Dumnezeu Tatăl nostru
- III -
Arend Remmers
6 Poziția noastră "în Hristos" și starea de fii
Spre deosebire de condiția de copil, condiția de fiu este noua noastră poziție, la care ne-a predestinat Dumnezeu prin Hristos, și în care El ne-a așezat în Hristos. Conceptul Noului Testament al "condiției de fiu" este tradus în unele limbi prin "adopție", care în germană are conotația de "copil care nu este un copil adevărat". Ori, aceasta ar fi o idee cu totul falsă. Cuvântul grec (hyothesia) în Noul Testament semnifică în mod corect "poziția de fiu". Aceasta este poziția în care am fost așezați prin harul lui Dumnezeu în relația cu Fiul Său Preaiubit, fiind chiar făcuți una cu El. Condiția noastră de fii nu este totuși în contradicție cu condiția de copil. Ambele descriu o relație fundamental similară cu Dumnezeu ca Tată, dar din puncte de vedere diferite. Este de la sine înțeles că acest adevăr nu îi privește doar pe "frați", ci și pe "surori" (2 Cor. 6:18). Nu este vorba de o creștere de la starea de copil la cea de fiu, nici de o maturizare. Încă de la începutul vieții noastre de credință, noi suntem atât copii cât și fii. Cu toate acestea, privilegiul condiției de fiu descrie favoarea pe care Tatăl ne-a acordat-o datorită credinței noastre în Fiul Său, dar și demnitatea care este asociată la această poziție.
Condiția originară de fiu, eternă și unică este relația lui Hristos cu Tatăl. El este Fiul etern al Tatălui etern (2 Ioan 3). Numai El, ca Fiu, Îl cunoaște pe Tatăl din toată eternitatea. De aceea doar El era în măsură să-L reveleze pe Tatăl (Ioan 1:18 ; 14:2,6,9 ; 1 Tim. 3:16). "Nu că L-a văzut cineva pe Tatăl, în afară de Cel care este de la Dumnezeu: Acesta L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 6:46). Cu toate acestea, pentru ca oamenii să poată intra în relație personală cu Dumnezeu ca Tată, trebuia ca Fiul să moară și să învieze. Trebuia să fie eliminată mai întâi prăpastia imensă dintre Dumnezeu, care este lumină, și oamenii păcătoși, care sunt întuneric (1 Ioan 1:5 ; Efes. 5:8). Deci putem spune : prin întruparea Sa, Hristos L-a apropiat pe Tatăl de noi ; dar prin moartea, învierea și glorificarea Sa, noi am fost apropiați de Tatăl. Numai în urma lucrării ispășitoare și a învierii lui Hristos a putut ca această relație să fie revelată și experimentată. "Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus" (Gal. 3:26).
Poziția noastră ca fii este deci caracterizată prin unirea noastră cu poziția Omului glorificat Hristos Isus. Motivul este că, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem așezați "în Hristos", adică putem ocupa aceeași poziție ca El, Fiul Omului glorificat, care este așezat acum la dreapta lui Dumnezeu. Ca "Cel întâi-născut între mai mulți frați", El ocupă, cu siguranță, singurul loc al celei mai înalte puteri la dreapta lui Dumnezeu. Dar toți cei care cred în El sunt atât de plăcuți lui Dumnezeu încât El le acordă harul Său (sau : i-a făcut plăcuți) "în Hristos", Fiul Său Preaiubit (Efes. 1:6) ! Noi suntem una cu El ca Om glorificat, dar nu suntem identici cu El, căci noi rămânem pentru totdeauna creaturi.
Tatăl ne face cunoscut dragostea Sa pentru Fiul Său (conf. Ioan 17:23). El Își găsește atâta plăcere în Fiul Său Preaiubit încât vrea să umple cerul Său cu milioane de răscumpărați care sunt cu toții asemenea chipului Fiului Său, Acesta rămânând pentru totdeauna Cel întâi-născut între mai mulți frați (Rom. 8:29). La această stare de fii ne-a predestinat Dumnezeu, Tatăl, "pentru Sine", după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:5). Starea de fii este, de asemenea, în contrast cu robia în care se afla poporul Israel sub lege (Gal. 3:23 la 4:7).
Conceptul biblic al stării de fiu nu descrie deci, ca starea unui copil, originea noastră și natura noastră nou care rezultă din ea, ci poziția noastră perfectă și glorioasă "în Hristos", Omul glorificat. De aceea nu este vorba aici de creștere sau progres. Poziția noastră ca fii este de neschimbat, pentru bucuria Tatălui ("pentru El", Efes. 1:5).
Noi nu suntem întotdeauna conștienți de acest privilegiu și de responsabilitatea legată de acesta. De aceea avem nevoie de această atenționare : "Ieșiți din mijlocul lor și fiți despărțiți, spune Domnul; și nu atingeți ce este necurat, și Eu vă voi primi; și vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice, spune Domnul Cel Atotputernic" (2 Cor. 6:17-18). Suntem noi conștienți de această responsabilitate înaltă ? Fie ca să putem fi din ce în ce mai mult ! Căci numai așa vom putea să ne bucurăm cu adevărat de privilegiu de fii.
7 Dumnezeu Tatăl nostru
Atunci când Domnul Isus era pe pământ, L-a numit pe Dumnezeu Tatăl Său ("Ava, Tată", Marcu 14:36), și noi putem s-o facem ca fii și copii (Rom. 8:15 ; Gal. 4:6). Tatăl Său a devenit acum și Tatăl nostru (Ioan 20:17). Expresia "Ava, Tată" conține cuvântul "tată" în două limbi : Ava în aramaică, și Pater în greacă. Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu există nicio diferență între cei care, prin Domnul Isus, cred în Dumnezeu ca Tatăl lor, fie că sunt iudei sau greci. "Căci prin El (adică Hristos), avem și unii și alții (adică iudei și oameni dintre națiuni) intrare la Tatăl, într-un singur Duh (Efes. 2:18). Suntem atât copii cât și fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos (Ioan 1:12,13 ; Gal. 3:26).
Nici poporul Israel ca atare, nici credincioșii vechiului legământ, nu au cunoscut acest privilegiu. Cu siguranță, Dumnezeu este numit uneori "tată" în Vechiul Testament, de exemplu în Maleahi 2:10, unde este spus : "Nu avem toți un singur Tată?" Dar acolo nu este vorba despre starea individuală de copil sau de fiu a credincioșilor, și despre starea de Tată a lui Dumnezeu, ci despre o relație colectivă. Dumnezeu numește tot poporul Israel fiul Său, și invers, El este Tatăl lui Israel (Ex. 4:22,23 ; conf. Deut. 32:6 ; Isaia 64:8). Această relație nu se bazează pe o credință personală, ci pe alegerea suverană a lui Israel ca popor pământesc al lui Dumnezeu (Deut. 7:6-8 ; Ps. 135:4). Sub lege, Israel era în robie, așa cum vedem în Galateni 3:26 la 4:7. Această stare este considerată contrară condiției de fiu.
Atunci când Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor despre Dumnezeu ca Tatăl al lor din ceruri (Matei 5:16,45), El a făcut-o anticipând acest mare privilegiu al credincioșilor, care era încă viitor. Ca Fiu, El Îl cunoștea pe Tatăl din toată eternitatea. Dar atunci când folosește acest Nume cu privire la ai Săi, lucrul acesta era ceva nou pentru ei. Ei nu puteau încă să cunoască relația care era legată de aceasta. Pentru aceasta, trebuia mai întâi ca El să împlinească lucrarea ispășitoare. Între cunoașterea faptului că Dumnezeu este Tatăl, și experiența conștientă a acestui adevăr, a existat crucea și învierea lui Hristos.
Dar când Domnul Isus a împlinit lucrarea de la cruce și a înviat dintre morți, El a trimis-o pe Maria Magdalena să vestească ucenicilor Săi această nouă relație de credință : "Mergi la frații Mei și spune-le: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru" Ioan 20:17). Anunțul pe care El l-a făcut cu câteva zile mai înainte, era acum împlinit : "Adevărat, adevărat vă spun: dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod" (Ioan 12:24). Calea spre Tatăl a fost pregătită prin moartea și învierea Sa. Nu știm în ce măsură au înțeles ucenicii acest anunț la vremea respectivă. Dar când Duhul Sfânt Și-a făcut locuința în credincioși, această relație a devenit o realitate vie. El nu este doar Cel care mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, ci El este, de asemenea, Duhul de înfiere (al stării de fiu) prin care strigăm : "Ava, Tată!" (Rom. 8:15-16). - Nu este remarcabil că această expresie atât de intimă, care nu apare decât de trei ori în Noul Testament, este legată de starea noastră de fii ?
Fiul etern nu Se rușinează să ne numească frații Săi (Evrei 2:11) ! Dar această condescendență divină nu ne dă dreptul niciodată să-L numim pe Domnul Isus fratele nostru. Respectul față de Domnul nostru ne împiedică să facem aceasta, fără a diminua sentimentul dragostei Sale pentru noi și cel al iubirii noastre pentru El. Un general ar putea foarte bine să-i numească pe soldații săi "camarazi", dar un simplu soldat cu greu ar îndrăzni să-l numească la rândul său "camarad".
Dumnezeu a devenit acum Tatăl nostru. Atunci când citim numele "Dumnezeu" în Biblie, se impune înaintea noastră, mai presus de toate, suveranitatea și măreția Sa, precum și responsabilitatea noastră față de El. Dar când El este numit "Tată", aceasta ne trimite cu gândul la dragostea Sa pentru noi ca și copii și fii ai Săi. Totuși, titlurile "Dumnezeu" și "Tată" sunt strâns legate între ele. Credincioșii sunt numiți întotdeauna "copii ai lui Dumnezeu", niciodată "copiii Tatălui". Deci putem spune : prin credință, am devenit copii și fii ai lui Dumnezeu, dar putem să-L numim Tatăl nostru (Ioan 1:12 ; 11:52 ; Rom. 8:23 ; Gal. 4:5-7 ; 1 Ioan 31). Cunoaștem și apreciem noi acest privilegiu nemărginit ?
8 Dragostea Tatălui
Dragostea Tatălui pentru noi este semnul distinctiv al poziției noastre de copii : "Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiți copii ai lui Dumnezeu!" (1 Ioan 3:1). Această dragoste necondiționată a Tatălui pentru noi se manifestă, de asemenea, prin faptul că El ne permite să ne apropiem de El fără restricții atunci când ne rugăm în Numele Lui (Ioan 16:26,27). Datorită lucrării ispășitoare a Domnului Isus, intrarea la Tatăl ne este fundamental deschisă prin Duhul Sfânt. Domnul Isus a spus cu privire la aceasta în Ioan 16:27 : "Tatăl Însuși vă iubește". Aceasta ne arată apropierea în care am fost aduși față de Tatăl. Putem să ne apropiem de Acela care ne iubește cu aceeași dragoste care o are pentru Fiul Său (Ioan 17:23). Și în această dragoste, El ascultă și răspunde rugăciunilor noastre. Această dragoste a lui Dumnezeu pentru noi, care s-a manifestat și se manifestă în Hristos, este necondiționată. Nimic, absolut nimic nu poate să ne despartă de această dragoste (Rom. 8:38,39).
Dar tot dragostea Lui este cea care ne corectează. Chiar dacă purtarea noastră de copii față de Tatăl nostru nu este subiectul epistolei către Evrei, găsim totuși un pasaj serios și care atinge inima noastră în cap. 12 v. 4-11 (conf. 1 Pet. 1:17) : "Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului. Și ați uitat de tot îndemnul care vă vorbește ca unor fii: Fiul meu, nu disprețui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când ești mustrat de El. Căci Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubește și biciuiește pe orice fiu pe care-l primește. Răbdați disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca față de niște fii; deoarece, care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar, dacă sunteți fără disciplinare, de care toți au avut parte, atunci sunteți nelegitimi, și nu fii. Mai mult, am avut pe părinții noștri după carne ca să ne disciplineze, și i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor și să trăim? Căci, în adevăr, ei ne disciplinau pentru puține zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfințenia Lui. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinși prin ea rodul dătător de pace al dreptății".
9 Ascultare și dragoste
Dragostea Tatălui are un alt aspect practic. Prin ascultarea noastră, ne arătăm dragostea pentru Domnul nostru, și experimentăm dragostea Tatălui și a Fiului într-un mod special. Domnul Isus măsoară dragostea noastră pentru El după ascultarea noastră față de "poruncile" Sale și față de "Cuvântul" Său (Ioan 14:21,23). Ascultarea este o caracteristică a ucenicului lui Isus. Cât de simplu și ușor de înțeles este pentru fiecare - și totuși, cât de greu ne este deseori să ascultăm !
În ciuda asemănării lor, există o diferență între "poruncă" și "Cuvânt", care este bine s-o explicăm pe scurt. Ioan 14:21 vorbește de poruncile Domnului nostru. Dacă nu ne mulțumim doar să le "avem", ci și să le "păzim", Îi arătăm dragostea noastră prin ascultarea noastră. Aceasta evocă o nouă formă a dragostei Tatălui și a Fiului față de noi, care este legată de o descoperire specială a lui Hristos. Această "descoperire" nu trebuie confundată cu prima întâlnire cu Hristos prin credință (conf. Gal. 1:6). Dacă Îi suntem ascultători ca credincioși, Fiul ni Se descoperă pentru ca să-L cunoaștem mai bine. Atunci vom recunoaște din ce în ce mai mult că El nu este un Stăpân aspru, ci unul care ne iubește cu o dragoste de nespus și care vrea să facem această experiență din ce în ce mai mult. În nicio altă parte nu învățăm atât de mult despre El și despre relația Lui cu Tatăl și cu noi ca în Evanghelia după Ioan. În versetul dinainte Domnul a spus în mod clar : "În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl și voi în Mine și Eu în voi" (Ioan 14:20). Ne bucurăm noi de aceasta ? Cu cât Îl iubim mai mult, cu atât Îl ascultăm mai mult - și vom cunoaște și experimenta mai clar cine este El cu adevărat. Este ceea ce înseamnă aici cuvintele "Mă voi arăta lui" (Ioan 14:21).
Poruncile Sale sunt cerințe explicite pentru ucenicii Săi, deci și pentru noi, precum, de exemplu, porunca iubirii frățești (Ioan 13:34 ; 15:12), cea a frângerii pâinii (Luca 22:19), dar și cea cu privire la tăcerea surorilor în adunări (1 Cor. 14:37) și multe altele încă (conf. Matei 28:20 ; 1 Tes. 4:2 ; 1 Ioan 5:2,3).
Poruncile Noului Testament diferă fundamental de cele ale legii de pe Sinai din Vechiul Testament. Poruncile Vechiului Testament erau etape pe calea dreptății și a vieții (Lev. 18:5 ; Deut. 6:25). Dar nimeni nu putea urma această cale, căci omul, care este păcătos prin natura lui, nu este în stare. "Nimeni nu va fi îndreptățit înaintea Lui prin faptele legii" (Rom. 3:20). În schimb, poruncile creștine, din timpul actual al harului, sunt expresia voii Tatălui nostru pentru noi ca și copii ai Săi. Ele nu sunt un mijloc de îndreptățire, ci linii directoare pentru o viață trăită prin credință. Totuși, ele nu sunt mai puțin obligatorii decât poruncile legii pentru Israel, căci autoritatea Tatălui nostru este, de asemenea, o autoritate divină. Oricine își imaginează și pretinde că poate diminua respectul cuvenit Tatălui pentru că El este Dumnezeul oricărui har, se înșală amarnic. "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12:29).
Contrar "poruncii", termenul "cuvânt" (gr. logos) are o semnificație mai largă. El nu include numai cerințele exprimate în mod explicit, ci se referă la conținutul a tot ceea ce Domnul Isus a spus. De exemplu, dacă un copil își iubește cu adevărat părinții, el va știi, din diferitele lor afirmații, ceea ce le place și ceea ce nu le place. Prin urmare, copilul nu are întotdeauna nevoie de o poruncă explicită pentru a face ceva care place părinților săi. Din dragoste pentru ei, el va face de bunăvoie lucruri pe care ei nu i le-au cerut în mod expres, dar el știe că ele le fac plăcere. Aceasta este ceea semnifică "a păzi cuvântul Meu" în contextul relației noastre cu Domnul Isus.
Dragostea noastră adesea atât de slabă pentru Tatăl și pentru Fiul Său nu este deci un simplu sentiment "plăcut" din partea noastră. Piatra de temelie a dragostei noastre pentru El este ascultarea și dorința de a-I fi plăcuți în acord cu sfântul Său Cuvânt, chiar dacă nu am primit o poruncă explicită. Atunci Tatăl ne arată dragostea Sa de-o manieră cu totul nouă. De aceeași manieră perfectă a fost cu Fiul, care a putut spune : "Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viața" (Ioan 10:17). Dovada supremă a dragostei Fiului pentru Tatăl a fost că S-a dat pe Sine până la moarte - și aceasta a condus la o nouă manifestare a dragostei Tatălui pentru Fiul Său, pe care L-a iubit însă deja înainte de întemeierea lumii, adică din eternitate (Ioan 17:24) !
"Noi vom veni la el și vom locui la el (lit. "și ne vom face locuința la el") (Ioan 14:23). Aceasta este consecința binecuvântată a dragostei noastre pentru Fiul și a ascultării noastre de Cuvântul Său (Ioan 14:23). Cuvântul "locuință" (gr. mone) nu apare decât de două ori în Scriptură, aici și la v. 2. Vedem aici "multe locuințe" în casa Tatălui, unde vom locui etern și unde vom vedea pe Mântuitorul nostru, Fiul, în glorie. Dar până atunci, dacă Îi vom arăta dragostea noastră păzind Cuvântul Său, vom face deja această experiență încă de aici : "Noi vom veni la el și ne vom face locuința la el". Aceasta este adevărata comuniune cu Tatăl și cu Fiul. Nu este aceasta o expresie a gloriei noastre viitoare ?
10 Pericol : dragostea lumii
O piedică serioasă se așază înaintea noastră : carnea noastră, natura noastră veche, ne atrage spre lume. Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuși ca să ne scoată din lume (Gal. 1:4). Dacă dragostea lumii și ceea ce este în lume pune stăpânire asupra noastră, atunci ea înlocuiește dragostea Tatălui în noi, astfel încât practic ea nu mai este prezentă în noi.
Ce pericol mare reprezintă aceasta pentru cel credincios ! Cuvântul ne spune clar. "Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1 Ioan 2:15). "Dragostea Tatălui" este atât dragostea Sa pentru noi, cât și dragostea noastră pentru El. Iacov scrie la fel : "Prietenia lumii este vrăjmășie față de Dumnezeu. Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaș al lui Dumnezeu" (Iac. 4:4). Nu vom putea să ne bucurăm cu adevărat de dragostea Tatălui decât în separare de lume și de atracțiile ei. Ar fi deci o mare greșeală să credem că putem să iubim lumea și pe Tatăl în același timp.
"Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate".
1 Ioan 2:17.
......................................................//.....................................................
