Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere
- VIII -
Walter Scott STEM Publishing
Scrisoarea Duhului către Smirna - Apoc. 2:8-11
Contrastul dintre Smirna și Laodiceea
Cea mai scurtă scrisoare adresată Bisericii este cea către Smirna, iar cea mai lungă cea către Tiatira. Smirna este pe deplin lăudată și nu i se adresează niciun cuvânt de reproș sau mustrare; Laodiceea este mustrată în toate privințele și nu i se adresează niciun cuvânt de laudă sau apreciere. Încă odată, sărăcia și necazul Smirnei ies în evidență în contrast puternic cu starea bogată și mulțumirea de sine a Laodiceei. Mai există o singură biserică care nu este mustrată, și anume Filadelfia. Totuși, nu trebuie să presupunem că nu a fost nimic greșit în aceste adunări fără vină, numai că stările caracteristice Bisericii, reprezentate de ele, au fost suferința (Smirna) și slăbiciunea (Filadelfia). Un copil aflat în suferință sau în slăbiciune trupească este scutit de cuvinte de mustrare și, cu siguranță, Dumnezeul nostru nu este mai puțin milostiv decât un părinte pământesc.
Mângâiere în necaz
Apoc. 2:8 - "Și îngerului adunării din Smirna scrie-i: Acestea le spune Cel dintâi și Cel din urmă, care a fost mort și a înviat".
Decăderea de la dragostea dintâi se instalase. Îngerul bisericii din Efes căzuse (v. 5), nu, însă, de la dreapta lui Hristos, ci din dragoste, păstrând în același timp credincioșia doctrinară și umblând fără vină în manifestarea exterioară. Dar izvoarele morale ale acțiunii erau slăbite, iar viața adunării din Efes a fost astfel jefuită de parfumul ei. Această observație ne aduce la a doua perioadă distinctă a Bisericii, și anume una a necazului. Îngerului, reprezentantul adunării, i se adresează cuvinte de o bogată mângâiere și pline de har. Ea îndura manifestarea deplină a persecuției păgâne imperiale. Timp de aproape 250 de ani, cu perioade de acalmie ocazionale când mâna nemiloasă a persecutorului era oprită, Biserica trecea printr-un "botez de sânge", și aceasta pentru a reaprinde flacăra mocnită a dragostei care era aproape stinsă. Ceea ce a însemnat Biserica în suferință pentru Domnul este reprezentat prin semnificația Smirnei, a mirului - un parfum binecunoscut, unul sacru (Exod 30:23), de asemenea, unul dintre parfumurile de dragoste ale mirelui din Cântarea Cântărilor. Mângâierea de care avea nevoie văzătorul (Apoc. 1:17-18) a devenit mângâierea Bisericii. Avem aici aceeași combinație de trăsături divine și umane care L-au caracterizat pe Hristos în viziunea glorioasă a Persoanei Sale, așa cum a fost văzută de Ioan. "Cel dintâi și Cel din urmă" este unul dintre cele mai mărețe titluri divine, o Stâncă împotriva căreia puterea supremă a vrăjmașului este zadarnică. Ca "Cel dintâi", El este înaintea a toate în timp și, mai presus de toate, ca suprem. Ca "Cel din urmă", El este, după ce trec toate, închizând toate, căci toate tind spre El. El este etern în Ființa Sa. Dar El S-a coborât să moară. Moartea nu avea niciun drept asupra Lui. El, "Cel dintâi și Cel din urmă" - titlul special al lui Iehova (Isaia 41 - 48) - a devenit mort. El a înfruntat valurile morții. El a înviat din ea și "trăiește" ca să nu mai moară. Aceasta a fost, deci, "mângâierea lor puternică". Cel care a murit și trăiește nu este altul decât Iehova în adevărul Ființei Sale, Cel care există prin Sine Însuși. Am văzut gloria Celui care vorbește - ce a fost El ca Dumnezeu, și ceea ce a devenit El ca Om - acum trebuie să ascultăm mesajul Său mângâietor și înviorător.
Mesajul
Apoc. 2:9 - "Știu necazul tău și sărăcia ta - dar ești bogat - și hula celor care își zic iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a lui Satan".
În Versiunea Autorizată citim: "Știu lucrările tale" (în Biblia rom. este în paranteze, n.t.). Cuvântul "lucrări" ar trebui șters, potrivit criticilor; În plus, în mesaj se pune accent pe suferință și nu pe lucrări. "Știu". Ce turn puternic pentru un sfânt și pentru o Biserică îndurerată! Cel în a cărui Persoană se combină deopotrivă măreția Dumnezeirii și simpatia Aceluia care a fost în adâncurile suferinței și ale morții spune: "Știu necazul tău și sărăcia ta". Măsura, caracterul și durata fiecărei faze a încercării Îi sunt cunoscute. Nu este o lacrimă prea mult, nici o lovitură prea grea. Duritatea, un duh nezdrobit, încrederea în sine, trebuie să fie zdrobite. Iacov a fost un om mai bun din punct de vedere moral după noaptea de luptă decât înainte de ea (Geneza 32:24-32). Pavel a fost păstrat smerit și modest prin acea amintire permanentă, orice ar fi fost ea, "un țepuș în carne" (2 Cor. 12:7). Dar El cunoaște și "sărăcia" noastră. Nu mulți oameni mari sunt numărați printre poporul Domnului. Credincioșii evrei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor (Evrei 10:34). Confiscarea bunurilor și proprietăților, fie către visteria imperială, fie către cei suficient de josnici pentru a denunța pe creștini, urma, în general, cu arestarea lor. Dar Domnul spune : "Ești bogat". Comoara noastră este în cer. Moștenirea noastră este acolo. Un inventar al bogăției creștine este oferit în 1 Corinteni 3:21-23. Originea noastră este din Dumnezeu (1 Cor. 1:30); poziția noastră, fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8: 14); demnitatea noastră, autoritatea imperială (Apoc. 1:6); destinul nostru, conformitatea cu Fiul lui Dumnezeu (Efes. 1:10-11). Cu adevărat, Biserica este bogată, indiferent de sărăcia ei pe pământ. Înzestrați cu dragostea și bogățiile lui Hristos, care sunt trainice și așezate dincolo de posibilitatea de a fi pierdute sau corupte, putem birui în El, care cunoaște nu doar necazul și sărăcia noastră, ci cunoscând toate lucrurile, ne numește "bogați".
Biserica nu suferă doar din cauza lumii păgâne din exterior, ci și din cauza unui vrăjmaș cu caracter religios din interior. Se pare că exista o grupare (nu chiar iudei), dar care au luat locul și pretenția iudeilor de a fi singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Am văzut o categorie superioară de clerici în Efes (v. 2), ale căror pretenții arogante și semețe au fost demascate, iar pretendenții numiți mincinoși. Acea mișcare a fost înăbușită în acel timp. Dar acum, o mișcare cu un caracter asemănător , deși la o scară mai mică, iese din nou în evidență. Pretențiile arogante de a fi Biserica, de a fi singurii care fac parte din poporul lui Dumnezeu, au fost repetate din nou și din nou încă din perioada Smirnei, uneori la o scară largă, alteori la una mai mică. Acest grup de pretendenți religioși s-a revoltat împotriva bisericii aflate în suferință. Acuzații false, disprețul și insultele erau lucrarea crudă a acestor oameni religioși. Ce erau ei în ochii Lui? "O sinagogă a lui Satan" (*). Cele două nume, "Satan" și "Diavol", sunt folosite în Apocalipsa, ca peste tot în Scriptură, într-un mod potrivit și corespunzător. Primul înseamnă adversar, iar cel de-al doilea calomniator. Pentru Biserică el se folosește de ambele. Satan, "adversarul", a înființat un grup de eretici în contradicție directă cu poziția umilă și suferindă a Bisericii. Diavolul, "calomniatorul", a născocit minciuni și tot felul de acuzații false împotriva sfinților lui Dumnezeu, și a reușit, de asemenea, să le facă pe puterile păgâne să le creadă, și astfel a devenit adevăratul autor și sursă a "celor zece persecuții" - zece izbucniri legale de furie dezlănțuită împotriva Bisericii, care au fost oprite doar odată cu urcarea lui Constantin pe tronul Cezarilor. Suferință din belșug, însă, care a primit răspuns printr-o mângâiere din belșug, și ambele au fost, fără îndoială, partea deplină a Bisericii suferinde. Înregistrările creștine și păgâne contemporane confirmă din belșug adevărul acestui lucru.
(*) Întâlnim din nou această exprimare puternică în scrisoarea către Filadelfia (Apoc. 3:9). Aici, s-a împotrivit Bisericii în suferință; acolo, în contradicție față de Biserica aflată în slăbiciune. Sinagoga (adunarea iudaică) și Biserica (adunarea creștină) sunt diferențiate de apostolul Iacov; pentru prima vezi Apoc. 2:2 ; pentru a doua vezi Apoc. 5:14.
Încercări și încurajare
Apoc. 2:10 - "Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiți încercați; și veți avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții".
"Nu te teme" sau "Nu te teme deloc" este un cuvânt de pregătire pentru încercări viitoare și este clar că este luat din Apoc. 1:17. Acolo, acest cuvânt a ajuns la urechea văzătorului care căzuse ca mort, aducând o siguranță absolută și necondiționată sufletului său; aici, este pentru a liniști Biserica în vederea furtunii care se apropia, și care era pe cale să izbucnească asupra ei. Necazul și sărăcia erau destul de rele și greu de suportat. Dar ceva și mai rău o aștepta. Persecuțiile imperiale de încheiere le depășeau în cruzime sălbatică pe cele anterioare. Nori întunecați se adunau; se auzea vuietul sălbatic și răgușit al furtunii care se apropia. Aici, Biserica este avertizată și încurajată. Aceste încercări viitoare sunt urmările falșilor acuzatori și a instrumentelor și a agenților cruzimii din partea diavolului. Persecuția a fost lucrarea lui. Însă credința se bazează pe acest adevăr puternic și măreț, care afirmă că "puterea este a lui Dumnezeu" (Ps. 62:11). Puterea diavolului este limitată și controlată, și el nu-și poate întinde mâna și atinge nici pe cel mai slab miel al turmei fără permisiune specială (Iov 1 și 2). "Nu este putere (sau autoritate) decât de la Dumnezeu" (Rom. 13:1), fie ea satanică sau umană. Folosirea și întrebuințarea puterii este o altă chestiune, care implică o responsabilitate de cel mai înalt nivel. Scopul lui Dumnezeu a fost ca Biserica să poată fi încercată, și aceasta până la capăt, iar în acest scop diavolul era slujitorul Său. Astfel, sfinții lui Dumnezeu au fost curățiți. Dragostea, credința, curajul și credincioșia au fost întărite. Biserica a avut o perioadă de necaz definită și stabilită - "zece zile". Probabil se face referire aici la binecunoscutele "zece persecuții" și, de asemenea, la a zecea sub Dioclețian, care a ținut zece ani. Expresia "zece zile" semnifică o perioadă limitată, un timp scurt, incomparabil cu lunga perioadă de persecuție păgână care a acoperit 250 de ani. Următoarele referințe la "zece zile" vor confirma sensul termenului ca implicând un timp scurt și limitat : Geneza 24:55 ; Neemia 5:18 ; Daniel 1:12 ; Fapte 25:6 ; Ieremia 42:7, etc.
Unii, nu mulți, dintre primii martori ai adevărului, îngroziți de frica torturii și a morții, L-au lepădat pe Domnul lor. Aici se îndeamnă la credincioșie la fiecare pas, chiar până la moarte. Dacă se vrea câștigarea cununii de martir, atunci trebuie menținute până la sfârșit răbdarea și statornicia. În Cuvânt se vorbește despre diferite cununi. Există cununa de aur care va fi pe capul fiecăruia dintre cei mântuiți în cer (Apoc. 4:4). Cununa dreptății, răsplata unei umblări în sfințenie și dreptate pe pământ (2 Tim. 4:8). Apoi, există cununa gloriei, acordată tuturor acelora care păstoresc turma iubită a lui Dumnezeu (1 Pet. 5:4). În cele din urmă, avem cununa martirului, cununa vieții (Apoc. 2:10). Această cunună, ca alte răsplătiri și încurajări, este dată de Hristos, în mod personal : "(Eu) voi da".
Apoc. 2:11 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte".
Apoi urmează chemarea obișnuită de a asculta. "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor" (2:11). Responsabilitatea individuală se are întotdeauna în vedere și este menținută cu tărie. În aceste scrisori este cuprins gândul Duhului și al Domnului, care este una, și este destinat tuturor adunărilor creștine din toate timpurile de pe întregul pământ.
Promisiunea celui care învinge
Apoc. 2:11 - "Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte".
A fi biruitor în starea de lucruri din Smirna necesita răbdare potrivită cu lupta până la moarte. Sinagoga lui Satan face ravagii pe de-o parte, iar păgânismul pe de altă parte, ambele hotărâte să nimicească creștinismul, în timp ce între cei doi se află umilii mărturisitori ai Nazarineanului, răbdarea și blândețea fiind singura lor apărare. Care era perspectiva omenească ? Pierderea caracterului, a bunurilor și a vieții însăși. A birui în astfel de circumstanțe îngrozitoare necesita o credință puternică și o viziunea spirituală clară, ca și cum L-ar vedea pe Cel ce este nevăzut, dar care nu este niciodată mai aproape ca atunci când sfinții Săi sunt, în aparență, părăsiți, și niciodată mai adevărat și mai duios în simpatie ca atunci când, în aparență, pare că i-a uitat. Învingătorul poate muri sub torturi neîncetate și alimentate de răutatea aproape diabolică a oamenilor însetați de sânge, dar i se asigură că nu va fi vătămat de "a doua moarte". El "nicidecum", în niciun caz - o negație extrem de puternică - nu va fi vătămat de "a doua moarte" (*), care este iazul de foc, locuința eternă și locul de pedeapsă pentru diavol și pentru cei răi (Apoc. 20:14 ; 21:8).
(*) "A doua moarte" este în contrast direct cu prima. Moartea printre oameni este încetarea vieții și activității umane pe pământ. Ea aduce o separare temporară a sufletului și trupului, dar învierea îi unește și îi introduce pe cei răi în "a doua moarte", iazul de foc. Exterminarea (anihilarea, n.t.) ființei nu are loc atunci când cineva moare, nici conștiința nu încetează la moarte. După moarte și înainte de înviere avem un om în hades ( Locuința morților în rom., n.t.), adică starea dintre acestea două, și anume moarte și înviere, cu memorie, conștiință, vorbire, rațiune, etc. Această imagine teribilă este, fără îndoială, o realitate cotidiană îngrozitoare și nu este numită parabolă (Luca 16:19-31). "A doua moarte" este iazul de foc. "Trupul înviat va fi făcut capabil să îndure mânia aprigă a Dumnezeului Atotputernic, fie prin foc, în mod literal, fie nu. Moartea trupului este un tip pentru 'a doua moarte', dar, după cum antitipul își depășește tipul, tot așa 'a doua moarte' o depășește în toate privințele pe prima".
Scrisoarea Duhului către Pergam - Apoc. 2:12-17
2.12.1 "Și îngerului adunării din Pergam scrie-i".
În continuare este abordată cea mai nordică dintre adunări. Vechea capitală a Misiei există încă sub numele de Bergama, dar lipsită de măreția și gloria ei. Pergam, sau într-un înțeles mai general Pergamon, a fost descris ca un "fel de uniune între o cetate catedrală păgână, o cetate universitară și o reședință regală" . Attalus al III a lăsat moștenire cetatea sa marii republici (*) ; apoi, și ulterior sub imperiu, a fost considerată una dintre cele mai frumoase cetăți din Asia. Era renumită pentru idolatria, învățătura și știința medicală, totuși, din punct de vedere creștin, era una din cele mai rele dintre cele șapte cetăți menționate. Creștinismul schimbă judecata asupra lumii, întrucât dezvăluie lucrurile, principiile și persoanele în adevărata lor relație cu Dumnezeu.
(*) Este vorba despre Roma înainte de a deveni un mare imperiu
Sabia ascuțită a judecății
2.12.2 - "Acestea le spune Cel care are sabia ascuțită cu două tăișuri".
Descrierea glorioasă a lui Hristos, care a fost prima viziune avută de către văzător (Apoc. 1:12-16), este aplicată în diferitele sale părți din scrisorile către adunări sau, mai concret spus, către îngerii respectivi. Caracterul lui Hristos la Pergam este preluat din versetul 16 al marii viziuni introductive. Acolo, însă, sabia iese din gura Lui, sugerând caracterul judecății, autoritatea Cuvântului Său. Aici, nu se spune că iese din gura Lui, că El o are. În niciun pasaj nu se vede sabia în teacă, ci scoasă și gata pentru o lucrare imediată și completă, "ascuțită și cu două tăișuri". Sabia este folosită ca simbol al judecății. Este folosită pentru a semnifica răzbunarea Domnului asupra lumii vinovate (Apoc. 19:15), precum și a judecății complete și necruțătoare a răului, nu asupra poporului Său, ci asupra răului din ei (Evrei 4:12). Hristos ține mereu sabia în mână și o folosește împotriva prietenilor, cât și împotriva vrăjmașilor. El luptă împotriva răului și, prin simpla autoritate a Cuvântului Său, acesta este expus și judecat. Pentru cei care, fie în Biserică, fie în lume, refuză să se închine înaintea Lui și să recunoască autoritatea Sa absolută, sabia trebuie să-și facă lucrarea puternică și sigură în executarea judecății; căci, să ne amintim cu tărie, judecata și executarea ei sunt încredințate Fiului Omului (Ioan 5:22, 27).
Sabia nu este destinată să rănească sau să ucidă pe îngerul adunării, ci să fie folosită împotriva acelora de a căror prezență în adunare îngerul era responsabil (v. 16).
Tronul și locuința lui Satan
Apoc. 2:13 - "Știu unde locuiești: unde este tronul lui Satan; și ții cu tărie Numele Meu și n-ai tăgăduit credința Mea, chiar în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis la voi, unde locuiește Satan".
2.13.1 "Știu unde locuiești: unde este tronul lui Satan".
În Versiunea Autorizată cuvintele "lucrările tale" (în Biblia rom. sunt în paranteze) care vin după "știu" sunt o introducere nejustificată, considerată a fi opera unui copist neglijent. "Tronul lui Satan" (nu "scaun"), așa cum vedem în Versiunea Autorizată și în alte versiuni moderne, se potrivește singur cerințelor contextului și adevărului general al pasajului. Căderea de la dragostea dintâi a fost prima trăsătură caracteristică a Bisericii în drumul său descendent. A doua, sau starea adunării din Smirna, a fost una de persecuție deschisă din partea puterii imperiale păgâne. Probabil cele mai severe, dar cele mai utile și sfințitoare perioade de persecuție au fost cele sub Decius, 249 d.H., și Dioclețian, 284 d.H. (*). Efectul ambelor a fost de a separa ce era fals de ceea ce este adevărat și de a purifica credința Bisericii aflate în suferință. Cruzimea lui Satan din exterior a fost dezlănțuită împotriva ei, autoritățile păgâne fiind instrumentele sale; dar, zădărnicit complet în eforturile sale de a distruge creștinismul, următoarea sa mișcare a fost să distrugă Biserica în adevăratul ei caracter și mărturie și să o ruineze din interior, folosind oameni religioși și învățători pentru a-și împlini lucrarea lor mortală. S-a spus că "Pavel se temea de cler, în timp ce Ignațiu se temea de popor". Previziunea profetică a lui Pavel (Fapte 20:29-30) a fost amplu verificată, așa cum demonstrează pe deplin stările adunărilor din Pergam și Tiatira.
(*) James White (vezi lista cu autori din prima postare, n.t.), în excelenta și concisa lui istorie, "Cele optsprezece secole creștine", prezintă cele zece persecuții păgâne după cum urmează: prima sub Nero, 54 d.H.; a doua sub Domițian, 81 d.H.; a treia sub Traian, 98 d.H.; a patra sub Adrian, 117 d.H.; a cincea sub Septimius Severus, 193 d.H.; a șasea sub Maxim, 235 d.H.; a șaptea sub Decius, 249 d.H.; a opta sub Valerian, 254 d.H.; a noua sub Aurelian, 270 d.H.; a zecea sub Dioclețian, 284 d.H. Este imposibil ca în toate cazurile să se determine anul exact în care a început persecuția. Legile împotriva creștinismului au fost suspendate sau aplicate conform voinței împăratului de atunci. Legile persecutorii ale lui Domițian au fost abrogate de blândul Nerva, iar cele ale lui Dioclețian de primul împărat creștin (?), Constantin.
În timpul Apocalipsei, Pergam era capitala guvernatorului roman din Asia. Păgânismul domnea în mod absolut. Din acesta, ca centru, idolatria și persecuția s-au răspândit în toată Asia de vest, Asia Apocalipsei; de unde și forța locală a expresiilor "tronul lui Satan" și "unde locuiește Satan". Satan își avea tronul și locuința în Pergam, și de acolo a căutat să înăbușe creștinismul din acea parte a pământului (*). Însă, cu siguranță, trebuie căutată o utilizare mai amplă și mai cuprinzătoare a acestor expresii!
(*) Împăraților romani li s-au adus onoruri divine, iar în această nelegiuire, Pergam a preluat conducerea în Asia. Un istoric roman spune: "Cetatea Pergam și-a făcut un merit din faptul că a construit deja un templu în onoarea lui Augustus și i-a cerut lui Tiberius onoarea de a ridica un altul". Este semnificativ faptul că ultima fază a răului public va fi caracterizată prin venerarea Fiarei, sau puterea reînviată a Romei, într-o formă intensă și malefică.
Trebuie să ținem cont de faptul că fiecare dintre aceste trei adunări descrie o stare specială a întregii Biserici mărturisitoare în perioade succesive ale istoriei sale. Astfel, perioada Pergam ne duce în epoca lui Constantin, începutul secolului al IV-lea. Atacurile repetate ale lui Satan, ca un "leu care răcnește" (1 Pet. 5:8), în persecuția deschisă timp de 250 de ani, au lăsat Biserica mai bogată spiritual, deși mai săracă în ochii lumii. Unde Dioclețian, ultimul dintre împărații persecutori, a eșuat, Constantin, primul împărat creștin, a reușit. Vicleniile lui Satan au dus la ruina morală a Bisericii.
După moartea lui Licinius, coregent cu Constantin cel Mare, acesta din urmă a devenit singurul împărat. La urcarea sa pe tron, au fost abrogate edictele persecutorii ale predecesorului său, iar creștinilor li s-a acordat, în anul 313 d. H., libertatea de a se închina conform conștiinței lor. Însă religia creștină era atunci considerată pur și simplu una dintre numeroasele religii ale imperiului. Toate erau tolerate în mod egal. Dar, pe măsură ce timpul trecea, Constantin s-a familiarizat mai bine cu creștinismul și a fost suficient de perspicace pentru a discerne în acesta principii cu un caracter durabil, care ar fi putut contribui la consolidarea puterii sale; iar supușii săi creștini puteau fi socotiți de încredere pentru a susține demnitatea imperială, în timp ce supușii păgâni stârneau permanent rebeliuni în diferite părți ale imperiului.
Prin urmare, Constantin, în anul 324 d.H., și frecvent după aceea, a emis edicte împotriva păgânismului și a căutat din toate puterile să impună creștinismul în imperiu ca unică religie. Păgânii au fost alungați de la curtea imperială, iar creștinii au avansat în funcții de onoare. Constantin și-a oferit aurul (*) și patronajul său Bisericii, iar aceasta a înghițit cu nerăbdare momeala, și-a sacrificat conștiința și loialitatea față de Domnul său, iar Biserica și lumea, care până atunci se despărțiseră (Ioan 17 ; 2 Cor. 6:14), au fost curând legate una în brațele celeilalte. Uniune mortală! Din această perioadă datăm nefericita alianță dintre Biserică și Stat și ascensiunea instituțiilor bisericești înzestrate de Stat. Creștinismul a fost impus în multe cazuri unor supuși nedoritori prin ascuțișul sabiei. Trebuiau să aleagă, fie sabia, fie botezul creștin, deși însuși augustul lor conducător a amânat respectarea ritualului creștin până cu câteva zile înainte de moartea sa la Nicomedia. Superbele temple păgâne și veșmintele preoților păgâni au fost consacrate pentru slujirea creștină. Prin urmare, în loc de încăperile și sălile de întrunire simple și modeste, în care se aduna Biserica primară, clădirile grandioase și etalarea ostentativă au devenit ordinea zilei. Creștinismul umbla în pantofi de aur. Pentru a-i împăca pe preoții și pe oamenii vechilor superstiții cu noua ordine a lucrurilor, multe dintre ritualurile și ceremoniile păgâne au fost adoptate de către Biserică. Astfel, ea și-a falsificat caracterul de martor la sfințeniei și al adevărului. Efectele acelei alianțe nelegiuite au rămas până în zilele noastre și, deși Dumnezeu a folosit-o la nivel guvernamental pentru a opri valul infidelității, totuși ea a cauzat daune incalculabile Bisericii, privită ca trupul lui Hristos, și a făcut mult rău prin coborârea caracterului sfânt și nelumesc pe care Biserica ar trebui să-l arate în această epocă care respinge pe Hristos. Adevărata uniune dintre Biserică și Stat așteaptă revelația unei alte zile (Apoc. 21:9 ; 22:5). Faptul că Biserica se simte astfel în largul ei în prezența "tronului" și a "locuinței" lui Satan, care este dumnezeul acestei lumi, ne permite să vedem forța expresiilor neobișnuit de puternice din versetul 13. Satan are atât un "tron", cât și o "locuință" pe pământ, iar faptul că Biserica se așază pe el sau în el este cu adevărat îngrozitor. În Apocalipsa 18 sunt enumerate douăzeci și opt de elemente caracteristice falsei Biserici: primul este "aurul", ultimul "sufletele". Această epocă a istoriei Bisericii este una deosebit de importantă încât i-am dedicat aceste observații lungi.
(*) Este bine cunoscută relatarea când un cardinal important al Bisericii catolice vizitează Vaticanul, iar Papa îi prezintă tezaurul Bisericii catolice, spunându-i: "Nu mai putem spune ca Petru: Argint și aur n-am", la care cardinalul răspunde: "Da, dar nici nu mai putem spune ca Petru: În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!", n.t.
Locuitorii pământului
2.13.2 "Știu unde locuiești"
Domnul nu a fost indiferent. Știu că "unde locuiești" are o semnificație profund morală și rea (comp. Filip. 3:19 și Apoc. 3:10 ; 6:10 ; 11:10 ; 13:14 ; 14:6 ; 17:8). Aceste pasaje indică o clasă de persoane care nu sunt doar pe pământ, ci ale căror unice interese sunt în el și sunt limitate la el. Ele se referă la o clasă de persoane caracterizate moral ca "locuitori ai pământului" (*).
(*) "Locuitorii pământului sunt o clasă morală, dintre cele mai rele, aparent apostați cărora li s-a oferit chemarea cerească, dar au ales în mod deliberat pământul drept parte a lor" - CES.
Apreciere
2.13.3 "Ții cu tărie Numele Meu și n-ai tăgăduit credința Mea".
Tot ceea ce este vital în creștinism fusese păstrat cu tărie - Numele și credința lui Hristos. Ei fuseseră testați și probați în cele mai îngrozitoare împrejurări - confiscarea bunurilor, tortura și moartea. "Jurați pe geniul lui Cezar", li s-au spus, dar ei au refuzat. Ei țineau cu tărie Numele Aceluia care este Sfânt și Adevărat. Ei nu au tăgăduit credința lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu în relație divină, ca Fiu al Omului în umanitatea sfântă față de oameni și ca Fiu al lui David în drepturi și glorie iudaică. Ei au suferit ca "văzându-L pe Cel care este nevăzut". Nu s-au dat înapoi de încercarea de foc, iar Domnului Îi face plăcere s-o amintească și să-i laude pentru ea, chiar și atunci când trebuie să-i mustre aspru pentru că locuiesc în locurile înalte ale pământului, unde Satan își stabilise tronul și locuința. Satan a fost cu adevărat cel care și-a așezat tronul mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol și care i-a folosit pe Cezari ca instrumente și agenți ai săi; de acolo a guvernat el. El a locuit acolo, având acces în același timp în cer. Înlăturarea lui este hotărâtă și momentul fixat (Apoc. 12:7-13).
Antipa - martorul credincios
2.13.4 "În zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuiește Satan".
Ortodoxia (dreapta credință, n.t.) îngerului în ce privește adevărul vital era de necontestat. Pergam, în mare parte, nu renunțase la niciun articol al adevărului fundamental, și mai ales "în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi". Numele acestui nobil martor al lui Hristos, care și-a pecetluit mărturia cu sângele său, a fost transmis în toate veacurile (*). Dar, deși nu se știe nimic sigur despre Antipa în afară de nume, există multe aspecte incluse în propoziția "martorul Meu credincios, cel credincios al Meu" (Versiunea Revizuită). Ceea ce Hristos a fost pentru Dumnezeu (Apoc. 1:5), aceea a fost Antipa pentru Hristos.
(*) "Andreas Osiander (vezi lista cu autori din prima postare, n.t.) vorbește despre relatarea martirajului lui Antipa existent în vremea sa și despre îndrăznețele sale reproșuri împotriva acuzatorilor săi. Se spune că în timpul lui Domițian a fost aruncat în taurul de aramă" (*). - "Apocalipsa, cu note și reflecții", p. 30.
(*) Una dintre cele mai crude metode de tortură întâlnită în istorie a fost ”Taurul în flăcări”. Practic era vorba despre un obiect făcut din bronz, în forma unui taur. Avea de altfel dimensiunile exacte ale unui taur. Sub taurul de bronz se făcea un foc mare, iar dispozitivul de tortură era încins. Condamnatul era introdus pe o mică ușă laterală sau făcută în partea superioară, utilizându-se o scară. Odată ajuns condamnatul înăuntrul taurului, călăii aţâţau focul, iar cel care îndura supliciul era efectiv prăjit de viu. Taurul era prevăzut cu un ansamblu de ţevi în partea capului, iar urletele disperate ale condamnatului se transformau cu ajutorul acestui dispozitiv fonic în zgomote asemănătoare unor mugete furioase. Acest dispozitiv de tortură a fost inventat în secolul al VI lea î.H. în Sicilia.
Balamismul și Nicolaismul
Apoc. 2:14 - 15 "Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care țin învățătura lui Balaam, care l-a învățat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din cele jertfite idolilor și să curvească. Așa și tu ai pe unii care țin învățătura nicolaiților în același fel".
2.14 "Am câteva lucruri împotriva ta"
Aceste cuvinte de nemulțumire clară mai sunt adresate îngerului din Efes (Apoc. 2:4) și celui din Tiatira (v. 20); în primul caz era în legătură cu părăsirea dragostei dintâi; în cel de-al doilea cu coruperea învățăturii. Aici, însă, pluralul "lucruri" indică mai mult de un motiv întemeiat de nemulțumire. Cei care țineau învățătura lui Balaam erau un grup, iar cei care țineau învățătura nicolaiților erau alt grup. Ambele erau tolerate în adunarea din Pergam. Dar ceea ce era urât în Efes era acceptat în Pergam (v. 6, 15), nicolaismul fiind respins cu severitate de primii, în timp ce era permis de cei din urmă (*).
(*) Există anumite asemănări paralele între cele șapte parabole din Matei 13 și cele șapte biserici din Apocalipsa 2 și 3, în special între prima și a treia parabolă și prima și a treia biserică. "Împărăția" este subiectul din Matei 13 ; Biserica este subiectul din Apocalipsa 2 și 3.
Inima lui Balaam nu era interesată deloc de profețiile mărețe pe care a fost obligat de Duhul lui Dumnezeu să le rostească (Numeri 23 și 24). Onorurile și darurile împăratului Moabului i-au umplut viziunea sufletului. Pentru bani, el blestemă pe poporul lui Dumnezeu. "El a iubit răsplata nedreptății" (2 Pet. 2:15). Dezamăgit în încercările sale de a-i blestema pe cei pe care Dumnezeu îi binecuvântase, răul profet mesopotamian l-a învățat pe răul împărat moabit să pună o piatră de poticnire în calea lui Israel. Nu avem nicio consemnare a acestei tranzacții în Vechiul Testament. Profetul și împăratul și-au urmat fiecare drumul său (Num. 24:25). Dar stratagema a reușit. Sub îndrumarea monarhului lor rău intenționat, femeile din Moab l-au făcut pe Israel să păcătuiască (Num. 25:31). Astfel, Balaam, chiar mai vinovat decât împăratul, a fost adevăratul instigator inspirat de Satan al căderii lui Israel, care a dus la judecata deosebită aplicată asupra a 24.000 de oameni (Num. 25:9) (*). Cele două păcate în care a fost atras Israel au fost idolatria și curvia. Tocmai aceste rele au fost denunțate categoric de către Pavel mai târziu (1 Cor. 10:19-28) ; și 1 Cor. 6:15-18). Aici, învățătorii și adepții acestor practici nelegiuite au fost adăpostiți chiar în sânul Bisericii. Aceste păcate au fost rezultatul învățăturii lui Balaam. Pentru creștin, orice obiect în afară de Dumnezeu Însuși este idolatrie (1 Ioan 5:21), iar relația nepotrivită cu lumea este curvie (2 Cor. 6:14-16) (**).
(*) În 1 Corinteni 10:8, numărul celor care au pierit este de 23.000, dar cuvintele "au căzut într-o singură zi" explică suficient diferența aparentă în numărul celor care au pierit. Numărul complet al celor nimiciți nu s-ar fi realizat neapărat într-o singură zi. Moise menționează numărul mai mare fără a face referire la timpul acoperit de executarea judecății.
(**) Israel este acuzat de adulter pentru că a avut comuniune cu națiunile (Ier. 3:8), deoarece este considerat căsătorit cu Domnul (Iehova). Biserica este acuzată de curvie în relațiile sale nepotrivite cu lumea (Apoc. 2:21), deoarece nu este căsătorită încă cu Mielul.
2:15 "Învățătura nicolaiților"
Învățătura nicolaiților nu era aceeași cu cea a lui Balaam, deși rezultatul a fost același în ambele cazuri, și anume ruina morală a tuturor celor contaminați de aceste învățături și practici nelegiuite. Balaam, falsul profet, își are reprezentanții moderni în Biserică astăzi. Oameni care ocupă poziții de răspundere în cadrul ei, care, asemenea lui Balaam, se agață cu tenacitate de salariile și de pozițiile lor, în timp ce lucrează cu zel demn de o cauză mai bună pentru a răsturna credința pe care sunt plătiți să o apere și să o susțină. Onestitatea acestor oameni este la egalitate cu lucrarea lor distrugătoare de suflete. Învățătura lui Balaam acționează asupra sufletelor oamenilor; în timp ce învățătura nicolaiților este semănată în sufletele oamenilor. Între cele două, mărturia colectivă este aproape ruinată. Din secolul al IV- lea până în prezent s-au făcut pași rapizi în direcția greșită, astfel încât acum abia dacă a mai rămas vreo trăsătură a caracterului Bisericii apostolice timpurii. Indiferența față de rău este o insultă la adresa lui Dumnezeu. Relaxarea morală a îngerului din Pergam iese în evidență în contrast puternic cu cea din Efes. Păcatul Bisericii este tolerarea răului și a oamenilor răi.
Pocăință sau judecată
Apoc. 2:16 - "Pocăiește-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând și voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele".
În avertismentul către Efes, "amintește-ți", este urmat de chemarea la pocăință. Niciuna dintre adunări nu fusese atât de binecuvântată, nu se bucurase atât de mult de bunătatea și harul lui Dumnezeu ca adunarea din capitala Asiei de vest. Pavel lucrase în Efes timp de trei ani. Slujirea și lacrimile sale aduseseră roade din belșug, iar în epistola sa către sfinții acelei cetăți, el dezvăluise adevăruri de cel mai înalt caracter, fără să fie însoțite de niciun cuvânt de mustrare sau de critică. Credința în Hristos și dragostea față de toți sfinții erau trăsături ale vieții lor de adunare. Așadar, cât de potrivite erau cuvintele de îndemn divin: "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te!" Dar adunarea din Pergam nu se bucurase niciodată de un har și un privilegiu atât de înălțător; de aici și lipsa cuvântului "amintește-ți".
"Pocăiește-te deci", omis în Versiunea Autorizată, are ca scop condamnarea cu credință a relelor grave din mijlocul lor. Personal, îngerul adunării nu-și însușise învățăturile și nici nu practicase faptele respinse, dar, pe de altă parte, nu le denunțase și nici nu se împotrivise pătrunderii lor în adunare, ceea ce îngerul adunării din Efes făcuse cu energie. Dacă chemarea la pocăință nu a fost urmata de o judecată de sine, atunci Domnul amenință cu o judecată grabnică: "Vin la tine curând". Iminența judecății este exprimată prin folosirea timpului prezent, precum și prin introducerea cuvântului "curând", introdus greșit în versetul 5 (în Biblia în rom. este între paranteze, n.t.), dar corect aici în versetul 16 (vezi Versiunea Revizuită pentru ambele versete). Venirea la care se face referire aici nu semnifică întoarcerea personală a Domnului sau ceea ce se numește a doua venire, ci indică o abordare imediată a adunării de către Domnul, care o va vizita în judecată. Îngerului îi spune: "Vin la tine", dar celor și mai vinovați: "Voi lupta împotriva lor". Astfel, Domnul face deosebire. Există grade de păcat și, proporțional, de pedeapsă. Și noi ar trebui să facem deosebirea dintre conducători și conduși. În diferitele forme și faze ale disciplinei prevăzute în Noul Testament pentru a păstra sfințenia casei lui Dumnezeu, această distincție ar trebui manifestată cu atenție. "De unii", spune apostolul, "aveți milă, făcând o deosebire; iar pe alții salvați-i cu teamă, smulgându-i din foc, urând chiar cămașa pătată de carne" (Iuda 22, 23). "Sabia gurii Mele" se referă la puterea judecătorească a Cuvântului Său; ea străpunge.
O chemare la ascultare
Apoc. 2:17 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da o piatră albă și pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel care-l primește".
2.17.1 "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor".
În aceste scrisori recunoaștem glasul Duhului Sfânt. În ele, El vorbește adunărilor creștinătății. Dacă creștinătatea ar fi ascultat glasul Vorbitorului divin, atunci ruina publică a Bisericii ar fi fost evitată. Dar, în timp ce Duhul vorbește adunărilor, persoanele sunt chemate să audă în mod individual. Biserica în ansamblu este insensibilă atât la rugăminți, cât și la avertismentele Duhului; prin urmare, nu adunările sunt chemate să audă, ci persoanele în mod individual: "Cine are urechi să audă". Redresarea colectivă este fără speranță, prin urmare, responsabilitatea individuală, întotdeauna de primă importanță, este presată mai serios și continuu. Acesta este un adevăr fundamental în creștinism, pe a cărui negare se dezvoltă papalitatea. Însăși nucleul sistemului papal este respingerea severă a gândirii individuale și a relației directe a cuiva cu Dumnezeu.
Răsplătiri speciale și personale
2.17.2 "Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da o piatră albă și pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel care-l primește".
Biruința aici, ca și în alte părți, este o chestiune individuală. Dacă trebuie să se formeze o ceată de biruitori, aceasta se poate face doar prin manifestarea credinței și a energiei spirituale de către fiecare dintre ei. Ceata biruitoare, sau "norul de martori" din Evrei 11, este prezentată separat. Fiecare martor al lui Dumnezeu trebuia să lupte singur împotriva vrăjmașului, dar nu singur, căci Dumnezeul cel viu era pentru el și cu el.
În Bibliile noastre engleze, cuvintele "să mănânce" nu se regăsesc în manuscrisele sinaintice și alexandrine și sunt, de asemenea, șterse în versiunea revizuită și respinse de Tregelles, Kelly, Darby și alții (*).
(*) În română se regăsesc în trad. Cornilescu care a folosit manuscrisul RECEPTUS, al lui Erasmus din Rotterdam , dar care a fost omis în noile versiuni de traducere ale Bibliei, precum cea care este folosită pe acest blog, n.t.
Există o dulceață deosebită în aceste promisiuni, precum și în modul în care sunt dăruite. "Îi voi da din mana cea ascunsă". Repetarea de două ori a expresiei "Îi voi da" sporește valoarea binecuvântărilor promise. Mana este numită "pâinea celor puternici (sau a îngerilor)" (Ps. 78:25) și "pâinea lui Dumnezeu" (Ioan 6:33). Mana care înseamnă "Ce este aceasta?" (ebr. "man hu?"), este expresia permanentă a nedumeriri lui Israel față de modul și belșugul proviziilor lui Iehova pentru ei în pustie (Exod 16:15), dar, cu siguranță, nu era "ascunsă", deoarece se afla pe fața pământului în jurul taberei lor. Timp de 12.500 de dimineți, Iehova a făcut să plouă pâine din cer pentru poporul Său de pe pământ. Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul nostru, și El este chiar mai mult pentru noi decât a fost pentru ei, datorită asocierii noastre prezente și viitoare împreună cu Hristos în glorie. Ca o aducere aminte a harului lui Dumnezeu față de poporul Său, un vas plin cu mană a fost pus înaintea Domnului (Exod 16:33), un "vas de aur", suntem informați de Pavel (Evrei 9:4). Timp de aproximativ 500 de ani, această "mană ascunsă" a spus povestea ei despre Hristos în umilință, dar numai lui Dumnezeu. Ascunsă în chivot, cel mai sfânt dintre obiecte, a fost ferită de privirile oamenilor; probabil că în lunga perioadă de cinci secole niciun ochi omenesc nu a văzut-o.
Acum, spune Hristos, "Îi voi da", nu prin intermediar, ci personal, "din mana cea ascunsă". Este, cu siguranță, o răsplătire care va avea loc în viitor, când lupta se va termina. Ce binecuvântare! Să învățăm atunci de la Hristos Însuși, în glorie, tainele vieții Sale aici, adâncimile umilinței Sale, frumusețile morale și perfecțiunile vieții Sale ascunse de ochii oamenilor. Atunci se va vedea că drumul biruitorului nu este decât o reflectare a vieții lui Isus aici jos. Ce comuniuni, în glorie, între Învingătorul și poporul Său victorios. Istoria vieții înțeleasă și repetată mai sus, dar a cui istorie a vieții? - a noastră sau a Lui? Înregistrările nescrise ale vieții Sale, dacă ar fi scrise, ar necesita o lume mai mare decât aceasta pentru a le cuprinde (Ioan 21:25). Mana din vechime a venit din cer pentru binecuvântarea și satisfacția oamenilor de pe pământ. Mana ce ascunsă trebuie dată biruitorilor din cer. Locul public al Bisericii, aflat în strânsă legătură cu lumea, în care Satan și-a stabilit tronul și locuința, fusese refuzat de biruitorii din Pergam; prin urmare, ei au trebuit să rămână în umbră și să sufere în timp ce pășeau pe o cale solitară în comuniune cu Isus, care, El Însuși pășise pe această cale separată - pentru El, cu siguranță, mult mai aspră și mai izolată, decât pentru oricare altul dinainte sau după El.
2.17.3 "Îi voi da o piatră albă"
Dar nu numai că va da mana cea ascunsă, ci și "îi voi da o piatră albă și pe piatră un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel care-l primește". Ce trebuie să înțelegem prin piatra albă și numele tainic scris pe ea? O "piatră albă" era folosită pe scară largă în viața socială și în obiceiurile judiciare ale celor din vechime. Zilele de sărbătoare erau notate printr-o piatră albă ; zilele rele printr-o piatră neagră. Aprecierea gazdei pentru un oaspete special era indicată printr-o piatră albă cu un nume sau un mesaj scris pe ea. O piatră albă însemna achitare; în timp ce o piatră neagră condamnare în instanțele de judecată. Aici, învingătorului i se promite o piatră albă și un nume nou scris pe ea, pe care nimeni nu-l cunoaște decât fericitul destinatar. Este expresia aprecierii personale a Domnului pentru fiecare din ceata celor biruitori. Nu este în niciun caz o răsplată publică. Există binecuvântări comune speciale și acum; vor exista bucurii publice și individuale atunci. Aprobarea Domnului și aprecierea specială față de fiecare dintre cei care fac parte din ceata învingătoare vor fi un răspuns suficient la respingerea și disprețul aduse acum martorului credincios. Noul nume de pe piatră, cunoscut doar de către învingător, îl semnifică pe Hristos, cunoscut atunci în mod special și particular fiecăruia, și aceasta este cu siguranță o răsplată mai presus de orice valoare și mai presus de orice descriere. Este o comunicare tainică de iubire și inteligență între Hristos și învingător, o bucurie pe care nimeni nu o poate împărtăși, un semn rezervat de iubire apreciativă. În glorie, mana cea ascunsă este expresia aprecierii noastre pentru Hristos în smerenia Sa; în timp ce piatra albă reprezintă în aceeași măsură aprecierea Lui în noi, ca biruitori. Calea Lui individuală și a noastră de aici sunt punctele stabilite în glorie, prin simbolurile "manei", respectiv "pietrei".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu