APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XXVI -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 11
MĂRTURIA IUDAICĂ ȘI A ȘAPTEA TRÂMBIȚĂ
INTRODUCERE
Am subliniat caracterul tainic al trâmbițelor. Indiferent de dificultatea care ar putea apărea într-o expunere minuțioasă a anumitor figuri și simboluri, se poate admite, cel puțin, că devastarea țărilor și popoarelor creștinate dintre națiuni este în mod inconfundabil gravată pe întreaga serie de judecăți anunțate de trâmbițe în ansamblul lor; amploarea lor generală, chiar dacă este prezentată sub o multitudine de imagini, este evidentă. Judecata creștinătății este, în principal, subiectul trâmbițelor.
Însă acum, în viziunea dinaintea noastră, situația se schimbă; trecem la terenul profețiilor binecunoscute. Profeții și Psalmii ne-au familiarizat cu starea lucrurilor din Iudeea și Ierusalim în epoca la care se face referire în capitolul nostru, și ca atare, interpretarea este relativ simplă. Ne aflăm pe teren iudaic. Dar de ce interesul profețiilor este transferat de la națiuni la iudei și de ce este Ierusalimul atât de proeminent în viziune, în centrul situației? Motivele nu trebuie să le căutăm departe. Acțiunea providențială cu partea apostată a lumii națiunilor se încheie acum. Guvernarea pământului este pe cale să fie asumată în mod deschis (de către Domnul) și nu mai rămâne decât să se reverse, prin potire, mânia concentrată a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate. Dar Israel este centrul binecuvântării națiunilor și, de asemenea, al judecății. Cursul judecății se apropie de sfârșit. Ne aflăm în a doua jumătate a celebrei săptămâni a lui Daniel, a șaptezecea, cea de șapte ani. În acel moment, centrul guvernării pământești a omului va fi Roma (Apoc. 17:18). Centrul lui Dumnezeu și capitala guvernării pământești este Ierusalimul. Există multe orașe remarcabile, dar Ierusalimul le întrece pe toate ca importanță. "Așa zice Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul. L-am pus în mijlocul națiunilor, și în jurul lui sunt țări" (Ez. 5:5). Ierusalimul este capitala lumii milenare și centrul de unde Domnul guvernează națiunile (Isaia 2:1-4), "cetatea marelui Împărat". Când lumea națiunilor va fi adusă în binecuvântare, aceasta nu este separată de Israel, ci în legătură directă cu acesta. "Bucurați-vă, națiuni, împreună cu poporul Său!" (Rom. 15:10). Așezarea națiunilor, teritoriul respectiv atribuit fiecăreia, nu depinde în niciun fel de cucerire, război sau cumpărare, ci de hotărârea Celui Preaînalt. Când El "împărțea națiunilor moștenirea lor, când despărțea pe fiii oamenilor, a așezat hotare popoarelor după numărul fiilor lui Israel. Pentru că partea Domnului este poporul Său, Iacov este sorțul moștenirii Sale" (Deut. 32:8-9). Scopul lui Dumnezeu de a face din Israel și țara lui centrul în jurul căruia El va aduna națiunile nu este zădărnicit, ci amânat. Capitolul nostru prezintă etapele inițiale ale dezvoltării acestui glorios scop pământesc.
Iudeii și Ierusalimul se află în prim-planul profeției și sunt considerați călcați în picioare de către națiuni. Circumstanțele din această perioadă extrem de afectată a istoriei lor naționale sunt descrise într-un mod mișcător în Psalmul 79. Aici avem mai întâi furtuna, apoi liniștea; agonia ultimelor ore de necredință ale lui Israel este descrisă aici, dar dimineața vine bucuria, iar despre aceasta din urmă profeții iudei au cântat cu măreție.
La începutul capitolului ni se prezintă cea mai familiară imagine iudaică - templul, altarul, curtea, cetatea sfântă, etc.
TEMPLUL ȘI IERUSALIMUL
Apoc. 11:1-2 - "Și mi s-a dat o trestie asemenea unui toiag, spunând: Ridică-te și măsoară templul lui Dumnezeu și altarul și pe cei care se închină în el. Și curtea care este în afara templului las-o deoparte și n-o măsura; pentru că a fost dată națiunilor, și vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni".
11.1.1 - "O trestie asemenea unui toiag"
Trestia era un instrument de măsurat (*) și este menționată frecvent de profeții din vechime. Templul, altarul și închinătorii măsurați de văzător indică însușirea, păstrarea și acceptarea lor de către Dumnezeu. Un înger cu o trestie de aur măsoară Adunarea glorificată (Apoc. 21:15). Văzătorul cu o trestie de lemn îndeplinește o slujbă similară pentru templu. "Asemenea unui toiag" sau un toiag ferm semnifică puterea, stabilitatea și fermitatea acțiunii emblematice la care se face referire.
(*) În Ezechiel 40:3, prăjina de măsurat este aplicată templului; apoi este măsurată cetatea însăși (Zah. 1:16). Ambele, adică templul și cetatea, sunt destinate însușirii de către Dumnezeu în timpurile milenare. Se pare că există două concepte diferite legate de măsurare. În primul rând, pus deoparte pentru Dumnezeu, ca în pasajele anterioare; în al doilea rând, dedicat nimicirii de către Dumnezeu, precum Moabul (2 Sam. 8:2), Ierusalimul (Plâng. 2:8), Israel (Amos 7:8-9, 17).
"Ridică-te și măsoară". Văzătorul fusese un spectator pasiv, dar profund interesat, al scenelor văzute în timpul trâmbițelor anterioare, dar acum, când Israel, propria sa națiune, este în discuție, i se poruncește să se "ridice". El este îndemnat la acțiune prin porunca divină. Este mai mult decât o simplă chestiune de poziție.
Templul, altarul, închinătorii, toate sunt măsurate. Închinarea creștină se situează între suspendarea închinării iudaice din trecut și reluarea acesteia în viitor. Creștinii nu au niciun loc (material, fizic, n.tr.) de închinare pe pământ; ei nu intră în niciun templu pământesc. Sfânta sfintelor din sanctuarul de sus este singurul lor loc de închinare (Ioan 4:21, 23, 24 ; Evrei 10:19-22); jertfele lor sunt lauda lui Dumnezeu și bunăvoință practică față de oameni (Evrei 13:15-16). Dar acest lucru este foarte diferit de închinarea iudaică, atât din trecut, cât și din viitor. Un templul și un altar sunt esențiale pentru închinarea iudaică. Deși, pentru a da putere imaginii, nu este esențial să presupunem existența unui templu material atunci în Ierusalim, totuși profeția cere ridicarea unui templu de piatră și reconstrucția sistemului politic iudaic, atât secular, cât și religios, în timpul acelei perioade deosebit de solemne dintre Răpire (1 Tes. 4:16-17) și Arătare (Iuda 14, 15).
Iudeii, ca națiune, vor fi restaurați în necredință (*), atât din partea lor, cât și din partea națiunii prietene (**) care le susține cauza (Isaia 18). Apoi ei lucrează la construirea templului lor (***) și la restaurarea, pe cât posibil, a ritualului mozaic. Dumnezeu nu este prezent în această mișcare a națiunilor pentru restaurarea iudaică, care este întreprinsă pentru scopuri și motive politice. Dar, în mijlocul necredinței flagrante din acele vremuri, va exista, ca întotdeauna, o rămășiță adevărată, evlavioasă, iar această rămășiță este cea care este recunoscută aici în mod divin. Opresiunea națiunilor și apostazia națională iudaică nu fac decât să scoată în evidență martorii credincioși și, prin urmare, pe cei care vor suferi în ziua aceea, orele de încheiere a istoriei națiunii necredincioase. "Templul lui Dumnezeu", este numit astfel deoarece El îi recunoaște și îi acceptă pe adevărații închinători găsiți acolo. "Altarul", se referă la altarul de aramă care se afla în curtea de odinioară. Semnifică acceptarea celor care se apropie de el cu credință, desigur, ca întotdeauna, pe terenul drept și sfânt al unei jertfe. În ceea ce privește valoarea morală a termenilor, "templu" ar exprima închinarea, iar "altar" acceptarea rămășiței evlavioase a lui Israel. Curtea nemăsurată și respinsă, dată națiunilor, semnifică partea apostată a poporului, marea masă care au doar mărturisirea religioasă exterioară, abandonată de Dumnezeu națiunilor, care își vor vărsa răzbunarea asupra poporului vinovat, în ciuda ajutorului promis de Fiară (Isaia 28:17-22). "Curtea" semnifică iudaismul în alianță cu națiunile, și aceasta în caracterul său cel mai corupt și apostat.
(*) Autorul scrie aceste lucruri cu mult timp înainte ca ele să aibă loc. Statul Israel fiind constituit oficial la 14.05.1948. De la constituire și până în ziua de azi atitudinea lor față de Dumnezeu arată, încă odată, că ei s-au adunat în necredință, ceea ce autorul spune mai sus, n.tr.
(**) Constituirea statului Israel s-a bazat pe Declarația Balfour din 02.11. 1917, prin care se afirma că guvernul Regatului Unit (Marea Britanie, Anglia) va depune toate eforturile pentru întemeierea unui Cămin național pentru poporul evreu. Arthur James Balfour a fost prim-ministrul Marii Britanii în acel timp. Deci, țara care a arătat bunăvoință și prietenie față de poporul evreu este Anglia. Astăzi (septembrie 2026), ca un paradox, relațiile dintre cele două țări sunt foarte reci (la nivel de guverne), mergând până acolo la retragerea personalului diplomatic, n.tr!
(***) Templele materiale, la care se face referire în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt următoarele: Templul lui Solomon (1 Împ. 7), distrus de Nebucadnețar în anul 588 î.Hr. Templul lui Zorobabel (Ezra 3:6), jefuit și dedicat zeului păgân Jupiter de către Antioh Epifanul, în anul 170-168 î.Hr.; cel al lui Irod (Ioan 2:20), reconstruit și refăcut într-un stil de-o măreție fără egal, început în anul 17 î.Hr.; al lui Antihrist (2 Tes. 2:4), care urmează să fie construit de Iuda restaurat. Templul milenar al lui Hristos (Ezechiel 40), complet nou, grandios și spațios. În total cinci (*) temple. Biserica (1 Cor. 3:16 ) și trupurile credincioșilor (1 Cor. 6:19) sunt numite fiecare templul lui Dumnezeu. Ierusalimul este singurul oraș de pe pământ unde un templu de piatră este aprobat de divinitate. Forța cuvântului "templu" din Apoc. 7:15 constă în faptul că este recunoscută o imensă mulțime de națiuni care se închină; probabil că aceștia se pot ruga și se pot închina în templul milenar literal, care va fi atunci "casă de rugăciune pentru toate popoarele (Isaia 56:7).
(*) Practic sunt doar patru, deoarece Irod nu a reconstruit templul din nou, cum a făcut rămășița credincioasă întoarsă din robia babiloniană, sau cum va face Iuda, în necredință, când va construi templul pentru Antihrist. Irod doar la refăcut (pe cel deteriorat și pângărit de Antioh Epifanul), la care a adăugat multe dependințe, într-un stil și o măreție care a uimit lumea de atunci, n.tr.
IERUSALIMUL CĂLCAT ÎN PICIOARE
Apoc. 11:2 - "Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni"
Ierusalimul este menționat aici, ca și în alte părți, în caracterul său sacru, ca "sfânta cetate" (vezi Neemia 11:1, 18 ; Isaia 52:1 ; Daniel 9:24, etc.). El trebuie să fie călcat în picioare pentru o perioadă bine definită, patruzeci și două de luni. Această denumire a timpului este menționată în alte părți ca fiind 1260 de zile (Apoc. 11:3 ; 12:6), un timp și timpuri și jumătate de timp (Apoc. 12:14). Este menționată și în Daniel 9:27, în expresia "jumătatea săptămânii". Acum, aceste perioade se referă la jumătatea săptămânii de șapte ani din profeția lui Daniel (Dan. 9:27).
Cele patruzeci și două de luni în care Ierusalimul este călcat în picioare, călcat în picioare de către națiuni, sunt luni de câte treizeci de zile fiecare, corespunzând astfel celor 1260 de zile de mărturie în sac depusă de cei doi martori sau profeți. Ceasul de agonie care va veni peste Ierusalim este limitat la patruzeci și două de luni. El va trebui să bea paharul mâniei Domnului și să-l bea timp de 1260 de zile. Națiunile vor călca poporul în picioare ca pe noroiul de pe străzi (Isaia 10:6, etc.). Chiar și acele națiuni care, la început, s-au arătat prietenoase din punct de vedere politic față de iudei, se vor întoarce împotriva lor și își vor potoli setea de răzbunare pe națiunea restaurată. "Ei", Iuda restaurat prin intervenția națiunilor, "vor fi lăsați împreună păsărilor răpitoare ale munților și fiarelor pământului; și păsările răpitoare vor fi vara peste ei, și toate fiarele pământului vor ierna peste ei" (Isaia 18:6). Astfel, dușmanii dintre națiuni ai lui Israel vor fi dezlănțuiți asupra poporului ales de Iehova, care se va afla atunci într-o idolatrie deschisă și o apostazie față de Dumnezeu și adevăr (Matei 12:43-45). "Starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi și cu generația aceasta rea" (v. 45)
MARTORII IUDEI
Apoc. 11:3-4 - "Și voi da celor doi martori ai Mei și vor profeți o mie două sute șaizeci de zile, îmbrăcați în sac. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului".
Închinătorii din templu sunt o grupă distinctă de martorii din cetate. Închinătorii și, respectiv, profeții prezintă adevărurile preoției și ale împărăției care se unesc în Hristos în domnia Sa milenară: "El va fi preot pe tronul Său" (Zah. 6:13); despre aceasta mărturisesc martorii.
În ceea ce privește numărul martorilor (*), s-au avansat nenumărate ipoteze, cum ar fi: cele două Testamente, legea și Evanghelia, Hus și Ieronim, valdenzii și albigenzii, etc. Alții, cu mai multă justificare și cu o aparentă aprobare a Scripturii, presupun că Moise și Ilie sunt cei doi martori, citând din Maleahi 4 în sprijinul afirmației lor (**). Însă cuvintele : "Aduceți-vă aminte de legea lui Moise, slujitorul Meu" (Mal. 4:4) nu ar implica o prezență personală a marelui legiuitor în scenele zilelor din urmă; în timp ce în versetul cinci pare, într-adevăr, o afirmație foarte clară că distinsul profet urmează să reapară din nou în Palestina: "Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare". O mărturie completă și potrivită este gândul urmărit în mod intenționat prin numărul martorilor. Nouă ni s-ar părea necesar un număr mai mare de doi în criza solemnă dinaintea noastră, întrucât versetele 8 și 9 presupun o ceată de martori uciși. Dar acest aspect este lipsit de importanță. Legea iudaică, și aici suntem în mijlocul circumstanțelor iudaice, cerea doi martori ca să depănă o mărturie competentă (Deut. 17:6 ; 19:15). Doi îngeri au depus mărturie despre învierea Domnului (Ioan 20:12), iar doi oameni despre înălțarea Sa (Fapte 1:10).
(*) "Sunt de acord cu Lowman, Newton, Woodhouse, Cunningham și alții în ideea că trebuie să înțelegem prin cei doi martori un număr competent de slujitori credincioși ai lui Hristos". - "Note despre Apocalipsa" - Burder.
(**) Este o idee străveche potrivit căreia unii dintre vechii profeți aveau să reapară înainte de a doua venire a lui Mesia. "În ceea ce privește persoanele acestor martori ai credinței, se poate presupune ca fiind sigur, așa cum recunosc toți din vechime, că profetul Ilie este unul dintre ei, deoarece opinia larg răspândită că el, fiind luat la cer fără a muri, se va întoarce la venirea lui Mesia, sau ca înainte-mergător al Său, conform cu Maleahi 4:5. Cei din vechime presupun, în general, că al doilea este Enoh, mai ales că s-a presupus despre el, conform cu Geneza 5:24, că el a fost luat la cer în timp ce era încă în viață". Prelegerile lui Bleek despre Apocalipsa", pag. 252.
11.3.1 - "Voi da"
Versiunea Revizuită, Tregelles și alții omit cuvântul intercalat "putere" ("Voi da putere"). Sensul pasajului necesită un cuvânt pentru completarea sa și, prin urmare, traducătorii Versiunii Autorizate l-au introdus pe bună dreptate în text cu caractere italice: "Voi da putere celor doi martori ai Mei". Putere sau eficacitate este conferită mărturiei martorilor. Acesta pare a fi sensul evident al pasajului, așa cum este cerut de context.
Zilele mărturiei lor sunt numărate cu grijă. Mărturia lor nu este intermitentă, ci este continuată zilnic până la epuizarea perioadei alocate, nu însă cu o zi mai mult. Se va observa că cele 1260 de zile sunt mai puține decât cei trei ani și jumătate cu șaptesprezece zile și jumătate. La sfârșitul perioadei indicate, sună a șaptea trâmbiță, necazul se sfârșește, puterea Fiarei de a persecuta în continuare pe sfinții lui Dumnezeu se încheie brusc (Apoc. 13 :5).
11.3.2 - "Îmbrăcați în sac"
Lucrul acesta exprimă o stare de suferință a martorilor (Ioel 1:13 ; 1 Împ. 20:31 ; Ier. 4:8).
11.4.1 - "Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice"
De ce sunt desemnați cei doi profeți într-un mod atât de ciudat? Cu siguranță se face referire la Zaharia 4. Măslinul, vița și smochinul au fiecare semnificația lor distinctă. Măslinul este mărturia (Romani 11). Vița rodește (Ioan 15). Smochinul este Israel la nivel național (Luca 21:29). Martorii din Ierusalim sunt numiți "măslini", deoarece în ziua aceea ei reprezintă mărturia lui Dumnezeu și susțin profetic drepturile împărătești și preoțești ale lui Mesia. Ei sunt numiți, de asemenea, "cele două sfeșnice", căci lumina Duhului este în ei. Mărturia lor nu este marcată de incertitudine, căci este dusă mai departe în lumina clară a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu ei în mod spiritual, dar și în putere.
Dar, în plus, se spune că martorii "stau înaintea Domnului pământului", nu a lui Dumnezeu, ca în Versiunea Autorizată. Există Unul și numai Unul care are dreptul și titlul asupra a tot ce este aici jos, pe pământ. Iehova, Salvatorul lui Israel, are în Sine Însuși un drept incontestabil asupra pământului. Acesta îi aparține. Dreptul Îi este refuzat, iar împotrivirea și conflictele iudeilor și națiunilor apostate, detaliate în Apocalipsa, sunt mărturia tristă. Profeții stau înaintea Domnului pământului; ei știu în prezența cui se află și suferă ca și cum L-ar fi văzut prin credință, Care pentru privirea muritoare este invizibil.
Astfel, martorii, fie ei doi sau mai mulți, profețesc neîntrerupt timp de exact 1260 de zile. Slujba lor și împrejurările triste în care se desfășoară mărturia lor sunt semnificate prin îmbrăcămintea lor de sac. Mărturia lor este una de putere și, de asemenea, una de lumină spirituală în mijlocul întunericului care se așterne ca un giulgiu funerar peste cetatea vinovată a Ierusalimului, cea mai vinovată de pe pământ.
PUTEREA MIRACULOASĂ A MARTORILOR
Apoc. 11:5-6 - "Și dacă vrea cineva să-i vatăme, iese foc din gura lor și îi mistuie pe vrăjmașii lor. Și, dacă vrea cineva să-i vatăme, trebuie să fie ucis în același fel. Aceștia au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeției lor (*); și au putere peste ape să le schimbe în sânge (**) și să lovească pământul cu orice plagă, ori de câte ori vor".
Am văzut la martori concentrarea luminii și a puterii; acum ei sunt împuterniciți să se protejeze și să-și confirme misiunea lor față de răzvrătiții lui Israel (Ps. 68:18) prin aplicarea unei judecăți semnificative asupra vrăjmașilor lor și prin prezentarea unor semne supranaturale. Nimeni, fie el de sus, sau de jos, nu va fi în afara judecății. Moartea este partea sigură a celor care "vor să vatăme" pe martori. Fără îndoială, mărturia va fi primită de unii, poate chiar de mulți (Dan. 12:3); alții, și de departe numărul cel mai mare, vor respinge cu mândrie și dispreț mesajul; în timp ce o altă categorie va căuta să vatăme (nu să rănească, ca în Versiunea Autorizată) martorii prin violență sau calomnie. Asupra acestora din urma se va executa o judecată aspră, nu asupra maselor, ci în mod individual, deoarece opoziția față de martori va căpăta un caracter violent. Acum, harul lucrează în mântuirea sufletelor oamenilor, atunci judecata este activă în curățarea pământului de păcătoșii care resping pe Hristos. Diferența dintre dispensații nu trebuie trecută cu vederea. Principiul este ilustrat în cei doi psalmi (22 și 69). În prima parte a ambilor psalmi avem suferințele lui Hristos. Dar în primul, rezultatul durerilor Sale este o binecuvântare până la marginile pământului și pentru toate timpurile viitoare (v. 22-31); în timp ce în cel de-al doilea, este invocată judecata asupra acelora care au contribuit la chinul Mântuitorului aflat în suferință (v. 22-28). Hristos a suferit pentru păcat (Ps. 22) și, de asemenea, pentru dreptate (Ps. 69). Când ziua harului își va încheia cursul, urmează cu siguranță ziua răzbunării.
(*) Asemenea lui Ilie (Iac. 5:17-18).
(**) Asemenea lui Moise (Exod 7:17).
Însă, în timp ce versetul cinci afirmă posedarea de către martori a autorității încredințate (v. 3) pentru a se proteja și a-și justifica misiunea prin judecata aspră - o putere care, fără îndoială, va fi exercitată - versetul șase sugerează o misiune mai îndrăzneață și mai amplă. Miracolele lui Moise, când Israel era supus națiunilor (Exod 7 - 12), și ale lui Ilie (1 Împ. 17 - 18), când Israel era apostat față de Dumnezeu, vor fi din nou văzute în mod similar. Ierusalimul va fi centrul acestor semne miraculoase de natură publică. Ce mărturie pentru națiunea apostată din acea vreme! Miracolele lui Moise repetate, cel puțin în caracterul lor, le vor aminti de vechea lor robie din Egipt și vor fi un semn al supunerii lor față de stăpânirea națiunilor încă odată; în timp ce miracolele lui Ilie, repetate în fața tuturor, le vor conduce, cu siguranță, gândurile înapoi la starea lor anterioară de apostazie față de Dumnezeu și față de Baal. Iehova, Domnul pământului, trebuie să-Și afirme din nou pretențiile în fața poporului Său apostat. Astfel, starea lui Israel, cel puțin a lui Iuda și a Ierusalimului, este similară cu cea din zilele lui Moise și Ilie - robie și apostazie, necesitând din partea lui Iehova o slujire adaptată ambelor stări, însoțită de semnele miraculoase corespunzătoare. Lucrarea martorilor va fi marcată de un caracter specific lui Moise și Ilie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu