chemarea și destinația ei, și am văzut cum trebuie să-și găsească expresia practică și vizibilă în diferitele strângeri. Noi ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu și nu pe cuvântul oamenilor, ca de exemplu cel al Părinților bisericii. Oamenii au întotdeauna numeroase opinii și doctrine (conf. Matei 15:9 ; 1 Tim. 1:3 ; 4:1 ; Col. 2:22 ; Evrei 13:9), dar Dumnezeu nu are și nu recunoaște decât o singură doctrină (conf. Ioan 7:16-17 ; Fapte 2:42 ; 13:12 ; Rom. 6:17 ; 1 Tim. 1:10 ; 4:6 ; Tit 1:9 ; 2:1, 10 ; 2 Ioan 9). Și El ne-a spus în Cuvântul Său infailibil că va fi un timp "când nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-și desfăteze urechile, își vor strânge o mulțime de învățători după poftele lor; și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor abate spre basme" (2 Tim. 4:3-4). Ce evoluție fatală : a întoarce ureche de la adevăr ! Aceasta se va întâmpla în aceste timpuri grele (2 Tim. 3:1), zilele din urmă ale timpului harului, pe care le trăim noi astăzi.

     Se pune atunci întrebarea pentru noi : vrem noi să urmăm învățătura sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu ? "Mai putem s-o facem ?", va întreba cineva. Această întrebare nu este nicidecum nejustificată. Căci dacă se compară ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre Biserică cu felul în care se prezintă creștinătatea astăzi, se deschide o prăpastie uriașă, care pare de netrecut. Pe de-o parte, gândirea clară a lui Dumnezeu, pe care orice copil sincer al lui Dumnezeu o va recunoaște ; iar pe de alta, o stare care contrazice complet această gândire. Pe de-o parte, învățătura Scripturii despre singurul Trup, pe de alta, un număr aproape incalculabil al celor mai diverse comunități de mărturisire creștină. Ce confuzie, ce harababură, s-ar putea spune, despre ceea odinioară a ieșit atât de perfect din mâna lui Dumnezeu !

     Ce trebuie făcut ? Să ne resemnăm ? Să lăsăm lucrurile așa ? Să continuăm pur și simplu ca înainte ? Să ne izolăm ? Nu, de o mie de ori nu ! Dumnezeu are un "dar tu" (2 Tim. 3:10, 14 ; 4:5), El are o cale pentru cel care vrea să fie fidel - o cale pe care unitatea copiilor lui Dumnezeu, pentru realizarea căreia Domnul Isus a murit (Ioan 11:52), poate fi realizată, chiar în zilele celei mai mari decadențe și a celei mai mari fragmentări. Acesta este subiectul pe care dorim să-l abordăm în acest capitol. Este vorba despre un capitol care trage concluzii practice din ceea ce am învățat în capitolele anterioare. Aceste concluzii pot părea dure sau impracticabile unora dintre scumpii mei cititori - și ele sunt într-adevăr contrare naturii umane - dar acestea sunt concluzii pe care le trage credința și care duc la binecuvântări bogate. Costurile pot fi mari, dar să fim siguri că Dumnezeu nu rămâne dator ! El este întotdeauna răsplătitorul celor care Îl caută (Evrei 11:6).

     2     A umbla într-un chip vrednic

     Când Dumnezeu ne prezintă gândurile Sale, atunci când ne arată relațiile în care ne-a așezat prin harul Său, El ne îndeamnă, de asemenea, să acționăm în consecință în ce privește comportamentul nostru personal. Aceasta este întotdeauna ordinea, și aceasta este întotdeauna consecința practică. Mai întâi învățătura, apoi purtarea. Astfel că, primele două capitole ale epistolei către Efeseni, pe care le-am cercetat în mai multe rânduri, ne arată învățăturile divine despre adunare. Totuși, cu cap. 4 - cap. 3 fiind o paranteză - încep îndemnurile care urmează învățătura primelor două capitole.

     "Vă îndemn deci eu, cel întemnițat în Domnul, să umblați într-un chip vrednic de chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în dragoste, străduindu-vă să păstrați unitatea Duhului, în legătura păcii. Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre; un singur Domn, o singură credință, un singur botez; un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste toți și prin toți și în noi toți" (Efes. 4:1-6).

     De trei ori, Dumnezeu ne îndeamnă în Cuvântul Său "să umblăm într-un chip vrednic". Dacă omit pasajul din Filipeni 1:27, este pentru că el conține un alt cuvânt pentru a umbla (și anume "politeuomai = a fi cetățean , a se conduce"). Cuvântul care apare în pasajele următoare este peripateo = a umbla, a se plimba, a trăi.

     În 1 Tesaloniceni 2:12, este spus : "ca să umblați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția și gloria Sa".

     În Coloseni 1:10, suntem îndemnați : "să umblați într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuți Lui".

     Dar aici, îndemnul este de a umbla într-un chip vrednic de chemarea cu care ați fost chemați. El este legat de învățăturile din cap. 2, unde Adunarea ne-a fost prezentată ca un singur om nou, un singur trup, un templu sfânt în Domnul, o locuința a lui Dumnezeu în Duh. Toți adevărații copii ai lui Dumnezeu alcătuiesc această Adunare minunată, ei sunt împreună cetățeni cu sfinții și oameni ai casei lui Dumnezeu - aceasta este chemarea lor (sau : vocația), cu care  (sau : potrivit căreia) au fost chemați. Trebuie deci să umblăm într-un chip vrednic de această chemare, ceea ce include a păstra unitatea Duhului.

     Cât de serioasă este indicația Duhului Sfânt că, atunci când vine vorba despre a păstra această unitate a Duhului, este necesar să fie făcută cu toată smerenia și blândețea împreună cu îndelunga răbdare; și El adaugă : "îngăduindu-vă unii pe alții în dragoste". Unitatea Duhului trebuie să fie păstrată "în legătura păcii". Cât de mult am încălcat noi acest cuvânt ! Ce lupte înverșunate au dus chiar adevărații copii ai lui Dumnezeu, tocmai când era vorba de ocuparea "poziției corecte" și cu privire la chestiunile ecleziastice care vin odată cu aceasta ! "Îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste" -"în legătura păcii". Fie ca Domnul să ne ajute să manifestăm aceasta stare de duh !

     Înainte de a vorbi despre unitatea Duhului, despre ceea ce înseamnă ea și cum se poate păstra, aș dori să atrag atenția asupra a trei domenii diferite de unitate, pe care aceste versete ni le prezintă. În total, există șapte unități, dar acestea se încadrează în trei domenii care sunt importante să le înțelegem pentru subiectul nostru.

     3     Trei domenii de unitate

     Versetele 4 la 6 ne arată trei domenii spirituale de unitate, care se disting unele de altele prin caracterul lor. Punctul de plecare al unității este caracteristic pentru fiecare din cele trei domenii : pentru primul domeniu, acesta este Duhul, pentru al doilea este Domnul, iar pentru al treilea este considerat ca fiind Dumnezeu Tatăl.

     1) "Un singur trup și un singur Duh" : acesta este domeniul unei comuniuni divine și reale. Nu există decât un singur trup, care, după cum am văzut, este alcătuit prin Duhul Sfânt. Orice copil al lui Dumnezeu care se află pe pământ la un moment dat aparține acestui trup, trup în aspectul său temporal. Această unitate este numită și unitatea Duhului, deoarece Duhul Sfânt este forța întemeietoare și legătura sa. El este, de asemenea, Cel care ține vie în noi "singura speranță", aceea de a-L vedea pe Hristos  și de a locui cu El în glorie.

     2) "Un singur Domn, o singură credință, un singur botez" - acesta este domeniul (sau unitatea) mărturiei publice, a mărturisirii de credință în creștinism. Este domeniul stăpânirii lui Hristos (= unde Hristos este Domn) pe pământ. De aceea se spune : "Un singur Domn". Este adevărat că acest domeniu îi cuprinde de asemenea pe toți cei care, într-un fel sau altul, chiar dacă numai printr-o formă exterioară, de exemplu o mărturisire creștină, - mărturisesc pe Hristos ca Domn - este deci adevărat că acest domeniu cuprinde și pe mărturisitorii care nu au viața, dar aceasta nu este subiectul acestei epistole. Pentru a vedea aceasta, trebuie să ne îndreptăm spre alte părți ale Noului Testament, de exemplu a doua epistolă către Timotei. Ceea ce vom face mai târziu. Cu toate acestea, pasaje ca Matei 7:21-23 și 25:11-12, arată că este posibil de a mărturisi pe Hristos ca Domn și totuși să fii pierdut. Dar, în general, Cuvântul lui Dumnezeu pleacă mai întâi de la principiu că mărturisirea este autentică. Acesta este și cazul în epistola către Efeseni. Dezvoltarea ulterioară a mărturisire creștine nu este abordată aici.

     Expresia "o singură credință" subliniază contrastul dintre iudaism sau păgânism pe de-o parte, și credința creștină pe de altă parte, pe care toți cei care o mărturisesc poartă semnul exterior, și anume botezul în apă.

     3) "Un singur Dumnezeu și Tată al tuturor care este peste toți și prin toți și în noi toți" - acesta este domeniul unității universale. El are un caracter chiar mai general decât al doilea, și înglobează nu doar creștinii, ci și toate făpturile unui singur Dumnezeu și Tată. Dumnezeu este "Tatăl", adică originea "tuturor", căci El a creat totul. El este Cel care "dă tuturor viață și suflare și toate" ; "căci și noi suntem neam al Lui" (Fapte 17:25, 28). "Noi suntem neam al Lui" nu înseamnă că toți oamenii sunt copiii Săi și că ei sunt născuți din nou, ci înseamnă că ei sunt cu toții făpturile Sale, care au ieșit din mâna Sa și că El Se îngrijește de ei. De asemenea, El este "Dumnezeul" tuturor oamenilor, "Dumnezeul duhurilor oricărei cărni" (Num. 27:16). Aceasta este ceea ce El revendică. În ce măsură făptura răspunde la aceasta, este o altă chestiune care, de asemenea, nu este abordată aici. "Peste toți" face referire la suveranitatea Sa ;  "prin toți" se referă la providența Sa. În loc de "în noi toți", ar trebui, fără îndoială, să se citească "în toți", căci manuscrisele mai vechi și mai bune omit cuvântul noi. Astfel, expresia "în toți" pare să însemne că suflarea lui Dumnezeu este în toți și că Dumnezeu este ominiprezent. Acesta este cercul creației.

     Deja la cap. 3 v. 9, s-a făcut referire la Dumnezeu creator, Cel "care a creat toate" ; iar la v. 14, Pavel începe rugăciunea sa către "Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" prin adăugarea remarcabilă "din care este numită orice familie, în ceruri și pe pământ". Aici, de asemenea, avem domeniul universal al creației, al creației inteligente, care înglobează fiecare familie în ceruri și pe pământ. Cuvântul grec pentru "familie" (patria) înseamnă de fapt "paternitate". Lucrul acesta ne arată din nou ideea că fiecare grupă de ființe create, dotate cu inteligență, își are paternitatea, originea sa în Dumnezeu.

     Ca Domnul (Yahve, n.t.), Dumnezeu nu era în legătură decât cu un singur popor, dar în relație cu "Tatăl Domnului nostru Isus Hristos", sunt luate în considerare toate ființele inteligente în ceruri și pe pământ, căci toate au fost create pentru gloria lui Isus Hristos, prin El și pentru El (Col. 1:16). Cu siguranță, Adunarea a primit un loc deosebit de privilegiat și apropiat cu Dumnezeu, dar revendicarea titlului "Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" se extinde la orice clasă de creaturi pe care El le-a făcut. Fie că este vorba despre domnii și stăpâniri în ceruri, adică diferiți îngeri, sau iudei, sau națiuni, sau Adunarea lui Dumnezeu, - tuturor le-a atribuit un loc hotărât potrivit planului Său. Dar El L-a așezat pe Hristos, Fiul Omului glorificat, la dreapta Sa "în locurile cerești, mai presus de orice stăpânire și autoritate și putere și domnie și de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor" (Efes. 1:21). Faptul că epistola către Efeseni face astfel referire la universalitatea paternității lui Dumnezeu este remarcabil în cel mai înalt grad. Cred că este așa pentru a vedea cu atât mai clar întregul domeniu peste care Hristos va fi Cap. Întregul univers Îi va fi supus ca Om glorificat, "cele din ceruri și cele de pe pământ" (Efes. 1:10).

     Am văzut deci trei domenii de unitate - domeniul comuniunii divine, domeniul mărturisirii creștine și domeniul creației. Dar ce tristețe să constatăm că fiecare din aceste trei domenii este astăzi practic tăgăduit în creștinătate ! Singurul Duh care alcătuiește sigurul trup este înlocuit de numeroase păreri și opinii ale oamenilor, ceea ce duce la înființarea unui număr incalculabil de comunități și cercuri. Singurul Domn este înlocuit de dispozițiile așa-zisului cler, - iar singurul Dumnezeu, Dumnezeul creator, este făcut inutil de teoriile dezvoltate ale științei. Este cu atât mai remarcabil faptul că îndemnurile din ultimele trei capitole ale epistolei către Efeseni se împart exact după aceste  trei domenii :

     -    Îndemnurile din cap. 4, v. 1 la 16, sunt în legătură cu singurul trup, domeniul adevăratei comuniuni creștine. Ne vom ocupa de aceasta în continuare.

     - Pasajul de la 4:17 la 5:21, ne prezintă îndemnurile care sunt în legătură cu al doilea domeniu, cel al autorității Domnului. Dacă Îl recunoaștem ca Domn, fiecare dintre noi este chemat să lucreze potrivit cu acest Nume cu o adevărată evlavie.

     -     De la cap 5 v.22 la cap. 6 v. 9, se găsesc îndemnurile care sunt în legătură cu al treilea domeniu, cel al creației lui Dumnezeu. Fie că este vorba despre soții sau soți, copii sau părinți, servitori sau stăpâni, copiii lui Dumnezeu sunt îndemnați să-și ocupe locurile respective sau legăturile lor naturale potrivit cu ordinea lui Dumnezeu în creație.

     Dar după această vedere de ansamblu, ne vom îndrepta mai întâi spre primul dintre aceste domenii, unitatea Duhului, pe care suntem îndemnați să o păstrăm în legătura păcii.  

 

                           L-am văzut pe Domnul - Ioan 20:19-29

                                                                    - II -

     Christian Briem

     7     Trupul înviat

     Aș dori să abordez pe scurt un aspect care a ridicat deja multe semne de întrebare, dar despre care nu putem spune prea multe lucruri : trupul Domnului în înviere. Înainte de toate, este potrivit de menționat că nu există o diferență completă între trupul Domnului Isus înviat pe care El l-a avut și cel pe care Îl are. El are un alt caracter, de un fel superior, cu siguranță ; dar nu este complet diferit. Căci atunci când femeile au intrat în mormânt, ele "nu au găsit trupul Domnului Isus" (Luca 24:3). De ce nu? Pentru că Domnul Isus a înviat în acel trup. "Pentru ce-L căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat ", Le-au zis îngerii. Este vorba deci despre același trup omenesc, care totuși a suferit o transformare de neimaginat pentru noi la înviere.

     Este ceea ce vedem aici în Ioan 20 : Cu acest trup de înviere, Domnul a putut trece prin ușile încuiate fără ca un înger să trebuiască să I le deschidă, așa cum a fost cazul mai târziu cu Petru (Fapte 5:19 ; 12:10). Aici nu s-a produs nicio astfel de minune, dar aflăm ceva despre capacitatea supranaturală pe care o are trupul înviat. Trupul înviat este o minune în sine, și noi nu putem să spunem mai mult decât ceea ce a spus Scriptura.

     Deși este vorba despre un trup omenesc real, despre un trup material care poate fi atins, alcătuit din carne și oase (Luca 24:39 ; nu din "carne și sânge", 1 Cor. 15:50) și purtând semnele suferinței Sale, era de asemenea un trup spiritual care nu era supus legilor fizice ale primei creații, astfel că, cu acest trup, Domnul a putut să treacă prin ușile încuiate, să apară în acest trup apoi să dispară : "Și El S-a făcut nevăzut" (Luca 24:31). În final, în acest trup L-au văzut ucenicii suindu-Se la cer, L-au văzut înălțându-Se până când un nor l-a luat dinaintea ochilor lor" (Fapte 1:9). Acum, Domnul Isus este glorificat la dreapta măreției în ceruri, dar El este acolo cu trupul Său omenesc, cu "trupul Său de glorie" (sau "trupul gloriei Sale"), despre a cărui alcătuire Scriptura nu ne spune totuși nimic.

     O taină de nepătruns planează asupra acestui trup de înviere. Pentru a înțelege mai mult, va trebui, fără îndoială, să așteptăm până când va veni ceea ce este desăvârșit (1 Cor. 13:10). Dar încă de acum, avem siguranța fermă că El va transforma și trupul smereniei noastre pentru a-l face asemenea trupului gloriei Sale (Filip. 3:21), - și că nu vom adormi toți, dar că toți vom fi transformați, "într-o clipă, într-o clipeală din ochi" (1 Cor. 15:51-52). Atunci Îl vom vedea așa cum este. Cu toate acestea, gloria trupului pe care îl vom purta atunci nu ne va preocupa prea mult, cred : El nu va fi decât instrumentul, cu siguranță minunat, care ne va permite să contemplăm și să ne bucurăm de ce Cel care ne iubește cu o dragoste de nespus.

     8     Salutul Domnului (Ioan 20:19c)

     Știm din Luca 24 că ucenicii au fost "înspăimântați" și "înfricoșați" (24:37) atunci când Domnul Isus a intrat brusc în mijlocul lor trecând prin ușile încuiate. Ei erau convinși că văd un duh. Dar ce a avut să le spună El mai întâi ? Avea să le reproșeze că L-au părăsit cu toții și au fugit ? Avea să le explice că nu mai voia să aibă de-a face cu astfel de "prieteni" ? O nu ! El S-a înfățișat înaintea lor cu un salut de pace : "Pace vouă" sau "Pacea să fie cu voi" !

     Cu acest rezultat, pentru ei și pentru noi, Se întoarce El de pe câmpul de bătălie de la Golgota. El a făcut pace prin sângele crucii Lui (Col. 1:20), pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1), de care se pot bucura acum toți cei care se bazează prin credință pe sângele ispășirii, toți cei care au înțeles că El a murit pentru ei. "Pace vouă !" : iată rezultatul prețios al lucrării răscumpărătoare împlinite ! Despre această pace a vorbit El în ultimele Sale discursuri adresate ucenicilor Săi înainte de moartea Sa, spunând : "Vă las pacea Mea" (Ioan 14:27). Și primul lucru pe care le aduce acum, după moartea și învierea Sa, este această pace prețioasă.

     9     Rănile Domnului (Ioan 20:20a)

     Dar apoi, Domnul Isus face ceva care este legat în mod evident de salutul Său de pace : El le arată mâinile și coasta Sa. Aceasta înseamnă că le arată ceea ce era necesar pentru a obține această pace pentru ei și pentru noi - moartea Sa. Cât de mișcătoare este această manieră de a acționa a Domnului în mijlocul alor Săi ! Fără a vorbi mai mult, fără a spune un singur cuvânt, El descoperă semnele suferinței și a morții Sale, pentru a vorbi inimilor lor și a le da convingerea că El Însuși era. Căci se pare că ucenicii nu erau încă siguri că cel care stătea acolo în mijlocul lor era Domnul și Învățătorul lor. 

     De câte ori, preaiubiților, nu am experimentat și noi că Domnul ne-a arătat mâinile și costa Sa atunci când eram adunați pentru a vesti moartea Lui ! Acestea sunt printre cele mai sublime momente ale vieții noastre când, în timpul frângerii pâinii, El ne amintește de suferința Sa de nepătruns, pe care a îndurat-o pentru a ne răscumpăra. Suntem noi destul de preocupați cu aceasta ?

     În Evanghelia după Luca, auzim despre mâinile și picioarele Sale, în timp ce aici despre mâinile Sale și coasta Sa. De ce această diferență ? Fără îndoială, Duhul Sfânt pune aici accent pe o răscumpărare împlinită. Căci ne amintim că din coasta deschisă a Mântuitorului mort a curs sânge și apă - semnele ispășirii și ale curățirii (Ioan 19:34) !

     Și apoi trebuie să fim atenți la un fapt important : trupul de înviere al Domnului, al cărui caracter supranatural l-am văzut deja, acest trup al Domnului a purtat trăsăturile suferințelor și morții Sale ! Nu este aceasta foarte semnificativ ? Când, la înviere, vom dezbrăca trupul slab al smereniei noastre și vom îmbrăca trupul de glorie, va purta încă acest trup cicatricile și stigmatele care au caracterizat trupul pământesc ? Este imposibil ! Căci citim : "Este semănat în dezonoare, înviază în glorie; este semănat în slăbiciune, înviază în putere; este semănat trup natural, înviază trup spiritual" (1 Cor. 15:43-44). Și apostolul Pavel adaugă la v. 49 asigurarea următoare : "Și, după cum am purtat chipul celui din țărână, vom purta și chipul Celui ceresc".

     Dumnezeu Însuși va îndepărta toată amintirea suferinței pământești. Este, fără îndoială, sensul cuvântului din Apocalipsa : "El va șterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 21:4). Dar trupul Domnului Isus, pe care El îl poartă în înviere, are semnele care ne vor aminti etern de moartea Sa, de dragostea Sa până la moarte ! Căci Apocalipsa 5:6, ne arată clar că aceasta nu este deloc un lucru trecător, așa cum presupun unii în mod ciudat : Îl vom vedea și în gloria cerului ca "un Miel înjunghiat". Iar când Israel va contempla pe Cel pe care L-au "străpuns" (Apoc. 1:7), nu implică aceasta că El va purta și anumite caracteristici ?

     10     Bucuria (Ioan 20:20b)

     Credem că ucenicii s-au bucurat atunci când ei au văzut... mâinile și coasta Sa ? - Nu, când au văzut pe Domnul. Pacea, am văzut, este rezultatul lucrării Sale; dar bucuria este rezultatul atunci când cineva este preocupat cu Persoana Domnului. Această bucurie ne ridică mai presus de împrejurările noastre. Împrejurările ucenicilor nu se schimbaseră. Domnul le-a lăsat așa cum erau. O lume ostilă a continuat să se împotrivească ucenicilor. Și totuși, nu frica de iudei era cea care îi mai stăpânea, ci bucuria cu privire la Domnul lor.

     La fel va fi și pentru noi. Se poate să fim "pentru puțin, acum, dacă trebuie, întristați prin felurite încercări" (1 Pet. 1:6). Adesea, Domnul nu schimbă împrejurările care ne încearcă și ne ispitesc. Dar ceea ce face, este aceasta : ne ridică deasupra lor preocupându-ne cu El Însuși, astfel că putem să ne bucurăm cu o bucurie de nespus : "... pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; și, crezând în El, deși acum nu-L vedeți, vă bucurați mult, cu bucurie de nespus și glorioasă" (1 Pet. 1:8). 

     Dacă tocmai am menționat latura personală a bucuriei în Domnul, latura colectivă nu este mai puțin importantă. Când credincioșii sunt adunați în jurul Domnului și când El Se face cunoscut lor, rezultatul nu poate fi decât bucurie. "Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul". Aceasta este o experiență binecuvântată, aproape o bucată de cer.

     11     Misiunea Domnului (Ioan 20:21)

     Înainte de a le da o misiune specială ucenicilor Săi, Domnul le repetă încă odată salutul păcii : "Pace vouă!". Dar nu este vorba de o simplă repetare. Nu cred că Domnul Se repetă vreodată în cuvintele Sale. Când spune acum pentru a doua oară "Pace vouă!", în mod clar El nu vorbește de pacea conștiinței, ci despre pacea inimii, - nu de pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1), ci de pacea lui Dumnezeu (Filip. 4:7). El a făcut această distincție și în Ioan 14:27, spunând : "Vă las pacea; vă dau pacea Mea". Prima pace era legată de relația lor cu Dumnezeu, a doua de umblarea lor în lume. În lume, vor avea necazuri ; dar în El, chiar dacă trebuia să-i părăsească din nou și să-i lase în această lume, - în El, vor avea pace (Ioan 16:33). Aceasta este condiția prealabilă a oricărei slujiri, și este, fără îndoială, motivul celei de-a doua "Pace vouă".

     Aceasta ne arată tocmai și poziția noastră. Cum am putea fi mesagerii Săi în această lumea rea dacă pacea Sa nu umple inima noastră ? Cum am putea vesti Evanghelia păcii altora, dacă noi înșine nu avem picioarele protejate de pacea pe care ne-a adus-o această Evanghelie, și dacă nu suntem astfel capabili să ducem această pace oriunde Domnul ne va trimite (Efes. 6:15) ? Să luăm aminte că pacea inimii este condiția prealabilă pentru slujire, nu rezultatul ei. Mulți caută să-l slujească pe Domnul pentru a dobândi pacea, pentru a fi mai fericiți. Dar Domnul Isus a spus mai întâi : "Pace vouă!" și apoi "Vă trimit".

     "Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi" (20:21). Avem aici misiunea Domnului către ucenicii Săi. Ori, fiecare din cele patru Evanghelii se încheie cu o misiune specială încredințată de Cel înviat către ucenicii Săi, și fiecare misiune este diferită de celelalte și potrivită cu caracterul Evangheliei în cauză. Mi se pare că misiunea Evangheliei lui Ioan este cea mai înaltă.

     Domnul a fost trimis în lume de Tatăl Său - Ioan o menționează de peste patruzeci de ori în evanghelia sa - pentru ca Tatăl să fie revelat în El. El era Dumnezeu, și era cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2). El a venit de sus și nu era din această lume (Ioan 8:23). Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar El era, El, "singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, care L-a făcut cunoscut" (Ioan 1:18). În cuvintele și în lucrările Sale, a arătat cine este Tatăl ; El era revelația perfectă, chipul Dumnezeului nevăzut. Atunci când Filip a exprimat cererea care a dat dovadă de un discernământ limitat : "Doamne, arată-ni-L pe Tatăl", următorul răspuns minunat a ieșit din gura Fiului : "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; și cum spui tu: Arată-ni-L pe Tatăl" (Ioan 14:9).

     Dar apoi, Domnul Isus a murit, a înviat dintre morți și era pe punctul de a Se întoarce la Tatăl Său, de la care a ieșit. În rugăciunea Sa către Tatăl din cap 17, El a spus deja înainte de moartea Sa (deși în duh Se afla dincolo de cruce) : "Cum M-ai trimis pe Mine în Lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume" (Ioan 17:18). Acum venise momentul s-o facă. Așa cum El L-a făcut cunoscut pe Tatăl în această lume, ei trebuiau să-L reveleze aici jos, pe El, Fiul Tatălui. Prin ei, prin ucenici, lumea trebuia să cunoască cine este Hristos.

     Ce poziție, ce misiune pentru noi, copiii lui Dumnezeu ! Nu trebuie să facem doar una sau alta pentru El, ci de a fi aici jos pe pământ, în faptele și gesturile noastre, în comportamentul și motivațiile noastre, o revelație a Lui Însuși - a Celui care nu mai este aici jos. Noi nu mai suntem atât de mult "din lume" încât El ne trimite în lume. Acesta este un mare privilegiu să fim lăsați aici încă ceva timp pentru a-L reprezenta în această lume care nu L-a cunoscut, și de a-L sluji în acest fel. Fie ca Dumnezeu să ne ajute s-o facem ! 

     12     Viața de înviere (Ioan 20:22)

     Este a doua oară când citim aceste cuvinte în acest pasaj : "Și, spunând aceasta" (Ioan 20:22). Ca în v. 20, aceasta stabilește o legătură între cuvântul dinainte și acțiunea Domnului care urmează. "Spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a spus: Primiți Duh Sfânt". Ce semnifică această acțiune a Domnului ? Ucenicii au primit darul Duhului Sfânt în seara aceea ?

     Nu putea fi vorba de coborârea Duhului Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii, căci acest eveniment nu putea avea loc decât după ce Domnul Isus glorificat avea să Se înalțe la cer  (Ioan 7:39). De fapt, Duhul nu a venit decât la ziua Cincizecimii, după cum relatează Fapte 2, exact cincizeci de zile mai târziu. Domnul a dat, de asemenea, o poruncă ucenicilor pentru o dată ulterioară evenimentului din Ioan 20:22, spunându-le să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci "să aștepte promisiunea Tatălui: pe care ați auzit-o de la Mine; căci Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt" (Fapte 1:4-5). 

     Ori, cu siguranță nu este întâmplător faptul ca este folosit aici cuvântul insufla ("a suflat asupra lor"), care nu apare decât aici în Noul Testament, și a fost folosit de către traducătorii Septuagintei în Geneza 2:7 : "Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață; și omul a devenit un suflet viu". Așa cum partea spirituală a primului om a fost adusă la existență prin faptul că Dumnezeu a suflat în nările sale o suflare de viață, la fel vedem aici la ultimul Adam, care este un duh dătător de viață (1 Cor. 15:45), suflând în ucenici viața Sa de înviere. Fără îndoială, ei erau deja născuți din nou, dar Domnul Isus i-a făcut să participe împreună cu El Însuși la "viața din belșug" (Ioan 10:10). Cât de binecuvântat este acest adevăr ! Viața pe care o avem în Hristos este viața Sa de înviere, adică o viață care corespunde poziției Sale în înviere, care este dincolo de moarte, dincolo de judecata lui Dumnezeu și de puterea lui Satan.

     Dar atunci, de ce această viață de înviere a Domnului Isus este numită Duhul Sfânt ? În primul rând, deoarece Domnul a vrut, nu am nicio îndoială, să anticipeze faptul că ucenicii aveau să fie umpluți cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, și în al doilea rând, fiindcă Duhul Sfânt este puterea acestei vieți. Domnul Isus a fost "rânduit Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfințenie, prin învierea morților" (Rom. 1:4) ; El a fost "făcut viu prin Duhul", după cum spune Petru (1 Petru 3:18). Faptul că Duhul este o Persoană divină, este incontestabil. Cu toate acestea, în numeroase pasaje, El nu este prezentat în personalitatea Sa, ci mai degrabă ca o putere caracteristică. Lucrul acesta este foarte clar în Romani 8, unde Îl găsim în primele zece versete ca viața, ca "Duhul de viață", în timp ce în versetele 11 la 27, este prezentat ca o Persoană divină locuind în noi, și care lucrează în noi și pentru noi.

     Când Domnul Isus le-a dat misiunea Sa ucenicilor, ei nu aveau încă puterea de a o împlini. Ei nu trebuiau să o primească până când Duhul Sfânt avea să vină peste ei. Dar era nevoie ca ei să primească deja o inteligență interioară a gândirii Sale, căci în relatarea paralelă din Luca 24, vedem că El le-a deschis "mintea ca să înțeleagă Scripturile" (Luca 24:45). Astfel, o înțelegere spirituală, o "inteligență" spirituală, dacă pot să zic așa, este legată de viața de înviere, ceea ce ne oferă și explicația înțelegerii uimitoare a apostolului Petru din Fapte 1. 

     Dar mai era un alt aspect pentru care ei aveau nevoie de Duhul Sfânt. Domnul vorbește despre acesta în versetul 23.

     13     Iertarea administrativă a păcatelor (Ioan 20:23).

     "Celor cărora le iertați păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt". Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte ? Acest verset, în mare parte, ne pune adesea în mare dificultate deoarece nu vedem că Scriptura vorbește despre mai multe feluri de iertare de păcate. Obiecția pertinentă a cărturarilor și fariseilor din Luca 5:21, arată clar că Domnul nu vorbește aici de iertarea absolută a păcatelor, de iertarea în legătură cu cerul : "Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?" În această privință ei aveau dreptate. Peste tot unde  Sfânta Scriptura vorbește despre iertarea păcatelor în sens etern, doar Dumnezeu poate acorda aceasta pe baza jertfei lui Hristos. Nimeni altcineva nu are de-a face cu aceasta.

     Dar există, de asemenea, o iertare de păcate care este administrată de oameni. De aceea putem s-o numim "iertarea administrativă a păcatelor". De aceasta vorbește Domnul Isus aici. El încredințează acest fel de iertare a păcatelor ucenicilor Săi, și nu numai apostolilor, așa cum aflăm din v. 19 : În Noul Testament nu există clase preoțești speciale ! Aceasta ar fi o negare totală a adevăratului creștinism.

     Putem să distingem două feluri de iertare administrativă a păcatelor, și mi se pare că Domnul vorbește în special de primul fel în versetul nostru. Nevoia urgentă a păcătosului este să obțină iertarea păcatelor sale. Lucrarea necesară pentru aceasta a fost împlinită de Hristos la cruce. Dar trebuie ca să fie și cineva care să fie în stare să ducă "poporului Său cunoștința mântuirii prin iertarea păcatelor lor", ca să reluăm frumosul pasaj din Luca 1:77. Adevărul iertării păcatelor trebuie să fie "administrat" aici jos pe pământ într-un mod conform cu gândul lui Dumnezeu. Prin ce mijloc ? Predicându-l. "Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? și cum vor auzi fără cineva care să predice?" (Rom. 10:14).

     Faptele Apostolilor ne oferă exemple excelente ale predicării Evangheliei. Petru spune, în casa lui Corneliu la Cezareea : "Toți profeții mărturisesc despre El că, prin Numele Lui, oricine crede în El primește iertarea păcatelor" (Fapte 10:43). Pavel a predicat Evanghelia în Antiohia Pisidiei spunând : "Să vă fie cunoscut deci, fraților, că prin Acesta vi se vestește iertarea păcatelor" (Fapte 13:38). 

     Sa reținem deci aceasta : Domnul a încredințat ucenicilor Săi, și nouă de asemenea, predicarea iertării păcatelor. Acolo unde ducem această binecuvântare prin predicare, acolo ea este cunoscută ; acolo unde nu o ducem, acolo nu este cunoscută. Ce responsabilitate serioasă avem !

     Al doilea fel de iertare administrativă a păcatelor are de-a face cu faptul de "a admite" de către adunare, de a "lega" și a "dezlega", pe care le-am văzut deja într-un capitol dintr-un articol anterior.

     Că botezul face parte din administrarea marelui adevăr al iertării păcatelor prin sângele lui Hristos nu am nicio îndoială, căci el are loc "spre iertarea păcatelor" (Fapte 2:38). Dar pentru că botezul nu este o problemă de adunare, nu voi întârzia asupra lui aici. Am să fac doar remarca următoare - pentru a evita orice neînțelegere - că Petru nu spune în Fapte 2 : "Cel care este botezat are iertarea păcatelor". Nu, botezul are loc pentru iertarea păcatelor, în vederea acestei iertări. Prin botez, se intră, în mod exterior, pe terenul unde adevărul iertării păcatelor  este cunoscut și administrat - în mărturisirea creștină pe pământ ; și dacă o credință reală și vie este prezentă ("Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit", Marcu 16:16"), nu va primi doar această mare binecuvântare, ci și toate celelalte binecuvântări creștine care decurg din ea. Simon magul nu a crezut cu adevărat, după cum o arată întreaga derulare a istorie sale, și, din câte știm, este pierdut pentru eternitate. Totuși, el a fost botezat pentru acest adevăr (Fapte 8:13). Cât de mult aceasta mărește responsabilitatea atâtor creștini de nume care în exterior mărturisesc creștinismul (prin acceptarea botezului creștin, n.t.), dar care nu cred cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal !

     14     Rezumat

     Astfel, ca împlinire a versetului din Ioan 12:24 ("Dacă grăuntele de grâu căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod"), avem în acest pasaj din Ioan 20 o imagine mișcătoare a adunării lui Dumnezeu pe pământ. Și iată elementele caracteristice :

      -     Prima zi a săptămânii, ziua Domnului, este ziua specială pentru creștinism. Este cea mai importantă zi când credincioșii se adună.

      -     Domnul înviat este centrul adunării separate de lume. El este în mod personal în mijlocul lor, chiar dacă nu fizic.

        -     Pacea cu Dumnezeu este cunoscută și apreciată ca rezultat al lucrării lui Hristos.

        -     Prezența personală a Domnului este trăită, - și a fi preocupat cu El produce bucurie.

      -     Bucuria păcii practice a inimii, care decurge din faptul de a fi preocupat cu Hristos, este baza slujirii creștine.

      -     Credincioșii au misiunea de a-L revela pe Domnul lor care este absent, prin viața lor de fiecare zi.

       -     Ei au viața de înviere a Domnului, și chiar pe Duhul Sfânt Însuși, care îi face capabili să se bucure de Hristos și să împlinească orice slujire.

      -     Iertarea păcatelor le este încredințată în două moduri : prin proclamarea acestui adevăr, și prin faptul de a lega și a dezlega prin adunare. Botezul creștin conduce, în mod exterior, pe terenul unde acest adevăr este cunoscut și administrat.

     "L-am văzut pe Domnul". Aceasta este experiența comună a copiilor lui Dumnezeu care sunt adunați cu adevărat în Numele Său. Este și experiența ta, iubitul meu cititor ? Nu există nimic altceva care să facă mai multă plăcere !         

     

 

                           L-am văzut pe Domnul - Ioan 20:19-29

                                                                    

                                                                        - I -

     Christian Briem

     Ioan 20 oferă o reprezentare atât de frumoasă a versetului din Matei 18 "Căci acolo unde doi sau trei sunt adunați pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor", încât nu mă pot abține, cu ajutorul lui Dumnezeu, să atrag privirea cititorului asupra acestui aspect, înainte de a aborda apoi diferitele strângeri ca adunare. Ucenicii înșiși au descris mai târziu ceea ce au trăit în acea seară, a celei dintâi zile a săptămânii, cu cuvinte din care radiază toată fericirea lor : "L-am văzut pe Domnul".

     "Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, și ușile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit și a stat în mijloc, și le-a spus: Pace vouă! Și, spunând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat , văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând aceasta, a suflat (ca în Gen. 2:7) asupra lor și le-a spus: Primiți Duh Sfânt! Celor cărora le iertați păcatele, iertate e sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt" (Ioan 20:19-23).

     1     Patru apariții ale Domnului

     Dintre cele zece apariții ale Domnului în înviere pe care ni le relatează Scriptura, apostolul Ioan menționează patru în Evanghelia sa. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el a ales următoarele evenimente :

     1 - Întâlnirea cu Maria din Magdala, dimineața devreme, în prima zi a săptămânii (Ioan 20:1-18). Cronologic, aceasta este chiar prima apariție a Domnului.

    2 - Întâlnirea cu ucenicii în seara zilei de înviere a Domnului - eveniment descris în Ioan 20. Cronologic, este vorba despre a cincea apariție a Domnului.

    3 - Întâlnirea cu Toma (Ioan 20:26-29), care are loc o săptămână mai târziu. Cronologic, este vorba despre a șasea apariție a Domnului.

     4 - Întâlnirea de la Marea Tiberiadei (Ioan 21). Este vorba despre a șaptea apariție a Domnului, ultima relatată de Ioan.

     Dar cât de ciudat este aceasta ! Deși Ioan însuși descrie patru apariții ale Domnului în înviere, el spune, descriind-o pe a patra, care era de fapt a șaptea : "Aceasta a fost a treia oară când S-a arătat Isus ucenicilor Săi, după ce a înviat dintre morți" (Ioan 21:14). De ce aceasta ? Nu putea fi vorba de ignoranță. Răspunsul constă oare în faptul că Ioan nu socotește aici, printre cele patru apariții, doar pe cele la care a asistat în mod personal ? Răspunsul la aceasta ciudată formă de exprimare se găsește, cred, în altă parte.

     Ioan a primit în mod clar de la Dumnezeu misiunea de a da, încă odată la sfârșitul evangheliei sale, o scurtă prezentare a evenimentelor profetice și a vremurilor viitoare (considerate viitoare în acel timp), așa cum el a făcut-o la început. Pentru a face aceasta, el folosește anumite evenimente în care Domnul S-a descoperit alor Săi. Primul din aceste evenimente, apariția Sa la Maria din Magdala, nu are totuși caracter profetic. De aceea el nu-l socotește. Căci în Maria din Magdala, vedem o imagine a rămășiței iudaice din acel timp. Ea gândea că ar putea continua în înviere relațiile sale anterioare cu Domnul. Dar Domnul trebuie să-i spună că aceasta nu era posibil, și de aceea El nu-i permite să-l atingă. Pe baza lucrării de răscumpărare pe care a împlinit-o, El avea să introducă acum pe credincioșii din Israel în relații cu totul noi, mult mai excelente, cu caracter ceresc. Misiunea pe care El i-a dat-o pentru "frații Săi" o arată clar : "Mergi la frații Mei și spune-le: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17).

     Aceste relații noi, această nouă perioadă sunt reprezentate în acest pasaj de care ne ocupăm (Ioan 20:19-23), în care Îl vedem pe Domnul Isus în mijlocul ucenicilor. Aceasta este o imagine foarte potrivită pentru timpul adunării lui Dumnezeu pe pământ. Am spus "imagine" pentru că Adunarea însăși nu exista încă în acel moment. Și cu atât mai puțin învățăturile cu privire la Adunare.

     După o perioadă clar definită - "după opt zile" - Domnul Isus apare din nou la ucenici, și de această dată, Toma, care nu a vrut să creadă fără dovezi vizibile, este cu ei. Domnul Se face cunoscut și lui, îndepărtându-i toată îndoiala : "Adu degetul tău aici și vezi mâinile Mele; și adu mâna ta și pune-o în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20:27). În Toma, care exclamă apoi cu adorare "Domnul meu și Dumnezeul meu", avem o imagine a rămășiței iudaice viitoare. Căci vor privi spre Cel pe care L-au străpuns, mai întâi vor privi, și apoi vor crede. Ori, Domnul numește fericiți pe cei "care nu au văzut și au crezut".

     Împrejurarea de la Marea Tiberiadei ne dă o imagine a Împărăției milenare. Domnul are deja câțiva pești pe foc - un simbol pentru rămășița iudaică în Împărăție. Apoi, vedem în numeroșii pești aduși la țărm în urma pescuitului făcut la porunca Învățătorului, o imagine a națiunilor care vor fi introduse în Împărăția vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ. Contrar cu Luca 5 (v. 6), aici plasa nu s-a rupt. Porunca administrativă stabilită de Dumnezeu pentru  a face ca oamenii să intre nu va eșua din nou, căci Domnul Isus este prezent în Persoană ca Cel Înviat, iar aceasta schimbă totul și asigură orice binecuvântare.

     După această scurtă prezentare profetică, ne vom întoarce acum spre timpul care, în cursul evenimentelor și al căilor lui Dumnezeu, se situează între înălțarea Domnului la Tatăl Său și reluarea noilor Sale relații cu Israel, - acest timp care este de-o importanță extremă pentru noi, timpul harului, timpul adunării lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta este o scenă deosebit de mișcătoare care se desfășoară acum înaintea noastră, și aș dori mai întâi să pun și să răspund la câteva întrebări, pentru a profita la maximum de această scenă. Prima este următoarea :

     2     În ce zi erau ei adunați ? (Ioan 20:19a)

     Era seara celei dintâi zile a săptămânii, duminica noastră, ziua învierii Domnului. În această zi, Domnul înviat a venit în mijlocul ucenicilor și S-a arătat lor. Într-un anumit sens, Domnul Isus dă aprobarea Sa cu privire la faptul ca ai Săi să fie adunați în această zi. Bineînțeles, nu are importanță în ce zi și la ce oră ne strângem, dar cea dintâi zi a săptămânii este prevăzută în mod special pentru acest scop. La început, creștinii se adunau în această zi pentru a frânge pâinea. Expresia folosită în Fapte 20:7, "Și, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunați să frângem pâinea", pare să indice că primii creștini, după ce au frânt pâinea în fiecare zi la început (Fapte 2:46), aveau obiceiul de a nu mai frânge pâinea decât în prima zi a săptămânii. Ar putea fi ceva mai potrivit decât aceasta : de a se preocupa cu Cel care a murit pentru noi tocmai în ziua învierii Sale glorioase ? De asemenea, apostolul Pavel a insistat pentru ca credincioșii să pună de-o parte la ei acasă, în fiecare primă zi a săptămânii, bani pentru lucrarea Domnului și pentru săracii dintre frații lor (1 Cor. 16:2).

     Această zi, care era deja desemnată în Vechiul Testament ca "a doua zi după sabat" (Lev. 23: 11, 16), poartă în Noul Testament titlul semnificativ de ziua Domnului sau ziua dominicală (Apoc. 1:10). În greacă expresia semnifică ziua care aparține Domnului. Găsim aceeași expresie în ceea ce privește "Masa Domnului" (Cina) în 1 Corinteni 11. Nu riscăm noi să uităm că această zi aparține Domnului ? Dacă Dumnezeu ne acordă astăzi harul de a fi în general eliberați de obligațiile profesionale în această zi, nu ar trebui să o folosim pentru El, de a fi preocupați cu interesele Sale ? Sau ar trebui să facem precum lumea, care adesea se complace în trândăvie sau, în cel mai bun caz, la relaxare ? Nu putem să nu ne gândim că Satan face totul pentru a degrada și a face cât mai lumească ziua Domnului. Dacă astăzi anumite persoane  care își zic creștine folosesc această zi pentru a face tot felul de lucrări sau activități, aceasta este rezultatul acestor eforturi ale lui Satan. Dar pentru noi, credincioșii, această zi nu este, la drept vorbind, o "zi de odihnă", căci unii dintre noi sunt foarte ocupați în această zi, nu cu lucrurile lumii, ci cu lucrurile divine. Și aceasta este bine ! 

     De asemenea, din acest punct de vedere, prima zi a săptămânii este în contrast cu ziua a șaptea, sabatul, care era o zi de odihnă dăruită poporului Israel. Dumnezeu S-a odihnit în a șaptea zi de toată lucrarea Sa pe care a făcut-o (Geneza 22-3) și a "sfințit ziua a șaptea", adică a deosebit-o și a separat-o de celelalte zile ale săptămânii. Mai târziu, sabatul a devenit o parte integrantă a legii lui Moise. El vorbește de lucrarea și osteneala omului sub lege, cu perspectiva odihnei dacă omul s-ar conforma cerințelor legii. Noi știm că această odihnă nu a venit niciodată din cauza păcatului. Așadar, a șaptea zi este caracteristică sistemului iudaic, dar prima (sau a opta) zi a săptămânii este caracteristică creștinismului.

     Învierea lui Hristos este începutul unei creații noi, fundamentul noului legământ. Dumnezeu a fost glorificat pe deplin prin El și prin lucrarea pe care a împlinit-o, și ca răspuns la aceasta El L-a înviat dintre morți. În El, Hristosul înviat, își găsește acum creștinul adevărat odihna și bucuria sa. Astfel, ziua Domnului, prima zi a săptămânii, care vestește întotdeauna din nou învierea Sa, este un dar prețios al lui Dumnezeu pentru noi. Nu avem noi toate motivele să ne bucurăm din toată inima de acest dar, și de a folosi această zi într-un mod special pentru a-L adora pe Tatăl și pe Fiul ? Nu ar trebui să folosim această zi pentru a ne bucura în mod deosebit de comuniunea cu Domnul, și pentru a-L sluji ?

     3     Ce i-a adunat pe ucenici împreună ? (Ioan 20:19)

     Ucenicii erau adunați în seara zilei de înviere a Domnului, poate chiar în camera de sus unde El a celebrat Paștele împreună cu ei și unde apoi a instituit Cina, și apoi a rostit toate cuvintele prețioase care ne sunt relatate în Ioan 14. Dar cine sau ce i-a adunat împreună ? Nu ne este ușor să ne imaginăm starea de spirit a ucenicilor. Ceea ce este sigur, este că ei erau întristați și că plângeau, și că la început nu au crezut vestea învierii Domnului, transmisă de martori oculari (Marcu 16:10-11). Dar pe parcursul zilei, credința lor s-a întărit, și a devenit o certitudine că Domnul a înviat cu adevărat, așa cum El le-a spus mai înainte.

     Aceasta este, fără îndoială, revelația acestui adevăr, a faptului învierii Domnului, care i-a făcut să se adune. Ei nu știau că Domnul avea să vină în mijlocul lor. Dar ei știau acum că El era viu. Lucrul acesta era suficient, și ei s-au adunat deci pe baza acestui adevăr. Nu este la fel și pentru noi astăzi ? Numai că există această diferență : noi știm că atunci când suntem astfel adunați, El este în mijlocul nostru. Minunat lucru de știut !

     4     Cine erau cei adunați ? (Ioan 20:19)

     Această întrebare nu este atât de nesemnificativă după cum pare la prima vedere. Amintesc pur și simplu cuvântul Domnului de la sfârșitul pasajului nostru : "Celor cărora le iertați păcatele, iertate sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt" (Ioan 20:23). Oricare ar fi semnificația acestei fraze, se referă ea la apostoli, adică la oameni cu un statut special pe care noi nu-l mai avem astăzi ? De unde și întrebarea următoare : este vorba despre o adunare apostolică  (alcătuită doar din apostoli, n.t.)?

     Nu ! Persoanele adunate acolo în acea seară nu erau doar apostoli. O comparație cu Luca 24 arată că au fost prezenți și alți credincioși. De fapt, atunci când cei numiți "ucenicii din Emaus" s-au întors la Ierusalim după întâlnirea lor cu Domnul, "i-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei împreună cu ei, spunând: Domnul a înviat cu adevărat și S-a arătat lui Simon" (Luca 24:33-34). Apoi, Luca descrie aceeași împrejurare ca Ioan aici. Putem să deducem că era vorba de o mare adunare amestecată. Câteva săptămâni mai târziu, găsim o mulțime de aproximativ 120 de persoane adunate în camera de sus la Ierusalim, unde femeile erau de asemenea prezente (Fapte 1:13-15).

     Dar era unul care nu se afla acolo : Toma ! Nu știm de ce era absent. Dar știm un lucru : El a lipsit de la întâlnirea atât de prețioasă, el nu a primit mesajul Domnului pentru ai Săi, și nu a auzit cuvintele Domnului : "Primiți Duh Sfânt". Nu există o lecție de învățat de aici ? Uneori sunt lucruri mici și nesemnificative care ne împiedică să fim prezenți acolo unde Domnul a promis prezența Sa. Să fim siguri de aceasta : Marii perdanți vom fi întotdeauna noi. După cum Toma a pierdut o ocazie unică, vom pierde poate și noi revelația cea mai prețioasă a Persoanei Domnului dacă vom absenta cu ușurință de la strângere. 

     5     Cum erau adunați ucenicii ? (Ioan 20:19b)

     În spatele ușilor încuiate ! Cu siguranță, ele erau încuiate de frica iudeilor, care L-au omorât pe Învățătorul lor. Dar atunci când s-au adunat din nou, opt zile mai târziu, se vorbește din nou de uși încuiate, dar adăugarea "de frica iudeilor" lipsește.

     Lucrul acesta este o aluzie la un principiu important pentru dispensația creștină și pentru strângerea credincioșilor : separarea de lume, și în special de lumea religioasă, care L-a respins pe Hristos și Îl respinge încă. Ai Săi sunt în lume, dar nu din lume. Noi aparținem fie celor ai "Săi", care sunt în lume (Ioan 13:1), fie "lumii", care trece împreună cu toată pofta ei (1 Ioan 2:17). Strângerea celor două grupe împreună pentru adorare este ceva total incompatibil cu gândul lui Dumnezeu. Ce are de-a face Biserica cu lumea ? Ea are o misiune în lume, dar acesta este un alt subiect.

     6     Isus a venit și a stat în mijlocul lor (Ioan 20:19c)

     Ceea ce Duhul Sfânt ne comunică acum este minunat ! "...Isus a venit și a stat în mijloc". Așteptat sau neașteptat, Domnul Isus a venit dintr-o dată la ai Săi prin ușile încuiate, și a stat în "mijloc" - nu oriunde, pe lateral sau la ușă, ci direct "în mijloc". Nu este aceasta o reprezentare mișcătoare a ceea ce avem în Matei 18:20 ? El ocupă locul central în adunare. 

     Ce mângâiere și pentru noi astăzi ! După aproape două mii de ani de eșecuri din partea noastră, El vine încă în mijlocul nostru când suntem adunați în Numele Său, și putem să ne bucurăm de prezența Sa la fel de reală precum ucenicii atunci. Poate nu mai avem astăzi anumite lucruri, și chiar nu mai avem ceea ce aveau ei la început : Apostoli și profeți, bătrâni rânduiți, semne și minuni ale Duhului Sfânt, unitatea practică a tuturor copiilor lui Dumnezeu, etc. - dar putem să ne bucurăm de ce este mai bun decât toate acestea, și anume de Hristos Însuși și de prezența Sa personală. Conștiența prezenței Sale divine nu va reglementa ea oare tot ceea ce privește comportamentul nostru, îmbrăcămintea noastră, felul nostru de gândire și cuvintele noastre ? De exemplu, vom întârzia cu ușurință dacă realizăm că El este prezent ? Putem să ne manifestăm cu o anumită indiferență în comportamentul nostru știind că El este acolo ? Putem să lăsăm carnea să acționeze dacă credem cu adevărat că El este în mijloc ? Vom putea noi să așteptăm mai degrabă de la frații dotați (cu daruri, n.t.) decât de la El Însuși, de la Care vine orice binecuvântare ? Și am putea pleca de la o strângere fără a păstra sentimentul profund al prezenței Sale pentru viața ulterioară ?         

 

                                  Umanitatea Domnului Isus Hristos

     Mark Grasso

     1     Elemente esențiale ale profețiilor

     Biblia afirmă clar și în mai multe rânduri că Domnul Isus a devenit Om venind în lume.

     Profețiile Vechiului Testament cu privire la cel care va răscumpăra pe Israel, anticipează un om (sămânța unei femei, Gen. 3:15), care va suferi mult și va fi respins de către propriul său popor (de exemplu Isaia 52:14 ; 53), dar care va fi apoi încununat cu glorie și onoare și va primi autoritate pe pământ (Ps. 8:4-6). Pe bună dreptate, cei doi ucenici care se întorceau la Emaus în ziua învierii Domnului au crezut că profețiile se vor împlini în Isus Nazarineanul (Luca 24:19-21).

     2     Om adevărat

     Atunci când a venit timpul pentru ca Dumnezeu să Îl trimită în lume pe Fiul Său, Dumnezeu a pregătit trupul Domnului prin Duhul Sfânt care a venit peste Maria, care era fecioară și nu cunoscuse bărbat (Evrei 10:5 ; Luca 1:34-35 ; Isaia 7:14). Maria s-a aflat atunci însărcinată de la Duhul Sfânt, și apoi a dat naștere unui fiu - un prunc, care, puțin după aceea, a fost descris ca "un copil înfășat" (Matei 1:23 ; Luca 2:6-7, 12). De la nașterea Sa, Domnul Isus a fost supus legii, deoarece era o ființă umană născută într-o familie iudaică (Galateni 4:4).

     Pe scurt, fiind Cuvântul (= Verbul) devenit carne, El a fost "Omul Hristos Isus" (Ioan 1:14 ; 1 Timotei 2:5). El a fost dintotdeauna, și rămâne pentru totdeauna, Dumnezeu, dar El a devenit, și va rămâne pentru totdeauna, un Om. 

     3     Fără păcat

     Bineînțeles, umanitatea Domnului Isus are ceva unic în raport cu a noastră. Căderea lui Adam a avut consecințe pentru întreaga rasă umană ieșită din el, din Adam (Rom. 5), și de aceea rezumatul pe care David îl face despre sine însuși, se aplică nouă tuturor : "Am fost născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps. 51:5). Cu toate acestea, atunci când Domnul Isus era descris de către alții ca fiul lui Iosif (Ioan 6:42), și că, după ordinea pământească a lucrurilor, El era deci "născut din sămânța lui David " (Rom. 1:3), Biblia nu zice niciodată că Iosif a născut pe Domnul (vezi Matei 1:16). Încă odată, Cel care a fost zămislit în Maria era de la Duhul Sfânt (Matei 1:20). Prin urmare, ceea ce noi am moștenit de la Adam, ca urmași ai săi, și anume o natură păcătoasă, nu a fost moștenit de către Domnul Isus. El era deci sfânt, fără răutate și fără pată (Evrei 7:26). El nu a făcut păcat și nu a cunoscut păcatul, iar păcatul nu era nicidecum în El (1 Pet. 2:22 ; 2 Cor. 5:21 ; 1 Ioan 3:5). În această privință, Domnul Isus era unic, dar aceasta nu știrbea cu nimic din umanitatea Sa. Încă odată, El era "Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu" (Fapte 2:22). Umanitatea Domnului Isus Hristos este un adevăr esențial al creștinismului. A-l tăgădui sub orice formă este o gravă eroare (1 Ioan 4:2-3).

     4     În chip de Dumnezeu... în asemănarea oamenilor...

     Termenii "chip" (sau formă), "asemănare" și "înfățișare" din Filipeni 2:7-8 nu arată că umanitatea Domnului era diferită de a noastră. Înainte de toate, epistola către Filipeni în general, nu prezintă învățătura (de aceea Pavel nu face referire la apostolatul său în primele versete ale epistolei). Bineînțeles, orice parte a Bibliei este folositoare pentru a cunoaște învățătura (2 Tim. 3:16), dar învățătura care reiese din Filipeni 2:7-8 este că Domnul Isus nu a venit în lume în rolul sau în poziția de Dumnezeu sau a unui înger, ci ca rob. Înfățișarea Sa exterioară a fost la fel ca a oricărui om, și condiția în care El S-a aflat era cea de om.

     5     În asemănarea cărnii păcatului

     Atunci când termenul "asemănare" este folosit în Romani 8:3, învățătura este diferită. Pentru ca Domnul Isus să fie "pentru păcat" (adică "jertfă pentru păcat"), trebuia ca El să vină în asemănarea noastră - "asemănarea cărnii păcatului" - dar folosind cuvântul "asemănare" se subliniază că El nu a luat o carne păcătoasă.

     Principalul motiv pentru care Domnul Isus a devenit om, era pentru a fi Substitutul (sau Înlocuitorul) nostru pe cruce (Evrei 2:14), după cum indică 1 Petru 2:24. 

     6     Pentru a fi un mare preot milos și credincios

     Dar mai există un alt motiv pentru care Mântuitorul nostru a devenit om - mai exact, ceva care este prezentat ca o obligație pentru el. "Trebuia în toate să fie făcut asemenea fraților Săi, ca să fie un mare preot milos și credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispășire pentru păcatele poporului; căci, în ceea ce El a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiți" (Evrei 2:17-18). El S-a făcut om ca să fie capabil să simpatizeze cu noi și să ne ajute în tot ce ar putea să ni se întâmple ca ființe omenești.

     7     Toate elementele unei ființe umane

     Deoarece era un Om, Domnul Isus avea lucrurile care sunt adesea considerate a constitui o ființă umană : trup, suflet și duh (1 Tes. 5:23) - a se vedea de exemplu Evrei 10:5 ; Ioan 12:27 ; 11:33). Atunci când acești termeni sunt folosiți în legătură cu Domnul Isus în timpul vieții Sale pe pământ, ei fac referire la trupul Său omenesc, sufletul Său omenesc și la duhul Său omenesc. 

     7.1     Trupul

     Noi am fost salvați prin jertfirea (sau "darul") trupului Domnului (Evrei 10:10). El a suferit fizic pentru păcatele noastre (1 Petru 2:24). Mai mult, Domnul a suferit și alte lucruri în trupul Său, precum foame (Matei 4:2), boală (luând asupra Lui bolile altora atunci când îi vindeca : Matei 8:16-17), agresiuni (Mat. 26:67). În toate întristările noastre, Domnul Isus a fost la fel de întristat (Isaia 63:67). Niciuna din experiențele noastre nu sunt în afara propriei Sale experienței personale. Ceilalți pot părea că nu înțeleg încercările noastre, dar Domnul, El, le înțelege. Și cine le poate înțelege mai bine decât El?

     7.2     Sufletul

     Domnul a simțit o gamă largă de emoții în sufletul Său, inclusiv cele mai apăsătoare și mai dureroase (de exemplu Ioan 12:27 ; Matei 26:38). Chiar și în cea mai profundă suferință, fiecare dintre noi are privilegiu minunat de a-și deschide inima înaintea Domnului. El vrea ca noi să cunoaștem și să experimentăm simpatia Sa și ca noi să avem odihnă în sufletele noastre încredințând totul Lui (Mat. 11:29).

     7.3     Duhul

     Duhul nostru este adesea tulburat de întrebări, griji, frustrări și sentimente de nedreptate. Astfel de modele de gândire ne pot asalta adesea din cauza lipsei de credință sau chiar datorită păcatului, ceea ce nu ar putea fi niciodată cazul pentru Domnul, dar El a simțit în duhul Său duritatea vieții pe un pământ întinat de păcat. De exemplu, a fost profund mișcat și tulburat văzând pe cei care plângeau la moartea lui Lazăr, și El Însuși a plâns (Ioan 11:33-35). Când oamenii gândeau împotriva Lui, aceasta apăsa asupra duhului Său, întocmai cum ar apăsa asupra duhurilor noastre într-o situație asemănătoare (Marcu 2:8). 

     8     Pe deplin capabil să simpatizeze și să sprijine în dificultăți 

     Orice ni s-ar putea întâmpla din punct de vedere fizic, oricare ar fi întristarea noastră, descurajarea noastră, sentimentul nostru de respingere sau singurătatea noastră, oricare ar fi gândurile care ne copleșesc (lăsând deoparte categoria ispitelor descrise în Iacov 1:13-15), Domnul Isus a trăit același lucru. În timpurile Vechiului Testament, marii preoți erau aleși dintre oameni pentru a fi mijlocitori eficienți (Evrei 5:1-2). Cu toate acestea, nu era garantat că orice mare preot ar fi putut să trăiască deja toate experiențele fiecărui israelit. Cu alte cuvinte, marii preoți din Vechiul Testament nu erau mereu în măsură să simpatizeze cu toată națiunea. În harul lui Dumnezeu, și ca urmare a dorinței Domnului de a simpatiza cu noi și a ne sprijini în toate dificultățile noastre în așteptarea venirii Sale, noi "nu avem un mare preot care să nu aibă parte (sau "să nu simpatizeze") cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în același fel (sau "asemenea nouă"), în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare  și să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit" (Evrei 4:15-16).

         Cerul spre oameni se apleacă 

      1. Cerul spre oameni se apleacă:                  

          Emanuel jos a venit.

          Ce dragoste dumnezeiască:

          Dumnezeu Om a devenit!

      2. Cine-nţelege-a Lui iubire?

          La păcătoşi jos a venit

          El, Dumnezeu plin de mărire,

          S-a făcut Rob desăvârşit.

      3. Şi mai adânc L-a dus iubirea:

          El locul nostru a luat.

          Şi pentru toată omenirea

          A fost pe cruce atârnat.

      4. Slăvite Dumnezeu, azi, Ţie,

          Cum am putea să-Ţi mulţumim?

          Isus e a Ta bucurie:

          Cu El şi noi Te preamărim.

      5. Cerul spre oameni se apleacă:

          Emanuel jos a venit.

          Ce dragoste dumnezeiască:

          Dumnezeu Om a devenit!

      

     

 

         Hristos, Purtătorul păcatelor noastre - 1 Petru 2:24

     Ernst-Augustus Bremicker

     1     1 Petru 2:24 - Ceea ce Domnul Isus a îndurat

     Suntem întotdeauna profund mișcați să reflectăm la ceea ce Domnul și Mântuitorul nostru a îndurat și a suferit pe crucea Calvarului. Noi nu putem măsura profunzimea a ceea ce a trăit El acolo, dar noi Îl adorăm, pe El care a răbdat până acolo încât, după ce a sfârșit lucrarea pe care Tatăl Său I-a dat-o s-o facă (Ioan 17:4), a putut striga : "S-a împlinit" (Ioan 19:30). 

     Aprecierea și admirația noastră pentru lucrarea Domnului pe cruce cresc și mai mult când reflectăm la motivul pentru care era El acolo. Nevoile noastre sunt cele care L-au condus acolo, și că El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi. Printre numeroasele glorii ale crucii (Ioan 13:31), nu vom uita niciodată că păcatele noastre au fost cele pe care El le-a purtat acolo în timpul celor trei ceasuri de întuneric, și pentru care El a suferit judecata Unui Dumnezeu sfânt și drept. El a devenit Substitutul (Înlocuitorul) nostru, iar pedeapsa care ar fi trebuit să ni se aplice nouă a fost pusă asupra Lui în acel moment.

     Apostolul Petru vorbește despre această lucrare a Mântuitorului nostru în acești termeni : "Care a purtat El Însuși păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru dreptate" (1 Petru 2:24). Doar câteva scurte cuvinte, dar cât de bogate sunt în substanță care fac să medităm asupra lor, și în conținut pentru a aduce mulțumiri și adorare.

     2     Ispășirea făcută de El Însuși

     Înainte de toate, ne este spus că Domnul Isus a realizat această lucrare de ispășire (sau propițiere) de El Însuși. Nimeni altul decât El nu ar fi putut să împlinească această lucrare. Niciun înger, nici o simplă ființă umană, oricât de virtuoasă ar fi fost, nu ar fi putut să poarte păcatele altuia. Mai mult, chiar cuvântul puternic al Creatorului nu putea să înlăture păcatele noastre. Încă odată, numai Domnul Isus a putut să o facă. De aceea El a venit pe pământ pentru a muri pentru noi. Ne minunăm citind cuvintele lui Pavel : "Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine" (Gal. 2:20). 

     3     El a purtat păcatele

     În al doilea rând, Petru ne amintește că păcatele noastre sunt cele pe care Domnul Isus le-a purtat asupra Lui. Domnul Isus nu a murit doar ca martir. Nu, El Și-a dat viața pentru păcatele noastre. Fiecare acțiune rea, fiecare gând rău, fiecare minciună, fiecare vorbă rea... toate acestea au fost puse asupra Lui. Ce munte de păcate! Câte miliarde de păcate a purtat El! Și ce suferință profundă I-au provocat aceste păcate, păcatele noastre. Pentru Domnul Isus, păcatul era ceva complet străin naturii Sale. Era ceva pe care El nu putea decât să-l urască. El n-a făcut păcat, în El nu era păcat, și El nu a cunoscut păcatul. Cu toate acestea, El a devenit Purtătorul păcatelor noastre. Cât de groaznic a trebuit să fie pentru El lucrul acesta, mai întâi să ia aceste păcate prin îndurare față de noi, apoi să sufere pentru ele talazurile judecății divine care s-a abătut asupra Lui în timpul celor trei ceasuri de întuneric. Fie ca El să primească lauda și mulțumirea noastră eternă.

     4     El a purtat păcatele în trupul Său

     În al treilea rând, Duhul Sfânt ne informează că Domnul a purtat păcatele credincioșilor în trupul Său. Dumnezeu nu poate să moară. Prin urmare, Domnul Isus nu putea împlini lucrarea de la cruce decât devenind om, pentru a putea să-Și dea sufletul Său la moarte (Isaia 53:12). Totuși, El a rămas Dumnezeu. Acest lucru ne aduce la faptul de neînțeles că Dumnezeu a devenit om. "Mare este taina evlaviei, Dumnezeu manifestat în carne" (1 Tim. 3:16). Și astfel, Domnul Isus a suferit ca Om pentru păcatele noastre. Și ca Om a devenit singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2:5). Dar, din nou, deși păcatul a fost și este o urâciune pentru El, a făcut ca vina noastră în judecată să fie ca a Lui Însuși, căci nu era un alt mijloc pentru noi de a fi mântuiți. Aleluia, ce Mântuitor!

     5     El a purtat păcatele pe cruce

     În al patrulea rând, ni se spune în mod expres că Domnul Isus a purtat păcatele noastre pe cruce. Faptul că Domnul Isus a fost pironit pe o cruce demonstrează starea total coruptă a inimii și a rasei umane (vezi și Ioan 12:31 ; Gal. 6:14). L-am considerat pe Domnul Isus dat la moarte, dar aceasta a fost moartea rușinoasă a crucii. Nu putea exista o dovadă mai mare a vrăjmășiei omului față de Dumnezeu, și a răutății inimilor noastre naturale. Cu toate acestea, în același timp, aceasta făcea parte din planul lui Dumnezeu ca Domnul să moară pe o cruce. Crucea este simbolul blestemului păcatului. De aceea Pavel a scris : "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (căci este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn)" (Gal. 3:13). Cât de recunoscători Îi suntem că a purtat blestemul care, altfel, ar fi căzut, pe drept, peste noi.

     6     Păcatele au fost purtate

     În final, versetul nostru afirmă că Domnul Isus a purtat păcatele noastre. Pe lângă ispășire, nu ne face aceasta să ne gândim la toată greutatea poverii pe care Domnul a trebuit să o poarte ? L-am văzut în Ghetsimani, cu fața la pământ, în luptă grea. Pe măsură ce se apropia ceasul când trebuia să poarte păcatele noastre și că aceasta povară apăsa greu asupra sufletului Său, El Se ruga Tatălui Său pentru ca, dacă este posibil, sa treacă acest pahar de la El (Matei 26:36-39). Cât de grea trebuie să fi fost, pentru întreaga Sa ființă, povara în timpul celor trei ceasuri de întuneric de pe cruce, - părăsit de Dumnezeul Său și suferind ca Purtător al păcatelor noastre.

     7     Pentru ca noi să trăim pentru dreptate

     Prin moartea Sa, Domnul Isus a obținut o răscumpărare eternă (Evrei 9:12). Am fost spălați de păcatele noastre prin sângele Său, și am fost făcuți desăvârșiți pentru totdeauna prin jertfa Sa (Apoc. 1:5 ; Evrei 10:14). Cu toate acestea, Petru insistă să lege faptul că Hristos a purtat păcatele noastre de o consecință foarte practică pentru viața noastră zilnică (la fel cum Pavel o face în 1 Corinteni 6:20). El precizează : "pentru ca, fiind morți față de păcate, să trăim pentru dreptate".

     La prima vedere, această afirmație ar putea părea că urmează învățătura lui Pavel în epistola către Romani, unde este scris că noi suntem morți față de păcat (6:2) și că dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat (3:21 și următ.). Totuși, gândirea lui Petru este diferită. Romani tratează poziția noastră, adică din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Așa cum ne vede Dumnezeu în Domnul Isus, noi suntem - potrivit poziției noastre - morți față de păcat și îndreptățiți de către Dumnezeu (acestea sunt cele două mari fapte ale mântuirii noastre). Dumnezeu ne vede în acest fel, chiar dacă păcătuim încă în viața noastră, deși putem și ar trebui să înțelegem perspectiva lui Dumnezeu prin credință și să ne bucurăm de ea. Dar, în același timp, viața noastră pe pământ trebuie să reflecte ceea ce suntem deja înaintea lui Dumnezeu potrivit poziției noastre. În termeni practici, ar trebui să o sfârșim cu păcatul, de a fi morți față de păcat (adică de a nu mai păcătui) și de a duce o viață de dreptate practică. Acesta este argumentul lui Petru în versetul nostru. Ar trebui să-L urmăm pe Domnul Isus și să devenim tot mai mult asemenea Lui. El este Modelul nostru, iar noi suntem îndemnați să umblăm pe urmele Sale, urmele Celui care nu a făcut păcat (1 Petru 2:22).

     8     Morți față de păcate și vii pentru dreptate în viața noastră de fiecare zi

     Să ne socotim pe noi înșine ca morți față de păcat și vii pentru dreptate este ceva care se aplică în viața noastră de fiecare zi. Este o responsabilitate zilnică. Aceasta poate părea o responsabilitate imensă, căci știm cu toții cum suntem, întotdeauna schimbători, tentați să păcătuim și să ne purtăm altfel de cum ar vrea Dumnezeu. Dar avem aici un ajutor real : a privi la Mântuitorul suferind. Cu cât mai mult ne vom opri asupra Domnului Isus și asupra suferințelor sale pentru păcatele noastre pe cruce, cu atât vom deveni mai sensibili față de păcat. Când suntem tentați să păcătuim, ar trebui să gândim la cruce. Fiecare păcat pe care îl facem, chiar ca credincioși, a adăugat la suferința Aceluia care a fost atârnat. O conștiență profundă a acestui fapt extraordinar ne va face mai atenți cu privire la faptul de a păcătui.

     Dar, pe lângă acest aspect negativ (de a fi sensibili față de păcat), a privi la cruce ne va ajuta să trăim în dreptatea practică, adică a practica dreptatea și a trăi în conformitate cu ceea ce se găsește în Dumnezeu. Este ceea ce Dumnezeu caută în viețile noastre. Noi stăm înaintea Lui ca îndreptățiți, dar El vrea ca noi să trăim această dreptate în fiecare zi, așa cum Mântuitorul nostru, care a suferit, a făcut-o în viața Sa.

         Mântuitorule, noi cu toţi Te slăvim

      1. Mântuitorule, noi cu toţi Te slăvim,

          Când vedem dragostea Tatălui

          Pe-a Ta Faţă lucind şi în lume vestind

          Cât de-nţelept e şi puternic!

      R:

          Ce iubire! Căci venit-ai din cer,

          Ca să mori pentru noi toţi,

          Pentru-a noastră vină!

      2. Cât ai fost de smerit, când în iesle-ai fost pus!

          Şi-ai pribegit apoi ca străin

          Fără niciun locaş pe al nostru pământ,

          Tu, Cel ce-Atotstăpânitor eşti.

      3. Apoi, când Te vedem suferind pentru noi,

          Când Te rugai în Ghetsimani,

          Stăm uimiţi de-al Tău har, când Te ştim cât de sfânt,

          De curat şi de nepătat eşti!

      4. Şi-apoi, când Te privim pironit pentru noi,

          Purtând osânda şi vina grea,

          Te slăvim şi-Ţi cântăm, căci al Tău sânge scump

          Ne-a curăţit de orice pată.

                                                                                                                                                                https://cantarile-adunarii.crestine.ro/CC/16-Mantuitorule-noi-cu-toti-Te-slavim