temelia si adevarul

 

                                    STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                      - VIII -

     J. N. Darby

     8     Capitolul 9

     Am văzut în cele două capitole precedente istoria generală a celor patru fiare, în special cea cornului mic care spunea lucruri mari și hule împotriva lui Dumnezeu, care era vrăjmașul sfinților, care reprezenta fiara romană, adică, care acționa după bunul său plac, potrivit cu puterea acestei fiare (capitolul 7). În capitolul 8 am găsit un nou corn mic care se ridică în mijlocul monarhiilor grecești, care la sfârșit se va ridica împotriva Prințului prinților și care va fi nimicit fără mână omenească. 

     Acum profetul își îndreaptă gândurile și inima spre un alt subiect decât cel în mijlocul căruia se afla, și anume, spre pustiirile Ierusalimului. Acesta este în mod special subiectul acestui capitol. Ori, iată ce l-a condus pe profet la aceasta. El era din cei care aveau aceste cuvinte în inimă : Până când, Doamne ? Aceasta este de fapt ceea ce semnalează în mod special credința, când judecățile apasă asupra poporului lui Dumnezeu, deoarece credința vede întotdeauna acest popor potrivit promisiunilor pe care Dumnezeu i le-a făcut. Toate privilegiile sale, bucuria binecuvântărilor sale, relațiile acestui popor cu Dumnezeu, consecințele binecuvântate ale acestor relații, așa cum este spus : "Să vezi binele Ierusalimului în toate zilele vieții tale" (Ps. 128:5), sunt un prilej de bucurie pentru cineva care a înțeles gândul lui Dumnezeu, în care credința acționează și a cărui inimă bate, ca să zicem așa, împreună cu a Sa.

     Dar când necazul apasă asupra acestui popor și când nu se mai bucură de toate privilegiile pe care credința recunoaște că-i aparțin, atunci, chiar această credință spune : "Până când, Doamne ? Pe de altă parte, ea nu poate fi mulțumită cu nenorocirea în care se află poporul, iar, pe de altă parte, ea știe foarte bine că este imposibil ca Dumnezeu să-l abandoneze. Ea zice : "Această stare de nenorocire trebuie să înceteze". Cei răi, este adevărat, nu sunt ridicați când cad, dar, în ce privește poporul lui Dumnezeu, trebuie în mod absolut ca el să fie ridicat. De aceea găsim, în Psalmi și Profeți, această expresie : Până când ? "Nu este nimeni printre noi care să știe până când ?" (Ps. 74:9), adică, nu este nimeni care să știe să conteze pe credincioșia lui Dumnezeu față de promisiunile Sale. Când se va întâmpla aceasta, când nu mai este credință care să spună : "Până când ?" atunci nenorocirea și pedeapsa apasă asupra poporului, atunci ne abandonăm răului, sau spunem : "În zadar... căci îi iubesc pe străini și voi merge după ei" (Ier. 2:25).

     Ori, această nevoie de credință este cea care acționează aici în Daniel. El avea această mângâiere că, atunci când Dumnezeu a rostit judecata captivității Babilonului asupra poporului său, a declarat și care va fi sfârșitul suferințelor lor. Ieremia a prezis că robia va ține șaptezeci de ani și că la capătul acestor ani Dumnezeu avea să judece Babilonul prin Cirus. La sfârșitul acestei perioade, Daniel, se interesează de poporul lui Dumnezeu, se preocupă de eliberarea Ierusalimului, de promisiunile care i-au fost făcute, precum și întregii națiuni, de eliberarea sa la sfârșitul celor șaptezeci de ani.

     Dar apoi, ceea ce însoțește întotdeauna credința, este că, dacă ea contează pe bunătatea lui Dumnezeu, dacă ea înțelege privilegiile poporului Său și suspină după momentul când se va bucura de toate aceste privilegii, ea recunoaște, de asemenea, păcatul care L-a forțat pe Dumnezeu să-i lipsească pentru un timp, de aceste privilegii. Credința nu se poate descuraja ca și cum Dumnezeu ar fi necredincios, ci ea recunoaște că greșeala este de partea poporului și că Dumnezeu este credincios în tot ceea ce a făcut. Aceasta este maniera în care începe acest capitol. Interesul pe care Daniel îl avea cu privire la binecuvântarea lui Israel, l-a determinat să cerceteze profeția lui Ieremia, și apoi și-a îndreptat fața către Domnul, pentru a-I cere să confirme binecuvântarea despre care vorbise prin Ieremia, adică, de a împlini eliberarea poporului din captivitate.

     Un alt lucru pe care îl vedem aici referitor la credință, și care, de altfel, a fost manifestat în mod perfect în Isus, este că credința se identifică complet cu necazul poporului lui Dumnezeu, și mai mult, cu toate păcatele acestui popor. Aceasta este ceea ce distinge duhul lui Hristos. El a mers mult mai departe, fiindcă a putut să facă ispășirea acestor păcate : dar privilegiul tuturor sfinților este de a se identifica, în măsura credinței lor, cu toate păcatele poporului lui Dumnezeu, cu tot ce a fost motivul pedepsei care apasă asupra lui. Credința poate fi slabă, dar este imposibil ca, având sentimentul binecuvântării care aparține poporului lui Dumnezeu și a gloriei lui Dumnezeu în poporul Său, să nu ia seama la această stare. Dar dacă ea ține cont de toate aceste lucruri, ea recunoaște, de asemenea, toate păcatele care au fost motivul judecații prin care poporul este lipsit de binecuvântări. Credința se identifică cu această stare și, suportând consecințele, realizează cauza. Căci credința identifică gloria lui Dumnezeu cu poporul Său, și ea însăși se identifică cu ambele. Starea acestui popor în raport cu Dumnezeu devine principiul care mișcă inima. Cu cât există mai multă credință, cu atât această credință, potrivit cu măsura înțelegerii sale, va ține cont de tot ceea ce a făcut poporul lui Dumnezeu împotriva Lui, va trece peste păcatele lor, le va recunoaște, se va identifica cu ele. Dacă credința nu face acest lucru, ea nu ar putea să aducă aceste păcate în mărturisire pentru ca ele să fie iertate. Duhul care este în noi, duhul profeției, ia în mod necesar cunoștință, din punct de vedere moral, de toată această stare. Ori, fie că nu mă îngrijorez de starea poporului, fie că, dacă mă îngrijorez, ar trebui să iau cunoștință de tot ce a cauzat această stare înaintea lui Dumnezeu, altfel totul ar rămâne imperfect. Așa a fost și cu marele preot, când mărturisea toate păcatele poporului peste țapul pentru Azazel.

     Sunt pe deplin conștient că poate exista imperfecțiune în actul mărturisirii, dar după principiile credinței, trebuie să existe o identificare, o mărturisire completă înaintea lui Dumnezeu. Dacă aș crede că am iertarea (vorbim în sensul îndepărtării pedepsei guvernamentale a lui Dumnezeu în timpul prezent), dacă aș crede că pedeapsa a fost îndepărtată, mărturisind o parte din păcate (le pot ignora pe celelalte), sau fără să simt gravitatea lor, este foarte clar că aceasta ar fi o batjocură față Dumnezeu în guvernarea Sa ; astfel încât este absolut necesar, dacă, de exemplu, vreau să sufăr împreună cu Hristos, pentru Biserica Sa, și dacă sunt condus de Duhul Său în dragoste față de cei ai Săi, ca să mă smeresc și ca să mărturisesc toate păcatele celor ai Săi. Ori, aceasta este tocmai ceea ce face Daniel aici.

     "În anul întâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din sămânța mezilor, care a împărățit peste împărăția caldeenilor, în anul întâi al împărăției lui, eu, Daniel, am înțeles din cărți că numărul anilor pentru care fusese cuvântul Domnului către profetul Ieremia, pentru împlinirea pustiirilor Ierusalimului era șaptezeci de ani. Și mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut prin rugăciune și cerere, cu post și sac și cenușă. Și m-am rugat Domnului Dumnezeului meu și mi-am făcut mărturisirea și am zis: Vai, Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșător, care păstrezi legământul și îndurarea către cei care Te iubesc și păzesc poruncile Tale..." (v. 1-4). Daniel aduce aminte de profeția lui Ieremia. Când am vorbit, mai înainte, de duhul profeției, nu m-am referit la o revelație făcută profetului, nu este vorba de un răspuns pe care să-L dea Dumnezeu unui profet când prezintă nevoile poporului Său. Daniel aici era profet, dar, în mărturisirea lui, nu este vorba nicidecum de o revelație specială făcută lui, de aceea Duhul lui Dumnezeu ne arată clar aici că el a înțeles din cărți. Era un credincios care a studiat profeția. Apoi, Dumnezeu îi răspunde cu o revelație precisă. Credința a lucrat în el, această credință cu totul simplă care se identifică cu interesele poporului lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce putem face și noi în totul ca Daniel, și anume, să înțelegem ceea ce Dumnezeu a spus deja cu privire la poporul Său. 

     Totul este revelat în Biblie. Există întrebări la care nu știm să răspundem, pentru că nu suntem suficient de spirituali, dar apelăm la învățătura lui Dumnezeu care este necesară atât pentru înțelegere cât și pentru revelarea gândurilor lui Dumnezeu. Este interesant de făcut această remarcă. Daniel a auzit din cărți că robia trebuia să dureze șaptezeci de ani. Este un om credincios, este duhul unui profet care se interesează de poporul lui Dumnezeu, și care caută prin inteligență spirituală care este dată celor care umblă cu Dumnezeu, care sunt gândurile și căile lui Dumnezeu, și care este numărul anilor despre care El a vorbit.

     Eu nu spun că noi avem aceeași credință, aceeași inteligență, dar suntem pe același teren. Daniel reprezintă aici rămășița credincioasă având inima plină de dorința ca harul lui Dumnezeu să fie peste poporul Său, și care studiază Cuvântul lui Dumnezeu în acest scop. Consecința este că Duhul îl face să-și îndrepte fața către Domnul, deoarece, oricare ar fi intențiile lui Dumnezeu, există întotdeauna în acțiunile guvernării Sale ceva care susține calea morală pe care Dumnezeu a trasat-o pentru poporul Său, sau principiile morale pe care Dumnezeu le-a dat. De aceea, acolo unde acționează acest duh al credinței nu sunt dobândite doar anumite cunoștințe. Putem avea capul plin de cunoștințe, de date, ceea ce este, fără îndoială, uneori prețios, dar atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează, ne îndreptăm fața către Domnul, facem cereri și mijlociri, adică, sufletul nostru este complet umilit înaintea lui Dumnezeu pentru că spune : "Iată unde ne aflăm". Este ceea ce s-a întâmplat lui Daniel : "Mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu".

     Daniel a fost luat captiv fiind încă copil, și el nu luase nicio parte la nelegiuirea lui Israel ; deci el nu putea fi acuzat de această stare, dar lucrul acesta nu schimba cu nimic sentimentele sale. Ne-am putea imagina un Hristos separat de poporul Său în ce privește interesele sale ? Lucrul acesta nu se poate. Duhul lui Hristos care este în noi de-o manieră mult mai puternică din punct de vedere moral decât în credincioșii din timpul lui Daniel nu este altceva decât Duhul lui Hristos în Hristos ; adică, principiul pe baza căruia acționează este același. Hristos a făcut, El singur, ceea ce nimeni altcineva nu ar fi putut face, o știm bine. Dar tendința, sentimentele, afecțiunile Duhului lui Hristos în noi nu pot fi altceva decât Duhul lui Hristos în Hristos. Ei bine ! dacă Hristos Se identifică cu tot ceea ce poporul a făcut de la început, și Daniel poate spune : "Noi am păcătuit", etc." (v. 5-7).

     Aceasta (starea de păcat, n.t.) nu avea de-a face cu Daniel ; lui nu-i vorbise niciun profet ; el a fost la Babilon toată viața sa, iar profeții nu au profețit la Babilon, ci el a profețit acolo, și în plus, chiar aceste păcate despre care vorbește în cererea sa, au fost înfăptuite înaintea captivității și erau cauza stării în care se găsea Daniel, suportând consecințele păcatelor altora, deși el nu participase deloc la aceste păcate. Cu toate acestea, el se afla sub judecata lui Dumnezeu : și îl vedem folosind acest limbaj în versetele 6 și 7 : "N-am ascultat de slujitorii Tăi, profeții, etc."

     A existat o solidaritate deplină între toți, bărbații lui Iuda, locuitorii Ierusalimului și a întregului Israel "în toate țările unde i-ai alungat din cauza necredincioșiei lor, cu care au fost necredincioși împotriva Ta" (v.7). "Doamne, a noastră este rușinea feței". Din nou vedem aici același lucru. Acești împărați nu mai existau, în afară de Ioiachim care mai putea fi încă în Babilon. Dar Daniel a văzut starea lor în ansamblu. Întreaga masă a lui Israel era cuprinsă de această rușine a feței ; aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.

     Dar există un alt lucru pe care Duhul lui Hristos îl recunoaște : "La Domnul Dumnezeul nostru sunt îndurări și iertări ; pentru că ne-am răzvrătit împotriva Lui" (v. 9). Acesta este unicul motiv ; dar Daniel avea o așa convingere despre bunătatea lui Dumnezeu încât a spus : În Dumnezeu nu se află doar dreptatea care pedepsește, ci, dacă noi am păcătuit, există o îndurare, după cum a spus David : "Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, căci este mare" (Ps. 25:11). Adică, nu mi se potrivește nimic altceva decât îndurarea ; eu nu am dreptate (ca umblare practică, n.t.), eu nu pot aduce jertfe precum iudeii, am nevoie să recurg la Tine, am nevoie de îndurare și iertare. Este ca o concluzie pe care o trage profetul : Există păcat ; ei bine ! trebuie să existe îndurare.

     Toți au încălcat legea ; nu se spune că : Șadrac, Meșac și Abed-Nego nu au făcut-o. Iosia a făcut unele lucruri bune, David era după inima lui Dumnezeu. Toate acestea sunt cuprinse în această idee : dacă poporul lui Dumnezeu nu se bucură de privilegiile sale, este pentru că el a păcătuit, și că păcatul este pedepsit. Pot exista lucruri care au întârziat judecata, dar odată ce judecata are loc, Duhul spune : toți au încălcat legea.

     Există o guvernare a detaliilor, după cum vedem în Ezechia unde pedeapsa a fost anunțată, apoi amânată. Veți merge la Babilon, dar acest rău nu se va întâmpla în zilele tale. Referitor la aceste detalii ale guvernării, vedeți și cazul lui Iosia ; el a căzut prin mâna lui Faraon-Neco, chiar dacă i-a fost spus (2 Împ. 22:20) : "Vei fi strâns în mormântul tău în pace", dar a fost luat dinaintea răului. Circumstanțele erau dureroase, căci pare că el ar fi trebuit să asculte de Faraon, dar în ce privește guvernarea lui Dumnezeu, pacea celui care are Duhul lui Hristos, este de a nu vedea răul care va cădea peste poporul său când mânia Sa se va aprinde împotriva lui. Iosia a fost pedepsit în mod individual, dar el nu a văzut ca Daniel tot ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim (2 Cr. 34:28). "Piere cel drept și nimeni nu ia aminte (lit. "nu pune la inimă"); și oamenii evlavioși sunt luați și nimeni nu înțelege că cel drept este luat dinaintea răului" (Isaia 57:1). 

     "Și tot Israelul a călcat legea Ta". "Cu toate acestea, noi n-am căutat fața Domnului Dumnezeului nostru, ca să ne întoarcem de la nelegiuirile noastre și să înțelegem adevărul Tău", adică : nu doar că am încălcat legea, dar când a venit pedeapsa, a venit tot acest rău, noi nu am căutat fața Domnului ca să ne întoarcem de la nelegiuirile noastre. Iată măsura deplină a păcatului : insensibilitate în fața consecințelor. "Și Domnul a vegheat asupra răului și l-a adus peste noi" (v. 14), așa cum El a vegheat asupra binelui pentru a ne binecuvânta. Este ceva îngrozitor când guvernarea lui Dumnezeu veghează asupra răului pentru a-l face să vină asupra poporului Său ! "Căci judecata lui Dumnezeu începe de la casa Sa" (1 Pet. 4:17). 

     "Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, care ai scos pe poporul Tău din țara Egiptului cu mână tare și Ți-ai făcut un Nume, ca în ziua aceasta: noi am păcătuit, noi am făcut rău" (v. 15), exact ceea ce a zis Moise. Daniel adaugă : "Doamne, după toate dreptățile Tale, să se întoarcă, Te rog, mânia Ta și furia Ta de la cetatea Ta, Ierusalim, muntele Tău cel sfânt" (v. 16).

     Este mișcător de examinat cuvintele lui Daniel. El a simțit profund că păcatul poporului a fost cel care a făcut să vină tot acest rău. Cu toate acestea, el zice : Este vorba despre Numele Tău. El nu zice de numele poporului. El a simțit destul de bine nenorocirea și păcatul poporului, s-a umilit, dar s-a sprijinit pe acest punct important că aceasta este cetatea lui Dumnezeu, și zice : "Să se întoarcă, Te rog, mânia Ta și furia Ta de la cetatea Ta, Ierusalim (această cetate aleasă de Dumnezeu), muntele Tău cel sfânt; căci pentru păcatele noastre și pentru nelegiuirile părinților noștri, Ierusalimul și poporul Tău au ajuns o batjocură pentru toți cei din jurul nostru" (v. 16). Mărturisindu-le, el nu suporta gândul ca cetatea lui Dumnezeu să fie pustiită, dar, aceste păcate fiind cauza, trebuia ca Dumnezeu să ierte păcatele pentru ca El să poată remedia pustiirea cetății. Ea purta numele lui Dumnezeu și, în ochii lui Daniel, poporul Său era, ca să zicem așa, Numele lui Dumnezeu pe pământ; după cum este spus în Psalmul 24:6 : "A celor care caută fața ta, Iacove".

     Iată deci pledoaria lui Daniel ; el mărturisește toate păcatele întregului Israel ; și atunci : din cauza păcatelor noastre, cetatea Ta sfântă, Ierusalimul, și poporul Tău sunt de batjocură pentru toți cei din jurul nostru (v. 16) ; trebuie deci ca Tu să Te trezești, ca Tu să Te manifești. "Căci noi nu aducem rugăciunile noastre înaintea Ta pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări" (v. 18). "Doamne, ascultă! Doamne, iartă! Doamne, auzi și lucrează; nu întârzia, pentru Tine, Dumnezeul meu, căci cetatea Ta și poporul Tău se numesc după Numele Tău" (v. 19). Tu Însuți ești motivul. Credința care a simțit păcatele poporului datorită gloriei lui Dumnezeu care s-a identificat cu acest popor, poate pretinde eliberarea de rezultatele acestor păcate, pentru că această glorie o cere, Dumnezeu fiind identificat cu ei în bunătate. Și credința poate pretinde această eliberare, pentru că această glorie este cea care alimentează și preocupă credința, și care chiar a făcut să se simtă păcatele. Dar dacă Dumnezeu vrea să acționeze pentru Numele Său, trebuie ca El să elibereze Ierusalimul. Căci în lumea întreagă doar Ierusalimul era cel care purta numele lui Dumnezeu.

     Dacă același Duh ne animă, trebuie să spune și noi : Pentru păcatele Bisericii suntem întristați  și suntem de batjocură pentru întreaga lume. Putem conta și noi pe bunătatea lui Dumnezeu. 

     Acum, eu am ceva de adăugat referitor la poziția pe care o ia Daniel din punct de vedere profetic ; ceea ce m-a frapat citind acest capitol, este că el nu ia deloc poziția în care l-ar fi pus promisiunile făcute lui Avraam. Binecuvântarea deplină a iudeilor va fi bazată pe un alt adevăr decât cel amintit aici.

     Binecuvântările iudeilor, așa cum le sunt asigurate ele în viitor, sunt bazate pe promisiunile făcute lui Avraam, lui Isaac și Iacov, necondiționat. Aici nu este vorba despre aceste promisiuni. La drept vorbind, Israel nu a avut niciodată țara sub lege ; țara a fost dată conform promisiunilor făcute în favoarea poporului lui Moise, în timpul mijlocirii acestuia din urmă la Sinai. Țara nu a fost deținută niciodată pe principiul ascultării față de lege, pentru că, imediat după ce ea a fost dată, israeliții au adus jertfe vițelului de aur. Nici nu a mai fost deținută potrivit promisiunilor făcute lui Avraam necondiționat, deoarece poporul s-a plasat sub condiția ascultării pentru a se bucura de ea potrivit legământului de la Sinai. Mai mult, nu s-au bucurat niciodată de țară în calitate de popor al lui Mesia. Pentru a se bucura de țară potrivit promisiunilor, trebuie ca Israel să se bucure de ea potrivit noului legământ. Ori, până acum, nici Mesia, nici noul legământ nu i-au introdus pe iudei în această țară.

     Noul legământ nu a fost stabilit încă cu acest popor. Promisiunile nu au putut fi împlinite, deoarece Hristos este adevărata sămânță a lui Avraam. Iudeii au fost lepădați, iar împlinirea (promisiunilor, n.t.) nu a avut loc. Acestea sunt cele două mari elemente ale binecuvântărilor lui Israel : Mesia și noul legământ. Israel nu s-a bucurat de efectul promisiunii nici după unul, nici după altul. 

     Faptul este că, după idolatria vițelului de aur, Dumnezeu a plasat pe poporul Său Israel (vedeți Exod 32-34) sub o guvernare bazată jumătate pe lege, jumătate pe har ; adică, atunci când Moise a urcat pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a revelat Numele Său, ca Dumnezeul binevoitor și milos, încet la mânie și bogat în îndurare și adevăr : iată harul ; dar în același timp El a dat legea cu cele zece porunci lui Moise pentru popor, plasându-i astfel sub condiția ascultării. Iată în ce stare se găsea Israel după ce Moise a urcat pentru a doua oară pe munte, unde a petrecut patruzeci de zile. Deși el a mărturisit păcatele lui Israel și, prin mijlocirea sa, a obținut iertarea poporului prin har, totuși, Dumnezeu îl pune pe acesta din urmă sub ascultarea legii.

     În toate acestea nu era chestiunea Ierusalimului, ci doar marile principii, bazele relațiilor lui Dumnezeu cu poporul Său. Mai târziu (Lev. 26), vom vedea amenințările făcute poporului cu privire la purtarea lor. Acesta este un capitol lung, unde le promite binecuvântări în cazul ascultării, unde le spune chiar : Îmi voi pune cortul Meu în mijlocul vostru, și le promite orice binecuvântare pământească (v. 1-13). "Dar dacă nu Mă veți asculta...", apoi îi amenință cu judecățile Sale repetate și, în final, îi alungă din țara lor (v. 14-39). Și aceasta este tocmai ceea ce li s-a întâmplat prin robia Babilonului (comp. 2 Cr. 36:21 cu Lev. 26:34), "când țara se va bucura de sabatele ei" în timpul pustiirii Ierusalimului.

     La fiecare șapte ani aveau un an sabatic, dar poporul nu avea suficientă credință în Dumnezeu ca să-l țină, și consecința faptului că nu L-au recunoscut pe Dumnezeu în ținerea anului sabatic, este că Dumnezeu a zis (Lev. 26:34, 35) : "Atunci țara se va bucura de sabatele ei". "Va avea odihna cu care nu s-a odihnit în sabatele voastre, când locuiați în ea". Aceasta este ceea ce s-a întâmplat prin captivitate. Apoi le este făcută promisiunea că, dacă își mărturisesc nelegiuirea, Dumnezeu Își va aduce aminte de ei și-i va aduce înapoi.

     Același principiu este prezentat în Deuteronom 28:29. Vedem acolo binecuvântările, blestemele, și apoi (cap. 30) promisiunile, adică har pentru cei care se pocăiesc în țara unde au fost duși captivi.

     A fost deci ceva special în cazul lui Daniel. Era cazul prevăzut în aceste amenințări. Aș vrea să vă atrag din nou atenția asupra 1 Împ. 9, pentru că atunci Dumnezeu face să se vadă, în special în răspunsul dat lui Solomon, ceea ce va face în cazul necredincioșiei familiei sale, și identifică Numele Său cu cetatea Ierusalim și în mod special cu templul (1 Împ. 8:29). În rugăciunea lui, Solomon nu cere împlinirea promisiunilor făcute lui Avraam, ci doar cele care au fost făcute lui Moise, cele care puneau poporul sub condiția ascultării în țara lor (1 Împ. 8:53). Ei bine ! aceasta este rugăciunea la care răspunde Dumnezeu în capitolul 9 din Daniel. 

     Am văzut ce a spus Moise. Solomon care dedică această casă lui Dumnezeu, cere ca Dumnezeu s-o recunoască totdeauna, după principiile guvernării Sale revelate lui Moise. Acum Ieremia ne-a arătat că, timp de șaptezeci de ani, această pedeapsă specială va apăsa peste ei, iar Daniel amintește toate acestea ; el nu merge până la promisiunile făcute lui Avraam, ci la cuvintele lui Solomon și ale lui Moise, și nu mai multe decât acestea (Dan. 9:11). "Și s-au vărsat peste noi blestemul și jurământul care este scris în legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva Lui".

     Versetul 16. "Să se întoarcă, Te rog, mânia Ta și furia Ta de la cetatea Ta, Ierusalim, muntele Tău cel sfânt". Căci, într-adevăr, Dumnezeu a ales Ierusalimul. Pentru moment nu voi intra în răspunsul lui Dumnezeu. Voi spune totuși că el explică tot ceea ce trebuie să se întâmple față de Ierusalim ; dar, profitând de ocazia oferită de întoarcerea din captivitatea Babilonului, Dumnezeu merge mult mai departe și anunță ceea ce se va întâmpla până la sfârșit cu privire la pustiirea Ierusalimului. El o face, ca să zicem așa, din punct de vedere mozaic, nu revelând starea și binecuvântările finale ale Ierusalimului, ci oferind răspunsul Său cu privire la judecățile care au căzut asupra Cetății Sfinte, deoarece a încălcat legea lui Moise, și că ea a fost supusă judecății cu care Moise o amenințase.

     Referitor la această alegere a Ierusalimului, vă voi arăta numai două sau trei pasaje : Psalmul 78:68 ; 87 și 132. Acesta din urmă ne arată că în primul rând trebuie să găsim chivotul în câmp (v. 6), să-l aducem înapoi și să-i dăm un loc de odihnă. Aceasta era deja harul acționând prin împărăție, imaginea unei eliberări mai bune, dar istoric vorbind familia lui David este pusă, de asemenea, sub condiții. "Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și mărturiile Mele, etc." În același timp, referitor la Ierusalim, este anunțat principiul imuabil al alegerii. "Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui; și a zis: Aceasta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, căci l-am dorit".

     Și fiindcă suntem la acest psalm, vă voi face să remarcați în trecere ceva foarte izbitor despre bunătatea lui Dumnezeu. Dacă veți compara versetele care se găsesc în acest psalm, veți vedea cum Dumnezeu depășește cu mult dincolo de ceea ce I se cere. David era interesat de gloria lui Dumnezeu. El zice (v. 9) : "Preoții Tăi să se îmbrace cu dreptate și sfinții Tăi să cânte de bucurie". În răspuns (v. 16) este spus : "Îi voi îmbrăca pe preoții săi cu mântuire; și sfinții săi vor izbucni în cântări de bucurie". El a zis (v. 8) : "Ridică-Te, Doamne, la odihna Ta, Tu și chivotul puterii Tale" ; și răspunsul este : "Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui; și a zis: Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit. Voi binecuvânta din belșug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi" (v. 13-15). El a cerut : "Pentru David, slujitorul Tău, nu întoarce fața de la unsul Tău" (v. 10). Dumnezeu răspunde : "Cununa lui va înflori (sau "va străluci"). Adică, la fiecare din cererile sale, răspunsul depășește cu mult în binecuvântări ceea ce inima credinciosului a dorit să ceară.

     Există încă un pasaj în Zaharia, referitor la bucuria specială pe care Hristos o va simți pentru Ierusalim, în zilele de la urmă. "Și multe națiuni se vor alipi de Domnul în ziua aceea. Și Îmi vor fi un popor; și Eu voi locui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul oștirilor m-a trimis la tine. Și Domnul va moșteni pe Iuda ca partea Lui de moștenire în țara sfântă și din nou va alege Ierusalimul" (Zah. 2:11, 12).

     Veți vedea, la versetul 12, ceea ce diferențiază binecuvântările care urmează față de toate lucrurile dureroase și umilitoare pe care le examinăm în Daniel. Numai că, despre ceea ce este vorba aici în Zaharia va fi după glorie (v. 8) ; adică după perioada cuprinsă în profeția lui Daniel. Găsim același lucru la capitolul 12:2 : "Voi face Ierusalimul un potir de amețire pentru toate popoarele de jur-împrejur". El este o cetate aleasă, după cum Israel este un popor ales și, așa cum Biserica este o mireasă aleasă.

     Daniel ne prezintă aici în mod special circumstanțele care se vor realiza în Israel, în legătură cu promisiunile făcute de Moise, că ei vor fi aduși înapoi din robia Babilonului. Duhul Sfânt prinde acest gând pentru a conduce istoria poporului sau mai degrabă a Ierusalimului (introducând circumstanțe capitale ale primei veniri a lui Isus), doar până la punctul în care începe binecuvântarea, și nu pentru a revela toate binecuvântările pe care vi le-am indicat. Dar punctul esențial este duhul în care Daniel se identifică cu poporul lui Dumnezeu, mărturisind toate păcatele lor, ca ale lui însuși, înaintea lui Dumnezeu.