temelia si adevarul

 

                       STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                     - X -

     J. N. Darby

     10     CAPITOLELE 10 la 11:35

     Câteva versete din acest capitol ne vor indica poziția lui Daniel, când i-a fost adresată această comunicare și împrejurările care au dat naștere acesteia.

     Poziția lui Daniel și starea sufletului său oferă aici, la început, câteva trăsături instructive. De asemenea, Dumnezeu ia la cunoștință, căci omul îmbrăcat în in, i-a zis : "Nu te teme, Daniele, căci din ziua întâi, de când ți-ai îndreptat inima ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, cuvintele tale au fost auzite" (v. 12). Aceasta era poziția lui Daniel : El este întristat în prezența  Dumnezeului său.

     Data celui de-al treilea an al lui Cirus (citiți v. 1 la 3) este importantă aici, deoarece iudeii (sau cel puțin o rămășiță dintre ei) se întorseseră în țara lor, în primul an al domniei acestui conducător ; deci nu captivitatea Babilonului era ceea ce preocupa inima lui Daniel în acest moment. El a rămas la Babilon după plecarea unui număr foarte mare de iudei pentru a merge în țara Canaan ; dar poporul nu era nicidecum în starea pe care duhul profetic al lui Daniel ar fi aprobat-o pentru împlinirea binecuvântărilor. Consecința este că duhul profetic al lui Hristos din Daniel este preocupat întotdeauna de starea acestui popor, și nu poate nicidecum să fie mulțumit de ea, chiar când o anumită binecuvântare era peste ei.

     Cirus a făcut mult, se poate vedea, fie în 2 Cr. 36:22, 23, fie în Ezra 1:1-4. Decretul pentru reconstrucția templului era dat deja de Cirus, în primul an al domniei sale. Dar Duhul lui Dumnezeu l-a făcut pe Daniel să se gândească la întreaga perioadă a timpului națiunilor, și el a înțeles foarte bine (v. 1), în ciuda unei anumite eliberări, în ciuda unei ușurări prin bunătatea lui Dumnezeu, și a unei înviorări de sus, că niciuna dintre promisiunile lui Dumnezeu nu s-au împlinit cu adevărat. Era imposibil ca Duhul profetic al lui Hristos, care era acolo, în persoana lui Daniel, să stea liniștit, așteptând împlinirea planurilor de dragoste a lui Dumnezeu față de poporul Său, astfel că Daniel continuă, ca și când captivitatea nu s-ar fi încheiat încă, să-și întristeze sufletul său înaintea lui Dumnezeu.

     Era ceva, care se raporta la această stare a sufletului, la alte persoane care s-au întors la Ierusalim, când casa Domnului a fost reconstruită (Ezra 3). Bătrânii care au văzut primul templu au plâns, în același timp când tinerii care nu l-au cunoscut, scoteau strigăte de bucurie. Această tristețe are loc adesea în circumstanțe asemănătoare la cei care au înțeles gândul lui Dumnezeu, care au înțeles ceea ce El a stabilit la început, sau au inteligența a ceea ce va stabili mai târziu : Ei plângeau în mijlocul binecuvântărilor care umpleau de bucurie pe cei care nu se gândeau decât la împrejurările momentului. Acesta era într-adevăr cazul lui Daniel. Era imposibil ca el să nu plângă, în ciuda unei anumite înviorări. Pentru cei din afară strigătele de bucurie prevalau, căci este spus că zgomotul se auzea departe (v. 13) ;  dar poporul nu putea deosebi strigătele de bucurie de plânset. Dar, la Ierusalim ca și la Babilon, cel care avea un sentiment mai profund despre cum ar trebui să fie starea poporului lui Dumnezeu, nu îi era greu să recunoască starea nenorocită a acestui popor, din mijlocul strigătelor de bucurie. "Iată, astăzi suntem robi, iar în țara pe care ai dat-o părinților noștri... dă venitul ei mare împăraților pe care i-ai pus peste noi din cauza păcatelor noastre" (Neemia 9:36, 37). Care erau acești împărați la care Neemia face aluzie ? Împărații Persiei, care erau în totul favorabili poporului iudeu. Este adevărat că stăpânirea lor nu a fost fără necazuri ; într-un moment, au prevalat planurile lui Dumnezeu, în altul planurile lui Satan, pentru a împiedica poporul să reconstruiască templul. Dar, în general, împărații Persiei erau favorabili față de iudei. Dar atât timp cât națiunile stăpâneau peste poporul lui Dumnezeu, era imposibil ca Duhul, care era în profet, să poată să recunoască gândurile lui Dumnezeu, față de poporul Său, ca fiind împlinite. El putea să-L binecuvânteze pe Dumnezeu pentru tot binele care era acolo, dar chiar și atunci când decretul a fost emis, bătrânii plângeau și, mai mult chiar, Neemia a spus : Suntem robi în țara pe care Tu ai dat-o părinților noștri, și Daniel, la rândul său, continuă să-și întristeze sufletul înaintea Domnului. Duhul lui Dumnezeu era cel care se manifesta acolo.

     Găsim uneori în Cuvântul lui Dumnezeu lucruri în aparență foarte mici, dar care sunt pentru noi indicii ale gândurilor Duhului Sfânt. De exemplu aici (v. 1), data celui de-al treilea an al domniei lui Cirurs, ne arată că reintegrarea iudeilor nu a împiedicat poziția de umilire a lui Daniel. El s-a întristat înaintea lui Dumnezeu timp de trei săptămâni întregi pentru poporul său. Prin urmare, doar lui i-a descoperit Dumnezeu planurile Sale, intențiile Sale cu privire la viitorul lui Israel. În mod evident, Dumnezeu l-a despărțit pe Daniel de lucrurile care aveau loc pentru restabilirea de moment a poporului său, pentru a-și putea îndrepta inima înainte, spre ceea ce avea să se întâmple la sfârșitul mâniei, care nu era nicidecum epuizată (mânia lui Dumnezeu, n.t.).

     Găsim în acest pasaj încă o instrucțiune pe care nu vreau să o omit : ea are trăsătura lucrării lui Dumnezeu prin îngerii Săi, și faptul că au exista demoni care au căutat să împiedice lucrarea providenței lui Dumnezeu față de poporul Său. "Nu te teme", îi spune îngerul lui Daniel, "căci din ziua întâi, de când ți-ai îndreptat inima ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, cuvintele tale au fost auzite și eu am venit datorită cuvintelor tale".

     Cu toate acestea, deși cuvintele lui Daniel au fost auzite din prima zi, răspunsul lui Dumnezeu, prin înger, nu a venit decât după trei săptămâni. Atunci îngerul i-a relatat lui Daniel cum a avut loc aceasta, și lupta pe care a avut-o de dus la curtea Persiei, în virtutea opoziției căpeteniei acestei împărății împotriva iudeilor, și că nu l-a avut decât pe Mihail, una dintre căpeteniile cele mai de seamă, care a venit să-l ajute. Daniel nu a știut nimic : acesta este modul în care Dumnezeu exersează ascultarea îngerilor Săi, și pune, în același timp, la încercare credința slujitorului Său. Daniel, preocupat de poporul său și de gloria lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, nu poate fi mulțumit cu nimic altceva, până când promisiunile lui Dumnezeu vor fi împlinite. De aceea se smerește și se identifică cu nenorocirea  și suferința poporului său, potrivit Duhului Celui care a zis : "În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat" (Isaia 63:9). Atunci Dumnezeu, care i-a dat har slujitorului Său să facă aceasta, acționează în același timp de sus pentru a-i dezvălui tot planul Său, punând, pe de altă parte, la încercare răbdarea lui Daniel în timp ce îngerul se lupta la curtea persană. Nu mă îndoiesc că lucrul acesta ni se poate întâmpla și nouă, adică Dumnezeu pune credința noastră la încercare ; aceasta nu pentru că nu ne aude și nu ne răspunde (El știe foarte bine dinainte care va fi sfârșitul), dar vrea să vadă dacă credința merge până la capătul dificultății, și atunci El răspunde. Această încercare a credinței, mult mai prețioasă decât aurul care piere este găsită spre laudă la descoperirea lui Isus Hristos (1 Pet. 1:7). Pe de altă parte vedem slujba îngerilor în guvernarea lui Dumnezeu și încercarea la care sunt expuși.

     "Acum am venit să te fac să înțelegi ce se va întâmpla poporului tău la sfârșitul zilelor" (v. 14). Iată răspunsul, dar acest răspuns la întristarea lui Daniel nu s-a împlinit încă. Fără îndoială, Daniel s-a bucurat de întoarcerea rămășiței poporului său, dar, în ciuda acestui fapt, el nu putea fi mulțumit că nu s-au împlinit toate promisiunile. Există două moduri de a judeca gândurile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Primul, este de a vedea starea în care l-a așezat Dumnezeu la început, și cum l-a format, modelat de mult timp, după cum zice Isaia, în capitolul 22. Al doilea este de a vedea în ce stare va fi poporul lui Dumnezeu la sfârșit, când Dumnezeu îl va restabili potrivit planurilor Sale, adică starea lui originală sau starea lui finală.

     Astfel, când Daniel a devenit conștient de starea poporului său, el putea să vadă multe binecuvântări temporare din partea lui Dumnezeu ; putea să vadă, de asemenea, pedepse, dar gândurile profetului, omului spiritual, erau îndreptate, fie spre ceea ce a făcut Dumnezeu la început, fie spre ceea ce va face la sfârșit. Același lucru se poate spune și despre om. Dacă mă gândesc la starea mea actuală, pot să-mi amintesc de starea lui Adam fără păcat, sau pot să privesc la starea de înviere în care voi fi mai târziu, și să realizez în duh una sau alta : să compar starea mea actuală cu starea inocentă a lui Adam, sau cu starea de glorie în Hristos.

     Ei bine! la fel este și pentru Biserică și pentru poporul iudeu. Dacă examinez starea poporului iudeu, la început, sau la sfârșit, în gloria lui Mesia, și una și alta fac să se simtă starea de imperfecțiune în care se găsea când a fost restabilit după robia babiloniană.

     Dacă privesc Biserica la început, văd efectul puterii Duhului lui Dumnezeu. Pot, de asemenea, examinând promisiunile lui Dumnezeu, să văd starea Bisericii când va fi în glorie cu Hristos, și atunci să judec starea ei actuală.

     Daniel a făcut aceste două lucruri. În mărturisirea din capitolul 9, el a avut mai mult în vedere starea din trecut a poporului, iar aici este mai mult starea viitoare, starea de binecuvântare care urmează să vină ca urmare a ceea ce este spus în special la capitolul 12.

     Introducerea lui Mihail, una dintre căpeteniile cele mai de seamă care stă ferm pentru poporul lui Dumnezeu, ne conduce în mod necesar la evenimentele de la sfârșit, potrivit planurilor cărora el le asigură împlinirea.

      Voi trece repede peste prima parte, adică peste partea istorică. Imperiile persan și grec alcătuiesc aici cadrul relatării istorice, dar scopul profeției, după cum vedeți la v. 14, este despre ceea ce trebuie să se întâmple poporului lui Daniel la sfârșitul zilelor.

     Versetul 20. Și îngerul a zis : "Știi de ce am venit la tine? Și acum mă voi întoarce ca să lupt împotriva căpeteniei Persiei; și, când voi ieși, iată, va veni căpetenia Greciei (ebr. "Iavan"). Acestea sunt cele două împărății despre care este vorba aici, în legătură cu poporul lui Dumnezeu, și anume Persia și Grecia care era a treia monarhie.

     Apoi avem prima parte din istoria acestei monarhii greacă, la începutul capitolului 11:1-4.

     Aceste câteva versete ne dau firul istoriei. Această istorie a imperiului grec se leagă de cea a Persiei, care nu are altă importanță aici. Apoi vedem monarhia grecilor, divizată în patru părți după întemeierea sa de către primul împărat puternic, Alexandru. Am mai văzut deja câteva aspecte. Cele două căpetenii mai importante ale acestui imperiu au fost împăratul nordului și împăratul sudului ; ei nu au fost căpeteniile cele mai importante ale imperiului, având în vedere doar puterea lor, ci cu privire la poporul lui Dumnezeu, pentru că întotdeauna una sau alta dintre aceste puteri au stăpânit țara Canaan, Țara Sfântă. De aceea sunt menționați ei aici. Ceea ce citim este istoria Țării Sfinte și a poporului lui Dumnezeu, după instaurarea monarhiei Iavan, sau greacă, sau a celei de-a treia monarhii.

     Nu voi insista asupra istoriei relațiilor dintre împăratul nordului și împăratul sudului. Toată lumea este de acord că este vorba despre istoria celor două familii ale seleucizilor și lagizilor (*) sau ptolemeilor ; și istoria este atât de exactă încât multe persoane necredincioase pretind că ea a fost scrisă după desfășurarea evenimentelor.

     (*) Dinastia lagidică sau dinastia ptolemaică este o dinastie greacă rezultată din generalul macedonean Ptolemeu, fiul lui Lagos, de unde și numele de "Lagid", n.t.

     La versetul 20 ajungem la ultimul dintre acești împărați a căror istorie o avem aici. Nu spun că ceea ce este spus despre acest împărat se va împlini la sfârșit, dar, în orice caz, el este tipul a ceea ce se va întâmpla la sfârșit. Cu toate acestea, planul meu nu este de a intra în toate detaliile părții istorice. El (acest împărat, n.t.) a făcut o expediție împotriva împăratului sudului, apoi o a doua (cap. 11:29). De asemenea, trec peste detaliile de comportament ale acestor doi împărați. Ceea ce urmează este mult mai important : "La timpul hotărât se va întoarce și va veni în sud; dar atunci nu va fi ca mai înainte. Căci corăbiile Chitimului (Ciprului) vor veni împotriva lui; și el va fi descurajat și se va întoarce".

     Iată momentul când puterea Occidentului (Chitim) începe să se introducă în această istorie a celor două monarhii (*).

     (*) Nu știu dacă are vreo relevanță, sau poate fi legat de evenimentele prezentate în profeție, dar, în urma unor dispute diplomatice dintre USA și Turcia (mai bine zis cu Erdogan), USA a început să evacueze baza militară de la Incirlik (Turcia) și să construiască o nouă bază militară, mult mai puternică, în Cipru. Teritoriul Turciei este delimitat în profeție ca făcând parte din imperiul nordului (nordul Israelului), n.t.

     Poporul lui Dumnezeu s-a aflat permanent între monarhia din nord și cea din sud, așa cum Țara Sfântă a fost, cu câțiva ani în urmă (*), un obiect de dispută dintre Mehmet-Ali și Sultan (**).

     (*)  Acestea au fost scrise în 1850

     

     (**) Mehmet-Ali și Sultanul au fost conducătorii Egiptului, respectiv Turciei, n.t. 

     Dar la ultima expediție despre care este vorba aici, corăbiile Chitimului intră în scenă. Nu mai este vorba doar de cei doi împărați orientali, ci corăbiile occidentului, de cealaltă parte a Mediteranei, fie că este vorba de Grecia sau Italia, intervin. 

     Apoi întâlnim aici pe "cei care au părăsit legământul sfânt", adică, pe de-o parte iudeii recunoscuți ca obiecte ale legământului lui Dumnezeu și cei care au părăsit acest legământ ; pe de altă parte, cei din occident, din nordul Mediteranei care s-au implicat în dispută. Aceste elemente noi schimbă complet scena. Apoi, la versetul 31, îl avem înaintea noastră pe ultimul dintre acești împărați, adică împărații nordului : "Și oștiri (lit. "brațe") vor sta de partea lui".

     Aceste cuvinte pot fi folosite în două sensuri : Locotenentul unui împărat, cineva care îi ia locul de comandant, sau cineva care îi succede în regență. "Și oștiri vor sta... și (ele) vor profana locașul sfânt, cetățuia, și vor înlătura jertfa neîncetată și vor așeza urâciunea care pustiește" (v. 31).

     Acest pasaj, nu mă îndoiesc, se referă la faptele lui Antioh Epifanul, la întoarcerea sa din Egipt, când corăbiile Chitimului  l-au oprit  din planurile sale, dar împrejurarea este de toată importanța, deși aceasta nu este aici decât o împlinire parțială care oferă imaginea prin anticipare a ceea ce se va întâmpla la sfârșit, pentru că actul în sine este cel care ne dă, atunci când va fi cu adevărat împlinit, data sfârșitului mâniei.

     Domnul Isus ne-a atras atenția în Matei 24, într-un mod special, asupra acestei date, dar făcând aluzie la versetul 11 din capitolul 12 al acestei profeții, unde calculul care servește drept dată pentru timpul binecuvântării, are aceste două circumstanțe ca punct de plecare : "Și, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desființată și se va ridica urâciunea pustiirii (sau "care pustiește"), vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile". 

     Pentru a reveni la versetul 31, din capitolul 11, referitor la "oștirile care vor sta", acest fapt s-a întâmplat istoric. Acestea (oștirile) sunt generalii lui Antioh Epifanul care au întinat sanctuarul. Nu spun că aceasta este împlinirea completă a profanării sanctuarului pe care Duhul o are în vedere. Domnul Isus ne spune El Însuși că această împlinire este încă viitoare (Matei 24:15). La mult timp după domnia acestui împărat, adică două sau trei secole după Antioh Epifanul, Isus a venit în lume și a vorbit El Însuși despre împlinirea acestui eveniment ca fiind încă viitoare.

     Avem încă o dovadă foarte clară a timpului în care aceste lucruri vor ajunge la deznodământul lor final. Această dovadă se găsește la începutul capitolului 12 al profetului nostru, la v. 1 : "Și va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o națiune, până în timpul acela". Ori, aceasta este tocmai ceea ce a spus Domnul Isus că se va întâmpla la sfârșit : "Căci atunci va fi necaz mare, așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată" (Matei 24:21). Atunci poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, ceea ce nu s-a întâmplat în timpul lui Isus, și nu este încă. Pe scurt, un eveniment asemănător cu cel pe care Domnul îl anunță, și despre care capitolul 11 ne vorbește, s-a întâmplat în timpul lui Antioh, în timp ce capitolul 12 menționează împlinirea sa finală. La aceasta din urmă face Domnul referire (Matei 24:15).

     Deși nu mă opresc asupra acestui aspect, este evident că trebuie să lăsăm deoparte aici orice întrebare cu privire la ce se va întâmpla printre creștini sau în creștinătate, pentru că ceea ce citim este spus foarte clar despre ceea ce trebuie să se întâmple cu poporul lui Daniel. Ori, noi nu suntem poporul lui Daniel, iar în ce privește împlinirea finală, zilele de la urmă nu au venit pentru iudei. După ce am vorbit despre oștiri, despre puteri care vin din partea împăratului nordului și care întinează sanctuarul și desființează jertfa neîncetată, profanarea (*) care a avut loc istoric în timpul lui Antioh Epifanul, dar care va avea o împlinire mult mai importantă în zilele din urmă, ceea ce va scoate în evidență faptul proeminent,  este urâciunea care cauzează pustiirea.

     (*) Apolonius a fost numele generalului trimis de către Antioh, la întoarcerea sa din Egipt, pentru a împlini această profanare.

     "Și pe cei care se poartă rău împotriva legământului îi va corupe prin lingușiri; dar cei din popor care Îl cunosc pe Dumnezeul lor vor fi tari și vor face lucruri mari" (v. 32).

     Observați acum starea poporului lui Dumnezeu, atunci când aceste nenorociri vor veni peste Ierusalim. Primul lucru, este că împăratul nordului, care va fi în acel timp în țara Canaan,  îi va face, prin lingușire, să păcătuiască pe cei care se comportă rău, față de legământ, adică pe iudeii care vor fi necredincioși speranțelor iudaice ; îi va împinge spre apostazie (*), căci aceasta este puterea cuvântului tradus prin a conduce la nelegiuire (corupe) : dar poporul care Îl cunoaște pe Dumnezeul său va fi tare și va face lucruri mari. Vedem aici credincioșii și necredincioșii și dezvoltarea binelui și răului. Mai este un lucru de observat : "Cei înțelepți din popor vor învăța pe mulți" (v. 33). Aceștia sunt maschilim, persoane instruite în gândurile lui Dumnezeu, o clasă cu totul separată. "Cei înțelepți vor înțelege" după cum este spus în cap. 12:10. Eu văd aici o rămășiță a iudeilor, nu doar cei care, în general, vor fi cruțați, ci persoane instruite în gândurile lui Dumnezeu, aceiași înțelepți menționați și în cap. 12:3. Aceeași rămășiță, remarcată în mod special în zilele din urmă, se găsește desemnată în Isaia 65 și 66, în afară de ceilalți care vor scăpa de judecata care va veni peste cei răi. Aceste persoane instruite din popor (v. 33) vor învăța pe mulți, sau le va da învățătură.

     (*) Sau îi va conduce spre apostazie ; să devină profani. Trec peste aceste împrejurări ale istoriei, deși o cred împlinită, deoarece cred că Duhul lui Dumnezeu le-a menționat pentru a scoate în evidență elementele stării iudeilor până la sfârșit, în ciuda parantezei imense pe care respingerea lui Mesia a introdus-o în istoria lor.

     "Ei vor cădea prin sabie și prin flacără, prin captivitate și prin jaf, multe zile" (v. 33). Aceasta este starea poporului (*) : "Și, când vor cădea, vor fi ajutați cu puțin ajutor; dar mulți se vor lipi de ei cu fățărnicie. Și dintre cei înțelepți vor cădea unii (prin sabie), ca să fie încercați și curățiți și albiți, până la timpul sfârșitului, căci acesta va fi totuși pentru un timp hotărât" (v. 34, 35). Încercarea credinței va fi printre ei, deoarece, ca iudei credincioși, s-ar fi putut spune : "Aceștia pot conta pe ajutorul lui Dumnezeu ; ei au încurajat pe alții să se încreadă în Domnul". Cu toate acestea, unii dintre ei vor cădea ; și atunci, dacă credința lor nu este tare, ceilalți vor spune : "Unde este Dumnezeul lor ?", ca în Psalmii 42 și 43, psalmi care exprimă, în limbajul Duhului lui Hristos, întristarea acestei rămășițe căreia vrăjmașii îi vor spune : "Unde este Dumnezeul tău ?". Ori, iată pe cei inteligenți, cei care și-au pus încrederea în Dumnezeu, căzând ca și ceilalți, necredincioșii vor spune: Dumnezeu nu intervine în favoarea lor. Deci, aceste cuvinte ne prezintă istoria poporului din timpul lui Antioh Epifanul până la zilele de la urmă. Această istorie este dată în termeni generali pentru a relua apoi firul detaliilor, atunci când împăratul nordului va fi din nou pe scenă, iar împrejurările vor fi împlinirea finală a ceea ce istoria lui Antioh a prezentat o imagine parțială.

     (*)  Cu excepția când vrem s-o aplică la maschilim. Dar nu cred că acesta pare să fie sensul, datorită v. 35.

     Poporul este lăsat, în tot acest timp, în general, să treacă prin aceste încercări, și să sufere consecința poziției sale.