STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL
- IX -
J. N. Darby
9 Capitolul 9:20-27
Iată acum răspunsul la mărturisirea și la rugăciunea lui Daniel. Credincioșia lui Dumnezeu este în plină activitate, după cum a spus El copiilor lui Israel în Levitic, în Deuteronom și în rugăciunea lui Solomon. El le-a promis că atunci când vor fi duși în captivitate în mijlocul vrăjmașilor lor, dacă se vor îndrepta către Dumnezeu (nu dacă vor ține legea în literă, atunci nu mai puteau), dar dacă își vor îndrepta inima lor spre Dumnezeu, Domnul îi va aduce înapoi. Aici vedem aceeași credincioșie a lui Dumnezeu ca mai înainte. "Pe când vorbeam în rugăciune, bărbatul Gabriel, pe care îl văzusem în viziune mai înainte, zburând repede, s-a atins de mine cam în timpul jertfei de seară (jertfei de mâncare de seară)" (v. 21).
El spune de două ori : "Pe când vorbeam în rugăciune". El nu terminase, că Gabriel a venit punând capăt rugăciunii sale prin profeția pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Nu este întotdeauna așa, ca să spun în treacăt ; Daniel a trebuit să postească și să se roage trei săptămâni, într-o altă ocazie când Dumnezeu a pus la încercare credința sa. Îngerul a trebuit să meargă să împlinească planul lui Dumnezeu înainte de a-l comunica ; Domnul a permis căpeteniei Persiei să împiedice realizarea acestui plan timp de trei săptămâni. Era vorba de o decizie care trebuia luată la curtea Persiei, iar cei care s-au opus intenției de a favoriza pe iudei s-au împotrivit în consiliile de guvernare. Când îngerul lui Dumnezeu a avut putere de sus în aceste consilii, a venit și a spus. Lucrul acesta este foarte instructiv, pentru că Dumnezeu guvernează întotdeauna lumea. În timp ce tronul lui Dumnezeu era la Ierusalim, El guverna lumea imediat (nu doar pe Israel, ci lumea, după purtarea bună sau rea a lui Israel), în timp ce după aceea (chiar în această carte când Israel era alungat din țara sa), deși El nu a încetat niciodată să guverneze totul, Dumnezeu a acționat prin legăturile tainice ale providenței Sale, și nu prin acțiunea imediată a dreptului pozitiv al legii Sale din mijlocul poporului Său (*).
(*) Cartea Estera este un exemplu remarcabil al guvernării tainice a lui Dumnezeu, atunci când nu putea să-Și recunoască public poporul Său ; și de aceea Dumnezeu nu permite ca Numele Său să fie menționat în această carte ; dacă ar fi fost numit, ca să zicem așa, El nu ar fi îngăduit Esterei să fie soția lui Ahașveroș.
Deși copilul lui Dumnezeu se poate încrede deplin în El, "toate firele de păr ale capului său fiind numărate", este frumos să vedem guvernarea lui Dumnezeu manifestată în mod deschis pe pământ. Este ceea ce se va întâmpla în mileniu, când guvernarea va fi imediată și directă, astfel că dreptatea lui Dumnezeu se va va manifesta înaintea oamenilor, în timp ce acum această guvernare are loc în mod tainic. Adesea, pentru noi aceasta este un labirint. Poziția noastră este diferită : Dumnezeu ne desăvârșește pentru cer, și nu manifestă în noi dreptatea Sa pe pământ. Este un lucru cu mult mai prețios să fim desăvârșiți pentru cer. Dumnezeu ne face să trecem prin tot felul de încercări, pentru că ceea ce vrea El de la noi este să fim pregătiți pentru acest domeniu. Un creștin poate fi uneori surprins că trebuie să sufere mereu pentru dreptate în mod individual, aceasta este întotdeauna situația sfinților. Dar aici, adică în cazul iudeilor, El răspunde imediat potrivit promisiunii Sale, chiar din momentul în care sfinții se întorc la El. El a promis că va răspunde la smerenia credinciosului, și răspunde lui Daniel.
Cred că am remarcat deja că credința nu pierde niciodată din vedere că Ierusalimul este cetatea sfințeniei lui Dumnezeu, și că ochii Săi sunt îndreptați în permanență acolo ; chiar când israeliții s-au purtat cu răutate, și când Dumnezeu a fost forțat să-i abandoneze pentru moment, ea nu a încetat să fie, pentru credință, cetatea sfântă a lui Dumnezeu. Ea a încetat să fie sediul tronului Său aici jos, dar nu și cetatea lui Dumnezeu pentru credință. Găsim acest lucru în mod constant.
"Gabriel... s-a atins de mine cam în timpul jertfei de seară" (v. 21). Această expresie ne face să înțelegem atmosfera iudaică pe care o respirăm aici. Nu mai era atunci nicio jertfă de seară, totul era complet terminat. Babilonienii au ars Ierusalimul, nu a mai rămas nimic ; dar nu contează, credința lui Daniel a rămas acolo. Era timpul jertfei de seară : mintea lui era ocupată permanent cu scenele iudaice.
"Și m-a făcut să înțeleg și mi-a vorbit și a zis: Daniele, am ieșit acum ca să-ți dau înțelepciune și pricepere. La începutul cererilor tale a ieșit cuvântul și eu am venit să ți-l fac cunoscut, pentru că tu ești foarte mult iubit. De aceea înțelege cuvântul și pricepe viziunea! Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale sfinte"... (Remarcați că îngerul recunoaște credința lui Daniel cu privire la Ierusalim, dând în același timp profetului locul de reprezentant al poporului și al cetății. El îl numește poporul său și cetatea sa) "pentru a înceta fărădelegea și pentru a pune capăt păcatelor și pentru a ispăși nelegiuirea și pentru a aduce dreptatea eternă și pentru a pecetlui viziunea și profetul și pentru a unge pe Sfântul Sfinților" (v. 24).
Iată de unde decurge dificultatea acestei profeții, dificultate care există pentru binele creștinilor. Ea a avut o împlinire în tot ceea ce a fost necesar pentru ca să-și aibă efectul și, în același timp, ea nu este împlinită deloc. Dacă nu se ia seama la acest lucru, este imposibil de a înțelege lucrurile pe care ea ni le prezintă. Tot ceea ce era necesar din partea lui Dumnezeu, pentru ca lucrurile anunțate în versetul pe care tocmai l-am citit să aibă loc, a fost împlinit, și chiar prezentat poporului, dar nu s-a întâmplat nimic cu privire la împlinirea în sine ; firul împrejurărilor s-a întrerupt, și Biserica (poporul ceresc) a fost introdusă ca o paranteză în acest interval, până la momentul hotărât de Dumnezeu când firul va fi reînnodat cu poporul iudeu, când totul va fi copt pentru aceasta, fie prin apostazia creștinătății, fie prin starea poporului iudeu, în rău sau în bine.
Să luăm, de exemplu, noul legământ : el va fi stabilit cu Israel și Iuda (Ier. 31:31-34). Lucrul nu s-a împlinit ; iudeii sunt împrăștiați în cele patru vânturi ale cerului. Ori, este necesar ca un legământ să fie stabilit prin sânge ; ei bine ! sângele noului legământ a fost vărsat, astfel că tot ceea ce era necesar pentru acest legământ a fost împlinit din partea lui Dumnezeu. Acum nu mai este nimic de împlinit pentru iudei, care nu L-au primit pe Mesia, nici personal, nici atunci la predicarea apostolilor. Omul nu a acceptat nimic. Și sfaturile lui Dumnezeu, cu privire la Biserică, au venit în intervalul, în care nu au nimic în comun cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru iudei.
Când înțelegem aceasta, totul devine destul de ușor ; cel puțin dificultatea specială dispare complet, deoarece vedem că Dumnezeu a făcut totul. El a trimis pe Mesia, L-a prezenta lor, sângele legământului a fost vărsat, propițierea (*) a fost făcută. Dar dacă este vorba despre aceste lucruri ca eficiente în binecuvântări, pentru iudei, ca și pentru națiuni, nimic nu mai este de făcut ; și despre aceasta este vorba aici. Prin urmare, nu trebuie să luăm în considerare satisfacția oferită, în afara aplicării ei, ci eficacitatea sângelui legământului pentru națiunea iudaică ; ori, aceasta schimbă întreaga chestiune, deoarece trebuie să se ia în considerare dacă națiunea se află în circumstanțele care trebuie să preceadă timpul când i se va aplica acest sânge.
(*) În Biblia franceză este "propiation", cuvânt pe care îl putem reda prin "propițiere" (acest cuvânt nu îl găsim în dicționarul limbii române), adică apropiere, a aduce aproape. Este actul înfăptuit de marele preot când se prezenta cu sânge (o dată pe an) înaintea lui Dumnezeu în Locul prea sfânt ce simboliza sângele Domnului Isus vărsat înaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice, favorabil" pe Dumnezeu ca să-Și îndrepte (în har) fața spre oameni. Dacă Dumnezeu accepta sângele, atunci marele preot ieșea afară la popor și urma al doilea act, și anume "substituirea", prin punerea mâinilor pe capul țapului pentru Azazel, lucru ce simbolizează pocăința și mărturisirea păcatelor, Levitic 16. Deci, ispășirea (fr. "expiation") cuprinde două aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propițiere", și 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luând păcatele noastre, (ale celor care și-au pus (simbolic) "mâinile pe capul animalului", mărturisindu-și păcatele și crezând că El a murit pentru ei) și fiind alungat într-un loc pustiu și fără apă, adică în moarte. În 1 Ioan 2:2 ar trebui să citim "propițiere" în loc de "ispășire". Propițierea este (în folosul) pentru toți oamenii, dar iertarea păcatelor și mântuirea le au doar cei care se identifică cu Domnul Isus în moartea Lui, adică "substituire", Aceasta înseamnă de fapt ispășire, "propițiere" și "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)
"Isus urma să moară pentru națiune; și nu numai pentru națiune, ci și ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți" (Ioan 11:52). Rezultatele nu au fost împlinite pentru națiune. Aici, în Daniel, ce trebuie să luăm în considerare ? Aplicarea acestui sânge la națiunea iudaică, și lucrul acesta trebuie avut în vedere în explicarea tuturor profețiilor. Este clar că moartea lui Mesia este, într-un anumit sens, împlinirea acestei profeții, propițierea făcută pentru nelegiuire. Dar despre ceea ce se spune aici este împlinit ? Nicidecum. Am spus aceste cuvinte ca prefață, vom examina care este rezultatul tuturor acestor lucruri pentru popor.
"Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău" (v. 24). Nu este vorba nicidecum aici despre noi, creștinii, ci despre poporul lui Daniel și despre cetatea sfântă a lui Daniel. Cele șaptezeci de săptămâni nu se aplică decât lor. Pot exista în această profeție multe circumstanțe care ne privesc și pe noi, de exemplu Antihrist, pentru că și unii și alții, iudei și națiuni, au de-a face cu cel Rău, și chiar mai mult cu nimicirea lui Mesia ; dar scopul acestei profeții este "poporul tău și cetatea ta sfântă", adică iudeii și Ierusalimul. Puneți-le deoparte ca obiecte ale gândurilor lui Dumnezeu aici jos, iar profeția nu are aplicație, așa că nu avem de-a face aici cu creștinismul. Și iată de ce ; este foarte simplu : din moment ce nu am decât creștinismul în vedere, nu există nici iudei, nici națiuni, nu există nimic decât copiii lui Dumnezeu, chemați la o poziție cerească. Geneva are mai mult de-a face cu creștinismul decât Ierusalimul. Pentru creștin, Ierusalimul nu este un oraș mai sfânt decât oricare alt oraș. El poate avea asociații foarte interesante produse de împrejurări, dar el nu este nicidecum "cetatea noastră sfântă". Prin urmare, există șaptezeci de săptămâni hotărâte asupra poporului lui Daniel.
Iată acum detaliile : "Ia aminte deci și înțelege: de la ieșirea cuvântului pentru așezarea din nou și pentru reconstruirea Ierusalimului până la Unsul (ebr. "Mesia"), Conducătorul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; strada și șanțul vor fi reconstruite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare" (v. 25). Iată ce este deja împlinit ; se găsesc detaliile în Ezra și Neemia.
"Și, după cele șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi nimicit și nu va avea nimic" (v. 26). Aceasta, de asemenea, s-a întâmplat. Hristos, Conducătorul poporului iudeu, a venit și El a fost respins. Referitor la moștenirea Sa, cu privire la cetatea sfântă în special, ca Mesia, nu a avut nimic. El a fost nimicit ; nu a avut parte decât de scuipat pe față, și moarte ; în final, ca Fiu al lui David, nu a avut absolut nimic. Acum este la dreapta Tatălui Său, dar ca Împărat al iudeilor, nu a fost recunoscut. A intrat în Ierusalim ca Împărat, călare pe un măgăruș, și a fost respins.
"Și poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea și sfântul locaș" (v. 26). Iată un alt personaj care nu este Mesia, căci se spune că el va veni, în timp ce Mesia a venit deja, potrivit acestei profeții, și a fost nimicit ; mai mult, nu poporul lui Hristos este cel care este nimicit (doar Mesia a fost nimicit, n.t.). Potrivit celor spuse : "Acesta este poporul unui conducător care va veni, care va distruge cetatea și sfântul locaș". Noi știm că aceasta s-a întâmplat, după cum a zis Caiafa : "Vor veni romanii și ne vor lua și locul și națiunea" (Ioan 11:48). Acesta nu este chiar conducătorul în persoană care va acționa astfel, ca și conducător al imperiului roman, al ultimei fiare, dar Ierusalimul este distrus, sanctuarul distrus de poporul al cărui conducător al imperiului roman va fi căpetenie. Acest lucru este, de asemenea, împlinit.
"Și sfârșitul (ei) va fi cu un potop; și până la sfârșit va fi război: pustiirile hotărâte. Și el va întări un legământ cu cei mulți (din poporul Israel), o săptămână" (v. 26, 27). Dacă se spune legământ, s-ar putea presupune un anumit legământ existent, dar nu este vorba de așa ceva. El va întări un legământ, nu doar cu mulți, ci cu mulțimea, sau masa poporului.
După cum Hristos nu a fost urmat decât de o mică rămășiță, și că masa iudeilor L-a respins, conducătorul care va veni va stabili un legământ cu masa poporului. Va exista, fără îndoială, o rămășiță care va scăpa, dar legământul pe care acest conducător îl va întări va fi cu masa poporului.
"O săptămână". Iată ultima săptămână care rămâne încă, căci am văzut deja Hristosul nimicit după cele șaizeci și nouă de săptămâni. Apoi vedem poporul conducătorului. Aceștia sunt romanii sub Titus : deși Biblia nu-l numește pe acest împărat, știm destul de bine că puterea romană era cea care a existat în acea vreme. Apoi avem pe acest conducător care vine și întărește un legământ, pentru o săptămână, care este a șaptezecea sau ultima. Trebuie să încetăm să mai socotim după ce Mesia a fost nimicit după cele șaizeci și nouă de săptămâni. După această perioadă avem un timp nedefinit, un timp pe care Dumnezeu nu-l ia în calcul. Dar rămâne însă să se împlinească a șaptezecea săptămână.
"Și la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare" (v. 27). Aici îi vom regăsi pe iudeii restabiliți împreună cu jertfele și darurile lor de mâncare. "Conducătorul care va veni", stabilește un legământ cu iudeii timp de o săptămână. La jumătatea săptămânii, el își va schimba complet comportamentul și va face să înceteze toate rânduielile iudeilor ; el gândește, după cum este spus la capitolul 7:25, să schimbe timpurile hotărâte sau sărbătorile (sărbătorile legale) și legea ; ele sunt date în mâna sa, apoi va ștergea toate acestea. Acestea sunt faptele (*).
(*) În mod corect, în capitolul 24 din Matei și 13 din Marcu este luată în considerare doar a doua jumătate a acestei săptămâni, deoarece prima jumătate este un timp de mărturie și aparține la tabloul perioadei de început al durerilor, al mărturiei în general și a lucrărilor despre care este vorba înaintea versetului 14 din Matei 24.
Noi, credincioșii, știm că Domnul Isus a făcut să înceteze jertfa iudaică pentru cei din popor care au crezut în El, după cum spusese și despre Ioan Botezătorul acelorași credincioși: "Și, dacă vreți să primiți, el este (pentru credință) Ilie care trebuie să vină" (Matei 11:14). În același fel, pentru credință, Hristos era Mesia, Fiul Omului pentru ucenicii Săi, văzuți ca și credincioși iudei. Cu toate acestea, El adaugă : Nu veți sfârși de străbătut cetățile lui Israel (toată țara lui Israel) până când va veni Fiul Omului (*).
(*) El presupune întotdeauna continuarea mărturiei lor (care va înceta, cel puțin la Ierusalim, atunci când urâciunea pustiirii se va așeza în locul sfânt) omițând întreaga perioadă creștină și mărturia creștină propriu zisă.
Dacă unii interpreți vor ca Isus Însuși să lucreze în timpul primei jumătăți a celei de-a șaptezecea săptămână, și ca să fie primit de cei care au crezut în El, eu nu mă opun, numai că această primă jumătate de săptămână va fi pierdută pentru națiunea necredincioasă, care îl va primi pe Antihrist, care se va prezenta în același fel. Cu siguranță, Domnul a stabilit relații divine cu mica rămășiță a ucenicilor Săi, fie cei o sută douăzeci, fie poate cei cinci sute, iar rezultatul este că pentru lucrările ucenicilor, El nu vorbește despre a doua jumătate a ultimei săptămâni. La începutul acestei a doua jumătăți lucrările lor încetează. Cealaltă jumătate este pierdută în istoria generală a lucrărilor lor anterioare. Pentru iudei întreaga săptămână este încă viitoare, deoarece nu L-au primit nicidecum pe Hristos. Tot ceea ce poate fi spus cu privire la ei este că Mesia "a fost nimicit și nu a avut nimic". Oricare ar fi calculul acestei prime jumătăți de săptămână în legătură cu ucenicii, este spus aici : "până la Mesia, Conducătorul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni...Și, după cele șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi nimicit". Duhul Sfânt îl lasă în umbră (calculul), deoarece îl ia in considerare în legătură cu națiunea pentru care ultima săptămână este nulă, și acest fals conducător, adică Antihrist, este cel care reia firul relatării, ca și cum ar fi sfârșitul celei de-a șaizeci și noua săptămână. De atunci, după cum știm, poporul ceresc, Biserica, intră în scenă și a ocupat deja, în legătură cu pământul, o perioadă de mai mult de 1800 de ani (*). Astfel locul este lăsat pentru credință, în timp ce istoria continuă să ne spună relatarea necredinței (comp. Isaia 61:1-3 ; Luca 4:19). Hristos, Conducătorul, nu a fost încă niciodată conducător, totuși a fost pentru credința ucenicilor Săi. O chestiune care trebuie luată în considerare de cei care examinează acest detaliu interesant al profeției este aceasta : S-a prezentat Domnul în mod oficial iudeilor ca Împărat sau Conducător, înainte de intrarea Sa în Ierusalim, potrivit cu Zaharia 9:9 ? Despre aceasta, știm, El a fost nimicit.
(*) Timpul când a avut loc acest studiu, n.t.
Prin urmare, a șaptezecea săptămână urmează să se împlinească încă sub Antihrist : în primul rând, cu aparențe frumoase, iudeii îl vor recunoaște drept conducătorul lor ; așa cum Isus a spus : "Dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi" (Ioan 5:43). Astfel, Antihristul se prezintă pe sine și iudeii îl primesc. În timpul primei jumătăți a săptămânii (*) lucrurile vor merge destul de bine, apoi Antihristul se va ridica împotriva lor, distrugându-le sistemul și înălțându-se împotriva lui Dumnezeu Însuși.
(*) Veți găsi aceeași dată (trei ani și jumătate) repetată de mai multe ori. Astfel, în legătură cu urâciunea pustiirii, un timp, timpuri și jumătate de timp : Dan. 7:25. Daniel 12:11, adaugă treizeci de zile : În legătură cu fiara din Apocalipsa (13:5), patruzeci și două de luni.
Ceea ce Isus a făcut din partea lui Dumnezeu, Antihristul va contraface după cuvântul citat mai sus : "Eu am venit în Numele Tatălui Meu și nu Mă primiți; dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi" (Ioan 5:43). Recunosc, deci, că, într-un anumit sens, pentru credință, această încetare a jertfei a avut loc, deoarece mica rămășiță care L-a înconjurat pe Domnul a recunoscut că Hristos era acolo, dar nu era la fel pentru națiune ; pentru ea, profeția nu se împlinise nicidecum, totul așteaptă încă venirea lui Antihrist. Astfel, în aplicația acestei profeții, întreaga săptămână este încă viitoare.
Iată modul în care sunt judecați iudeii din Ierusalim în raport cu acest legământ încheiat cu Antihrist. "De aceea, ascultați cuvântul Domnului, oameni batjocoritori, conducători ai poporului acestuia care este în Ierusalim". "Și legământul vostru cu moartea va fi desființat și învoiala voastră cu Locuința morților nu va sta în picioare; când va trece urgia care copleșește, veți fi călcați de ea" (Isaia 28:14, 18). Acestea sunt amenințările cu privire la poziția morală în care se vor afla în acea zi.
Acum veți vedea că această ultimă jumătate de săptămână este cea care ocupă permanent gândirea Duhului lui Dumnezeu, pentru timpurile cumplite de la sfârșit : de exemplu, referitor la pasajul pe care tocmai l-am văzut, unde este vorba despre cornul mic, care este conducătorul care va veni, în mâna căruia vor fi date vremurile și legea până la un timp și timpuri și o jumătate de timp ; aceasta este jumătatea de săptămână, adică trei ani și jumătate, sau a doua jumătate a ultimei săptămâni. Acesta este timpul când puterea este dată acestui corn mic (7:25). Știți că este același lucru în Apocalipsa 13:5 : "Și i s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari și hule; și i s-a dat autoritate ca să lucreze patruzeci și două de luni (1260)".
Am spus că jertfa și darul de mâncare vor fi restabilite. Acum vă voi arăta că acest lucru este recunoscut în profeție, chiar dacă această restabilire este complet respinsă de Dumnezeu. Iată ceea ce este spus în ultimul capitol din Isaia, 66:1 : "Așa zice Domnul: Cerurile sunt tronul Meu, iar pământul, așternutul picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți construi? Și care este locul Meu de odihnă? Și toate aceste lucruri mâna Mea le-a făcut".
Iată deci timpul restaurării, dar Dumnezeu nu mai poate să-l recunoască. "Dar spre aceasta Mă voi uita: spre cel smerit și zdrobit în duh și care tremură la cuvântul Meu" (Rămășița).
Jertfele sunt aduse, dar ele sunt respinse. Citiți Isaia 66:3-6. În Daniel 11:31 jertfa neîncetată va fi îndepărtată.
Daniel spune din nou la capitolul 12 : "Și, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desființată și se va ridica urâciunea pustiirii (sau "care pustiește"), vor fi o mie două sute nouăzeci de zile". Aici sunt treizeci de zile în plus. Acestea sunt o adăugire necesară pentru curățire ; dar până la pacea deplină va mai trebui 45 de zile în plus. Aceasta este întotdeauna acea jumătate de săptămână când Antihristul va fi acolo, când jertfa zilnică va fi desființată și urâciunea pustiirii va fi așezată în locul sfânt (comp. 8:1).
La capitolul 24 din Matei găsim exact aceeași împrejurare. Domnul, după ce a vorbit despre războaie, despre zvonuri de războaie, ajunge la ceea ce este mai precis. El a vorbit până la versetul 14 destul de general. El a spus deja același lucru ca Daniel, și anume, că cetatea și templul vor fi demolate, că nu va rămâne piatră peste piatră, și că poporul va fi abandonat. Dar atunci când vorbește despre lucrarea ucenicilor Săi, El intră în istoria generală a ceea ce se va întâmpla. "Mulți se vor poticni, etc." În ceea ce privește pe ucenicii Săi ca martori ai adevărului, le dă sfaturi, și le spune : Înainte ca să vină sfârșitul : "această Evanghelie a Împărăției va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate națiunile".
Iată ceea ce se va întâmpla, nu la un moment dat, în timpul celor șaptezeci de săptămâni, ci în general înaintea sfârșitului, numai după discursul și plecarea lui Isus. Apoi El zice : "Când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc sfânt (cine citește să înțeleagă)" (v. 15). Iată urâciunea așezată la Ierusalim ; atunci mărturia va înceta, iar voi, ucenicii, nu veți avea, zice El, decât să fugiți. Din acel moment, Ierusalimul va fi dat necazului care îl așteaptă.
Există un lucru destul de important și interesant, care se raportează la această ultimă jumătate de săptămână. Îl găsim în capitolul 12 din Apocalipsa. Această dată a urâciunii are loc exact în momentul în care Satan este aruncat din cer.
Femeia zboară în pustie, unde este hrănită trei ani și jumătate (v. 14). Aceasta corespunde cu același timp când Satan este aruncat din cer. "Și a fost un război în cer: Mihail și îngerii lui luptau cu balaurul". Citiți până la versetul 12 : Satan "știind că are puțin timp", adică timpul acestei jumătăți de săptămână, când urâciunea pustiirii este așezată în locul sfânt. Vom vedea aceasta mai în detaliu la capitolul 11.
Mai este încă un lucru de remarcat. "Va face să înceteze jertfa și darul de mâncare; și pe aripa protectoare a urâciunilor va veni un pustiitor, până când nimicirea și ce este hotărât se vor vărsa asupra pustiitorului (sau "asupra celei pustiite", adică asupra Ierusalimului). Acesta este, cred, sensul adevărat al acestui pasaj.
Cuvântul urâciune este întotdeauna, în Vechiul Testament, pur și simplu un idol. Un idol era pentru iudeu, ca pentru Dumnezeu, o urâciune. De exemplu : "urâciunea mobiților" era idolul moabiților. Solomon a pus urâciunea amoniților pe Muntele Măslinilor, adică, idolul amoniților, femeile l-au condus la aceste lucruri. Cuvântul aripă poartă întotdeauna ideea de protecție : "Te vei adăposti sub aripile Sale" (Ps. 91:4).
"Din cauza protecției (aripa) urâciunilor" (9:27) ; adică, mi se pare, "din cauza protecției idolilor". Iudeii se vor refugia în idolatrie ca protecție ; aceasta este ceea ce pune vârf la nelegiuirea lor, și consecința, este pustiirea care cade asupra celei pustiite, până la sfârșitul acestor șaptezeci de săptămâni ; o pustiire care va crește tot mai mult ; caci aceasta nu este doar distrugerea cetății ; Antihristul înșală și poporul ; el, conducătorul care va veni, face legământ cu tot poporul, și îi ține în ghearele sale. Dumnezeu este dat complet deoparte, tăgăduit ; Antihristul se face pe sine Dumnezeu ; sanctuarul, dacă nu este distrus, este cel puțin profanat și degradat în orice fel (ultimul hal, n.t.). Urâciunea este pusă în locul sfânt, și iată introducerea idolatriei. În final, Antihristul se așază acolo ca Dumnezeu ; el nu recunoaște absolut nimic altceva decât pe el însuși, până când Dumnezeu nu-l mai poate suporta, și nici pe cei care se supun lui.
Lucrul acesta nu este spus în capitolul de care ne ocupăm, ci este spus în Noul Testament și în alte locuri, precum la capitolul 7 din acest profet. Domnul a spus generației iudeilor : "Când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și nu găsește. Atunci spune: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit; și, venind, o găsește neocupată (goală), măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiesc acolo; și starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi cu generația aceasta rea" (Matei 12:43).
Aceasta este istoria iudeilor ; nu spun că lucrul acesta nu se întâmplă și în altă parte. Ce era acest duh necurat ? era cu adevărat idolatrie. De la captivitatea Babilonului, nu a mai exista deloc idolatrie ; duhul necurat a ieșit, iar casa era goală, deși au fost tot felul de mărturisiri. La sfârșit, duhul idolatriei, care nu a găsit odihnă, va intra în casa lui. Și atunci, din cauza protecției acestor urâciuni, nimicirea va fi vărsată asupra celei pustiite.
Comparați capitolele 10, 11, 12 din Daniel. În acest ultim capitol (12) avem eliberarea deplină ; și adaugă treizeci de zile, apoi patruzeci și cinci de zile la jumătatea de săptămână. Toți vor fi atunci fericiți și binecuvântați. Va fi nevoie de un anumit timp după Antihrist pentru a pune totul în ordine. Această profeție este în legătură cu sfârșitul capitolului 7 din Daniel și cu capitolele 13 și 17 din Apocalipsa. Vom aștepta citirea capitolului 11 din Daniel pentru a arăta legătura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu