Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere
- VII -
Walter Scott STEM Publishing
Istoria Bisericii de la declinul ei până la respingere - Apocalipsa 2 - 3
Observații cu privire la scrisorile către biserici
Toate viziunile conținute în Apocalipsa se referă la viitor, cu excepția primei sau introductive, care are aplicabilitate prezentă. În aceasta, Hristos este văzut în gloria caracteristică a Fiului Omului în mijlocul celor șapte adunări (Apoc. 1:12-16). Dar au răspuns aceste adunări, în ceea ce privește starea lor reală, desemnării lor de către Duhul Sfânt drept "sfeșnice de aur", și au fost ele în concordanță cu caracterul sfânt al Celui glorios din mijlocul lor ? Din păcate, nu! Trăsăturile care au caracterizat Biserica în dimineața nașterii sale în sfințenie, adevăr, devotament, despărțită de lume, putere și unitate, sunt acum, în seara zilelor ei, în mod evident absente. Pentru o scurtă perioadă, sfeșnicele de aur au strălucit puternic, acum abia se vede o licărire. Necredincioșia deschisă, care odinioară se ascundea în sala de lectură, în sala științei și în catedra profesorului, este acum adăpostită în siguranță și deschis în Biserică, la amvon și în sălile divinității (*).
(*) Vezi teribila acuzație dovedită până la capăt și acuzațiile formulate destul de clar în "Cruciada anticreștină sau atacurile oficiale asupra creștinismului", de Robert PC Corfe.
În aceste scrisori, solicitate de starea adunărilor, este dezvăluit punctul de declin, îndepărtarea inimii de Hristos (Apoc. 2:4). Ca o consecință a răcirii afecțiunilor, dorința după întoarcerea Lui personală din ceruri scade (Matei 24:48) și astfel, ușa pentru intrarea vrăjmașului este deschisă. Istoria exterioară a Bisericii, așa cum este descrisă aici, a fost amplu confirmată de evidențele contemporane. Odinioară ușa Bisericii era închisă și zăvorâtă împotriva intrării răului și a lui Satan; acum, tronul și locuința lui Satan se află în Biserica însăși (Apoc. 2:13, 20, 24). Întunericul moral se așterne rapid peste aceste ținuturi devenite creștine și nu suntem departe de ultima sa dezvoltare, respingerea publică a creștinismului. Atunci când Hristos renunță la Biserică ca vas al Său de lumină și mărturie, aceasta devine un subiect special al judecății divine.
În scurta sinteză a istoriei ecleziastice, așa cum este prezentată în aceste capitole, nu sunt specificate multe detalii, ci mai degrabă dezvoltarea formelor generale ale răului. O idee principală este menținută în mod constat în vedere, și anume, relația lui Hristos cu starea lucrurilor, prezentându-Se fiecărei adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. Hristos este singura resursă pentru declinul și slăbiciunea spirituală.
Istoricul "timpurilor națiunilor" este Daniel. Istoricul Bisericii este Ioan. Primul a fost pentru instruirea specială a poporului lui Daniel, iudeii. Cel de-al doilea este pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Aplicarea acestor scrisori se extinde la întreaga Biserică și la oricine are urechi să audă. Beneficiul moral care poate fi obținut dintr-un studiu serios și devotat al acestor scrisori adresate adunărilor menționate este imens și s-a dovedit întotdeauna util cititorilor care-l parcurg cu rugăciune.
În aceste scrisori este introdus un principiu prin care poate fi determinată starea reală a Bisericii în orice moment. Istoria și punerea la probă a Bisericii se interpun între revelarea poziției sale inițiale în binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu, și destinul ei final în asocierea cu Hristos în glorie. Acum, starea sa trecută și viitoare este principiul după care este judecată în prezent. Ce contrast între ceea ce a fost și ceea ce este Biserica ! Cât de diferită este de gloria strălucitoare care o așteaptă ! În scrisorile către primele trei adunări, ele sunt chemate să se pocăiască având în vedere "de unde ai căzut", în timp ce în scrisorile către ultimele patru adunări, o revenire la starea inițială este considerată imposibilă, scopul speranței fiind venirea Domnului, la care nu se face referire directă în scrisorile anterioare către primele trei biserici.
Pretenția ecleziastică și îndepărtarea de dragostea dintâi au caracterizat sfârșitul perioadei apostolice - Efes (Apoc. 2:1-7). A urmat perioada martirului, care ne aduce la sfârșitul cele de-a zecea și ultime persecuții, sub Dioclețian - Smirna (Apoc. 2:8-11). Scăderea stării spirituale și creșterea duhului lumesc au mers mână în mână de la urcarea pe tron a lui Constantin și a patronajului său public asupra creștinismului până în secolul VII - Pergam (Apoc. 2:12-17). Biserica papală, care este capodopera lui Satan pe pământ, este martoră la asumarea autorității universale și în persecuția crudă a sfinților lui Dumnezeu. Domnia sa malefică acoperă "Evul Mediu", ale cărui caracteristici morale au fost, pe bună dreptate, numite "întunecate". Papalitatea pătează orice atinge - Tiatira (Apoc. 2:18-29). Reforma a fost intervenția lui Dumnezeu în har și putere pentru a paraliza autoritatea papală și a introduce în Europa lumina care timp de 300 de ani a ars cu mai multă sau mai puțină strălucire. Protestantismul, cu diviziunile și starea sa de moarte, arată suficient de clar cât de departe este idealul lui Dumnezeu cu privire la Biserică și creștinism - Sardes (Apoc. 3:1-6). O altă Reformă, în egală măsură lucrarea lui Dumnezeu, a caracterizat începutul secolului trecut - Filadelfia (Apoc. 3:7-13). Starea actuală a Bisericii mărturisitoare, care este una căldicică, este cea mai urâtă și grețoasă dintre toate cele descrise până acum. Putem numi pe bună dreptate această ultimă fază a istoriei Bisericii, în ajunul judecății, perioada fără Hristos - Laodiceea (Apoc. 3:14-22).
Rețineți că istoria primelor trei biserici este consecutivă, în timp ce istoria celorlalte patru se suprapune și apoi practic se desfășoară concomitent până la sfârșit, venirea Domnului. O altă observație interesantă, și cu aceasta încheiem aceste observații. Elementul divin, simbolizat de numărul trei, este gândul predominant în primul grup de biserici, în timp ce elementul uman intră mai mult în al doilea grup, simbolizat de numărul patru.
Scrisoarea Duhului Sfânt către Efes - Apocalipsa 2:1-7
2.1 "Îngerului adunării din Efes scrie-i: Acestea le spune Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur".
2.1.1 "Îngerului adunării din Efes scrie-i"
Aceeași formă de exprimare se repetă în introducerea la fiecare dintre cele șapte adunări. Fiecare dintre epistole este adresată "îngerului" adunării. În aceste scrisori avem glasul Duhului către adunări (v. 7 etc.) și al Domnului Însuși, dar nu le vorbește direct. Pavel le-a scris sfinților din Efes (Efes. 1:1). Ioan către îngerul adunării. De ce aceasta ? Intimitatea o caracterizează pe prima. Distanța pe cea de-a doua. Motivul stilului de adresare mai distant folosit de Ioan constă în faptul că Biserica decăzuse atât de mult din punct de vedere moral, încât Domnul nu i se putea adresa decât prin reprezentanții sau îngerii ei, nu prin ființe spirituale (angelice), ci prin oameni.
Unii scriitori, precum Dean Alford, susțin protecția îngerilor în mod literal asupra bisericilor și consideră că aici se vorbește despre acești îngeri păzitori. Însă, o astfel de teorie ni se pare exagerată și de neacceptat. Duhul pe pământ și Domnul din ceruri fac din Biserică subiectul lor special de grijă. Puterile spirituale din locurile cerești învață prin ea înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efes. 3:10); aceste ființe cerești primesc, de asemenea, lecții despre rânduiala dumnezeiască (1 Cor. 11:10). Dar grija Bisericii este încredințată unor mâini mai înalte și mai bune decât cea a îngerilor. În plus, ar fi absurd să ne gândim la îngeri care își eșuează îndatorirea. Ei "împlinesc poruncile Lui, ascultând de glasul Cuvântului Său (Ps. 103:20); în timp ce îngerii bisericilor sunt pe bună dreptate blamați, fiind responsabili pentru starea morală dezvăluită. Astfel, cuvintele adresate îngerului: "Dar am împotriva ta" și "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te...", par imposibil de aplicat îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune că sunt "aleși" și "sfinți" și, prin urmare, păziți de cădere. Cu toate acestea, s-a înțeles deseori că "îngerul" reprezintă un episcop sau un prezbiter care prezidează (oficiază o slujire, n.t.). Însă Scriptura nu oferă nici cea mai mică susținere episcopului modern al unei dioceze sau episcopului mai vechi al unei biserici. Bătrânii sau episcopii se referă la aceleași persoane (Fapte 20:17, 18). Termenul "bătrân" îndreaptă atenția către vârsta și experiența omului, în timp ce cel de "episcop" sau "supraveghetor" către supravegherea spirituală. Omul și lucrarea sa sunt înfățișați astfel, prin termenii respectivi, de "bătrân" și de "episcop". Bătrânii erau numiți episcopi și existau mai mulți de astfel de episcopi în diferite adunări, cum ar fi în Efes (Fapte 20:17) și în Filipi (Filip. 1:1). Timotei, Onisim și Ioan au avut onoarea discutabilă, impusă asupra lor de către teologi (sau clerici, preoți, n.t.) speculativi, de a fi, după plecarea lui Pavel, îngerii adunării din Efes.
A insista asupra unei aplicări necesare a termenului "înger" la episcop sau prezbiter pare forțat; în plus, celălalt simbol folosit pentru aceleași persoane, și anume "stele" (Apoc. 1:20), ar interzice o astfel de aplicare exclusivă. "Stelele" sunt rânduite să strălucească, să reflecte lumina cerului în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană care ocupă cea mai înaltă poziție oficială în biserică s-ar putea să nu fie o "stea". Considerăm pe îngerul bisericii ca fiind o reprezentare simbolică a adunării în starea sa morală prezentă. Gândul este reprezentarea. Prin urmare, în această carte, apele (Apoc. 16:5), vânturile (Apoc. 7:1), Adâncul (Apoc. 9:11) și focul (Apoc. 14:18) au fiecare îngerul lor reprezentativ. Conform acestui punct de vedere, îngerul adunării poate semnifica mai multe persoane. Am dori să subliniem observația că nu reprezentarea oficială, ci cea morală este ideea transmisă prin cuvântul "înger", așa cum este folosit în legătură cu cele șapte biserici. Prin urmare, deși Duhul are în vedere fiecare biserică locală și adunarea în ansamblu, totuși, fiecărei biserici i se adresează reprezentantului ei și, în general, se va constata că în majoritatea grupurilor de sfinți există cei care conduc moral, chiar dacă nu au un statut oficial.
Cele șapte stele și cele șapte sfeșnice de aur
2.1.2 "Acestea le spune Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur".
Titlurile descriptive ale lui Hristos pentru fiecare dintre biserici sunt preluate aproape în întregime din descrierea detaliată a Persoanei Sale, așa cum este prezentată la sfârșitul capitolului unu. În Apocalipsa 1:20, stelele sunt văzute în mâna Lui dreaptă; în Apocalipsa 3:1 El are stelele; dar aici se face referire la o acțiune mai intensă. El le susține. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Bisericii. Ele își iau lumina de la El, sunt supuse puterii Lui și sunt susținute de El. El le călăuzește, le controlează și le ține tari. Ce putere pentru slujitorul încercat! Cât de potrivit este, de asemenea, ca autoritatea absolută a lui Hristos asupra tuturor celor responsabili să strălucească pentru El în timpul nopții întunecate ale absenței Sale, să fie arătată la începutul acestui rezumat al istoriei Bisericii din aceste două capitole.
Locul ecleziastic al Domnului nostru (Apoc. 1:13) este în "mijlocul" celor șapte sfeșnice de aur; dar aici El umblă în mijlocul lor, observând fiecare dificultate colectivă și individuală. El observă dacă sfeșnicele strălucesc. El este prezent pentru a susține vasele mărturiei. Ajutorul Său este disponibil imediat în fiecare circumstanță de nevoie. Biserica nu se va găsi niciodată într-o poziție în care să fie lipsită de slujirea activă a lui Hristos, care umblă, intră și iese printre biserici, observându-le căile și acordând laude și mustrări. El curăță fiecare sfeșnic sau, atunci când se dovedește complet necredincios, îl poate îndepărta din locul lui de responsabilitate pe pământ. Dar acest caracter al adevărului nu slăbește în niciun fel siguranța eternă a Bisericii, împotriva căreia porțile hadesului nu o vor birui (Matei 16:18), nici împotriva vreunuia din ai săi în mod individual (Rom. 8:38-39).
Apoc. 2:2-3 - "Știu lucrările tale și osteneala ta și răbdarea ta și că nu-i poți suporta pe cei răi; și i-ai pus la încercare pe cei care își zic ei înșiși apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși; și ai răbdare și ai suferit pentru Numele Meu și n-ai obosit".
2.2.1 "Laudă"
Domnul laudă înainte de a mustra. Îi place să enumere ce a lucrat harul - propriul Său har - în sufletele și în căile poporului Său. În aceste epistole, Biserica este văzută în drumul ei descendent, mergând din rău în mai rău. Dar Domnul rămâne neschimbat. Lui Îi face plăcere să-Și laude sfinții când și unde poate, și dacă lucrurile se îndreaptă spre împlinirea lor finală, acest lucru nu împiedică recunoașterea deplină a lucrării Duhului în orice loc și în fiecare sfânt. Roada Duhului ar trebui să atragă mai ușor privirea decât faptele cărnii. Fii mereu pregătit să recunoști din inimă și să exprimi fără rezerve aprecierea pentru tot ceea ce este bun și excelent, în special acolo unde poate exista răul.
2.2.2 "Știu lucrările tale"
"Știu", repetat de șapte ori, sugerează cunoașterea absolută a Domnului despre starea și circumstanțele poporului Său. Apoi El spune: "Știu lucrările tale". Acestea, fără îndoială, au fost multe și diverse. Însă nu orice lucrare este însoțită de, nici nu este rodul, ostenelii sau "răbdării", ca cea despre care se vorbește aici. Prima lecție creștină este răbdarea (Rom. 5:3), și "o mare parte" din ea este cea dintâi trăsătură a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2 Cor. 6:4). Răbdarea este urmată de intoleranță față de persoanele rele. Răbdarea față de cei slabi, exercitată în mijlocul încercărilor și opoziției, nu a făcut Biserica indiferentă față de rău; a fost trezită natura morală. Mai mult, ei testaseră pretenția unora de a fi apostoli și au făcut acest lucru atât de temeinic încât orice pretenție falsă a fost expusă în lumina acelor semne care i-au caracterizat pe apostolii Domnului (1 Cor. 9 ; 2 Cor. 11:12). Cuvântul "încercare" înseamnă testat sau pus la probă (2 Cor. 13:5 ; 1 Ioan 4:1). "I-ai găsit mincinoși". Presupunerea nefondată a acestor pretendenți la funcția și autoritatea apostolică a fost complet răsturnată, iar oamenii înșiși au fost etichetați drept "mincinoși" sau, așa cum spune Pavel, "falși apostoli (2 Cor. 11:13).
2.2.3 "Ai suferit pentru Numele Meu"
Cât de mare este lauda! Totuși, oricât de bogate și mărețe sunt afirmațiile anterioare, mai sunt multe de urmat. Nu numai că a existat răbdare, dar aceasta a continuat - "și ai răbdare" - și era la lucru chiar și atunci când apostolul, "secretarul Domnului" scria aceste lucruri. Mai mult, " și ai suferit pentru Numele Meu". Ei suferiseră mult, fuseseră greu încercați, dar toate au fost suportate cu bucurie pentru Numele lui Isus Hristos. Datorită aceluiași Nume, păcatele lor fuseseră iertate (1 Ioan 2:12).
2.2.4 "N-ai obosit"
În cele din urmă, ei nu "obosiseră". Nu există niciun gând de a renunța sau de a abandona lupta cu răul; nu obosiseră de luptă și nici nu obosiseră în ea. Ce imagine frumoasă a devotamentului față de interesele lui Hristos! Dar cum rămâne cu izvoarele acestor activități sfinte? Nu sunt menționate; nu pentru că ar fi lipsit cu desăvârșire, altfel nu ar fi putut exista nicio laudă. Care sunt aceste izvoare morale ale vieții și activității creștine? Ele sunt enunțate în prima dintre epistolele pauline: "Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinței voastre și de osteneala dragostei și de răbdarea speranței" (1 Tes. 1:3). A existat lucrare, și osteneală, și răbdare mărturisită în adunarea din Efes, dar "lucrarea" pare să fi fost, într-o oarecare măsură, separată de "credință", sursa ei morală; nici "osteneala" pare să nu-și fi tras pe deplin puterea din "dragoste", care este activitatea naturii divine, însăși atmosfera în care Biserica și creștinii ar trebui să trăiască și să acționeze; iar "răbdarea", pentru care Efesul este lăudat de două ori (cap. 2:2-3), nu este menționată în legătură cu "speranța", izvorul și energia ei vie.
Apoc. 2:4 - "Dar am împotriva ta că ți-ai părăsit dragostea dintâi".
2.4.1 Acuzația
Aici este dezvăluită rădăcina eșecului Bisericii ca întreg, dar și individual: îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul curat se înnegrise. Floarea se ofilea. Cea dintâi menționată din roada Duhului este dragostea (Gal. 5:22), iar aceasta se vedea doar slab, chiar dacă, în vremea lui Pavel, Biserica din Efes era renumită pentru "dragostea ei față de toți sfinții", o dragoste născută din dragoste. Când dragostea, însăși nucleul creștinismului (1 Cor. 13), cununa și gloria ei deosebită, lipsește, puterea morală a Bisericii și a vieții individuale a dispărut. Lucrurile pot părea frumoase și promițătoare în exterior, și nimeni în afară de un ochi omniscient nu poate vedea lipsa din interior, răceala inimii față de Hristos. "Ți-ai părăsit dragostea dintâi" a fost primul pas pe calea descendentă a Bisericii (comp. cu Matei 24:48). Pierderea dragostei de la început este o problemă serioasă și nu trebuie considerată ca un lucru "oarecare", ca în Versiunea Autorizată. "Dar am împotriva ta" - dragostea dintâi părăsită. "Dar am câteva lucruri împotriva ta" (v. 14) - persoane primite care susțin doctrina lui Balaam, iar altele care țin doctrina nicolaiților. "Dar am împotriva ta" (v. 20) - Izabela este lăsată să corupă cu doctrinele ei dezgustătoare. Observați că, în fiecare caz, "Dar am împotriva ta" este în contrast puternic cu aprobarea acordată fără reținere.
Apoc. 2:5 - "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te și fă lucrările dintâi; dar, dacă nu voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești".
2.5.1 Amenințare cu judecată
Domnul are un motiv clar și sigur de contestație împotriva îngerului. "Dar am împotriva ta că ți-ai părăsit dragostea dintâi". Este singurul lucru pentru care este mustrat Efesul, dar, oh, cât de serios! Naufragiul iminent al Bisericii mărturisitoare, respingerea ei publică și grețoasă de către Hristos este urmărită aici până la rădăcina ei, părăsirea dragostei dintâi. Domnul nu uită niciodată bucuria Sa pentru dragostea dintâi a poporului Său. "Așa zice Domnul: Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tinereții tale, de dragostea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustiu, într-un pământ nesemănat" (Ier. 2:2). Cea dintâi dragoste a lui Iuda nu este uitată niciodată de Domnul (Iehova); și cea dintâi dragoste a Bisericii este în egală măsură amintită de Domnul și dorită de El, ceea ce, de fapt, însemna cu adevărat "Efes". Acum, dacă amenințarea judecății trebuie evitată, atunci trebuie să existe o revenire la "dragostea dintâi" și la "lucrările dintâi", prin urmare, cele două îndemnuri necesare în acest scop sunt : "amintește-ți" și "pocăiește-te". Amintește-ți de înălțimea morală pe care o aveai altădată, amintește-ți de înălțimile dragostei, "muntele de mir" și "dealul de tămâie" pe care ai pășit altădată în comuniune cu Iubitorul etern al sufletului tău! În ce adâncimi ai căzut! Pocăiește-te. Judecă starea inimii care a dus la primul pas pe calea descendentă. Astfel, memoria și pocăința sunt prezentate ca cei doi factori ai revenirii dintr-o stare de decădere. "Repede" ar trebui șters (în Biblia rom. este în paranteze, n.t.). Se acordă suficient timp pentru restaurare. Îndepărtarea sfeșnicului ca purtător de lumină nu slăbește în niciun fel chestiunea siguranței eterne a tuturor celor care zidesc pe Hristos - Stânca veacurilor.
În termeni generali, putem spune că sfeșnicele care odinioară străluceau atât de puternic, și în special în renumita capitală Efes, au fost luate din locul lor, iar întunericul gros al mahomedanismului își înfășoară acum faldurile sale mortale în jurul acestor șapte cetăți ale Asiei proconsulare. O îndepărtare asemănătoare este așteptată în mărturisirea creștină a occidentului (Aceste lucruri au fost scrise în sec. XIX! n.t.). Necredința, fie ea colectivă sau individuală, trebuie judecată, iar starea actuală de ruină a Efesului, cunoscut sub numele de Agiosalouk, este o lecție practică pentru toți. A continuat creștinătatea în bunătatea lui Dumnezeu? Nu a continuat, și "întunericul gros" va acoperi în continuare aceste ținuturi, odinioară strălucitoare de lumina Evangheliei (Isaia 60:2). Conform interpretării adoptate în această "Expunere", considerăm Efesul ca reprezentând Biserica într-o fază specială a condiției sale, o condiție ce caracterizează sfârșitul primului secol. Suntem bucuroși să știm că dragostea și credința au fost într-o oarecare măsură reaprinse, iar sfeșnicul a rămas în continuare în Efes, astfel încât, la cel de-al treilea sinod ecumenic (431 d.H.) acesta a dat un semnal clar despre marele adevăr fundamental al creștinismului, întruparea Domnului nostru. Dar ceasul sfârșitului a venit totuși. În mod asemănător, diferite restaurări parțiale au fost oferite Bisericii în ansamblu, dar sfârșitul ei este hotărât.
Apoc. 2:6 - "Dar ai aceasta, că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc".
2.6.1 Nicolaiții
Credincioșia doctrinară a adunării din Efes și condamnarea hotărâtă a răului au fost deja motive de apreciere deosebite (v. 2-3), urmate de o mustrare exprimată în termeni de o simplitate severă (v. 4), iar judecata a fost în cele din urmă anunțată, o judecată pe care numai pocăința o putea evita (v. 5). Acum este specificat un caracter deosebit al răului, urât deopotrivă de Domnul și de înger. Lipsa dragostei a fost deplânsă, dar ura, opusul dragostei, era pe bună dreptate prezentă. Nicolaiții nu erau urâți, căci ei împărtășeau dragostea generală a lui Dumnezeu (Ioan 3:16), dar faptele lor erau, și pentru aceasta îngerul este lăudat. Trebuie să fi fost fapte cu un caracter categoric rău, care au provocat un cuvânt atât de aspru de respingere. Cine erau, deci, nicolaiții și care erau principiile și faptele lor? Un răspuns satisfăcător la aceste întrebări este aproape imposibil. Nicolaiții, ca sectă imorală și extrem de necurată, au existat, fără îndoială, dar nu se poate stabili cu niciun grad de certitudine dacă Nicolae din Antiohia, ultimul dintre "cei șapte" (Fapte 6:5), a fost inițiatorul sectei care îi poartă numele. Irineu este primul părinte sau scriitor al Bisericii care afirmă acest lucru. Alții, însă, consideră că Nicolae este nedreptățit atunci când este acuzat de învățăturile și faptele necurate ale acestei secte; cu atât mai rău cu cât a existat sub umbrela creștinismului. Dacă, într-adevăr, diaconul (din Fapte 6:5, n.t.) a fost întemeietorul sectei, atunci acesta trebuie să se fi abătut grav de la credință. Dar nu ne putem pronunța cu certitudine în această privință. S-a presupus că nicolaiții sunt identici cu adepții lui Balaam (*). Dar acest lucru este dificil de înțeles în lumina versetelor 14 și 15, unde răul este numit separat. "Așa și tu ai pe unii care țin învățătura nicolaiților în același fel" (v. 15). Se pare că acesta din urmă a fost răul cel mai grav dintre cele două. Toți scriitorii timpurii, însă, sunt de acord asupra principalelor trăsături ale acestei secte ca fiind de un caracter necurat și imoral (**). Prin urmare, nicolaismul pare să fie o combinație a mărturiei creștine cu necurățiile păgânismului. Îngăduința cărnii (firea sau natura cea veche, n.t.) este o negare practică a naturii sfinte a creștinismului și nu poate fi tolerată de Domnul, nici de către cei care sunt credincioși Numelui Aceluia care este "Cel sfânt, Cel adevărat" (Apoc. 3:7).
(*) "Nicolae (Învingătorul poporului) este identificat cu Balaam, conform unei etimologii a acestui din urmă cuvânt, ca "domnul", sau, conform alteia, ca "devoratorul" poporului. Ambele derivări sunt însă incerte, iar cei mai buni ebraiști (cercetători ai textelor ebraice, n.t.) (Genesius și Furst, acesta din urmă admițând posibilitatea cuvântului "devorator") explică numele ca însemnând "nu este din popor" (sau "nu pentru popor"), adică un străin" - E.H. Plumptre D.D.
(**) Ecumenius spune că erau "cei mai nelegiuiți în doctrină și cei mai imorali în viața lor". W. Kelly rezumă pe scurt, spunând: "Esența nicolaismului pare să fi fost abuzul de har în ignorarea moralității simple". - "Prelegeri despre Cartea Apocalipsa", pag. 48.
În ceea ce privește acest rău, Efes și Pergam, prima și a treia biserică, prezintă un contrast pronunțat și izbitor. Prima a manifestat un dezgust sfânt față de aceste necurății; a treia i-a adăpostit pe cei care răspândeau aceste învățături mizerabile. Ceea ce era urât de Efes a fost acceptat de Pergam; una "faptele", cealaltă "învățătura"; dar învățătura, bună sau rea, își va aduce întotdeauna roadele. Ideea este că Efesul nu a vrut să primească nimic din toate acestea. Pergam i-a permis să corupă și să otrăvească sursele curăției și ale moralității.
Apoc. 2:7 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu".
2.7.1 Chemarea la ascultare
Acest îndemn apare de șapte ori. În epistolele către primele trei biserici, acesta este urmat imediat de promisiunea adresată învingătorului; în timp ce în ultimele patru, îndemnul formează cuvintele de încheiere ale epistolei în fiecare caz. În primul grup este avută în vedere Biserica în ansamblul ei și este chemată să se pocăiască (*). Dar în al doilea grup, starea iremediabilă a Bisericii este prea evidentă și, prin urmare, o rămășiță este separată de marea masă, a cărei unică speranță este centrată pe întoarcerea personală a Domnului din cer. Acum, deoarece chemarea de a auzi este plasată după cuvintele de încurajare adresate învingătorului din ultimele patru biserici, înțelegem că nimeni în afară de învingători sau cuceritori nu aude glasul Duhului.
(*) Cuvântul "a se pocăi" apare de douăsprezece ori în Apocalipsa, dar nu și celelalte scrieri ale lui Ioan.
Responsabilitatea individuală și directă față de Dumnezeu este un adevăr esențial în creștinism. În sistemul papal, conștiința individuală este ignorată. "Ascultați de Biserică" este însăși esența sistemului papal. Dar, în realitate, glasul Bisericii nu este niciodată auzit în romano-catolicism. Ordinele superioare ale clerului uzurpă locul Bisericii; vocea lor este declarată a fi vocea Bisericii, o voce pe care ordinele (clase, categorii, n.t.) inferioare ale clerului și ale masei (laicii, n.t.) trebuie să o audă și să o respecte sub amenințarea anatemei, în timp ce poporul este înșelat cu o aparență de adevăr. Formula favorită și adesea repetată din Matei 18:17, "Ascultați de Biserică", este folosită pentru a acoperi sistemul cel mai crud, superstițios și înrobitor de suflete, care a dezonorat vreodată pământul; aceasta este, într-adevăr capodopera lui Satan. Cum poate Biserica, ea însăși amenințată cu judecata (Apoc. 2:5 ; 3:16), să devină o sursă și un temei de autoritate pentru cineva? Prin urmare, în aceste epistole către adunări, ascultătorul individual este chemat să asculte glasul Duhului. El este cel care vorbește, numai glasul Lui trebuie auzit. Astfel, am unit în acest îndemn responsabilitatea colectivă și cea individuală. Ambele există. Dacă Biserica a devenit atât de coruptă încât glasul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu trezește niciun răspuns, este cu atât mai mare nevoia ca fiecare să-și deschidă urechea sufletului la "Așa zice Domnul". Domnul, când era pe pământ, a atras în mod repetat atenția asupra învățăturii Sale prin cuvintele familiare: "Cine are urechi să audă" (Matei 13:9, 43 ; 11:15 etc.). Aici, același Domn Își rostește cuvintele Sale, acordând o atenție serioasă și devotată noii mărturii și în aproape aceeași formulă verbală (*).
(*) În Evanghelie "urechi"; în Apocalipsa "ureche".
Învingătorul
2.7.2 "Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu".
Am făcut deja referire la anumite trăsături distincte ale celor două diviziuni, marcate în linii mari, ale celor șapte biserici - primele trei și ultimele patru. Fiecare dintre aceste grupuri formează o unitate separată proprie; deși, cu siguranță, există caracteristici comune pentru ambele. Elementul divin predomină în primul set de biserici, așa cum semnifică acel număr (3); în timp ce elementul uman intră, în mare măsură, în compoziția celui de-al doilea grup de biserici, aceasta fiind valoarea sa numerică (4).
Însă o altă deosebire interesantă o vedem analizând aceste promisiuni și răsplătiri pentru învingător. Cele din primul grup nu sunt atât de depline și nici de un caracter atât de public precum cele din al doilea grup. Acestea din urmă sunt extrem de mărețe în asocierea intimității personale cu Hristos și a scenelor de glorie publică. Vedem diferența în plinătatea și caracterul acestor răsplătiri, așa cum se arată în primul, respectiv al doilea grup de epistole, prin faptul că în cele din urmă, biruința este o chestiune de mare dificultate. Furtuna se dezlănțuie mai aprig, elementele împotrivitoare sunt mai numeroase, așa că promisiunile sunt proporționale cu caracterul mai sever al conflictului. De la Tiatira la Laodiceea, Biserica este considerată coruptă în mod iremediabil. Prin urmare, a înota împotriva curentului necesită o energie a credinței care nu este necesară în aceeași măsură ca atunci când Biserica este recunoscută public - Efes la Pergam. Nu numai că toate aceste răsplătiri și promisiuni sunt date pentru a înviora grupul de pelerini și a-i întări pe fiecare pentru conflictul din ce în ce mai profund și apăsător, dar Hristos Însuși promite în mod personal Cuvântul Său pentru împlinirea lor sigură: "Îi voi da". Mâna Lui îl încoronează pe învingător. Propriul Său glas îl aprobă pe cel care învinge, în timp ce pășește plin de bucurie peste pragul porților cerești.
În toate cazurile, mărturia este individuală și, bineînțeles, învingătorul este cel care, în energia credinței, învinge acele dificultăți speciale în care se află. Învingătorul din Laodiceea are în față o sarcină mai serioasă decât cel din Efes. Poziția, împrejurările și caracterul luptei sunt diferite în fiecare Biserică.
Aceasta, prima promisiune dată învingătorului, face referire în mod evident la grădina Eden, cu pomul vieții în mijlocul ei (Geneza 2). Adam nu trebuia să învingă în grădină, ci pur și simplu trebuia să asculte și să-și păstreze inocența, iar testul ascultării unei creaturi inocente era interdicția de a mânca din pomul simbolic al cunoașterii binelui și răului. Nu avem niciun temei să presupunem că Adam a mâncat din pomul vieții, deși nu a fost oprit să facă acest lucru (înainte de cădere, n.t.). Dar scena prezentată privirii învingătorului creștin este una cu un caracter mult mai glorios decât cea din Geneza 2. Aici paradisul lui Dumnezeu cu pomul său de viață, din care se poate mânca liber, și niciun pom al binelui și răului, simbolul responsabilității creaturii. Viața de inocență (Geneza 2) depindea de ascultare. Dar aici pomul vieții, viața eternă în caracterul ei deplin de binecuvântare, este savurată fără niciun amestec, fără teamă de cădere. Viața eternă devine sărbătoarea eternă a învingătorului în paradisul lui Dumnezeu. Cuvântul paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43 ; 2 Cor. 12:4 și Apoc. 2:7). Este de origine orientală, însemnând o grădină a plăcerilor. Este folosit de trei ori în acest sens în Vechiul Testament (*). Pentru o gândire orientală, "paradisul" este expresia și suma fericirii. Paradisul lui Dumnezeu este expresia fericirii cerului. Este un loc real, față de care grădina pământească (Geneza 2) nu era decât o umbră. Aici, fericirea este stabilă și eternă. Paradisul este suma tuturor bucuriilor, ansamblul tuturor plăcerilor, promis tâlharului convertit, care se afla pe moarte, și "în" el a fost luat Pavel. Este promisiunea specială și unică oferită învingătorului în starea efeseană a Bisericii.
(*) Cuvântul paradis nu este folosit pentru grădina Edenului. Există șase apariții ale cuvântului în Sfintele Scripturi: Neemia 2:8, tradus pădure; Eclesiastul 2:5 ; Cântarea Cântărilor 4:13, grădină; Luca 23:43 ; Apoc. 2:7 ; 2 Cor. 12:4. Paradisul este un loc real care există acum și în starea de înviere. Moise nu folosește niciodată acest cuvânt. Solomon este primul care face acest lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu