STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                        - XI -

     J. N. Darby

     11     CAPITOLUL 11:36-45

     După această istorie generală a stării iudeilor, găsim, la versetul 36, un element nou de cea mai mare importanță. Este introdus împăratul nelegiuit și idolatru. Expresiile : multe zile (v. 33), timpul hotărât (v. 35) arată deja că Duhul merge până la sfârșit, eliminând, după cum am spus, detaliile de la Antioh până în zilele din urmă. Ori, acest "timp hotărât" fiind anunțat, Duhul Sfânt desemnează imediat pe omul care va caracteriza timpurile la care ne referim. "Și împăratul va face după voia sa și se va înălța și se va mări mai presus de orice dumnezeu" (v. 36). "Și nu va ține seama de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor (adică de Mesia care a fost promis), nici nu va ține seama de vreun dumnezeu; căci se va înălța pe sine mai presus de toți" (v. 37).

     Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că atunci când profetul ia în considerare în aceste capitole ceea ce face Dumnezeu față de poporul său, fie în timpurile istorice, fie la sfârșitul mâniei, El Se ocupă de împărații nordului și sudului, și de Palestina, care se află între aceștia doi, și aceasta în legătură cu ceea ce trebuie să se întâmple la sfârșit cu privire la poporul Său. El va fi sub judecata lui Dumnezeu în această țară care aparține lui Dumnezeu, dar unde va exista o mică rămășiță credincioasă care va ține cont de legământul sfânt, în mijlocul unei mulțimi gata să cadă în apostazie. De aceasta Se preocupă Duhul lui Dumnezeu. Acest împărat, numit cel nelegiuit, introdus între împărații din sud și din nord, va locui în Palestina și se va afla în ținuturile ei. În Noul Testament, acest nelegiuit posedă anumite surse de nelegiuire complet diferite, Duhul Sfânt fiind încă acolo pe terenul stării morale a creștinătății, unde apostazia își are punctul său de plecare. Acolo, prin urmare, îl văd pe cel nelegiuit ca un apostat public : dar nu poate fi nicio îndoială că acesta nu este aceeași persoană. Aici, acesta este un împărat care participă la istoria geografică a acestor țări din Orient, și se află în mijlocul poporului iudeu.

     Acesta este împăratul, pentru că el ocupă în ochii profetului poziția de împărat ; el este cel care se înalță și care pretinde a fi împăratul și păstorul poporului lui Dumnezeu. El va fi un împărat și un păstor prost, dar se va prezenta ca atare, și veți găsi în Isaia că el este numit astfel : "Tofetul este de mult timp pregătit; da, este pregătit pentru împărat" (Isaia 30:33). Acesta este Antihristul care devine împărat. Poate că Isaia 57:9, care vorbește de starea iudeilor și prezintă acuzațiile lui Dumnezeu împotriva lor, se aplică la acest împărat care la sfârșit este Antihristul, a cărui istorie o avem aici. 

     Mai am o singură observație de făcut pentru a ajuta la legarea cu restul capitolului această remarcabilă paranteză despre împăratul introdus aici, pentru că acesta din urmă se află în țările împăratului din nord și a împăratului din sud, adică, de la versetul 21 până la sfârșitul v. 33, profeția vorbește întotdeauna despre același personaj. De la versetul 33 până la v. 36 sunt anunțate necazul și robia iudeilor până la zilele de la urmă, apoi de la v. 36 până la sfârșitul v. 39 avem istoria acestui împărat deosebit. Ultimele versete citate mai sus desemnează într-adevăr pe Antihrist, și cred că de la versetul 21 până la sfârșitul v. 33 este mai degrabă împăratul din nord, dar care este imaginea lui Antihrist.

     Am spus aceasta, deoarece multe persoane care au studiat acest capitol, au o mare greutate în a decide dacă istoria lui Antihrist începe la versetul 21 sau la 36. De la versetul 21 la 33 este aceeași persoană, Antioh Epifanul devenit tipul lui Antihrist.

     Duhul lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu celelalte persoane care au venit după el ; Antioh a fost cel care a oferit circumstanțele tipice, și care, prin urmare, ele însele au corespuns în mod parțial la profeție. La versetul 36, Duhul vorbește despre Antihrist însuși, "împăratul va face după voia sa". Înainte de aceasta avem aplicații tipice despre Antihrist, ceea ce este foarte evident, cel puțin așa mi se pare.

     Sper că, deși noi facem parte material, nu spiritual, din ultima monarhie (romană, n.t.), vom înțelege foarte clar că ceea ce Dumnezeu îi spune aici profetului, se aplică imediat și simplu la poporul iudeu, la poporul lui Daniel, la zilele de la urmă. Antihristul este legătura dintre această istorie și ceea ce ne privește, adică duhul apostaziei descris în epistola către Tesaloniceni, este în mod efectiv sursa comportamentului acestui ultim împărat, prezentat aici în relațiile sale cu iudeii, în Orient, dar legat moral de cei care au abandonat creștinismul, lumina care există în prezent.

     În altă parte vedem că la început se va uni cu iudeii, apoi îi va renega, și se va face pe sine Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne ferească de orice urmă și de orice înfățișare a duhului care îi animă pe cei care se vor găsi în opoziție, fie cu Dumnezeul Atotputernic și Suveran, fie cu Domnul domnilor, Domnul Isus, în zilele de la urmă.

     El să ne păstreze în toată smerenia inimii, având afecțiunile noastre alipite de Domnul Isus, care, El Însuși, ne păzește de orice. Dacă suntem satisfăcuți de a nu fi nimic, mulțumiți ca Isus să fie totul, vom fi păziți de El, pentru El, și pentru totdeauna. 

     Am spus ceva la modul general despre împărat, și am vorbit despre legăturile acestui împărat cu evenimentele istorice care au urmat după el, dar independent de împrejurări, el însuși este destul de important ca personaj pentru a ne opri un moment. Am văzut, ceea ce este acceptat peste tot, că aceste versete vorbesc despre cel care este numit Antihrist, cel nelegiuit, dar sub un caracter special, după cum am arătat mai sus, adică în relațiile sale cu iudeii și în teritoriul disputat între împăratul sudului și împăratul nordului. Spun aceasta, datorită faptului că cel nelegiuit va reuni în sine tot felul de caractere nelegiuite : va fi hulitor împotriva adevăratului Dumnezeu, persecutor al sfinților, capul apostaziei, va încuraja idolatria, în final, va fi "împăratul care va face după voia sa".

     Nu putem să nu vedem aici multe din trăsăturile persoanei menționate la cap. 2 din a doua epistolă către Tesaloniceni. "Prezentându-se pe sine că este Dumnezeu" (v. 4). Eu nu fac decât să indic această trăsătură, dar ea ne va permite să luăm în considerare câteva pasaje care menționează caracterele acestui împărat, începând cu Daniel 11:36, pe care l-am examinat.

     Iată prima trăsătură : acest om este în Palestina, în țara moștenitorilor legământului sfânt, și acolo, el se înalță împotriva oricărui dumnezeu, și mai presus de orice obiect care ar putea fi adorat, fie fals sau adevărat. În ciuda acestui fapt, el va prospera până când mânia va fi împlinită. Dumnezeu îngăduie toată această nelegiuire având în vedere mânia Sa împotriva iudeilor (8:19). Acesta este timpul deosebit al acestei mânii. Mânia este un timp recunoscut (Isaia 10:5). "De aceea...va fi împlinită furia și mânia Mea" (Isaia 10:24, 25). Iată deci o mânie care are un anumit termen. Nu este spus că timpul acestui împărat este și timpul acestei mânii, dar acesta este un timp când Dumnezeu nu intervine ca să-l elibereze pe Israel de nelegiuirea sa ; El lasă ca evenimentele să-și urmeze cursul, iar Israel va suferi efectul : prin urmare, Antihristul va prospera până când mânia va fi împlinită (Dan. 11:36), adică, până la acest timp. Nu este spus că, atunci când mânia va înceta, Israel va fi restabilit în bucuria promisiunilor. Ci Hristos va putea acționa pentru Israel în loc să-l lase sub acțiunea mâniei. El va trebui încă să-Și supună toate națiunile, în exercitarea puterii sale imperiale, în mijlocul poporului Său pământesc.

     "Nu va ține seama de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor, nici nu va ține seama de vreun dumnezeu; căci se va înălța pe sine mai presus de toți" (v. 37). Avem aici în mod special mândria omului care se "înalță pe sine mai presus de toți". El prosperă, el vrea să șteargă orice idee despre adevăratul Dumnezeu ; nu ține seama de religia adevărată a inimii, nici de religia părinților săi ; nu mai vrea nicio formă de religie, nici Numele lui Hristos (care este numit dorința femeilor) ;  nu mai vrea nici măcar obiceiurile, nici chiar aparențele religioase naționale ; nu ține seama de niciun dumnezeu. Dar, ajuns la acest punct, trebuie ca să țină poporul în frâu, pentru aceasta trebuie să aibă instrumente, iar dumnezeii săi  sunt mahuzzim (fortărețe, cetățui), un fel de idolatrie, pe care o va introduce când va respinge orice alt dumnezeu. Acest lucru va fi legat de interesele temporare ale instrumentelor puterii sale care i se vor alătura : "și-l va face să stăpânească peste cei mulți" (sau mulțimi, mase), din poporul Israel, iar țara va fi împărțită între căpeteniile sale. Aceasta este istoria imperială și iudaică a acestui împărat.

     Capitolul 7 ne-a arătat care este timpul hotărât pentru sfârșitul persecuției sfinților. "Până a venit Cel Bătrân de zile" (7:22), nu până când Cel Bătrân de zile S-a așezat pe tron (7:9) ; (iată pe Hristos care vine) "și judecata a fost dată sfinților locurilor preaînalte și a sosit timpul hotărât și sfinții au luat în stăpânire împărăția" (v. 22). Toate acestea indică timpul sfârșitului războiului făcut de instrumentele lui Satan împotriva sfinților. Iată cele trei lucruri semnalate în acest pasaj : 1- venirea Celui Bătrân de zile ; 2- judecata dată sfinților locurilor preaînalte ; 3- timpul când sfinții vor lua în stăpânire împărăția.

     Alte pasaje din Noul Testament vorbesc despre acest timp și despre acest împărat, din alte puncte de vedere : la fel cum Îl putem vedea pe Hristos sub diferite puncte de vedere. În epistola a doua către Tesaloniceni, îl vedem pe acest nelegiuit sub caracterul unui conducător, rezultat al apostaziei care va invada creștinătatea. "Vă rugăm fraților...să nu vă tulburați...căci această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credință  (apostazia)" (2 Tes. 2:1-3).

     Prin urmare, primul lucru este apostazia (în cadrul creștinătății, n.t.), nu iudeii ; am văzut-o pe cea  a acestui popor (apostazia iudeilor, n.t.) în Daniel, dar a creștinătății, și ea va veni în mod necesar înainte de executarea judecății, înaintea zilei lui Hristos, ca și înaintea omului păcatului care nu este, aceasta este clar, apostazia însăși : Apostolul arată pe aceasta sau pe cealaltă înainte de judecată. Apostazia va veni înainte de apariția acestuia din urmă (omului păcatului), și omul păcatului, fiul pierzării, va fi descoperit, expresie care înseamnă că el este legat de pierzare prin natura sa, caracterul său și faptele sale.

     "Care se împotrivește și se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare". Acesta este caracterul său în raport cu creștinătatea, așa este creștinătatea în raport cu aceste principii. Mai întâi a existat o taină a fărădelegii care a lucrat deja din timpul apostolilor, și care a trebuit să continue un anumit timp, apoi va fi o apostazie, și atunci va fi descoperit omul păcatului. Domnul îl va nimici prin arătarea venirii Sale (*).

     (*) Pentru mulți aceste adevăruri sunt cunoscute și înțelese , dar trebuie reamintit că aceste lucruri au fost spuse (și scrise) în 1850, când acestea nu se cunoșteau, n.t.

     Dar găsim aici un alt lucru (căci Noul Testament ne arată trăsăturile morale ale prezenței acestui nelegiuit), și anume, că venirea sa este potrivit lucrării lui Satan ; iar ceea ce face aceste versete foarte remarcabile, este că cuvintele folosite pentru manifestarea puterii lui Satan : "În orice putere și semne și minuni ale minciunii" (2 Tes. 2:9), sunt aceleași cu cele pe care Duhul le folosește vorbind despre dovezile date despre lucrarea Domnului Isus ca Mesia : "Om adeverit de Dumnezeu... prin lucrări de putere și minuni și semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru" (Fapte 2:22).

     Sunt două lucruri remarcabile, adică, se vorbește despre venirea lui Antihrist, așa cum se vorbește despre venirea lui Hristos, despre o taină a fărădelegii, precum despre taina evlaviei. Așa cum trebuie să vină Fiul Omului, așa va veni și Antihrist, și venirea lui va fi potrivit eficacității lui Satan ; el va face "semne și minuni ale minciunii", aceasta nu va fi doar o serie de principii, efectul va fi puternic în "orice amăgire a nedreptății pentru cei care pier". Aceasta este consecința pozitivă a faptului că nu au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire... pentru că au găsit plăcere în nedreptate, o orbire pozitivă. I s-a spus lui Isaia : "Împietrește (lit. "fă grasă") inima acestui popor" (6:10). După îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, acest popor a fost orbit atunci când L-a lepădat pe Mesia. Atunci când nu va mai fi loc de răbdare, el va fi dat duhului idolatriei, acel duh despre care este spus că "va lua cu el alte șapte duhuri mai rele decât el însuși" și va intra împreună cu ele în casa lui de mult timp părăsită, iar starea din urmă a acestui om va fi mai rea ca cea dintâi. La fel când oamenii, așa-zișii creștini, vor respinge în mod absolut adevărul, deși el le-a fost oferit, va exista o orbire pozitivă și specială care va veni de la Dumnezeu, "ca să fie judecați toți cei care nu au crezut adevărul" (2 Tes. 2:12) (*).

     (*) Același sfârșit vine peste omul care posedă lumina creației : Rom. 1:18 ; peste iudei : Isaia 6:10 ; și peste creștinătate : 2 Tes. 2:12.

     Se vorbește deseori în Psalmi despre acest nelegiuit.

     Iată și alte detalii referitor la acest împărat. La capitolul 12 din Apocalipsa, v. 9, vedem balaurul, care este Diavol și Satan și care înșală tot pământul locuit, aruncat din cer. Această tristă putere a cerului ia sfârșit, dar când aceasta ia sfârșit,  este un timp de nenorociri îngrozitoare pe pământ, începutul marii mânii a balaurului, "știind că are puțin timp" (v. 12).

      Apoi avem o revelație cu privire la femeie. Ea este hrănită în pustie o mie două sute șaizeci de zile ; adică, atunci când Satan va fi aruncat din cer, se va scurge o perioadă de trei ani și jumătate înainte ca el să fie judecat pe pământ, iar în această perioadă rămășița iudaică, care mai târziu va fi o mare națiune investită cu autoritate supremă pe pământ (12:1), va fugi și se va refugia în pustie. Apoi vedem la capitolul 13, că balaurul va da puterea sa, tronul său, și o mare autoritate fiarei, acestei fiare a cărei descriere o citim în același capitol 13 din Apocalipsa. "Și i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci și două de luni". În general, găsim aici aceleași trăsături ca în fiara lui Daniel, numai că în Daniel împrejurările istorice sunt mai detaliate, în legătură cu ea. Iată trăsăturile despre care spuneam : "Și i s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari și hule" (Apoc. 13:5). "Și și-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu... și pe cei care locuiesc în cer" (13:6). Satan nemaiputând să se amestece (să intervină, interfereze, n.t.) în cer, face ca fiara să hulească împotriva celor care locuiesc acolo. "Și i s-a dat să lupte împotriva sfinților și să-i învingă" ; aceștia sunt sfinții dintre iudei de pe pământ, "și i s-a dat autoritate peste orice seminție și popor și limbă și națiune" (v. 6, 7).

     O mică împrejurare merită să fie remarcată aici. Aceasta este un fel de imitație a căilor lui Dumnezeu. După cum Tatăl a dat putere Fiului, Omului înviat, și că Duhul Sfânt exercită toată puterea lui Hristos înaintea Lui, imitația satanică a aceluiași lucru va sfârși în rău. Balaurul va da tronul său fiarei, și iată ce este spus despre caracterul sub care va fi adorată : "Și rana ei de moarte fusese vindecată" (v. 3). Când această rană va fi vindecată, va fi un fel de înviere (nu personală, ci în putere) a fiarei vindecate și de care toată lumea se va minuna. Apoi a doua fiară va exercita toată puterea celei dintâi înaintea ei.

     Deci iată această fiară :

     "Și am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ" (Apoc. 13:11). Ea face ca locuitorii pământului să se închine primei fiare a cărei rană a fost vindecată. Vedem aici o putere care pretinde a fi cea a lui Hristos ; nu puterea Lui cerească, ci care pretinde a fi asemenea cu cea a lui Hristos pe pământ ; dar de fapt, o ureche care știe să asculte va recunoaște pe balaurul însuși. După cum faraon i-a spus lui Iosif : "Eu voi fi mai mare decât tine numai cu tronul meu" (Exod 41:40), așa și această a doua fiară care vorbește ca un balaur și are coarne ca un miel pe pământ, va exercita toată puterea primei fiare înaintea ei. "Și face semne mari, încât face să coboare chiar foc din cer pe pământ, înaintea oamenilor. Și îi înșală pe cei care locuiesc pe pământ" (v. 13, 14). În aceste versete, este vorba despre prima fiară reînviată. A doua fiară vrea să-i aducă închinare, și să i se facă un chip, și ea înșală tot pământul, dar ea însăși se prezintă ca Mesia. Ea nu-L imită pe Hristos ca Preot ceresc, ci ca Împărat. Apoi, vom regăsi această a doua fiară la versetul 20 din capitolul 19 din Apocalipsa, înfățișată ca "falsul profet". Ori, după cum Duhul Tatălui a vorbit prin ucenici, lucrând pentru gloria lui Hristos, tot așa și această fiară vorbește limbajul balaurului. Dar ea vrea să stabilească gloria ultimei fiare (romană, n.t.). Acesta va fi un duh care va vrea idolatrie și chiar va exercita judecată pe pământ, așa cum au făcut profeții.

     Ceea ce Ilie a dat ca semn că Iehova era adevăratul Dumnezeu, această a doua fiară îl va face înaintea oamenilor ; la fel și 2 Tesaloniceni arată că cel fărădelege va face înaintea oamenilor semnele care vor demonstra, în mod fals, fără îndoială, că el este Hristosul. Acesta este, nu mă îndoiesc, același personaj.

     În aceeași carte găsim relațiile fiarei cu Babilonul, ceea ce este un alt lucru. Este spus : "Îți voi arăta sentința curvei celei mari" (17:1, 3). "Și am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie (roșu aprins)... având șapte capete și zece coarne". Nu mă voi opri aici asupra acestor împrejurări, pentru că nu este subiectul nostru. Le citez decât pentru a da imaginea de ansamblu.

     Versetul 8. "Fiara pe care ai văzut-o era și nu mai este... și va veni (sau "va fi prezentă")". Aceasta înseamnă moarte, apoi înviere. Când apare pentru ultima oară, ea are un caracter diabolic, iese din Adânc, apoi merge la pierzare. Și cei care locuiesc pe pământ sunt uimiți, văzând fiara care era, și care nu mai este, și care va fi prezentă. Este o revenire a acestei fiare. Când lumea va vedea aceasta, va fi uimită. Mai sunt câteva circumstanțe de reținut :

     "Și fiara care era și nu este, ea, de asemenea, este un al optulea și este dintre cei șapte și merge la pieire. Și cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împărați, care n-au primit încă împărăție, ci primesc autoritate, ca împărați, un ceas împreună cu fiara" (v. 11, 12). Aceasta este încă viitoare.

     Vedem aici că acești împărați vor exista în același timp cu fiara. Fiara stăpânește, ea reunește într-un singur trup puterea acestor împărați, dar acești împărați există ; este un fel de confederație unde fiecare corn acționează imperial de partea sa, dar care dă puterea sa fiarei care hulește pe Dumnezeu. "Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său și să împlinească unul și același gând și să dea împărăția lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu" (17:17).

     Iată încă un element în caracterul femeii : Cei zece împărați o vor urî pe curvă, care a stăpânit mult timp peste această fiară (v. 16). În același timp, am văzut la capitolul 7 din Daniel că, printre acești zece împărați, s-a ridicat un corn mic având toată puterea fiarei. Ea va fi fiara din punct de vedere moral, și va face să cadă trei împărați. În ochii lui Daniel și de fapt în tot comportamentul său, el va fi fiara ; el va fi cel care va avea stăpânirea, care va conduce, care va dirija totul.

     Acestea sunt deci celelalte capitole care se referă la aceleași scene, și în parte la aceleași personaje. Aici, în Daniel, avem a doua fiară mult mai personală, și ceea ce va face ea în Palestina.

     Mai menționăm câteva împrejurări din capitolul 11 din Daniel. "Și, la timpul sfârșitului, împăratul sudului se va împunge cu el; și împăratul nordului va veni împotriva lui ca un vârtej... Și va intra în țara frumuseții" (v. 40, 41). Acesta este momentul când Dumnezeu va pune capăt la toate acestea. Împăratul sudului și împăratul nordului sunt aceiași, în poziția lor geografică, ca în tot capitolul, și sunt caracterizați prin această poziție ; și unul și altul luptă împotriva celui care este numit împăratul (11:36-39). Împăratul sudului se va împunge cu el. Împăratul nordului va veni peste el ca o furtună. Se pare că este o putere extraordinară, care deține teritoriul vechilor împărați ai Siriei. Restul capitolului se referă la împăratul nordului. Mult timp am crezut, dar greșit, că se referă la împărat.

     Daniel continuă acum firul istoriei, întrerupt de istoria împăratului, adică reia ceea ce-i privește pe iudei și pe împărații nordului și sudului. Există o împrejurare care îmi confirmă această opinie : Acestea sunt cuvintele : "Va intra în țara frumuseții", dacă ar fi fost vorba despre împărat, el este deja acolo.

     Împăratul nordului intră deci cu o mare mulțime de războinici, trece mai departe, vine în țara frumuseții, multe țări vor cădea, dar din mâna lui scapă doar acestea : Edomul, Moabul și căpetenia fiilor lui Amon (v. 41).

     Se află aici o împrejurare pe care nu vreau să o omit ; ea face să se vadă exactitatea Cuvântului lui Dumnezeu în aceste detalii. Dacă veți citi capitolul 11 din Isaia, v. 13, veți găsi că aceste trei națiuni care scapă de împăratul nordului, există încă după el. "Și invidia lui Efraim se va depărta și vrăjmașii lui Iuda vor fi nimiciți; Efraim nu-l va invidia pe Iuda și Iuda nu-l va tulbura pe Efraim, ci vor zbura pe umărul filistenilor spre apus. Împreună îi vor prăda pe fiii Răsăritului; își vor întinde mâna asupra Edomului și a Moabului, și fiii lui Amon vor asculta de ei" (Isaia 11:13, 14).

     Împăratul nordului "își va întinde mâna peste țări și țara Egiptului nu va scăpa". Împăratul sudului își va pierde caracterul său de suveran al sudului (Isaia 11:15).

     "Și el va stăpâni peste comorile de aur și de argint și peste toate lucrurile de preț ale Egiptului; și libienii și etiopienii vor fi pe urmele lui". "Dar niște știri de la răsărit și de la nord îl vor tulbura; și el va ieși cu mânie mare, etc., și astfel va ajunge la sfârșitul său și nu va fi cine să-l ajute". Acesta va fi sfârșitul împăratului nordului.       

     

     

 

                       STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                     - X -

     J. N. Darby

     10     CAPITOLELE 10 la 11:35

     Câteva versete din acest capitol ne vor indica poziția lui Daniel, când i-a fost adresată această comunicare și împrejurările care au dat naștere acesteia.

     Poziția lui Daniel și starea sufletului său oferă aici, la început, câteva trăsături instructive. De asemenea, Dumnezeu ia la cunoștință, căci omul îmbrăcat în in, i-a zis : "Nu te teme, Daniele, căci din ziua întâi, de când ți-ai îndreptat inima ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, cuvintele tale au fost auzite" (v. 12). Aceasta era poziția lui Daniel : El este întristat în prezența  Dumnezeului său.

     Data celui de-al treilea an al lui Cirus (citiți v. 1 la 3) este importantă aici, deoarece iudeii (sau cel puțin o rămășiță dintre ei) se întorseseră în țara lor, în primul an al domniei acestui conducător ; deci nu captivitatea Babilonului era ceea ce preocupa inima lui Daniel în acest moment. El a rămas la Babilon după plecarea unui număr foarte mare de iudei pentru a merge în țara Canaan ; dar poporul nu era nicidecum în starea pe care duhul profetic al lui Daniel ar fi aprobat-o pentru împlinirea binecuvântărilor. Consecința este că duhul profetic al lui Hristos din Daniel este preocupat întotdeauna de starea acestui popor, și nu poate nicidecum să fie mulțumit de ea, chiar când o anumită binecuvântare era peste ei.

     Cirus a făcut mult, se poate vedea, fie în 2 Cr. 36:22, 23, fie în Ezra 1:1-4. Decretul pentru reconstrucția templului era dat deja de Cirus, în primul an al domniei sale. Dar Duhul lui Dumnezeu l-a făcut pe Daniel să se gândească la întreaga perioadă a timpului națiunilor, și el a înțeles foarte bine (v. 1), în ciuda unei anumite eliberări, în ciuda unei ușurări prin bunătatea lui Dumnezeu, și a unei înviorări de sus, că niciuna dintre promisiunile lui Dumnezeu nu s-au împlinit cu adevărat. Era imposibil ca Duhul profetic al lui Hristos, care era acolo, în persoana lui Daniel, să stea liniștit, așteptând împlinirea planurilor de dragoste a lui Dumnezeu față de poporul Său, astfel că Daniel continuă, ca și când captivitatea nu s-ar fi încheiat încă, să-și întristeze sufletul său înaintea lui Dumnezeu.

     Era ceva, care se raporta la această stare a sufletului, la alte persoane care s-au întors la Ierusalim, când casa Domnului a fost reconstruită (Ezra 3). Bătrânii care au văzut primul templu au plâns, în același timp când tinerii care nu l-au cunoscut, scoteau strigăte de bucurie. Această tristețe are loc adesea în circumstanțe asemănătoare la cei care au înțeles gândul lui Dumnezeu, care au înțeles ceea ce El a stabilit la început, sau au inteligența a ceea ce va stabili mai târziu : Ei plângeau în mijlocul binecuvântărilor care umpleau de bucurie pe cei care nu se gândeau decât la împrejurările momentului. Acesta era într-adevăr cazul lui Daniel. Era imposibil ca el să nu plângă, în ciuda unei anumite înviorări. Pentru cei din afară strigătele de bucurie prevalau, căci este spus că zgomotul se auzea departe (v. 13) ;  dar poporul nu putea deosebi strigătele de bucurie de plânset. Dar, la Ierusalim ca și la Babilon, cel care avea un sentiment mai profund despre cum ar trebui să fie starea poporului lui Dumnezeu, nu îi era greu să recunoască starea nenorocită a acestui popor, din mijlocul strigătelor de bucurie. "Iată, astăzi suntem robi, iar în țara pe care ai dat-o părinților noștri... dă venitul ei mare împăraților pe care i-ai pus peste noi din cauza păcatelor noastre" (Neemia 9:36, 37). Care erau acești împărați la care Neemia face aluzie ? Împărații Persiei, care erau în totul favorabili poporului iudeu. Este adevărat că stăpânirea lor nu a fost fără necazuri ; într-un moment, au prevalat planurile lui Dumnezeu, în altul planurile lui Satan, pentru a împiedica poporul să reconstruiască templul. Dar, în general, împărații Persiei erau favorabili față de iudei. Dar atât timp cât națiunile stăpâneau peste poporul lui Dumnezeu, era imposibil ca Duhul, care era în profet, să poată să recunoască gândurile lui Dumnezeu, față de poporul Său, ca fiind împlinite. El putea să-L binecuvânteze pe Dumnezeu pentru tot binele care era acolo, dar chiar și atunci când decretul a fost emis, bătrânii plângeau și, mai mult chiar, Neemia a spus : Suntem robi în țara pe care Tu ai dat-o părinților noștri, și Daniel, la rândul său, continuă să-și întristeze sufletul înaintea Domnului. Duhul lui Dumnezeu era cel care se manifesta acolo.

     Găsim uneori în Cuvântul lui Dumnezeu lucruri în aparență foarte mici, dar care sunt pentru noi indicii ale gândurilor Duhului Sfânt. De exemplu aici (v. 1), data celui de-al treilea an al domniei lui Cirurs, ne arată că reintegrarea iudeilor nu a împiedicat poziția de umilire a lui Daniel. El s-a întristat înaintea lui Dumnezeu timp de trei săptămâni întregi pentru poporul său. Prin urmare, doar lui i-a descoperit Dumnezeu planurile Sale, intențiile Sale cu privire la viitorul lui Israel. În mod evident, Dumnezeu l-a despărțit pe Daniel de lucrurile care aveau loc pentru restabilirea de moment a poporului său, pentru a-și putea îndrepta inima înainte, spre ceea ce avea să se întâmple la sfârșitul mâniei, care nu era nicidecum epuizată (mânia lui Dumnezeu, n.t.).

     Găsim în acest pasaj încă o instrucțiune pe care nu vreau să o omit : ea are trăsătura lucrării lui Dumnezeu prin îngerii Săi, și faptul că au exista demoni care au căutat să împiedice lucrarea providenței lui Dumnezeu față de poporul Său. "Nu te teme", îi spune îngerul lui Daniel, "căci din ziua întâi, de când ți-ai îndreptat inima ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, cuvintele tale au fost auzite și eu am venit datorită cuvintelor tale".

     Cu toate acestea, deși cuvintele lui Daniel au fost auzite din prima zi, răspunsul lui Dumnezeu, prin înger, nu a venit decât după trei săptămâni. Atunci îngerul i-a relatat lui Daniel cum a avut loc aceasta, și lupta pe care a avut-o de dus la curtea Persiei, în virtutea opoziției căpeteniei acestei împărății împotriva iudeilor, și că nu l-a avut decât pe Mihail, una dintre căpeteniile cele mai de seamă, care a venit să-l ajute. Daniel nu a știut nimic : acesta este modul în care Dumnezeu exersează ascultarea îngerilor Săi, și pune, în același timp, la încercare credința slujitorului Său. Daniel, preocupat de poporul său și de gloria lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, nu poate fi mulțumit cu nimic altceva, până când promisiunile lui Dumnezeu vor fi împlinite. De aceea se smerește și se identifică cu nenorocirea  și suferința poporului său, potrivit Duhului Celui care a zis : "În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat" (Isaia 63:9). Atunci Dumnezeu, care i-a dat har slujitorului Său să facă aceasta, acționează în același timp de sus pentru a-i dezvălui tot planul Său, punând, pe de altă parte, la încercare răbdarea lui Daniel în timp ce îngerul se lupta la curtea persană. Nu mă îndoiesc că lucrul acesta ni se poate întâmpla și nouă, adică Dumnezeu pune credința noastră la încercare ; aceasta nu pentru că nu ne aude și nu ne răspunde (El știe foarte bine dinainte care va fi sfârșitul), dar vrea să vadă dacă credința merge până la capătul dificultății, și atunci El răspunde. Această încercare a credinței, mult mai prețioasă decât aurul care piere este găsită spre laudă la descoperirea lui Isus Hristos (1 Pet. 1:7). Pe de altă parte vedem slujba îngerilor în guvernarea lui Dumnezeu și încercarea la care sunt expuși.

     "Acum am venit să te fac să înțelegi ce se va întâmpla poporului tău la sfârșitul zilelor" (v. 14). Iată răspunsul, dar acest răspuns la întristarea lui Daniel nu s-a împlinit încă. Fără îndoială, Daniel s-a bucurat de întoarcerea rămășiței poporului său, dar, în ciuda acestui fapt, el nu putea fi mulțumit că nu s-au împlinit toate promisiunile. Există două moduri de a judeca gândurile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Primul, este de a vedea starea în care l-a așezat Dumnezeu la început, și cum l-a format, modelat de mult timp, după cum zice Isaia, în capitolul 22. Al doilea este de a vedea în ce stare va fi poporul lui Dumnezeu la sfârșit, când Dumnezeu îl va restabili potrivit planurilor Sale, adică starea lui originală sau starea lui finală.

     Astfel, când Daniel a devenit conștient de starea poporului său, el putea să vadă multe binecuvântări temporare din partea lui Dumnezeu ; putea să vadă, de asemenea, pedepse, dar gândurile profetului, omului spiritual, erau îndreptate, fie spre ceea ce a făcut Dumnezeu la început, fie spre ceea ce va face la sfârșit. Același lucru se poate spune și despre om. Dacă mă gândesc la starea mea actuală, pot să-mi amintesc de starea lui Adam fără păcat, sau pot să privesc la starea de înviere în care voi fi mai târziu, și să realizez în duh una sau alta : să compar starea mea actuală cu starea inocentă a lui Adam, sau cu starea de glorie în Hristos.

     Ei bine! la fel este și pentru Biserică și pentru poporul iudeu. Dacă examinez starea poporului iudeu, la început, sau la sfârșit, în gloria lui Mesia, și una și alta fac să se simtă starea de imperfecțiune în care se găsea când a fost restabilit după robia babiloniană.

     Dacă privesc Biserica la început, văd efectul puterii Duhului lui Dumnezeu. Pot, de asemenea, examinând promisiunile lui Dumnezeu, să văd starea Bisericii când va fi în glorie cu Hristos, și atunci să judec starea ei actuală.

     Daniel a făcut aceste două lucruri. În mărturisirea din capitolul 9, el a avut mai mult în vedere starea din trecut a poporului, iar aici este mai mult starea viitoare, starea de binecuvântare care urmează să vină ca urmare a ceea ce este spus în special la capitolul 12.

     Introducerea lui Mihail, una dintre căpeteniile cele mai de seamă care stă ferm pentru poporul lui Dumnezeu, ne conduce în mod necesar la evenimentele de la sfârșit, potrivit planurilor cărora el le asigură împlinirea.

      Voi trece repede peste prima parte, adică peste partea istorică. Imperiile persan și grec alcătuiesc aici cadrul relatării istorice, dar scopul profeției, după cum vedeți la v. 14, este despre ceea ce trebuie să se întâmple poporului lui Daniel la sfârșitul zilelor.

     Versetul 20. Și îngerul a zis : "Știi de ce am venit la tine? Și acum mă voi întoarce ca să lupt împotriva căpeteniei Persiei; și, când voi ieși, iată, va veni căpetenia Greciei (ebr. "Iavan"). Acestea sunt cele două împărății despre care este vorba aici, în legătură cu poporul lui Dumnezeu, și anume Persia și Grecia care era a treia monarhie.

     Apoi avem prima parte din istoria acestei monarhii greacă, la începutul capitolului 11:1-4.

     Aceste câteva versete ne dau firul istoriei. Această istorie a imperiului grec se leagă de cea a Persiei, care nu are altă importanță aici. Apoi vedem monarhia grecilor, divizată în patru părți după întemeierea sa de către primul împărat puternic, Alexandru. Am mai văzut deja câteva aspecte. Cele două căpetenii mai importante ale acestui imperiu au fost împăratul nordului și împăratul sudului ; ei nu au fost căpeteniile cele mai importante ale imperiului, având în vedere doar puterea lor, ci cu privire la poporul lui Dumnezeu, pentru că întotdeauna una sau alta dintre aceste puteri au stăpânit țara Canaan, Țara Sfântă. De aceea sunt menționați ei aici. Ceea ce citim este istoria Țării Sfinte și a poporului lui Dumnezeu, după instaurarea monarhiei Iavan, sau greacă, sau a celei de-a treia monarhii.

     Nu voi insista asupra istoriei relațiilor dintre împăratul nordului și împăratul sudului. Toată lumea este de acord că este vorba despre istoria celor două familii ale seleucizilor și lagizilor (*) sau ptolemeilor ; și istoria este atât de exactă încât multe persoane necredincioase pretind că ea a fost scrisă după desfășurarea evenimentelor.

     (*) Dinastia lagidică sau dinastia ptolemaică este o dinastie greacă rezultată din generalul macedonean Ptolemeu, fiul lui Lagos, de unde și numele de "Lagid", n.t.

     La versetul 20 ajungem la ultimul dintre acești împărați a căror istorie o avem aici. Nu spun că ceea ce este spus despre acest împărat se va împlini la sfârșit, dar, în orice caz, el este tipul a ceea ce se va întâmpla la sfârșit. Cu toate acestea, planul meu nu este de a intra în toate detaliile părții istorice. El (acest împărat, n.t.) a făcut o expediție împotriva împăratului sudului, apoi o a doua (cap. 11:29). De asemenea, trec peste detaliile de comportament ale acestor doi împărați. Ceea ce urmează este mult mai important : "La timpul hotărât se va întoarce și va veni în sud; dar atunci nu va fi ca mai înainte. Căci corăbiile Chitimului (Ciprului) vor veni împotriva lui; și el va fi descurajat și se va întoarce".

     Iată momentul când puterea Occidentului (Chitim) începe să se introducă în această istorie a celor două monarhii (*).

     (*) Nu știu dacă are vreo relevanță, sau poate fi legat de evenimentele prezentate în profeție, dar, în urma unor dispute diplomatice dintre USA și Turcia (mai bine zis cu Erdogan), USA a început să evacueze baza militară de la Incirlik (Turcia) și să construiască o nouă bază militară, mult mai puternică, în Cipru. Teritoriul Turciei este delimitat în profeție ca făcând parte din imperiul nordului (nordul Israelului), n.t.

     Poporul lui Dumnezeu s-a aflat permanent între monarhia din nord și cea din sud, așa cum Țara Sfântă a fost, cu câțiva ani în urmă (*), un obiect de dispută dintre Mehmet-Ali și Sultan (**).

     (*)  Acestea au fost scrise în 1850

     

     (**) Mehmet-Ali și Sultanul au fost conducătorii Egiptului, respectiv Turciei, n.t. 

     Dar la ultima expediție despre care este vorba aici, corăbiile Chitimului intră în scenă. Nu mai este vorba doar de cei doi împărați orientali, ci corăbiile occidentului, de cealaltă parte a Mediteranei, fie că este vorba de Grecia sau Italia, intervin. 

     Apoi întâlnim aici pe "cei care au părăsit legământul sfânt", adică, pe de-o parte iudeii recunoscuți ca obiecte ale legământului lui Dumnezeu și cei care au părăsit acest legământ ; pe de altă parte, cei din occident, din nordul Mediteranei care s-au implicat în dispută. Aceste elemente noi schimbă complet scena. Apoi, la versetul 31, îl avem înaintea noastră pe ultimul dintre acești împărați, adică împărații nordului : "Și oștiri (lit. "brațe") vor sta de partea lui".

     Aceste cuvinte pot fi folosite în două sensuri : Locotenentul unui împărat, cineva care îi ia locul de comandant, sau cineva care îi succede în regență. "Și oștiri vor sta... și (ele) vor profana locașul sfânt, cetățuia, și vor înlătura jertfa neîncetată și vor așeza urâciunea care pustiește" (v. 31).

     Acest pasaj, nu mă îndoiesc, se referă la faptele lui Antioh Epifanul, la întoarcerea sa din Egipt, când corăbiile Chitimului  l-au oprit  din planurile sale, dar împrejurarea este de toată importanța, deși aceasta nu este aici decât o împlinire parțială care oferă imaginea prin anticipare a ceea ce se va întâmpla la sfârșit, pentru că actul în sine este cel care ne dă, atunci când va fi cu adevărat împlinit, data sfârșitului mâniei.

     Domnul Isus ne-a atras atenția în Matei 24, într-un mod special, asupra acestei date, dar făcând aluzie la versetul 11 din capitolul 12 al acestei profeții, unde calculul care servește drept dată pentru timpul binecuvântării, are aceste două circumstanțe ca punct de plecare : "Și, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desființată și se va ridica urâciunea pustiirii (sau "care pustiește"), vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile". 

     Pentru a reveni la versetul 31, din capitolul 11, referitor la "oștirile care vor sta", acest fapt s-a întâmplat istoric. Acestea (oștirile) sunt generalii lui Antioh Epifanul care au întinat sanctuarul. Nu spun că aceasta este împlinirea completă a profanării sanctuarului pe care Duhul o are în vedere. Domnul Isus ne spune El Însuși că această împlinire este încă viitoare (Matei 24:15). La mult timp după domnia acestui împărat, adică două sau trei secole după Antioh Epifanul, Isus a venit în lume și a vorbit El Însuși despre împlinirea acestui eveniment ca fiind încă viitoare.

     Avem încă o dovadă foarte clară a timpului în care aceste lucruri vor ajunge la deznodământul lor final. Această dovadă se găsește la începutul capitolului 12 al profetului nostru, la v. 1 : "Și va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o națiune, până în timpul acela". Ori, aceasta este tocmai ceea ce a spus Domnul Isus că se va întâmpla la sfârșit : "Căci atunci va fi necaz mare, așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată" (Matei 24:21). Atunci poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, ceea ce nu s-a întâmplat în timpul lui Isus, și nu este încă. Pe scurt, un eveniment asemănător cu cel pe care Domnul îl anunță, și despre care capitolul 11 ne vorbește, s-a întâmplat în timpul lui Antioh, în timp ce capitolul 12 menționează împlinirea sa finală. La aceasta din urmă face Domnul referire (Matei 24:15).

     Deși nu mă opresc asupra acestui aspect, este evident că trebuie să lăsăm deoparte aici orice întrebare cu privire la ce se va întâmpla printre creștini sau în creștinătate, pentru că ceea ce citim este spus foarte clar despre ceea ce trebuie să se întâmple cu poporul lui Daniel. Ori, noi nu suntem poporul lui Daniel, iar în ce privește împlinirea finală, zilele de la urmă nu au venit pentru iudei. După ce am vorbit despre oștiri, despre puteri care vin din partea împăratului nordului și care întinează sanctuarul și desființează jertfa neîncetată, profanarea (*) care a avut loc istoric în timpul lui Antioh Epifanul, dar care va avea o împlinire mult mai importantă în zilele din urmă, ceea ce va scoate în evidență faptul proeminent,  este urâciunea care cauzează pustiirea.

     (*) Apolonius a fost numele generalului trimis de către Antioh, la întoarcerea sa din Egipt, pentru a împlini această profanare.

     "Și pe cei care se poartă rău împotriva legământului îi va corupe prin lingușiri; dar cei din popor care Îl cunosc pe Dumnezeul lor vor fi tari și vor face lucruri mari" (v. 32).

     Observați acum starea poporului lui Dumnezeu, atunci când aceste nenorociri vor veni peste Ierusalim. Primul lucru, este că împăratul nordului, care va fi în acel timp în țara Canaan,  îi va face, prin lingușire, să păcătuiască pe cei care se comportă rău, față de legământ, adică pe iudeii care vor fi necredincioși speranțelor iudaice ; îi va împinge spre apostazie (*), căci aceasta este puterea cuvântului tradus prin a conduce la nelegiuire (corupe) : dar poporul care Îl cunoaște pe Dumnezeul său va fi tare și va face lucruri mari. Vedem aici credincioșii și necredincioșii și dezvoltarea binelui și răului. Mai este un lucru de observat : "Cei înțelepți din popor vor învăța pe mulți" (v. 33). Aceștia sunt maschilim, persoane instruite în gândurile lui Dumnezeu, o clasă cu totul separată. "Cei înțelepți vor înțelege" după cum este spus în cap. 12:10. Eu văd aici o rămășiță a iudeilor, nu doar cei care, în general, vor fi cruțați, ci persoane instruite în gândurile lui Dumnezeu, aceiași înțelepți menționați și în cap. 12:3. Aceeași rămășiță, remarcată în mod special în zilele din urmă, se găsește desemnată în Isaia 65 și 66, în afară de ceilalți care vor scăpa de judecata care va veni peste cei răi. Aceste persoane instruite din popor (v. 33) vor învăța pe mulți, sau le va da învățătură.

     (*) Sau îi va conduce spre apostazie ; să devină profani. Trec peste aceste împrejurări ale istoriei, deși o cred împlinită, deoarece cred că Duhul lui Dumnezeu le-a menționat pentru a scoate în evidență elementele stării iudeilor până la sfârșit, în ciuda parantezei imense pe care respingerea lui Mesia a introdus-o în istoria lor.

     "Ei vor cădea prin sabie și prin flacără, prin captivitate și prin jaf, multe zile" (v. 33). Aceasta este starea poporului (*) : "Și, când vor cădea, vor fi ajutați cu puțin ajutor; dar mulți se vor lipi de ei cu fățărnicie. Și dintre cei înțelepți vor cădea unii (prin sabie), ca să fie încercați și curățiți și albiți, până la timpul sfârșitului, căci acesta va fi totuși pentru un timp hotărât" (v. 34, 35). Încercarea credinței va fi printre ei, deoarece, ca iudei credincioși, s-ar fi putut spune : "Aceștia pot conta pe ajutorul lui Dumnezeu ; ei au încurajat pe alții să se încreadă în Domnul". Cu toate acestea, unii dintre ei vor cădea ; și atunci, dacă credința lor nu este tare, ceilalți vor spune : "Unde este Dumnezeul lor ?", ca în Psalmii 42 și 43, psalmi care exprimă, în limbajul Duhului lui Hristos, întristarea acestei rămășițe căreia vrăjmașii îi vor spune : "Unde este Dumnezeul tău ?". Ori, iată pe cei inteligenți, cei care și-au pus încrederea în Dumnezeu, căzând ca și ceilalți, necredincioșii vor spune: Dumnezeu nu intervine în favoarea lor. Deci, aceste cuvinte ne prezintă istoria poporului din timpul lui Antioh Epifanul până la zilele de la urmă. Această istorie este dată în termeni generali pentru a relua apoi firul detaliilor, atunci când împăratul nordului va fi din nou pe scenă, iar împrejurările vor fi împlinirea finală a ceea ce istoria lui Antioh a prezentat o imagine parțială.

     (*)  Cu excepția când vrem s-o aplică la maschilim. Dar nu cred că acesta pare să fie sensul, datorită v. 35.

     Poporul este lăsat, în tot acest timp, în general, să treacă prin aceste încercări, și să sufere consecința poziției sale.

   

 

                                   STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                        - IX -

     J. N. Darby

     9     Capitolul 9:20-27

     Iată acum răspunsul la mărturisirea  și la rugăciunea lui Daniel. Credincioșia lui Dumnezeu este în plină activitate, după cum a spus El copiilor lui Israel în Levitic, în Deuteronom și în rugăciunea lui Solomon. El le-a promis că atunci când vor fi duși în captivitate în mijlocul vrăjmașilor lor, dacă se vor îndrepta către Dumnezeu (nu dacă vor ține legea în literă, atunci nu mai puteau), dar dacă își vor îndrepta inima lor spre Dumnezeu, Domnul îi va aduce înapoi. Aici vedem aceeași credincioșie a lui Dumnezeu ca mai înainte. "Pe când vorbeam în rugăciune, bărbatul Gabriel, pe care îl văzusem în viziune mai înainte, zburând repede, s-a atins de mine cam în timpul jertfei de seară (jertfei de mâncare de seară)" (v. 21).

     El spune de două ori : "Pe când vorbeam în rugăciune". El nu terminase, că Gabriel a venit punând capăt rugăciunii sale prin profeția pe care i-a dat-o Dumnezeu.

     Nu este întotdeauna așa, ca să spun în treacăt ; Daniel a trebuit să postească și să se roage trei săptămâni, într-o altă ocazie când Dumnezeu a pus la încercare credința sa. Îngerul a trebuit să meargă să împlinească planul lui Dumnezeu înainte de a-l comunica ; Domnul a permis căpeteniei Persiei să împiedice realizarea acestui plan timp de trei săptămâni. Era vorba de o decizie care trebuia luată la curtea Persiei, iar cei care s-au opus intenției de a favoriza pe iudei s-au împotrivit în consiliile de guvernare. Când îngerul lui Dumnezeu a avut putere de sus în aceste consilii,  a venit și a spus. Lucrul acesta este foarte instructiv, pentru că Dumnezeu guvernează întotdeauna lumea. În timp ce tronul lui Dumnezeu era la Ierusalim, El guverna lumea imediat (nu doar pe Israel, ci lumea, după purtarea bună sau rea a lui Israel), în timp ce după aceea (chiar în această carte când Israel era alungat din țara sa), deși El nu a încetat niciodată să guverneze totul, Dumnezeu a acționat prin legăturile tainice ale providenței Sale, și nu prin acțiunea imediată a dreptului pozitiv al legii Sale din mijlocul poporului Său (*). 

     (*) Cartea Estera este un exemplu remarcabil al guvernării tainice a lui Dumnezeu, atunci când nu putea să-Și recunoască public poporul Său ; și de aceea Dumnezeu nu permite ca Numele Său să fie menționat în această carte ; dacă ar fi fost numit, ca să zicem așa, El nu ar fi îngăduit Esterei să fie soția lui Ahașveroș.

     Deși copilul lui Dumnezeu se poate încrede deplin în El, "toate firele de păr ale capului său fiind numărate", este frumos să vedem guvernarea lui Dumnezeu manifestată în mod deschis pe pământ. Este ceea ce se va întâmpla în mileniu, când guvernarea va fi imediată și directă, astfel că dreptatea lui Dumnezeu se va va manifesta înaintea oamenilor, în timp ce acum această guvernare are loc în mod tainic. Adesea, pentru noi aceasta este un labirint. Poziția noastră este diferită : Dumnezeu ne desăvârșește pentru cer, și nu manifestă în noi dreptatea Sa pe pământ. Este un lucru cu mult mai prețios să fim desăvârșiți pentru cer. Dumnezeu ne face să trecem prin tot felul de încercări, pentru că ceea ce vrea El de la noi este să fim pregătiți pentru acest domeniu. Un creștin poate fi uneori surprins că trebuie să sufere mereu pentru dreptate în mod individual, aceasta este întotdeauna situația sfinților. Dar aici, adică în cazul iudeilor, El răspunde imediat potrivit promisiunii Sale, chiar din momentul în care sfinții se întorc la El. El a promis că va răspunde la smerenia credinciosului, și răspunde lui Daniel.

     Cred că am remarcat deja că credința nu pierde niciodată din vedere că Ierusalimul este cetatea sfințeniei lui Dumnezeu, și că ochii Săi sunt îndreptați în permanență acolo ; chiar când israeliții s-au purtat cu răutate, și când Dumnezeu a fost forțat să-i abandoneze pentru moment, ea nu a încetat să fie, pentru credință, cetatea sfântă a lui Dumnezeu. Ea a încetat să fie sediul tronului Său aici jos, dar nu și cetatea lui Dumnezeu pentru credință. Găsim acest lucru în mod constant.

     "Gabriel... s-a atins de mine cam în timpul jertfei de seară" (v. 21). Această expresie ne face să înțelegem atmosfera iudaică pe care o respirăm aici. Nu mai era atunci nicio jertfă de seară, totul era complet terminat. Babilonienii au ars Ierusalimul, nu a mai rămas nimic ; dar nu contează, credința lui Daniel a rămas acolo. Era timpul jertfei de seară : mintea lui era ocupată permanent cu scenele iudaice.

     "Și m-a făcut să înțeleg și mi-a vorbit și a zis: Daniele, am ieșit acum ca să-ți dau înțelepciune și pricepere. La începutul cererilor tale a ieșit cuvântul și eu am venit să ți-l fac cunoscut, pentru că tu ești foarte mult iubit. De aceea înțelege cuvântul și pricepe viziunea! Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale sfinte"... (Remarcați că îngerul recunoaște credința lui Daniel cu privire la Ierusalim, dând în același timp profetului locul de reprezentant al poporului și al cetății. El îl numește poporul său și cetatea sa) "pentru a înceta fărădelegea și pentru a pune capăt păcatelor și pentru a ispăși nelegiuirea și pentru a aduce dreptatea eternă și pentru a pecetlui viziunea și profetul și pentru a unge pe Sfântul Sfinților" (v. 24).

     Iată de unde decurge dificultatea acestei profeții, dificultate care există pentru binele creștinilor. Ea a avut o împlinire în tot ceea ce a fost necesar pentru ca să-și aibă efectul și, în același timp, ea nu este împlinită deloc. Dacă nu se ia seama la acest lucru, este  imposibil de a înțelege lucrurile pe care ea ni le prezintă. Tot ceea ce era necesar din partea lui Dumnezeu, pentru ca lucrurile anunțate în versetul pe care tocmai l-am citit să aibă loc, a fost împlinit, și chiar prezentat poporului, dar nu s-a întâmplat nimic cu privire la împlinirea în sine ; firul împrejurărilor s-a întrerupt, și Biserica (poporul ceresc) a fost introdusă ca o paranteză în acest interval, până la momentul hotărât de Dumnezeu când firul va fi reînnodat cu poporul iudeu, când totul va fi copt pentru aceasta, fie prin apostazia creștinătății, fie prin starea poporului iudeu, în rău sau în bine.

     Să luăm, de exemplu, noul legământ : el va fi stabilit cu Israel și Iuda (Ier. 31:31-34). Lucrul nu s-a împlinit ; iudeii sunt împrăștiați în cele patru vânturi ale cerului. Ori, este necesar ca un legământ să fie stabilit prin sânge ; ei bine ! sângele noului legământ a fost vărsat, astfel că tot ceea ce era necesar pentru acest legământ a fost împlinit din partea lui Dumnezeu. Acum nu mai este nimic de împlinit pentru iudei, care nu L-au primit pe Mesia, nici personal, nici atunci la predicarea apostolilor. Omul nu a acceptat nimic. Și sfaturile lui Dumnezeu, cu privire la Biserică, au venit în intervalul, în care nu au nimic în comun cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru iudei.

     Când înțelegem aceasta, totul devine destul de ușor ; cel puțin dificultatea specială dispare complet, deoarece vedem că Dumnezeu a făcut totul. El a trimis pe Mesia, L-a prezenta lor, sângele legământului a fost vărsat, propițierea (*) a fost făcută. Dar dacă este vorba despre aceste lucruri ca eficiente în binecuvântări, pentru iudei, ca și pentru națiuni, nimic nu mai este de făcut ; și despre aceasta este vorba aici. Prin urmare, nu trebuie să luăm în considerare satisfacția oferită, în afara aplicării ei, ci eficacitatea sângelui legământului pentru națiunea iudaică ; ori, aceasta schimbă întreaga chestiune, deoarece trebuie să se ia în considerare dacă națiunea se află în circumstanțele care trebuie să preceadă timpul când i se va aplica acest sânge.

     (*) În Biblia franceză este "propiation", cuvânt pe care îl putem reda prin "propițiere" (acest cuvânt nu îl găsim în dicționarul limbii române), adică apropiere, a aduce aproape. Este actul înfăptuit de marele preot când se prezenta cu sânge (o dată pe an) înaintea lui Dumnezeu în Locul prea sfânt ce simboliza sângele Domnului Isus vărsat înaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice, favorabil" pe Dumnezeu ca să-Și îndrepte (în har) fața spre oameni. Dacă Dumnezeu accepta sângele, atunci marele preot ieșea afară la popor și urma al doilea act, și anume "substituirea", prin punerea mâinilor pe capul țapului pentru Azazel, lucru ce simbolizează pocăința și mărturisirea păcatelor, Levitic 16. Deci, ispășirea (fr. "expiation") cuprinde două aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propițiere", și 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luând păcatele noastre, (ale celor care și-au pus (simbolic) "mâinile pe capul animalului", mărturisindu-și păcatele și crezând că El a murit pentru ei) și fiind alungat într-un loc pustiu și fără apă, adică în moarte. În 1 Ioan 2:2 ar trebui să citim "propițiere" în loc de "ispășire". Propițierea este (în folosul) pentru toți oamenii, dar iertarea păcatelor și mântuirea le au doar cei care se identifică cu Domnul Isus în moartea Lui, adică "substituire", Aceasta înseamnă de fapt ispășire, "propițiere" și "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)

     "Isus urma să moară pentru națiune; și nu numai pentru națiune, ci și ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți" (Ioan 11:52). Rezultatele nu au fost împlinite pentru națiune. Aici, în Daniel, ce trebuie să luăm în considerare ? Aplicarea acestui sânge la națiunea iudaică, și lucrul acesta trebuie avut în vedere în explicarea tuturor profețiilor. Este clar că moartea lui Mesia este, într-un anumit sens, împlinirea acestei profeții, propițierea făcută pentru nelegiuire. Dar despre ceea ce se spune aici este împlinit ? Nicidecum. Am spus aceste cuvinte ca prefață, vom examina care este rezultatul tuturor acestor lucruri pentru popor.

     "Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău" (v. 24). Nu este vorba nicidecum aici despre noi, creștinii, ci despre poporul lui Daniel și despre cetatea sfântă a lui Daniel. Cele șaptezeci de săptămâni nu se aplică decât lor. Pot exista în această profeție multe circumstanțe care ne privesc și pe noi, de exemplu Antihrist, pentru că și unii și alții, iudei și națiuni, au de-a face cu cel Rău, și chiar mai mult cu nimicirea lui Mesia ; dar scopul acestei profeții este "poporul tău și cetatea ta sfântă", adică iudeii și Ierusalimul. Puneți-le deoparte ca obiecte ale gândurilor lui Dumnezeu aici jos, iar profeția nu are aplicație, așa că nu avem de-a face aici cu creștinismul. Și iată de ce ; este foarte simplu : din moment ce nu am decât creștinismul în vedere, nu există nici iudei, nici națiuni, nu există nimic decât copiii lui Dumnezeu, chemați la o poziție cerească. Geneva are mai mult de-a face cu creștinismul decât Ierusalimul. Pentru creștin, Ierusalimul nu este un oraș mai sfânt decât oricare alt oraș. El poate avea asociații foarte interesante produse de împrejurări, dar el nu este nicidecum "cetatea noastră sfântă". Prin urmare, există șaptezeci de săptămâni hotărâte asupra poporului lui Daniel.

 

     Iată acum detaliile : "Ia aminte deci și înțelege: de la ieșirea cuvântului pentru așezarea din nou și pentru reconstruirea Ierusalimului până la Unsul (ebr. "Mesia"), Conducătorul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; strada și șanțul vor fi reconstruite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare" (v. 25). Iată ce este deja împlinit ; se găsesc detaliile în Ezra și Neemia.

     "Și, după cele șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi nimicit și nu va avea nimic" (v. 26). Aceasta, de asemenea, s-a întâmplat. Hristos, Conducătorul poporului iudeu, a venit și El a fost respins. Referitor la moștenirea Sa, cu privire la cetatea sfântă în special, ca Mesia, nu a avut nimic. El a fost nimicit ; nu a avut parte decât de scuipat pe față, și moarte ; în final, ca Fiu al lui David, nu a avut absolut nimic. Acum este la dreapta Tatălui Său, dar ca Împărat al iudeilor, nu a fost recunoscut. A intrat în Ierusalim ca Împărat, călare pe un măgăruș, și a fost respins.

     "Și poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea și sfântul locaș" (v. 26). Iată un alt personaj care nu este Mesia, căci se spune că el va veni, în timp ce Mesia a venit deja, potrivit acestei profeții, și a fost nimicit ; mai mult, nu poporul lui Hristos este cel care este nimicit (doar Mesia a fost nimicit, n.t.). Potrivit celor spuse : "Acesta este poporul unui conducător care va veni, care va distruge cetatea și sfântul locaș". Noi știm că aceasta s-a întâmplat, după cum a zis Caiafa : "Vor veni romanii și ne vor lua și locul și națiunea" (Ioan 11:48). Acesta nu este chiar conducătorul în persoană care va acționa astfel, ca și conducător al imperiului roman, al ultimei fiare, dar Ierusalimul este distrus, sanctuarul distrus de poporul al cărui conducător al imperiului roman va fi căpetenie. Acest lucru este, de asemenea, împlinit.

     "Și sfârșitul (ei) va fi cu un potop; și până la sfârșit va fi război: pustiirile hotărâte. Și el va întări un legământ cu cei mulți (din poporul Israel), o săptămână" (v. 26, 27). Dacă se spune legământ, s-ar putea presupune un anumit legământ existent, dar nu este vorba de așa ceva. El va întări un legământ, nu doar cu mulți, ci cu mulțimea, sau masa poporului. 

     După cum Hristos nu a fost urmat decât de o mică rămășiță, și că masa iudeilor L-a respins, conducătorul care va veni va stabili un legământ cu masa poporului. Va exista, fără îndoială, o rămășiță care va scăpa, dar legământul pe care acest conducător îl va întări va fi cu masa poporului.

     "O săptămână". Iată ultima săptămână care rămâne încă, căci am văzut deja Hristosul nimicit după cele șaizeci și nouă de săptămâni. Apoi vedem poporul conducătorului. Aceștia sunt romanii sub Titus : deși Biblia nu-l numește pe acest împărat, știm destul de bine că puterea romană era cea care a existat în acea vreme. Apoi avem pe acest conducător care vine și întărește un legământ, pentru o săptămână, care este a șaptezecea sau ultima. Trebuie să încetăm să mai socotim după ce Mesia a fost nimicit după cele șaizeci și nouă de săptămâni. După această perioadă avem un timp nedefinit, un timp pe care Dumnezeu nu-l ia în calcul. Dar rămâne însă să se împlinească a șaptezecea săptămână.

     "Și la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare" (v. 27). Aici îi vom regăsi pe iudeii restabiliți împreună cu jertfele și darurile lor de mâncare. "Conducătorul care va veni", stabilește un legământ cu iudeii timp de o săptămână. La jumătatea săptămânii, el își va schimba complet comportamentul și va face să înceteze toate rânduielile iudeilor ; el gândește, după cum este spus la capitolul 7:25, să schimbe timpurile hotărâte sau sărbătorile (sărbătorile legale) și legea ; ele sunt date în mâna sa, apoi va ștergea toate acestea. Acestea sunt faptele (*). 

     (*) În mod corect, în capitolul 24 din Matei și 13 din Marcu este luată în considerare doar a doua jumătate a acestei săptămâni, deoarece prima jumătate este un timp de mărturie și aparține la tabloul perioadei de început al durerilor, al mărturiei în general și a lucrărilor despre care este vorba înaintea versetului 14 din Matei 24.

     Noi, credincioșii, știm că Domnul Isus a făcut să înceteze jertfa iudaică pentru cei din popor care au crezut în El, după cum spusese și despre Ioan Botezătorul acelorași credincioși: "Și, dacă vreți să primiți, el este (pentru credință) Ilie care trebuie să vină" (Matei 11:14). În același fel, pentru credință, Hristos era Mesia, Fiul Omului pentru ucenicii Săi, văzuți ca și credincioși iudei. Cu toate acestea, El adaugă : Nu veți sfârși de străbătut cetățile lui Israel (toată țara lui Israel) până când va veni Fiul Omului (*). 

     (*) El presupune întotdeauna continuarea mărturiei lor (care va înceta, cel puțin la Ierusalim, atunci când urâciunea pustiirii se va așeza în locul sfânt) omițând întreaga perioadă creștină și mărturia creștină propriu zisă.

     Dacă unii interpreți vor ca Isus Însuși să lucreze în timpul primei jumătăți a celei de-a șaptezecea săptămână, și ca să fie primit de cei care au crezut în El, eu nu mă opun, numai că această primă jumătate de săptămână va fi pierdută pentru națiunea necredincioasă, care îl va primi pe Antihrist, care se va prezenta în același fel. Cu siguranță, Domnul a stabilit relații divine cu mica rămășiță a ucenicilor Săi, fie cei o sută douăzeci, fie poate cei cinci sute, iar rezultatul este că pentru lucrările ucenicilor, El nu vorbește despre a doua jumătate a ultimei săptămâni. La începutul acestei a doua jumătăți lucrările lor încetează. Cealaltă jumătate este pierdută în istoria generală a lucrărilor lor anterioare. Pentru iudei întreaga săptămână este încă viitoare, deoarece nu L-au primit nicidecum pe Hristos. Tot ceea ce poate fi spus cu privire la ei este că Mesia "a fost nimicit și nu a avut nimic". Oricare ar fi calculul acestei prime jumătăți de săptămână în legătură cu ucenicii, este spus aici : "până la Mesia, Conducătorul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni...Și, după cele șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi nimicit". Duhul Sfânt îl lasă în umbră (calculul), deoarece îl ia in considerare în legătură cu națiunea pentru care ultima săptămână este nulă, și acest fals conducător, adică Antihrist, este cel care reia firul relatării, ca și cum ar fi sfârșitul celei de-a șaizeci și noua săptămână. De atunci, după cum știm, poporul ceresc, Biserica, intră în scenă și a ocupat deja, în legătură cu pământul, o perioadă de mai mult de 1800 de ani (*).  Astfel locul este lăsat pentru credință, în timp ce istoria continuă să ne spună relatarea necredinței (comp. Isaia 61:1-3 ; Luca 4:19). Hristos, Conducătorul, nu a fost încă niciodată conducător, totuși a fost pentru credința ucenicilor Săi. O chestiune care trebuie luată în considerare de cei care examinează acest detaliu interesant al profeției este aceasta : S-a prezentat Domnul în mod oficial iudeilor ca Împărat sau Conducător, înainte de intrarea Sa în Ierusalim, potrivit cu Zaharia 9:9 ? Despre aceasta, știm, El a fost nimicit.

     (*) Timpul când a avut loc acest studiu, n.t.

     Prin urmare, a șaptezecea săptămână urmează să se împlinească încă sub Antihrist : în primul rând, cu aparențe frumoase, iudeii îl vor recunoaște drept conducătorul lor ; așa cum Isus a spus : "Dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi" (Ioan 5:43). Astfel, Antihristul se prezintă pe sine și iudeii îl primesc. În timpul primei jumătăți a săptămânii (*) lucrurile vor merge destul de bine, apoi Antihristul se va ridica împotriva lor, distrugându-le sistemul și înălțându-se împotriva lui Dumnezeu Însuși.

     (*) Veți găsi aceeași dată (trei ani și jumătate) repetată de mai multe ori. Astfel, în legătură cu urâciunea pustiirii, un timp, timpuri și jumătate de timp : Dan. 7:25. Daniel 12:11, adaugă treizeci de zile : În legătură cu fiara din Apocalipsa (13:5), patruzeci și două de luni.

     Ceea ce Isus a făcut din partea lui Dumnezeu, Antihristul va contraface după cuvântul citat mai sus : "Eu am venit în Numele Tatălui Meu și nu Mă primiți; dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi" (Ioan 5:43). Recunosc, deci, că, într-un anumit sens, pentru credință, această încetare a jertfei a avut loc, deoarece mica rămășiță care L-a înconjurat pe Domnul a recunoscut că Hristos era acolo, dar nu era la fel pentru națiune ; pentru ea, profeția nu se împlinise nicidecum, totul așteaptă încă venirea lui Antihrist. Astfel, în aplicația acestei profeții, întreaga săptămână este încă viitoare.

     Iată modul în care sunt judecați iudeii din Ierusalim în raport cu acest legământ încheiat cu Antihrist. "De aceea, ascultați cuvântul Domnului, oameni batjocoritori, conducători ai poporului acestuia care este în Ierusalim". "Și legământul vostru cu moartea va fi desființat și învoiala voastră cu Locuința morților nu va sta în picioare; când va trece urgia care copleșește, veți fi călcați de ea" (Isaia 28:14, 18). Acestea sunt amenințările cu privire la poziția morală în care se vor afla în acea zi.

     Acum veți vedea că această ultimă jumătate de săptămână este cea care ocupă permanent gândirea Duhului lui Dumnezeu, pentru timpurile cumplite de la sfârșit : de exemplu, referitor la pasajul pe care tocmai l-am văzut, unde este vorba despre cornul mic, care este conducătorul care va veni, în mâna căruia vor fi date vremurile și legea până la un timp și timpuri și o jumătate de timp ; aceasta este jumătatea de săptămână, adică trei ani și jumătate, sau a doua jumătate a ultimei săptămâni. Acesta este timpul când puterea este dată acestui corn mic (7:25). Știți că este același lucru în Apocalipsa 13:5 : "Și i s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari și hule; și i s-a dat autoritate ca să lucreze patruzeci și două de luni (1260)".

     Am spus că jertfa și darul de mâncare vor fi restabilite. Acum vă voi arăta că acest lucru este recunoscut în profeție, chiar dacă această restabilire este complet respinsă de Dumnezeu. Iată ceea ce este spus în ultimul capitol din Isaia, 66:1 : "Așa zice Domnul: Cerurile sunt tronul Meu, iar pământul, așternutul picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți construi? Și care este locul Meu de odihnă? Și toate aceste lucruri mâna Mea le-a făcut".

     Iată deci timpul restaurării, dar Dumnezeu nu mai poate să-l recunoască. "Dar spre aceasta Mă voi uita: spre cel smerit și zdrobit în duh și care tremură la cuvântul Meu" (Rămășița).

     Jertfele sunt aduse, dar ele sunt respinse. Citiți Isaia 66:3-6. În Daniel 11:31 jertfa neîncetată va fi îndepărtată.

     Daniel spune din nou la capitolul 12 : "Și, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desființată și se va ridica urâciunea pustiirii (sau "care pustiește"), vor fi o mie două sute nouăzeci de zile". Aici sunt treizeci de zile în plus. Acestea sunt o adăugire necesară pentru curățire ; dar până la pacea deplină va mai trebui 45 de zile în plus. Aceasta este întotdeauna acea jumătate de săptămână când Antihristul va fi acolo, când jertfa zilnică va fi desființată și urâciunea pustiirii va fi așezată în locul sfânt (comp. 8:1).

     La capitolul 24 din Matei găsim exact aceeași împrejurare. Domnul, după ce a vorbit despre războaie, despre zvonuri de războaie, ajunge la ceea ce este mai precis. El a vorbit până la versetul 14 destul de general. El a spus deja același lucru ca Daniel, și anume, că cetatea și templul vor fi demolate, că nu va rămâne piatră peste piatră, și că poporul va fi abandonat. Dar atunci când vorbește despre lucrarea ucenicilor Săi, El intră în istoria generală a ceea ce se va întâmpla. "Mulți se vor poticni, etc." În ceea ce privește pe ucenicii Săi ca martori ai adevărului, le dă sfaturi, și le spune : Înainte ca să vină sfârșitul : "această Evanghelie a Împărăției va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate națiunile".

     Iată ceea ce se va întâmpla, nu la un moment dat, în timpul celor șaptezeci de săptămâni, ci în general înaintea sfârșitului, numai după discursul și plecarea lui Isus. Apoi El zice : "Când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc sfânt (cine citește să înțeleagă)" (v. 15). Iată urâciunea așezată la Ierusalim ; atunci mărturia va înceta, iar voi, ucenicii, nu veți avea, zice El, decât să fugiți. Din acel moment, Ierusalimul va fi dat necazului care îl așteaptă.

     Există un lucru destul de important și interesant, care se raportează la această ultimă jumătate de săptămână. Îl găsim în capitolul 12 din Apocalipsa. Această dată a urâciunii are loc exact în momentul în care Satan este aruncat din cer.

     Femeia zboară în pustie, unde este hrănită trei ani și jumătate (v. 14). Aceasta corespunde cu același timp când Satan este aruncat din cer. "Și a fost un război în cer: Mihail și îngerii lui luptau cu balaurul". Citiți până la versetul 12 : Satan "știind că are puțin timp", adică timpul acestei jumătăți de săptămână, când urâciunea pustiirii este așezată în locul sfânt. Vom vedea aceasta mai în detaliu la capitolul 11.

     Mai este încă un lucru de remarcat. "Va face să înceteze jertfa și darul de mâncare; și pe aripa protectoare a urâciunilor va veni un pustiitor, până când nimicirea și ce este hotărât se vor vărsa asupra pustiitorului (sau "asupra celei pustiite", adică asupra Ierusalimului). Acesta este, cred, sensul adevărat al acestui pasaj.

     Cuvântul urâciune este întotdeauna, în Vechiul Testament, pur și simplu un idol. Un idol era pentru iudeu, ca pentru Dumnezeu, o urâciune. De exemplu : "urâciunea mobiților" era idolul moabiților. Solomon a pus urâciunea amoniților pe Muntele Măslinilor, adică, idolul amoniților, femeile l-au condus la aceste lucruri. Cuvântul aripă poartă întotdeauna ideea de protecție : "Te vei adăposti sub aripile Sale" (Ps. 91:4).

     "Din cauza protecției (aripa) urâciunilor" (9:27) ; adică, mi se pare, "din cauza protecției idolilor". Iudeii se vor refugia în idolatrie ca protecție ; aceasta este ceea ce pune vârf la nelegiuirea lor, și consecința, este pustiirea care cade asupra celei pustiite, până la sfârșitul acestor șaptezeci de săptămâni ; o pustiire care va crește tot mai mult ; caci aceasta nu este doar distrugerea cetății ; Antihristul înșală și poporul ; el, conducătorul care va veni, face legământ cu tot poporul, și îi ține în ghearele sale. Dumnezeu este dat complet deoparte, tăgăduit ; Antihristul se face pe sine Dumnezeu ; sanctuarul, dacă nu este distrus, este cel puțin profanat și degradat în orice fel (ultimul hal, n.t.). Urâciunea este pusă în locul sfânt, și iată introducerea idolatriei. În final, Antihristul se așază acolo ca Dumnezeu ; el nu recunoaște absolut nimic altceva decât pe el însuși, până când Dumnezeu nu-l mai poate suporta, și nici pe cei care se supun lui.

     Lucrul acesta nu este spus în capitolul de care ne ocupăm, ci este spus în Noul Testament și în alte locuri, precum la capitolul 7 din acest profet. Domnul a spus generației iudeilor : "Când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și nu găsește. Atunci spune: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit; și, venind, o găsește neocupată (goală), măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiesc acolo; și starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi cu generația aceasta rea" (Matei 12:43).

     Aceasta este istoria iudeilor ; nu spun că lucrul acesta nu se întâmplă și în altă parte. Ce era acest duh necurat ? era cu adevărat idolatrie. De la captivitatea Babilonului, nu a mai exista deloc idolatrie ; duhul necurat a ieșit, iar casa era goală, deși au fost tot felul de mărturisiri. La sfârșit, duhul idolatriei, care nu a găsit odihnă, va intra în casa lui. Și atunci, din cauza protecției acestor urâciuni, nimicirea va fi vărsată asupra celei pustiite.

     Comparați capitolele 10, 11, 12 din Daniel. În acest ultim capitol (12) avem eliberarea deplină ; și adaugă treizeci de zile, apoi patruzeci și cinci de zile la jumătatea de săptămână. Toți vor fi atunci fericiți și binecuvântați. Va fi nevoie de un anumit timp după Antihrist pentru a pune totul în ordine. Această profeție este în legătură cu sfârșitul capitolului 7 din Daniel și cu capitolele 13 și 17 din Apocalipsa. Vom aștepta citirea capitolului 11 din Daniel pentru a arăta legătura.   

 

                                    STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                      - VIII -

     J. N. Darby

     8     Capitolul 9

     Am văzut în cele două capitole precedente istoria generală a celor patru fiare, în special cea cornului mic care spunea lucruri mari și hule împotriva lui Dumnezeu, care era vrăjmașul sfinților, care reprezenta fiara romană, adică, care acționa după bunul său plac, potrivit cu puterea acestei fiare (capitolul 7). În capitolul 8 am găsit un nou corn mic care se ridică în mijlocul monarhiilor grecești, care la sfârșit se va ridica împotriva Prințului prinților și care va fi nimicit fără mână omenească. 

     Acum profetul își îndreaptă gândurile și inima spre un alt subiect decât cel în mijlocul căruia se afla, și anume, spre pustiirile Ierusalimului. Acesta este în mod special subiectul acestui capitol. Ori, iată ce l-a condus pe profet la aceasta. El era din cei care aveau aceste cuvinte în inimă : Până când, Doamne ? Aceasta este de fapt ceea ce semnalează în mod special credința, când judecățile apasă asupra poporului lui Dumnezeu, deoarece credința vede întotdeauna acest popor potrivit promisiunilor pe care Dumnezeu i le-a făcut. Toate privilegiile sale, bucuria binecuvântărilor sale, relațiile acestui popor cu Dumnezeu, consecințele binecuvântate ale acestor relații, așa cum este spus : "Să vezi binele Ierusalimului în toate zilele vieții tale" (Ps. 128:5), sunt un prilej de bucurie pentru cineva care a înțeles gândul lui Dumnezeu, în care credința acționează și a cărui inimă bate, ca să zicem așa, împreună cu a Sa.

     Dar când necazul apasă asupra acestui popor și când nu se mai bucură de toate privilegiile pe care credința recunoaște că-i aparțin, atunci, chiar această credință spune : "Până când, Doamne ? Pe de altă parte, ea nu poate fi mulțumită cu nenorocirea în care se află poporul, iar, pe de altă parte, ea știe foarte bine că este imposibil ca Dumnezeu să-l abandoneze. Ea zice : "Această stare de nenorocire trebuie să înceteze". Cei răi, este adevărat, nu sunt ridicați când cad, dar, în ce privește poporul lui Dumnezeu, trebuie în mod absolut ca el să fie ridicat. De aceea găsim, în Psalmi și Profeți, această expresie : Până când ? "Nu este nimeni printre noi care să știe până când ?" (Ps. 74:9), adică, nu este nimeni care să știe să conteze pe credincioșia lui Dumnezeu față de promisiunile Sale. Când se va întâmpla aceasta, când nu mai este credință care să spună : "Până când ?" atunci nenorocirea și pedeapsa apasă asupra poporului, atunci ne abandonăm răului, sau spunem : "În zadar... căci îi iubesc pe străini și voi merge după ei" (Ier. 2:25).

     Ori, această nevoie de credință este cea care acționează aici în Daniel. El avea această mângâiere că, atunci când Dumnezeu a rostit judecata captivității Babilonului asupra poporului său, a declarat și care va fi sfârșitul suferințelor lor. Ieremia a prezis că robia va ține șaptezeci de ani și că la capătul acestor ani Dumnezeu avea să judece Babilonul prin Cirus. La sfârșitul acestei perioade, Daniel, se interesează de poporul lui Dumnezeu, se preocupă de eliberarea Ierusalimului, de promisiunile care i-au fost făcute, precum și întregii națiuni, de eliberarea sa la sfârșitul celor șaptezeci de ani.

     Dar apoi, ceea ce însoțește întotdeauna credința, este că, dacă ea contează pe bunătatea lui Dumnezeu, dacă ea înțelege privilegiile poporului Său și suspină după momentul când se va bucura de toate aceste privilegii, ea recunoaște, de asemenea, păcatul care L-a forțat pe Dumnezeu să-i lipsească pentru un timp, de aceste privilegii. Credința nu se poate descuraja ca și cum Dumnezeu ar fi necredincios, ci ea recunoaște că greșeala este de partea poporului și că Dumnezeu este credincios în tot ceea ce a făcut. Aceasta este maniera în care începe acest capitol. Interesul pe care Daniel îl avea cu privire la binecuvântarea lui Israel, l-a determinat să cerceteze profeția lui Ieremia, și apoi și-a îndreptat fața către Domnul, pentru a-I cere să confirme binecuvântarea despre care vorbise prin Ieremia, adică, de a împlini eliberarea poporului din captivitate.

     Un alt lucru pe care îl vedem aici referitor la credință, și care, de altfel, a fost manifestat în mod perfect în Isus, este că credința se identifică complet cu necazul poporului lui Dumnezeu, și mai mult, cu toate păcatele acestui popor. Aceasta este ceea ce distinge duhul lui Hristos. El a mers mult mai departe, fiindcă a putut să facă ispășirea acestor păcate : dar privilegiul tuturor sfinților este de a se identifica, în măsura credinței lor, cu toate păcatele poporului lui Dumnezeu, cu tot ce a fost motivul pedepsei care apasă asupra lui. Credința poate fi slabă, dar este imposibil ca, având sentimentul binecuvântării care aparține poporului lui Dumnezeu și a gloriei lui Dumnezeu în poporul Său, să nu ia seama la această stare. Dar dacă ea ține cont de toate aceste lucruri, ea recunoaște, de asemenea, toate păcatele care au fost motivul judecații prin care poporul este lipsit de binecuvântări. Credința se identifică cu această stare și, suportând consecințele, realizează cauza. Căci credința identifică gloria lui Dumnezeu cu poporul Său, și ea însăși se identifică cu ambele. Starea acestui popor în raport cu Dumnezeu devine principiul care mișcă inima. Cu cât există mai multă credință, cu atât această credință, potrivit cu măsura înțelegerii sale, va ține cont de tot ceea ce a făcut poporul lui Dumnezeu împotriva Lui, va trece peste păcatele lor, le va recunoaște, se va identifica cu ele. Dacă credința nu face acest lucru, ea nu ar putea să aducă aceste păcate în mărturisire pentru ca ele să fie iertate. Duhul care este în noi, duhul profeției, ia în mod necesar cunoștință, din punct de vedere moral, de toată această stare. Ori, fie că nu mă îngrijorez de starea poporului, fie că, dacă mă îngrijorez, ar trebui să iau cunoștință de tot ce a cauzat această stare înaintea lui Dumnezeu, altfel totul ar rămâne imperfect. Așa a fost și cu marele preot, când mărturisea toate păcatele poporului peste țapul pentru Azazel.

     Sunt pe deplin conștient că poate exista imperfecțiune în actul mărturisirii, dar după principiile credinței, trebuie să existe o identificare, o mărturisire completă înaintea lui Dumnezeu. Dacă aș crede că am iertarea (vorbim în sensul îndepărtării pedepsei guvernamentale a lui Dumnezeu în timpul prezent), dacă aș crede că pedeapsa a fost îndepărtată, mărturisind o parte din păcate (le pot ignora pe celelalte), sau fără să simt gravitatea lor, este foarte clar că aceasta ar fi o batjocură față Dumnezeu în guvernarea Sa ; astfel încât este absolut necesar, dacă, de exemplu, vreau să sufăr împreună cu Hristos, pentru Biserica Sa, și dacă sunt condus de Duhul Său în dragoste față de cei ai Săi, ca să mă smeresc și ca să mărturisesc toate păcatele celor ai Săi. Ori, aceasta este tocmai ceea ce face Daniel aici.

     "În anul întâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din sămânța mezilor, care a împărățit peste împărăția caldeenilor, în anul întâi al împărăției lui, eu, Daniel, am înțeles din cărți că numărul anilor pentru care fusese cuvântul Domnului către profetul Ieremia, pentru împlinirea pustiirilor Ierusalimului era șaptezeci de ani. Și mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut prin rugăciune și cerere, cu post și sac și cenușă. Și m-am rugat Domnului Dumnezeului meu și mi-am făcut mărturisirea și am zis: Vai, Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșător, care păstrezi legământul și îndurarea către cei care Te iubesc și păzesc poruncile Tale..." (v. 1-4). Daniel aduce aminte de profeția lui Ieremia. Când am vorbit, mai înainte, de duhul profeției, nu m-am referit la o revelație făcută profetului, nu este vorba de un răspuns pe care să-L dea Dumnezeu unui profet când prezintă nevoile poporului Său. Daniel aici era profet, dar, în mărturisirea lui, nu este vorba nicidecum de o revelație specială făcută lui, de aceea Duhul lui Dumnezeu ne arată clar aici că el a înțeles din cărți. Era un credincios care a studiat profeția. Apoi, Dumnezeu îi răspunde cu o revelație precisă. Credința a lucrat în el, această credință cu totul simplă care se identifică cu interesele poporului lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce putem face și noi în totul ca Daniel, și anume, să înțelegem ceea ce Dumnezeu a spus deja cu privire la poporul Său. 

     Totul este revelat în Biblie. Există întrebări la care nu știm să răspundem, pentru că nu suntem suficient de spirituali, dar apelăm la învățătura lui Dumnezeu care este necesară atât pentru înțelegere cât și pentru revelarea gândurilor lui Dumnezeu. Este interesant de făcut această remarcă. Daniel a auzit din cărți că robia trebuia să dureze șaptezeci de ani. Este un om credincios, este duhul unui profet care se interesează de poporul lui Dumnezeu, și care caută prin inteligență spirituală care este dată celor care umblă cu Dumnezeu, care sunt gândurile și căile lui Dumnezeu, și care este numărul anilor despre care El a vorbit.

     Eu nu spun că noi avem aceeași credință, aceeași inteligență, dar suntem pe același teren. Daniel reprezintă aici rămășița credincioasă având inima plină de dorința ca harul lui Dumnezeu să fie peste poporul Său, și care studiază Cuvântul lui Dumnezeu în acest scop. Consecința este că Duhul îl face să-și îndrepte fața către Domnul, deoarece, oricare ar fi intențiile lui Dumnezeu, există întotdeauna în acțiunile guvernării Sale ceva care susține calea morală pe care Dumnezeu a trasat-o pentru poporul Său, sau principiile morale pe care Dumnezeu le-a dat. De aceea, acolo unde acționează acest duh al credinței nu sunt dobândite doar anumite cunoștințe. Putem avea capul plin de cunoștințe, de date, ceea ce este, fără îndoială, uneori prețios, dar atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează, ne îndreptăm fața către Domnul, facem cereri și mijlociri, adică, sufletul nostru este complet umilit înaintea lui Dumnezeu pentru că spune : "Iată unde ne aflăm". Este ceea ce s-a întâmplat lui Daniel : "Mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu".

     Daniel a fost luat captiv fiind încă copil, și el nu luase nicio parte la nelegiuirea lui Israel ; deci el nu putea fi acuzat de această stare, dar lucrul acesta nu schimba cu nimic sentimentele sale. Ne-am putea imagina un Hristos separat de poporul Său în ce privește interesele sale ? Lucrul acesta nu se poate. Duhul lui Hristos care este în noi de-o manieră mult mai puternică din punct de vedere moral decât în credincioșii din timpul lui Daniel nu este altceva decât Duhul lui Hristos în Hristos ; adică, principiul pe baza căruia acționează este același. Hristos a făcut, El singur, ceea ce nimeni altcineva nu ar fi putut face, o știm bine. Dar tendința, sentimentele, afecțiunile Duhului lui Hristos în noi nu pot fi altceva decât Duhul lui Hristos în Hristos. Ei bine ! dacă Hristos Se identifică cu tot ceea ce poporul a făcut de la început, și Daniel poate spune : "Noi am păcătuit", etc." (v. 5-7).

     Aceasta (starea de păcat, n.t.) nu avea de-a face cu Daniel ; lui nu-i vorbise niciun profet ; el a fost la Babilon toată viața sa, iar profeții nu au profețit la Babilon, ci el a profețit acolo, și în plus, chiar aceste păcate despre care vorbește în cererea sa, au fost înfăptuite înaintea captivității și erau cauza stării în care se găsea Daniel, suportând consecințele păcatelor altora, deși el nu participase deloc la aceste păcate. Cu toate acestea, el se afla sub judecata lui Dumnezeu : și îl vedem folosind acest limbaj în versetele 6 și 7 : "N-am ascultat de slujitorii Tăi, profeții, etc."

     A existat o solidaritate deplină între toți, bărbații lui Iuda, locuitorii Ierusalimului și a întregului Israel "în toate țările unde i-ai alungat din cauza necredincioșiei lor, cu care au fost necredincioși împotriva Ta" (v.7). "Doamne, a noastră este rușinea feței". Din nou vedem aici același lucru. Acești împărați nu mai existau, în afară de Ioiachim care mai putea fi încă în Babilon. Dar Daniel a văzut starea lor în ansamblu. Întreaga masă a lui Israel era cuprinsă de această rușine a feței ; aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.

     Dar există un alt lucru pe care Duhul lui Hristos îl recunoaște : "La Domnul Dumnezeul nostru sunt îndurări și iertări ; pentru că ne-am răzvrătit împotriva Lui" (v. 9). Acesta este unicul motiv ; dar Daniel avea o așa convingere despre bunătatea lui Dumnezeu încât a spus : În Dumnezeu nu se află doar dreptatea care pedepsește, ci, dacă noi am păcătuit, există o îndurare, după cum a spus David : "Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, căci este mare" (Ps. 25:11). Adică, nu mi se potrivește nimic altceva decât îndurarea ; eu nu am dreptate (ca umblare practică, n.t.), eu nu pot aduce jertfe precum iudeii, am nevoie să recurg la Tine, am nevoie de îndurare și iertare. Este ca o concluzie pe care o trage profetul : Există păcat ; ei bine ! trebuie să existe îndurare.

     Toți au încălcat legea ; nu se spune că : Șadrac, Meșac și Abed-Nego nu au făcut-o. Iosia a făcut unele lucruri bune, David era după inima lui Dumnezeu. Toate acestea sunt cuprinse în această idee : dacă poporul lui Dumnezeu nu se bucură de privilegiile sale, este pentru că el a păcătuit, și că păcatul este pedepsit. Pot exista lucruri care au întârziat judecata, dar odată ce judecata are loc, Duhul spune : toți au încălcat legea.

     Există o guvernare a detaliilor, după cum vedem în Ezechia unde pedeapsa a fost anunțată, apoi amânată. Veți merge la Babilon, dar acest rău nu se va întâmpla în zilele tale. Referitor la aceste detalii ale guvernării, vedeți și cazul lui Iosia ; el a căzut prin mâna lui Faraon-Neco, chiar dacă i-a fost spus (2 Împ. 22:20) : "Vei fi strâns în mormântul tău în pace", dar a fost luat dinaintea răului. Circumstanțele erau dureroase, căci pare că el ar fi trebuit să asculte de Faraon, dar în ce privește guvernarea lui Dumnezeu, pacea celui care are Duhul lui Hristos, este de a nu vedea răul care va cădea peste poporul său când mânia Sa se va aprinde împotriva lui. Iosia a fost pedepsit în mod individual, dar el nu a văzut ca Daniel tot ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim (2 Cr. 34:28). "Piere cel drept și nimeni nu ia aminte (lit. "nu pune la inimă"); și oamenii evlavioși sunt luați și nimeni nu înțelege că cel drept este luat dinaintea răului" (Isaia 57:1). 

     "Și tot Israelul a călcat legea Ta". "Cu toate acestea, noi n-am căutat fața Domnului Dumnezeului nostru, ca să ne întoarcem de la nelegiuirile noastre și să înțelegem adevărul Tău", adică : nu doar că am încălcat legea, dar când a venit pedeapsa, a venit tot acest rău, noi nu am căutat fața Domnului ca să ne întoarcem de la nelegiuirile noastre. Iată măsura deplină a păcatului : insensibilitate în fața consecințelor. "Și Domnul a vegheat asupra răului și l-a adus peste noi" (v. 14), așa cum El a vegheat asupra binelui pentru a ne binecuvânta. Este ceva îngrozitor când guvernarea lui Dumnezeu veghează asupra răului pentru a-l face să vină asupra poporului Său ! "Căci judecata lui Dumnezeu începe de la casa Sa" (1 Pet. 4:17). 

     "Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, care ai scos pe poporul Tău din țara Egiptului cu mână tare și Ți-ai făcut un Nume, ca în ziua aceasta: noi am păcătuit, noi am făcut rău" (v. 15), exact ceea ce a zis Moise. Daniel adaugă : "Doamne, după toate dreptățile Tale, să se întoarcă, Te rog, mânia Ta și furia Ta de la cetatea Ta, Ierusalim, muntele Tău cel sfânt" (v. 16).

     Este mișcător de examinat cuvintele lui Daniel. El a simțit profund că păcatul poporului a fost cel care a făcut să vină tot acest rău. Cu toate acestea, el zice : Este vorba despre Numele Tău. El nu zice de numele poporului. El a simțit destul de bine nenorocirea și păcatul poporului, s-a umilit, dar s-a sprijinit pe acest punct important că aceasta este cetatea lui Dumnezeu, și zice : "Să se întoarcă, Te rog, mânia Ta și furia Ta de la cetatea Ta, Ierusalim (această cetate aleasă de Dumnezeu), muntele Tău cel sfânt; căci pentru păcatele noastre și pentru nelegiuirile părinților noștri, Ierusalimul și poporul Tău au ajuns o batjocură pentru toți cei din jurul nostru" (v. 16). Mărturisindu-le, el nu suporta gândul ca cetatea lui Dumnezeu să fie pustiită, dar, aceste păcate fiind cauza, trebuia ca Dumnezeu să ierte păcatele pentru ca El să poată remedia pustiirea cetății. Ea purta numele lui Dumnezeu și, în ochii lui Daniel, poporul Său era, ca să zicem așa, Numele lui Dumnezeu pe pământ; după cum este spus în Psalmul 24:6 : "A celor care caută fața ta, Iacove".

     Iată deci pledoaria lui Daniel ; el mărturisește toate păcatele întregului Israel ; și atunci : din cauza păcatelor noastre, cetatea Ta sfântă, Ierusalimul, și poporul Tău sunt de batjocură pentru toți cei din jurul nostru (v. 16) ; trebuie deci ca Tu să Te trezești, ca Tu să Te manifești. "Căci noi nu aducem rugăciunile noastre înaintea Ta pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări" (v. 18). "Doamne, ascultă! Doamne, iartă! Doamne, auzi și lucrează; nu întârzia, pentru Tine, Dumnezeul meu, căci cetatea Ta și poporul Tău se numesc după Numele Tău" (v. 19). Tu Însuți ești motivul. Credința care a simțit păcatele poporului datorită gloriei lui Dumnezeu care s-a identificat cu acest popor, poate pretinde eliberarea de rezultatele acestor păcate, pentru că această glorie o cere, Dumnezeu fiind identificat cu ei în bunătate. Și credința poate pretinde această eliberare, pentru că această glorie este cea care alimentează și preocupă credința, și care chiar a făcut să se simtă păcatele. Dar dacă Dumnezeu vrea să acționeze pentru Numele Său, trebuie ca El să elibereze Ierusalimul. Căci în lumea întreagă doar Ierusalimul era cel care purta numele lui Dumnezeu.

     Dacă același Duh ne animă, trebuie să spune și noi : Pentru păcatele Bisericii suntem întristați  și suntem de batjocură pentru întreaga lume. Putem conta și noi pe bunătatea lui Dumnezeu. 

     Acum, eu am ceva de adăugat referitor la poziția pe care o ia Daniel din punct de vedere profetic ; ceea ce m-a frapat citind acest capitol, este că el nu ia deloc poziția în care l-ar fi pus promisiunile făcute lui Avraam. Binecuvântarea deplină a iudeilor va fi bazată pe un alt adevăr decât cel amintit aici.

     Binecuvântările iudeilor, așa cum le sunt asigurate ele în viitor, sunt bazate pe promisiunile făcute lui Avraam, lui Isaac și Iacov, necondiționat. Aici nu este vorba despre aceste promisiuni. La drept vorbind, Israel nu a avut niciodată țara sub lege ; țara a fost dată conform promisiunilor făcute în favoarea poporului lui Moise, în timpul mijlocirii acestuia din urmă la Sinai. Țara nu a fost deținută niciodată pe principiul ascultării față de lege, pentru că, imediat după ce ea a fost dată, israeliții au adus jertfe vițelului de aur. Nici nu a mai fost deținută potrivit promisiunilor făcute lui Avraam necondiționat, deoarece poporul s-a plasat sub condiția ascultării pentru a se bucura de ea potrivit legământului de la Sinai. Mai mult, nu s-au bucurat niciodată de țară în calitate de popor al lui Mesia. Pentru a se bucura de țară potrivit promisiunilor, trebuie ca Israel să se bucure de ea potrivit noului legământ. Ori, până acum, nici Mesia, nici noul legământ nu i-au introdus pe iudei în această țară.

     Noul legământ nu a fost stabilit încă cu acest popor. Promisiunile nu au putut fi împlinite, deoarece Hristos este adevărata sămânță a lui Avraam. Iudeii au fost lepădați, iar împlinirea (promisiunilor, n.t.) nu a avut loc. Acestea sunt cele două mari elemente ale binecuvântărilor lui Israel : Mesia și noul legământ. Israel nu s-a bucurat de efectul promisiunii nici după unul, nici după altul. 

     Faptul este că, după idolatria vițelului de aur, Dumnezeu a plasat pe poporul Său Israel (vedeți Exod 32-34) sub o guvernare bazată jumătate pe lege, jumătate pe har ; adică, atunci când Moise a urcat pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a revelat Numele Său, ca Dumnezeul binevoitor și milos, încet la mânie și bogat în îndurare și adevăr : iată harul ; dar în același timp El a dat legea cu cele zece porunci lui Moise pentru popor, plasându-i astfel sub condiția ascultării. Iată în ce stare se găsea Israel după ce Moise a urcat pentru a doua oară pe munte, unde a petrecut patruzeci de zile. Deși el a mărturisit păcatele lui Israel și, prin mijlocirea sa, a obținut iertarea poporului prin har, totuși, Dumnezeu îl pune pe acesta din urmă sub ascultarea legii.

     În toate acestea nu era chestiunea Ierusalimului, ci doar marile principii, bazele relațiilor lui Dumnezeu cu poporul Său. Mai târziu (Lev. 26), vom vedea amenințările făcute poporului cu privire la purtarea lor. Acesta este un capitol lung, unde le promite binecuvântări în cazul ascultării, unde le spune chiar : Îmi voi pune cortul Meu în mijlocul vostru, și le promite orice binecuvântare pământească (v. 1-13). "Dar dacă nu Mă veți asculta...", apoi îi amenință cu judecățile Sale repetate și, în final, îi alungă din țara lor (v. 14-39). Și aceasta este tocmai ceea ce li s-a întâmplat prin robia Babilonului (comp. 2 Cr. 36:21 cu Lev. 26:34), "când țara se va bucura de sabatele ei" în timpul pustiirii Ierusalimului.

     La fiecare șapte ani aveau un an sabatic, dar poporul nu avea suficientă credință în Dumnezeu ca să-l țină, și consecința faptului că nu L-au recunoscut pe Dumnezeu în ținerea anului sabatic, este că Dumnezeu a zis (Lev. 26:34, 35) : "Atunci țara se va bucura de sabatele ei". "Va avea odihna cu care nu s-a odihnit în sabatele voastre, când locuiați în ea". Aceasta este ceea ce s-a întâmplat prin captivitate. Apoi le este făcută promisiunea că, dacă își mărturisesc nelegiuirea, Dumnezeu Își va aduce aminte de ei și-i va aduce înapoi.

     Același principiu este prezentat în Deuteronom 28:29. Vedem acolo binecuvântările, blestemele, și apoi (cap. 30) promisiunile, adică har pentru cei care se pocăiesc în țara unde au fost duși captivi.

     A fost deci ceva special în cazul lui Daniel. Era cazul prevăzut în aceste amenințări. Aș vrea să vă atrag din nou atenția asupra 1 Împ. 9, pentru că atunci Dumnezeu face să se vadă, în special în răspunsul dat lui Solomon, ceea ce va face în cazul necredincioșiei familiei sale, și identifică Numele Său cu cetatea Ierusalim și în mod special cu templul (1 Împ. 8:29). În rugăciunea lui, Solomon nu cere împlinirea promisiunilor făcute lui Avraam, ci doar cele care au fost făcute lui Moise, cele care puneau poporul sub condiția ascultării în țara lor (1 Împ. 8:53). Ei bine ! aceasta este rugăciunea la care răspunde Dumnezeu în capitolul 9 din Daniel. 

     Am văzut ce a spus Moise. Solomon care dedică această casă lui Dumnezeu, cere ca Dumnezeu s-o recunoască totdeauna, după principiile guvernării Sale revelate lui Moise. Acum Ieremia ne-a arătat că, timp de șaptezeci de ani, această pedeapsă specială va apăsa peste ei, iar Daniel amintește toate acestea ; el nu merge până la promisiunile făcute lui Avraam, ci la cuvintele lui Solomon și ale lui Moise, și nu mai multe decât acestea (Dan. 9:11). "Și s-au vărsat peste noi blestemul și jurământul care este scris în legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva Lui".

     Versetul 16. "Să se întoarcă, Te rog, mânia Ta și furia Ta de la cetatea Ta, Ierusalim, muntele Tău cel sfânt". Căci, într-adevăr, Dumnezeu a ales Ierusalimul. Pentru moment nu voi intra în răspunsul lui Dumnezeu. Voi spune totuși că el explică tot ceea ce trebuie să se întâmple față de Ierusalim ; dar, profitând de ocazia oferită de întoarcerea din captivitatea Babilonului, Dumnezeu merge mult mai departe și anunță ceea ce se va întâmpla până la sfârșit cu privire la pustiirea Ierusalimului. El o face, ca să zicem așa, din punct de vedere mozaic, nu revelând starea și binecuvântările finale ale Ierusalimului, ci oferind răspunsul Său cu privire la judecățile care au căzut asupra Cetății Sfinte, deoarece a încălcat legea lui Moise, și că ea a fost supusă judecății cu care Moise o amenințase.

     Referitor la această alegere a Ierusalimului, vă voi arăta numai două sau trei pasaje : Psalmul 78:68 ; 87 și 132. Acesta din urmă ne arată că în primul rând trebuie să găsim chivotul în câmp (v. 6), să-l aducem înapoi și să-i dăm un loc de odihnă. Aceasta era deja harul acționând prin împărăție, imaginea unei eliberări mai bune, dar istoric vorbind familia lui David este pusă, de asemenea, sub condiții. "Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și mărturiile Mele, etc." În același timp, referitor la Ierusalim, este anunțat principiul imuabil al alegerii. "Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui; și a zis: Aceasta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, căci l-am dorit".

     Și fiindcă suntem la acest psalm, vă voi face să remarcați în trecere ceva foarte izbitor despre bunătatea lui Dumnezeu. Dacă veți compara versetele care se găsesc în acest psalm, veți vedea cum Dumnezeu depășește cu mult dincolo de ceea ce I se cere. David era interesat de gloria lui Dumnezeu. El zice (v. 9) : "Preoții Tăi să se îmbrace cu dreptate și sfinții Tăi să cânte de bucurie". În răspuns (v. 16) este spus : "Îi voi îmbrăca pe preoții săi cu mântuire; și sfinții săi vor izbucni în cântări de bucurie". El a zis (v. 8) : "Ridică-Te, Doamne, la odihna Ta, Tu și chivotul puterii Tale" ; și răspunsul este : "Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui; și a zis: Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit. Voi binecuvânta din belșug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi" (v. 13-15). El a cerut : "Pentru David, slujitorul Tău, nu întoarce fața de la unsul Tău" (v. 10). Dumnezeu răspunde : "Cununa lui va înflori (sau "va străluci"). Adică, la fiecare din cererile sale, răspunsul depășește cu mult în binecuvântări ceea ce inima credinciosului a dorit să ceară.

     Există încă un pasaj în Zaharia, referitor la bucuria specială pe care Hristos o va simți pentru Ierusalim, în zilele de la urmă. "Și multe națiuni se vor alipi de Domnul în ziua aceea. Și Îmi vor fi un popor; și Eu voi locui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul oștirilor m-a trimis la tine. Și Domnul va moșteni pe Iuda ca partea Lui de moștenire în țara sfântă și din nou va alege Ierusalimul" (Zah. 2:11, 12).

     Veți vedea, la versetul 12, ceea ce diferențiază binecuvântările care urmează față de toate lucrurile dureroase și umilitoare pe care le examinăm în Daniel. Numai că, despre ceea ce este vorba aici în Zaharia va fi după glorie (v. 8) ; adică după perioada cuprinsă în profeția lui Daniel. Găsim același lucru la capitolul 12:2 : "Voi face Ierusalimul un potir de amețire pentru toate popoarele de jur-împrejur". El este o cetate aleasă, după cum Israel este un popor ales și, așa cum Biserica este o mireasă aleasă.

     Daniel ne prezintă aici în mod special circumstanțele care se vor realiza în Israel, în legătură cu promisiunile făcute de Moise, că ei vor fi aduși înapoi din robia Babilonului. Duhul Sfânt prinde acest gând pentru a conduce istoria poporului sau mai degrabă a Ierusalimului (introducând circumstanțe capitale ale primei veniri a lui Isus), doar până la punctul în care începe binecuvântarea, și nu pentru a revela toate binecuvântările pe care vi le-am indicat. Dar punctul esențial este duhul în care Daniel se identifică cu poporul lui Dumnezeu, mărturisind toate păcatele lor, ca ale lui însuși, înaintea lui Dumnezeu.