APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XXIII -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 9 - O STEA CĂZUTĂ
Apoc. 9:1 - "Am văzut o stea căzută din cer pe pământ; și i s-a dat cheia fântânii Adâncului".
Această simbolică stea căzută, așezată odată în cerul moral pentru a reflecta și susține autoritatea lui Dumnezeu în guvernare, nu este nici un sistem religios, nici unul politic, ci o persoană reală, un conducător decăzut. Referința nu este la căderea lui Satan, așa cum a fost văzută și anunțată profetic de către Domnul celor șaptezeci (Luca 10:18), ci la împăratul Babilonului. "Cum ai căzut din ceruri, luceafărule (sau "stea strălucitoare"), fiu al zorilor! Ești aruncat la pământ, tu, cel care subjugai națiunile!" (Isaia 14:12-15). Împăratul arogant, mare și mândru al Babilonului este menționat aici în căderea sa cumplită de la o înălțime neatinsă vreodată de un suveran pământesc, până la cele mai de jos adâncimi ale infamiei. "Dar vei fi coborât în Locuința morților (Șeol), în adâncimile gropii!" Unii consideră "steaua strălucitoare" a profetului (Isaia 14:12) și steaua căzută din Apocalipsa (9:1) ca indicând căderea lui Satan din cer, dar suntem convinși că împăratul Babilonului (*) este simbolizat de prima, iar Antihristul de cea de-a doua. Contextul ambelor Scripturi confirmă aplicarea profetică la conducătorii seculari și religioși din zilele de la urmă - fiara și falsul profet.
(*) Prima și a patra dintre puterile imperiale universale (Dan. 2 și 7), cărora Iuda le era robit, erau Babilonul și Roma. Prima este sortită pustiirii eterne. "Așa se va scufunda Babilonul și nu se va ridica din nenorocirea pe care o voi aduce asupra lui" (Ier. 51:64). Este o greșeală să presupunem că fie Babilonul ca oraș, fie vechiul imperiu caldeean vor înflori din nou. Ultimul deținător al puterii imperiale pe pământ, "fiara", preia și completează istoria Babilonului. Nebucadnețarul istoric este o imagine a marelui conducător al națiunilor care va veni, care va combina, cu trăsăturile lui specifice, principalele caracteristici ale celor trei imperii precedente. Împăratul Babilonului (Isaia 14) este o imagine a împăratului din ultimele zile ale supremației națiunilor, înainte de întoarcerea Domnului (*).
(*) Este foarte important acest gând. Datorită necredincioșiei poporului Său, Domnul părăsește tronul Său de la Ierusalim (Ezechiel 10) - tron care implica și guvernarea lumii - și încredințează această guvernare națiunilor. Și ce împărăție preia această guvernare, și cine este împăratul care exercită primul această guvernare? Nimeni altul decât împăratul Babilonului, Nebucadnețar. Iar de la Babilon și Nebucadnețar această guvernare a fost transferată împărăției medo-persane, greacă și romană. Iar când această împărăție romană va renaște din starea ei de moarte, și va fi condusă de acel conducător malefic numit "fiara", Domnul va prelua, prin mari judecăți, acea guvernare încredințată cândva națiunilor și o va exercita așa cum numai El știe și poate s-o facă ! De aceea Nebucadnețar este o imagine a acestui viitor conducător al imperiului roman restabilit. Nebucadnețar a luptat împotriva iudeilor, acest conducător, fiara, împreună cu iudeii vor lupta împotriva lui Hristos! (n.tr.)
Acestui demnitar decăzut i s-a încredințat "cheia fântânii Adâncului". "Cheia" simbolizează autoritatea competentă (vezi Matei 16:19 ; Apoc. 1:18 ; 3:7 ; 20 ;1). "Fântâna Adâncului" este o expresie la singular, folosită doar în legătură cu judecata consemnată în versetele 1 și 2 ale capitolului nostru. "Fântâna", sau Adâncul, apare de șapte ori în Apocalipsa. Adâncul (Luca 8:31), pare să fie închisoarea demonilor, unde Satan va fi închis timp de o mie de ani (Apoc. 20:3) - perioada domniei Împărăției. Iazul de foc, nu Adâncul, este locuința eternă a diavolului și a celor pierduți. Reverendul WB Carpenter spune în comentariul său la Apocalipsa: "Versetul dinaintea noastră sugerează imaginea unei adâncimi imense accesibile printr-o groapă sau galerie, a cărei parte superioară, sau intrare, este acoperită. Infernul lui Dante, cu cercurile sale înguste care coboară spre puțul central, este oarecum similar. Adâncul este izvorul cel mai de jos al răului, de unde apar cele mai mari pericole" (conf. Apoc. 11:7 ; 17:8 ; 20:1-3). Aici, așadar, Adâncul este considerat încuiat, dar i se dă misiunea să-l deschidă. S-a susținut că, în urma deschiderii acestei imense închisori, roiuri de duhuri rele ies din ea și împânzesc pământul. Dar fum, nu duhuri, s-a ridicat din fântână, iar din fum a ieșit, în mod simbolic, un nor devastator de lăcuste.
AMĂGIREA SATANICĂ ȘI EFECTUL SĂU ÎNTUNECAT
Apoc. 9:2 - "Și s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii".
Aici se sugerează o amăgire satanică născută în Adânc și caracterizată prin efectul său nimicitor de orbire spirituală și morală. Probabil aceeași amăgire la care va fi dedată și creștinătatea, la care se referă Pavel (2 Tes. 2:11-12). Efectul fumului sau al influenței și al puterii întunecate a lui Satan va fi acela de a distruge guvernarea supremă (soarele), și de a întuneca și a corupe întreaga viață socială și principiile oamenilor (aerul). Aerul care simbolizează influență morală apare de două ori în Apocalipsa, în timpul celei de-a cincea trâmbiță (Apoc. 9:2) și la vărsarea celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:17).
ARMATA DE LĂCUSTE
Apoc. 9:3 - "Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului".
Nici fumul, nici lăcustele nu sunt literale, ci simboluri. Fumul dă naștere lăcustelor. Agenții satanici sunt dezlănțuiți asupra scenei profetice. Chinul intens cauzat de aceste hoarde de instrumente și agenți satanici este asemănat cu chinul cauzat de înțepătura otrăvitoare a scorpionului, o creatură care evită lumina și este, pe bună dreptate, temută de popoarele native din Africa și de diferite triburi din Asia. Nu se întâmplă des ca înțepătura să se dovedească fatală, dar suferința este cumplită. "Scorpionul își mișcă permanent coada ca să lovească, și chinul cauzat de înțepătura lui este foarte dureros". În Luca 10:19, Domnul leagă șerpii, scorpionii și puterea vrăjmașului de căderea lui Satan, așa cum aici scorpionii de steaua căzută. Dar aceste instrumente infernale de răzbunare dezlănțuite asupra Israelului vinovat sunt neputincioase, doar dacă li se dă autoritatea de a acționa: "Și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului" (v. 3).
Apoc. 9:4 - "Și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor".
Faptul că armata de lăcuste este o reprezentare simbolică a unei judecăți de un fel supraomenesc este evident din întreaga descriere, precum și din interdicția de a vătăma iarba și copacii (v. 4), care este hrana lor naturală. Există un alt motiv pentru care lumea vegetală trebuia să fie cruțată. O stare generală de prosperitate în circumstanțele și poziția temporală a oamenilor este sugerată de iarbă, "nici vreo verdeață" și copaci. Acum, lăcustele au fost împuternicite să invadeze Palestina, țară cu ierburi mai mult decât toate celelalte, și să vatăme doar "oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor" (9:4). Mulțimea națiunilor nu este pecetluită; cei 144 000 din Israel sunt (Apoc. 7:3-4). Aici, deci, partea nepecetluită a poporului îi este dat să bea paharul răzbunării Domnului, da, până la fund.
Apoc. 9:5 - "Și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când înțeapă pe un om".
Durata flagelului satanic este limitată la cinci luni, perioadă în care trăiesc lăcustele în mod natural (*). Timpul specificat indică o perioadă scurtă și determinată de vai, nu neapărat una de cinci luni literale.
(*) Din mai până în septembrie.
Apoc. 9:6 - "În zilele acelea, oamenii vor căuta moartea și nicidecum nu o vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de la ei".
Moartea ar fi o eliberare binevenită de chinul, necazul sufletului provocat de acești slujitori ai lui Satan, dar acel ultim refugiu al disperării le este refuzat, "moartea va fugi de ei". Durerea sfâșietoare și chinul oribil al unei conștiințe vinovate și întinate de păcat sunt dincolo de orice înțelegere; pot fi cântărite și evaluate doar de cei care le îndură.
Urmează o descriere detaliată a armatei de lăcuste, fiecare element al descrierii fiind important și plin de semnificație.
1 - Sunt văzute pe deplin pregătite și nerăbdătoare, cu energie războinică, să-și îndeplinească misiunea, "asemenea unor cai pregătiți pentru război" (*).
(*) În Italia și în alte câteva țări, lăcustele sunt numite "căluți", datorită asemănării capului lor cu cel al calului (vezi Ioel 2:4). Armatele ostile, în special cavaleria, sunt simbolizate în Scrierile Sfinte prin invazia de lăcuste (Ioel 2 ; Ieremia 51:27). Pentru pustiirea cauzată de o invazie de lăcuste, vezi Exod 10:12-15.
2 - Ele pretind demnitate imperială. Cununa de aur împodobește capul Fiului Omului (Apoc. 14:14), precum și pe cele ale bătrânilor triumfători sau răscumpărați (Apoc. 4:4). Dar acești invadatori satanici din fumul fântânii nu sunt încununați cu adevărat și nici nu este vorba de aur adevărat. Ei pretind o demnitate care nu le-a fost conferită în mod divin. "Pe capetele lor erau niște cununi asemenea aurului". Pretenția lor la autoritatea imperială este falsă.
3 - Ele pretind că sunt conduse în mișcările lor de inteligența umană, dar numai în aparență "fețele lor erau ca fețe de oameni". Pretinsa lor demnitate și inteligență sunt la fel lipsită de valoare ca pretenția lor în ce privește autoritatea imperială.
4 - Efeminarea (a prezenta caracter feminin, n.tr.) și supunerea lor, nu față de Dumnezeu, ci față de Satan, conducătorul lor, sunt sugerate în continuare: "Aveau păr ca părul femeilor".
5 - Sunt sălbatice, lacome și crude: "Dinții lor erau ca de lei" (Ioel 1:6).
6 - Nu cunosc milă. Nici forța, nici rugămințile nu sunt de niciun folos în a le abate de la scopul lor. Inimile lor sunt împietrite, conștiința lor este oțelită, "aveau platoșe ca platoșele de fier".
7 - Cu o energie neobosită, armata satanică a pornit înainte, provocând frică și groază victimelor sale. Apropierea lor este anunțată astfel: "vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor și a multor cai, alergând la război" (Ioel 2:5).
8 - În următoarea parte a acestei descrieri extraordinare, timpul trecut a dispărut și se folosește timpul prezent. Cu siguranță, acest lucru este intenționat și marchează cea mai rea trăsătură de caracter din tot ceea ce a fost mai înainte: "aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace"; din nou: "puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni", cu referire la versetele 3 și 5.
Aceste lăcuste-scorpion invadează ceea ce a fost odinioară Țara Sfântă și se năpustesc asupra părții nepecetluite și nelegiuite din Israel. Veninul falsității, născut în fântână - doctrine, învățături și principii concepute în Adânc sunt primite de partea apostată a poporului și produce în sufletele și conștiințele lor o suferință insuportabilă. Fără Dumnezeu, ba chiar fiind condamnați de El să primească minciunile și amăgirile lui Satan, nu este de mirare că aceștia, victimele și discipolii lui, împărtășesc, în măsura în care o pot face oamenii pe pământ, întreaga suferință. Cozile lăcustelor, asemănătoare cu cele ale scorpionilor, conțin otrava morală care îi chinuie atât de îngrozitor pe cei care o primesc. Acolo se află înțepăturile otrăvitoare și acolo era puterea de a chinui (Isaia 9:15).
PERSONAJE IDENTICE
Apoc. 9:11 - "Peste ele au ca împărat pe îngerul Adâncului: numele său în evreiește este Abadon și în grecește (el) are numele Apolion".
Împăratul lăcustelor simbolice (*) și îngerul Adâncului sunt identice, așa cum arată pronumele singulare "său" și "el". Ambele se referă direct la Satan. Acum, judecata pe care am analizat-o este o judecată executată pe pământ. Nu este o judecată eternă. Conducătorul uman în timpul acestui cumplit vai este steaua căzută, sau Antihristul, în timp ce conducătorul invizibil al tuturor este chiar diavolul însuși. Dar Antihristul este personificarea lui Satan prin influența lui malefică, reprezentându-l religios printre oameni, de aceea, în această viziune cu lăcustele sunt folosite anumite expresii care par să fie văzuți ca fiind unul singur. Într-un fel, ei sunt, căci diavolul își dă caracterul subordonatului său uman, dar, pe de altă parte, ei sunt distincți. Satan este un duh și căpetenia oștirii răului; în timp ce Antihristul este un om, un iudeu apostat, și are ca sferă de acțiune iudaismul corupt și pe jumătate necredincios și creștinătatea apostată.
(*) "Lăcustele n-au împărat", așa spus monarhul Solomon, acel observator pasionat al naturii (Prov. 30:27).
Prin urmare, considerăm steaua căzută ca semnificându-l pe Antihrist; iar împăratul armatei de lăcuste și îngerul Adâncului ca desemnându-l pe Satan.
Cele două epitete descriptive, Abadon și Apolion, deși practic înseamnă același lucru și ambele se aplică aceluiași personaj îngrozitor, prezintă totuși, în exactitatea semnificației lor, o diferență demnă de remarcat. Abadon este cuvânt ebraic și înseamnă în mod literal distrugere. Apolion este cuvânt grec și semnifică distrugătorul (cel care distruge). De ce această diferență aparent neimportantă în aceste titluri sugestive? Și de ce cuvântul ebraic este înaintea celui grec? Fiindcă iudeul este mai vinovat decât cel dintre națiuni, titlul ebraic Abadon, distrugere, afirmă cu tărie judecata asupra lui Iuda apostat, precum și certitudinea și finalitatea acesteia. Și întrucât primul vai se aplică în mod direct mulțimii lui Iuda, Abadon este numit primul. Al doilea vai îi privește direct pe locuitorii imperiului roman, de aceea și această enumerare: primul, Abadon; al doilea, Apolion. Ordinea în har , ca și în judecată, este mai întâi iudeul, apoi cel dintre națiuni. Numele grecesc Apolion, distrugătorul, face referire la caracterul lui Satan în relație cu creștinătatea, deoarece titlul său anterior, Abadon, îi atribuie legătura cu iudaismul. Ambele sisteme din "zilele de la urmă" vor fi pe deplin reprezentate în persoana și în faptele Antihristului, care va conduce revolta împotriva drepturilor preoțești și profetice ale lui Hristos, negând adevărurile esențiale ale iudaismului (Dan. 11:36-39 ; 1 Ioan 2:22) și ale creștinismului (1 Ioan 2:18-22). Fiara din Adânc va conduce rebeliunea civilă și politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale imperiale, autoritatea Sa împărătească. Prin urmare, cele două nume în ebraică și greacă folosite pentru Satan își au corespondentul pe pământ în dubla legătură a Antihristului cu sistemele corupte ale iudaismului și creștinătății. Negarea lui Hristos, adică a lui Mesia, este trăsătura caracteristică a primului; negarea Tatălui și a Fiului este, la fel de adevărat, caracterul distinctiv al celui de-al doilea sistem.
Dacă ar fi nevoie de o dovadă suplimentară că steaua căzută este un personaj subordonat îngerului Adâncului, aceasta ar fi că primul exercită autoritate delegată, încredințată. "I s-a dat", adică stelei, sau "lui", adică personajului respectiv, cheia fântânii Adâncului. Introducerea articolului hotărât, "îngerul Adâncului", îl desemnează ca pe un personaj independent, având autoritate. În plus, se va observa că "fântâna Adâncului" este menționată în legătura cu steaua (căzută), în timp ce "Adâncul" este menționat pur și simplu ca fiind sub controlul "îngerului". Acest ultim termen, în sine, oferă expresia deplină a puterii satanice. Din el (Adânc) iese Fiara (Apoc. 11:7), și în el Satan însuși este aruncat, iar acesta (Adâncul) devine închisoarea lui timp de o mie de ani. Steaua căzută (v. 1) este Antihristul; împăratul (lăcustelor) și îngerul (Adâncului) îl desemnează pe Satan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu