APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XXII -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 9 - A CINCEA ȘI A ȘASEA TRÂMBIȚĂ
PRIMA TRÂMBIȚĂ VAI
Apoc. 9:1-12 - "Și al cincilea înger a sunat din trâmbiță: și am văzut o stea căzută din cer pe pământ; și i s-a dat cheia fântânii Adâncului; și s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului; și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor: și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor era asemenea chinului de scorpion, când îl înțeapă pe un om. Și, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea și nicidecum n-o vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de la ei. Și înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți pentru război; și pe capetele lor erau ca niște cununi asemenea aurului și fețele lor erau ca fețele de oameni; și aveau păr, ca părul femeilor, și dinții lor erau ca de lei, și aveau platoșe ca platoșele de fier, și vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor și a multor cai, alergând la război; și aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace; și puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreiește este Abadon (Distrugere) și în grecește are numele Apolion (Distrugere). Întâiul vai a trecut. Iată, mai vin două vaiuri după acestea".
OBSERVAȚII PRELIMINARE
Detaliile acestui "vai" sunt învăluite într-un limbaj și simboluri misterioase, dar semnificația generală pare evidentă. Trâmbițele prezintă mai multe dificultăți în expunerea minuțioasă decât pecețile sau potirele. Dar grija, răbdarea și așteptarea lui Dumnezeu pentru lumină și inteligență sunt factori vitali pentru elucidarea Scripturii. Noi "avem ungerea de la Cel Sfânt", despre care se spune chiar și despre copilașii în Hristos (1 Ioan 2:20, 27), și "avem gândul lui Hristos" (1 Cor. 2:16), adică facultatea raționamentului inteligent, și astfel suntem făcuți divin competenți să înțelegem Revelația scrisă a Dumnezeului nostru.
DOUĂ STELE CĂZUTE
9.1.1 - "O stea căzută din cer pe pământ"
VERSIUNEA AUTORIZATĂ spune : "Am văzut o stea căzând din cer", în timp ce ceea ce a văzut văzătorul a fost steaua căzută, nu actul căderii.
În timpul celei de-a treia și a cincea trâmbiță (Apoc. 8:10 ; 9:1), personaje apostate cu poziții înalte și influență impunătoare figurează pe scena profetică. "Steaua mare" din Apoc. 8:10 și "steaua" din Apoc. 9:1 nu reprezintă sisteme de putere civilă sau ecleziastică, individual sau combinate, nici o succesiune de persoane eminente, ci indică spre cele care au fost odinioară așezate în "cerul moral", adică autorități recunoscute cu caracter religios, acum decăzute și degradate și care acționează sub influența satanică. În referința anterioară (Apoc. 8:10), conducătorul degradat umple partea vestică a lumii romane (cea mai vinovată) cu mizerie și moarte. În scena ulterioară, el este gata să dezlănțuie puterea malignă și întunecată a lui Satan asupra părții apostate a lui Iuda (*). Națiunile apostate vor fi subiectele judecății în timpul celei de-a treia trâmbiță; iudeii apostați sunt cei care vor suferi sub a cincea trâmbiță. Starea lucrurilor sub primul vai sau a cincea trâmbiță depășește orice am văzut până acum. Influența și puterea satanică directă stimulează agenții și instrumentele răului.
(*) Iuda, în criza viitoare, în ultimul lui moment de tristețe și necredință, și înaintea de intervenția publică a lui Hristos în numele lui, pare să fie complet sub puterea și influența lui Satan. Starea din urmă a lui Israel este mai rea decât cea dintâi. Idolatria larg răspândită în țară (Matei 12:45), și căpeteniile și călăuzitorii lui în alianță cu moartea și locuința morților (Șeol) (Isaia 28:15-18), creează o imagine îngrozitoare a răutății satanice și umane combinate.
ASEMĂNĂRI ȘI SECVENȚĂ ISTORICĂ
În derularea judecăților și a evenimentelor succesive revelate în Apocalipsa se poate urmări o anumită corespondență și o secvență istorică. Dar nicidecum nu trebuie căutată în analele istoriei o împlinire parțială, cu atât mai puțin în totalitate.
Apocalipsa, de la capitolul 4 la 22:5, nu este istorie, ci profeție. Doar umbrele viitorului sunt aruncate pe paginile magistrale ale lui Gibbon și ale altora. Dar, întrucât principiile care guvernează oamenii și națiunile sunt mereu aceleași, căci nu este "nimic nou sub soare", o asemănare istorică cu profețiile din timpul peceților, trâmbițelor și potirelor este pe deplin admisă. Suntem însă mulțumiți că aplicarea istorică Apocalipsei, în special a părții centrale, așa cum este expusă în majoritatea literaturii pe această temă astăzi, este o greșeală gravă. Cursul profeției este reluat în legătură cu ultima dintre cele 70 de săptămâni sau cei 490 de ani ai lui Daniel (Dan. 9:27) și după răpirea sfinților cerești (1 Tes. 4:17). Pavel scrie despre răpire. Ioan, în Apocalipsa, îi vede pe cei răpiți în cer (Apocalipsa 4). Întreaga perioadă a Bisericii, istoria creștinismului în sine, este un episod măreț și deosebit de interesant și își are locul între sfârșitul celei de-a 69-a și începutul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, nefăcând parte totuși din niciuna din ele. Biserica nu este subiectul profeției ci al revelației (divine). A fost o taină ascunsă oamenilor și îngerilor până când a fost descoperită lui Pavel și prin el nouă (Efes. 3). Iudeii, și în mod secundar cei dintre națiuni, sunt subiectul profeției. Importanța prioritară a iudeului este cheia pentru deblocarea profeției. Perioadele profetice sunt toate în legătură cu iudeii și Ierusalimul (Dan. 9:24)* ; la fel și cele cuprinse în partea centrală a Apocalipsei. Dar, așa cum am spus, istoria prezintă o asemănare cu părțile profetice ale Apocalipsei; o asemănare care nu este lipsită de interes. Potrivit celor mai capabili din "Școala istorică" - și în această privință există un acord substanțial printre confrații lor - primele patru peceți reprezintă patru perioade succesive ale Romei păgâne. Apoi, după căderea păgânismului și triumful istoric al creștinismului, un număr mare dintre iudei, dar și dintre națiuni, s-au întors la Dumnezeu, iar despre acest lucru se presupune că vorbește Apocalipsa 7. Se spune că primele patru trâmbițe aparțin încă Romei păgâne, dar în declinul, căderea și dispariția sa în vest. Invaziile din nord ale goților, lombarzilor și ungurilor în câmpiile fertile și în cetățile bogate și prospere ale Italiei au dus în scurt timp la distrugerea imperiului cezarilor. Domnia barbarului necivilizat chiar în Roma, cândva mândra și aroganta stăpână a lumii, a fost un spectacol trist, dar instructiv. Roma a căzut în anul 476 d.Hr.
(*) "Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău (iudeii) și asupra cetății tale sfinte (Ierusalimul)".
Din nou, se presupune în general că steaua căzută din Apocalipsa 9 indică spre marele impostor arab Mahomed și, cu siguranță, el poate fi considerat prototipul viitorului fals profet, omul păcatului și Antihristul - titluri care se referă la una și aceeași persoană. Mahomed (*) a fondat cel mai satanic sistem pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Antihristul care va veni va conduce, sub autoritatea lui Satan, cea mai îngrozitoare combinație de doctrine blasfemiatoare și nimicitoare de suflete pe care o putem imagina. Urmărind aplicația istorică, armata de lăcuste ar fi sarazinii, ale căror realizări militare, egalate de cuceririle lor spirituale, sunt o minune până în ziua de azi. Răsăritul a fost cucerit (Orientul Mijlociu și toate țările acaparate de Islam, n.t.). Semiluna a înlocuit crucea. Ruina răsăritului poate fi asemănată cu o devastare cauzată de lăcuste. Doar victoria glorioasă a lui Carol Martel (supranumit "Ciocanul", numit așa datorită priceperii sale militare) de la Tours, în Franța, în anul 732, a oprit înaintarea armatei sarazine și a protejat vestul în ansamblu de apostazia mahomedană, cu consecințele ei teribile pentru timp și eternitate. Cele cinci luni de chin (Apocalipsa 9:10) se presupune că se referă la cei 150 de ani de cucerire necontrolată de către hoardele musulmane, conform teoriei zile-an. Apoi, a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este aplicată renașterii mahomedanismului sub turci și încetarea imperiului greco-roman în memorabilul asediu și capturare a Constantinopolului. Timp de aproape opt sute de ani s-au făcut eforturi repetate pentru a stabili islamismul în jumătatea estică a imperiului, dar frumosul Constantinopol, aflat la granița dintre Europa și Asia - Bosforul despărțind cele două continente - a sfidat capitularea. Venise, însă, ceasul său. Decretul fusese emis. Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol în dimineața zilei de 29 mai 1453. Marea biserică greacă (Sf. Sofia) a fost curățită și apoi transformată în moschee, iar semiluna flutura peste zidurile orașului cezarilor.
(*) Mahomed (lit. "Cel vrednic de laudă") s-a născut în Arabia, în faimosul oraș Mecca, în anul 570 d.Hr. Coranul (lit. "Citirea") este Biblia lumii musulmane și a fost alcătuit cu ingeniozitate de către Mahomed, parțial din materialele furnizate de către un iudeu renegat și un creștin apostat, și completat de impostor însuși, după cum a fost nevoie. Tot ceea ce este cu adevărat bun provine din iudaism și creștinism. Dar există multe lucruri dezgustătoare și murdare în carte. Mahomedanismul ca sistem este cel mai mare blestem de pe fața pământului și a provocat ruina spirituală de astăzi a peste 150 de milioane din populația pământului, și ce se întâmplă cu nenumăratele milioane din trecut care au trăit și au murit în credința crezului infernal al profetului arab? Biserica mărturisitoare s-a destrămat în fragmente, iar de departe cel mai mare rău dintre aceste fragmente este romano-catolicismul. Dar, oricât de rău ar fi, cu amestecul său de păgânism și creștinism, mahomedanismul este infinit mai rău. Fondatorul său a fost, fără îndoială, inspirat de diavol. Mahomed, privit ca steaua căzută, a deschis prăpastia și a dezlănțuit puterea întunecată a lui Satan, inundând estul și parțial vestul cu doctrine care pot fi numite pe bună dreptate infernale prin natura și efectele lor. Pentru informații despre acest sistem de erori mortale, consultați "Studii în Mahomedanism", de JJ Pool.
Însă puterea coruptă a Turciei este în declin, iar prezisa secare a Eufratului (Apocalipsa 16:12), acel fluviu faimos, este susținută de istorici ca indicând faptul că acea putere mahomedană crudă, acum (când autorul scrie aceste lucruri, n.t.) și timp de mai mulți ani în urmă, aproape se clatină spre căderea sa. Nimicirea sa completă este sigură. Acestea sunt, așadar, pe scurt, câteva dintre punctele principale în care, în interpretarea părților profetice ale Apocalipsei, "Școala istorică" se simte pe un teren solid. În opinia noastră, această poziție este de neacceptat. Este imposibil să punem aceste viziuni profetice în concordanță cu faptele istoriei. Există, cel mult, doar o asemănare generală, iar împlinirea în trecut a viziunilor și profețiilor nu există. Dumnezeu le va spune "Amin" pe deplin în acea criză scurtă și solemnă pentru Israel și creștinătate, după răpirea sfinților cerești, în domnia viitoare a Antihristului și a capului său politic și aliat, fiara (din mare, n.t.) sau imperiul roman reînviat, cu marele său cap personal, cornul mic de la apus (Dan. 7:7-8).
STEAUA CĂZUTĂ SAU PERSOANA LUI ANTIHRIST
Apariția unui Antihrist în mod personal în ultimele zile întunecate ale apostaziei națiunilor și a iudeilor a fost un subiect de credință incontestabil în vremurile creștine apostolice și ulterioare. Au existat mulți antihriști și sisteme anticreștine de erori mortale, dar există o perspectivă și mai întunecată. Antihristul care va veni, un apostat de origine iudaică, va fi întruchiparea răutății satanice și cel mai mare nimicitor de suflete care a pășit vreodată pe pământ; mai mult, el va rezuma în sine însuși orice formă și aspect al păcatului și va conduce cel mai îngrozitor sistem de rău corupt și condamnabil cunoscut vreodată - o combinație de mărturisire iudaică și creștină, precum și de "religie naturală" - într-o răzvrătire îndrăzneață și deschisă împotriva lui Dumnezeu. El își asumă locul, titlurile și funcțiile lui Hristos pe pământ. El face minuni. Semne supranaturale îi acreditează misiunea și, prin acestea, înșală creștinătatea vinovată și o atrage astfel spre o nimicire fără speranță.
În ultima fază a reînvierii puterii Romei, când aceasta va fi împărțită în zece regate, atunci va apare Antihrist în persoană (*). Prin urmare, acest ultim caracter al Romei era privit cu teamă de primii creștini. În mintea lor, viitoarea renaștere a puterii civile a Romei și prezența lui Antihrist erau evenimente contemporane și asociate. De aceea ei obișnuiau să se roage pentru continuarea imperiului în forma sa imperială de atunci, și chiar pentru domnia celui mai crud dintre cezari, ca ultim bastion împotriva viitoarei dominații a lui Antihrist. Subiectul Antihristului era unul comun părinților Bisericii. Unii susțineau că el era diavolul întrupat; alții vorbeau despre el ca fiind "fiul diavolului". Relația dintre Satan și Antihrist în tradiția creștină a primelor patru secole poate fi rezumată la două aspecte distincte: în primul rând, că Antihristul care va veni (așa cum este descris de Ioan), sau omul păcatului (după cum este descris de către Pavel), este un om real de origine iudaică, controlat direct de Satan; în al doilea rând, că el este Satan întrupat și, prin urmare, în concepția sa, simulează nașterea miraculoasă a binecuvântatului nostru Domn. Prima noțiune este, fără îndoială, cea scripturistică și este un fapt interesant că Ieronim în vest și Hrisostom în est au învățat în mod distinct că Antihristul este un om condus de Satan, în opoziție directă cu cei care susțineau că el era diavolul în formă umană. "De acum înainte, presupunerea că Antihristul este diavolul însuși dispare practic din tradiția ecleziastică". Primii creștini îl considerau pe Nero (**) și Claudius, în special pe primul, ca precursori ai lui Antihrist. Răutatea aproape supraomenească a lui Nero îl consemnează în paginile istoriei ca fiind cel mai potrivit tip istoric al omului păcatului și al sângelui care va veni.
(*) Apariția Antihristului - după destrămarea imperiului unic și indivizibil al cezarilor, și în timpul renașterii sale profetice, când a fost împărțit în zece regate cu un mare conducător central și autoritar - a fost învățată și "expusă cu încredere, claritate și unanimitate de către întreaga comunitate a scriitorilor patristici" - "Legenda Antihristului" de W. Bouset, tradusă din germană în engleză. Poate că există multe lucruri de condamnat în această lucrare remarcabilă, dar ea conține o vastă cantitate de cercetări competente și informații valoroase cu privire la ceea ce primii creștini au învățat și susținut despre doctrina unui Antihrist în persoană.
(**) În timpul domniei lui Nero, creștinismul și păgânismul au intrat pentru prima dată în conflict deschis. Istoria acestor treisprezece ani, în care pentru prima dată persecuția creștinilor a fost legalizată printr-un edict imperial, nu a fost scrisă încă pe deplin. Evenimentele neconsemnate ale acelei domnii așteaptă să fie dezvăluite în întregime la scaunul de judecată al lui Hristos.
Marea majoritate a comentatorilor protestanți aplică termenul antihrist sistemului papal. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Termenul antihrist, fie că este folosit la singular sau plural, indică o persoană sau mai multe persoane, niciodată un sistem. Interpreții romano-catolici au scris mult și documentat pe această temă și, suntem obligați să adăugăm, mai corect decât mulți dintre oponenții lor protestanți. Primii așteaptă până la sfârșit apariția unui antihrist (*) personal, și în această privință au dreptate. El urmează să vină. Dr. Manning, unul dintre cei mai distinși romano-catolici, a susținut că Antihristul, sau "omul păcatului", este un singur individ și nu o succesiune de persoane sau un sistem. El spune: "A nega personalitatea Antihristului înseamnă, prin urmare, a nega mărturia clară a Sfintei Scripturi (**). Învățatul cardinal adaugă: "El (Antihristul) poate întruchipa într-adevăr un duh și poate reprezenta un sistem, dar nu este, prin urmare, mai puțin o persoană (***). Bellarmine, un scriitor romano-catolic fără egal, rezumă pe scurt credința papală pe tema Antihristului, spunând: "Toți catolicii consideră că Antihristul va fi o singură persoană". O persoană specială, un om, un iudeu, un apostat, este Antihristul Scripturilor profetice.
(*) Pentru protestant, papa este un antihrist. Pentru papistaș, Luther este un antihrist. Ambii greșesc, deoarece ambii trec cu vederea caracteristicile scripturale ale Antihristului, iar acestea, așa cum sunt descrise de Ioan și de Pavel, nu se aplică papei, cu atât mai puțin ilustrului reformator.
(**) Lucrarea "Puterea temporală a Vicarului lui Isus Hristos".
(***) Dr. Manning arată în continuare că ascensiunea papalității în vest și împiedicarea acesteia în est se explică prin faptul că tronul cezarilor, îndepărtat de la Roma, a deschis calea pentru instaurarea romano-catolicismului în Italia; întrucât puterea imperială politică de la Constantinopol a împiedicat și a înfrânat pretențiile papalității în est. Această mărturie este adevărată.
Unii comentatori moderni îl consideră pe Antihrist drept conducătorul civil al imperiului roman, dar nu este așa. El este falsul Mesia, slujitorul lui Satan printre iudeii din Ierusalim, făcând semne și arătând minuni prin puterea satanică directă. El stă în templul lui Dumnezeu, ridicat atunci la Ierusalim, și pretinde să i se aducă închinare divină. Fiara (Roma), falsul profet sau Antihristul și balaurul (Satan) sunt zeificați și venerați, contrafăcând închinarea adusă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Națiunea apostată îl va accepta pe Antihrist ca împărat. El nu este în niciun caz o mare putere politică. Este adevărat, el va influența creștinătatea, dar din punct de vedere religios, nu politic. Guvernarea lumii, civilă și politică se va afla atunci în mâinile unui mare conducător dintre națiuni. Acesta, al cărui tron se va afla la Roma, este cel care va conduce politic sub influența lui Satan. Antihristul își va avea sediul la Ierusalim, iar Capul domniei națiunilor la Roma. Cei doi bărbați sunt slujitori ai lui Satan, asociați în răutate; unul iudeu, celălalt dintre națiuni. Amândoi vor exista la venirea Domnului pentru judecată și amândoi vor fi apoi aruncați de vii în iazul de foc - o condamnare eternă.
Termenul de "Antihrist" este folosit doar de scriitorul Apocalipsei, și de acesta de patru ori (1 Ioan 2:18, 22 ; 4:3 ; 2 Ioan 7) și odată la plural (1 Ioan 2:18). Din aceste pasaje desprindem câteva puncte importante. Apariția "antihriștilor" este un semn clar al "vremurilor din urmă"; ei sunt apostați. Antihristul se plasează în opoziție directă cu ceea ce este vital în creștinism - revelația Tatălui și a Fiului - și, de asemenea, cu adevărul caracteristic iudaismului - Isus, Hristosul (1 Ioan 2:22). Persoana sfântă a Domnului este, de asemenea, obiectul atacului satanic al antihriștilor (2 Ioan 7). Răul caracteristic acestui personaj se va găsi pe deplin dezvoltat în viitorul Antihrist, în care culminează orice formă de rău religios.
Pavel, într-una dintre cele mai vechi și mai scurte epistole ale sale (2 Tesaloniceni), schițează un personaj caracterizat de neevlavie, fărădelege și însușiri care depășesc cu mult tot ceea ce a văzut lumea vreodată, un personaj identic în mod clar cu Antihristul lui Ioan. Sunt una și aceeași persoană, iar în această privință, în toate veacurile, a existat un consens de opinie aproape complet.
Este evident că Pavel i-a învățat pe creștinii tesaloniceni cu privire la subiectele solemne ale apostaziei viitoare sau ale abandonării publice a creștinismului și, în consecință, ale descoperirii "omului păcatului" (2 Tes. 2:5). Aici el adaugă la învățăturile verbale anterioare. Există trei epitete descriptive folosite aici pentru Antihrist: "Cel fărădelege", "omul păcatului" și "fiul pierii". Prima denumire sugerează că el se pune în opoziție directă cu orice autoritate divină și umană. A doua, că el este întruchiparea vie și activă a oricărei forme și caracter al răului - păcatul personificat. A treia, că el este dezvoltarea deplină a puterii lui Satan și, ca atare, pieirea este soarta și partea lui potrivită. Acest caracter înfricoșător uzurpă locul lui Dumnezeu pe pământ și stă în templul ridicat atunci în Ierusalim, revendicând închinare și onoare divină (v. 4). Influența sa religioasă, căci el nu este în niciun fel o persoană politică, domină marea masă a celor care se declară creștini și iudei. Aceștia sunt prinși în cursa lui Satan. Ei renunțaseră deja la Dumnezeu, renunțaseră public la credința creștină și la adevărul esențial al iudaismului, iar acum, drept răsplată, El îi lasă pradă cumplitei iluzii de a-l primi pe omul păcatului, crezând în același timp că el este adevăratul Mesia (v. 11). Ce minciună! Antihristul primit și crezut în locul Hristosului lui Dumnezeu! Dacă versetul 9 este comparat cu Fapte 2:22, se observă o corespondență remarcabilă. Aceiași termeni se regăsesc în ambele pasaje, și anume putere, semne și minuni. Prin acestea, Dumnezeu urma să confirme misiunea și lucrarea lui Isus din Nazaret (Fapte 2:22), iar prin aceste dovezi Satan îl prezintă pe Antihrist unei lumi apostate (2 Tes. 2:9). În acest din urmă caz, însă, minciuna și înșelăciunea caracterizează în mod semnificativ semnele mai mult decât omenești ale acelei zile (2 Tes. 2:9-10).
Însuși Domnul se referă la Antihrist și la acceptarea lui de către iudei ca Mesia și profet al lor (Ioan 5:43). În cartea Psalmilor, el este descris profetic în caracterul său de "omul din țărână" (Ps. 1:18), precum și de "omul sângelui și înșelător" (Ps. 5:6), deși aceste epitete descriptive sunt, în general, caracteristicile celor răi în criza viitoare, există totuși o singură persoană, și numai una, la care se pot referi în sensul cel mai deplin. Caracterul Antihristului, și nu persoana sa, este cel care ne este prezentat în acești psalmi și în alții.
În capitolul 11 al profeției sale, Daniel se referă la trei împărați: împăratul de la miazănoapte (Siria), împăratul de la miazăzi (Egiptul) și cel din Palestina (Antihristul). Războaiele, alianțele familiale și intrigile atât de detaliate în primele treizeci și cinci de versete ale acestui capitol interesant au avut o împlinire istorică exact în istoria împărățiilor siriene și egiptene formate după destrămarea puternicului imperiu grec. Această profeție, în împlinirea ei literală și detaliată, a stârnit atât de mult mânia acelui păgân înverșunat și adversar al adevărului divin, Porfiriu, în secolul al III-lea. Lucrarea sa "Tratatul împotriva creștinilor" (*) este arsenalul care, din secolul al XVII-le, a furnizat material pentru atacuri împotriva creștinismului. Gândiți-vă la învățători creștini (?) care se folosesc cu entuziasm de ajutorul unui filozof păgân în campania lor nelegiuită împotriva adevărului!
(*) Sau "Cuvânt împotriva creștinilor" (Adversus Christianos): O lucrare în 15 cărți care atacă credibilitatea Scripturilor și a Persoanei lui Isus. Porfiriu ( Porphyrios) , filozof neoplatonic, c.233-309 d. Hr.
În versetul 36 (Daniel 11), "împăratul" este introdus brusc în istorie. Acest împărat este Antihristul a cărui domnie în Palestina o precede pe cea a lui Mesia, așa cum împăratul Saul a precedat pe împăratul David, primul îndreptând atenția spre împăratul anticreștin, iar cel de-a doilea spre Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Această parte a capitolului (Dan. 11:36-45) este încă viitoare. Împăratul se înalță și se mărește mai presus de om și de orice dumnezeu. Mândria diavolului este întruchipată în acest caracter iudaic îngrozitor. Numai locul lui Dumnezeu îi va satisface ambiția. Ce contrast cu adevăratul Mesia, cu Isus care S-a smerit așa cum nimeni altul n-a făcut-o vreodată. El, care era Dumnezeu, S-a smerit până la moarte de cruce (Filip. 2:5-8).
Faptul că Antihristul este de origine iudaică pare evident în Daniel 11:37, precum și din considerația că altfel nu ar avea nicio pretenție la tronul lui Israel, nici măcar alături de iudeii apostați. Împăratul, Antihristul, este atacat dinspre nord și dinspre sud, țara sa, Palestina, aflându-se între cele două. El nu este capabil, nici măcar cu aliatul său, puternicul conducător din apus, să respingă atacurile repetate ale vrăjmașilor săi din nord și din sud. Primul este cel mai înverșunat și mai hotărât dintre cei doi. Palestina este cucerită de forțele invadatoare din nord; dar împăratul ei, Antihristul, scapă de răzbunarea marelui asupritor nordic, al cărui prototip este Antioh Epifanul, de infamă amintire. Antihristul este subiectul judecății Domnului la întoarcerea Sa din cer (Apoc. 19:20).
În Apocalipsa, capitolul 13, sunt văzute în viziune două fiare. Prima este puterea romană și capul ei blasfemiator aflat sub controlul direct al lui Satan (Apoc. 13:1-10). A doua fiară este Antihristul în persoană (Apoc. 13:11-17). Prima este caracterizată prin forță brută. Este puterea politică a pământului din acele zile și cea căreia Satan "i-a dat puterea lui și tronul lui și autoritate mare" (Apoc. 13:2). A doua fiară este în mod clar subordonată celei dintâi (Apoc. 13:12). Ea are în vedere scopuri religioase, nu politice. Pretenția religioasă este susținută de puterea și tăria Romei apostate; cele două fiare acționează împreună sub conducerea marelui lor conducător, Satan. Cele trei sunt venerate în comun.
A doua fiară, sau Antihristul, este identică cu "falsul profet", numit de trei ori (Apoc. 16:13 ; 19:20 ; 20:10). Capii răzvrătirii împotriva lui Hristos și a drepturilor Sale imperiale și profetice sunt doi oameni controlați și inspirați în mod direct de Satan - o trinitate a răului. "Balaurul și-a dat puterea lui exterioară celei dintâi fiare (Apoc. 13:8), iar celeilalte îi dă duhul său, așa că având acest duh, vorbește ca un balaur (v. 11)*.
(*) "Daniel și Apocalipsa", p. 309 - Auberlen.
În final, Zaharia se referă la Antihrist ca la "păstorul idol" (sau "păstorul nebun"), complet indiferent de turma (Israel) peste care își asumă puterea imperială, preoțească și profetică. Dar autoritate sa lăudată (brațul său) și inteligența sa elogiată (ochiul său drept) care îi susțin pretențiile în țară sunt complet zdrobite, în timp ce el personal este aruncat de viu lăcașul etern al nefericirii, iazul de foc (Zah. 11:15-17) ; Apoc. 19:20).
Prin urmare, în opinia noastră, steaua căzută în timpul celui dintâi vai îl desemnează fără îndoială pe Antihrist. Cărui alt personaj apocaliptic i s-ar putea aplica descrierea? Scopurile spirituale și pretențiile religioase ale lui Satan sunt susținute și impuse de Antihrist, în timp ce suveranitatea sa temporală pe pământ este stabilită prin împărăția și persoana prințului roman (*).
(*) Binecuvântatul nostru Domn a refuzat cu tărie să accepte de la Satan domnia și gloria universală (Matei 4:8-9). Dar prințul care va veni le va primi cu bucurie pe amândouă din mâinile lui Satan; pactul cumplit este ratificat, fiara se închină balaurului, iar Satan îi încredințează apoi ministrului său politic suveranitatea lumii.
Acum, agonia descrisă aici este cea a sufletului și a conștiinței; nu chinul trupesc. Antihristul pare a fi instrumentul ales de diavol pentru producerea primei forme de chin, în timp ce în cel de-al doilea tip de chin este dezlănțuit de forța brută a fiarei, delectându-se cu scene de cruzime și vărsare de sânge, chinuid trupurile oamenilor.
După această lungă, dar necesară digresiune, ne întoarcem la capitolul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu