Translate

sâmbătă, 15 decembrie 2018




            Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                      - I -


     Arend Remmers


     1     Introducere

     1.1     Autorul si data de redactare

     In Biblia ebraica si in Septuaginta, cartile Ezra si Neemia sunt reunite intr-una singura. In Vulgata, ele au fost totusi separate. In editiile din Septuaginta si Vulgata sau gasit (partial) astazi alte doua carti care nu sunt inspirate si nu fac parte din Canonul Sfintelor Scripturi, si care poarta totusi numele Ezra:
     - Cartea Ezra corespunde cu Ezra I din Vulgata (in latina) si Ezra II din Septuaginta (in greaca).
     - Neemia corespunde cu Ezra II din Vulgata (in latina) si nu se regaseste in Septuaginta.
     - A treia carte (apocrifa) Ezra corespunde cu Ezra III din Vulgata si Ezra I din Septuaginta.
     - A patra carte Ezra (pseudepigrafa)(*)  corespunde cu Ezra IV din Vulgata si cu Apocalipsa lui Ezra din Septuaginta.

     (*) pseudepigrapha - cuvant grecesc alcatuit din pseud = fals si epigraph = nume si care se refera la un text sau lucrare care este atribuita altor autori decat cei reali, n.t.

     Redactarea acestei carti a fost atribuita dintotdeauna carturarului Ezra (al carui nume inseamna "ajutor"). El nu a venit cu primul grup de iudei care s-au intors la Ierusalim sub Zorobabel si Iosua in anul 536 inainte de I.C., ci el a facut parte din al doile grup, mai mic, care a revenit spre anul 458 inainte de I.C. (Ezra 7). De la Ezra 7 autorul a scris in cea mai mare parte din timp desemnandu-se prin pronumele personal "eu" (Ezra 7:1, 28). Cartea Ezra dateaza din secolul 5 inainte de I.C.
     De la capitolul 4 v. 8 la cap. 6 v. 18 si cap. 7 v. 12 la 26, textul nu mai este redactat in limba ebraica, ci in aramaica. Aramaica este la fel ca ebraica o limba semitica; ea era folosita in imparatia persana pentru relatiile administrative si internationale. Partile mentionate ca fiind redactate in aceasta limba contin documente oficiale intocmite a fi destinate curtii imperiale persane, sau din partea sa. Profetii Hagai si Zaharia, mentionati in Ezra 5:1 si 6:14, erau contemporani  cu Zorobabel si Iosua. In scrierile lor, ei confirma si completeaza faptele relatate in cartea Ezra din doua puncte de vedere diferite. Hagai ii mustra pe iudei ca nu slujeau Domnului (Domnul, Jehova) din toata inima. Zaharia merge mai departe si profeteste despre venirea lui Mesia.


     1.2     Subiectul cartii Ezra

     1.2.1     Partea istorica

     Teocratia (*) in poporul lui Dumnezeu s-a incheiat prin caderea imparatiei iesraelite din nord (imparatia celor zece semintii) in anii 722/721 inainte de I.C. si deportarea locuitorilor in robia asiriana, si prin sfarsitul imparatiei din sud (Iuda) in anii 605 - 586 inainte de I.C. prin robia babiloniana. Tronul Domnului nu a mai fost de atunci la Ierusalim (vezi 1 Cr. 29:23). Gloria Domnului a parasit templul inainte de distrugerea lui (comp. 2 Cr. 7:2 cu Ezra 9:3 ; 10:18 ; 11:23). Dumnezeu pune puterea guvernamentala in mainile imparatilor pagani (Ier. 27:6) ; Dan. 2:37, 38 ; Ezra 1:2). "Timpurile natiunilor" (Luca 21:24) au inceput. De atunci Dumnezeu nu a mai locuit la Ierusalim si nici nu a mai domnit, ci in providenta Lui a incredintat puterea celor patru mari imperii dintre natiuni, Babilon, Persia, Grecia si Roma, despre care profetul Daniel a profetit in mod special. Prin aceste puteri ale lumii Dumnezeu Isi exercita de acum inainte si in mod indirect guvernarea Sa.

     (*) Timpul cand Dumnezeu Isi exercita guvernarea Sa in mijlocul poporului Sau prin oamenii randuiti de El (preotii) si prin locuirea Lui in templul de la Ierusalim (n.t.).

     Dupa 70 de ani de exil, Dumnezeu lucreaza o trezire intr-o mica parte din poporul Sau, ramasita (*), si S-a folosit pentru aceasta de imparatul Cirus (Ezra 7:28), capetenia imparatiei Persiei. Iudeii au putut sa se intoarca in patria lor pentru a rezidi templul de la Ierusalim si sa reia inchinarea fata de Dumnezeu. Indicatiile primite, pe care le mentioneaza Ezra, se gasesc sub o forma generala pe ceea ce se numeste "cilindrul lui Cirus", un cilindru de lut descoperit la Babilon in secolul 19, incriptionat cu scrierea persana cuneiforma: "Am adus in locurile lor zeii care locuiau in aceste cetati..., am adunat pe toti locuitorii lor si i-am trimis in locurile lor... ".

     (*) Trasaturile ramasitei erau urmatoarele: dragoste pentru Dumnezeu si pentru Cuvantul Sau, ascultare de poruncile Lui, despartire de tot ceea ce nu era potrivit cu voia Lui, si o identificare, venita din inima, cu responsabilitatea pe care Dumnezeu a dat-o intregului popor, dar care nu a fost indeplinita decat de o mica parte, de ramasita. Desi ei erau complet despartiti, Dumnezeu ii considera ca "tot Israelul", adica, ca reprezentantii sau inlocuitorii acestora (ai celor imprastiati, n.t.). Acestia erau ramasita "exterioara" despre care nu putem spune ca toti cei care apartineau ei erau si credinciosi adevarati. Profetul Maleahi vorbeste de o ramasita "interioara" care se temea de Domnul (Mal. 3:16).

     Imparatul Cirus a fost deja mentionat pe nume de Isaia (Is. 44:28), si Ieremia a profetit despre cei 70 de ani de robie (Ier. 25:11, 12 ; 29:10). Daniel a trait chiar in timpul guvernarii lui Cirus (Dan. 1:21 ; 9:2), si a citit la Babilon cuvintele lui Ieremia despre sfarsitul celor 70 de ani; el a trai timpul cand eliberarea a venit si inalta rugaciunea lui catre Dumnezeu in aceasta privinta. Istoricul iudeu Iosef Flavius (37/38 - 100 dupa I.C.) a scris in cartea sa "Antichitati Iudaice" (cap. XI. 1.2) ca Cirus a citit profetia lui Isaia referitor la el, si a admirat previziunea lui Dumnezeu. Urmarea acesteia a fost ca el a incurajat cu zel intoarcerea iudeilor in Palestina.
     Biblia vorbeste despre trei grupuri care s-au intors. Fiecare din aceste grupuri au adus ceva nou pentru ramasita poporului lui Dumnezeu. Prima intoarcere a unui numar de 42360 de iudei a avut loc spre anul 536 inainte de I.C. (Ezra 2:64). Conducatorii lor erau Zorobabel, un descendent al imparatului David, si Iosua (Ieshua) un descendent al marelui preot Aaron (Ezra 1 la 6). Acesti doi oameni reprezentau caracterul imperial si preotesc in mijlocul ramasitei. La intoarcerea lor, acest grup, a inceput prin reconstruirea altarului pentru arderea de tot in curtea templului, si apoi ei au rezidit templul insusi.
     Un al doilea grup, cu mult mai mic, a fost condus in anul 458 inainte de I.C. de Ezra, carturar si preot (Ezra 7). Au fost numarati 1495 de barbati, la care trebuie adaugate femeile precum si 38 de leviti si 220 de netinimi (Ezra 8:1-20), fiind cu totii aproximativ 4000 de persoane. Ezra s-a dedicat in special studiului si cercetarii legii Domnului, Cuvantul lui Dumnezeu, si a vrut sa faca pe popor s-o inteleaga din nou (legea, n.t.) (Ezra 7:10).
     Un al treilea grup, foarte mic, s-a intors in anul 445 inainte de I.C. cu Neemia. Aceste evenimente sunt descrise in cartea cu acelasi nume. Neemia a inteles ca misiunea lui era de reconstruire a zidurilor si a portilor cetatii disatruse, Ierusalim.
     Cartile Ezra si Neemia descriu deci trezirea lucrata de Dumnezeu asupra unei mici parti dintre iudei care s-au intors in tara promisiunii si care s-au adunat din nou la Ierusalim, in locul pe care Domnul l-a ales ca sa locuiasca Numele Sau (Deut. 12:5 ; 1 Imp. 11:36). Pentru aceasta ei trebuia sa se dezlipeasca de Babilon, locul puterii religioase si lumesti (Babilon inseamna "Incurcatura, Confuzie"). Cu toate acestea, nu era suficient sa se gaseasca in locul potrivit, era nevoie, de asemenea, de o stare de inima buna si de teama de Dumnezeu. Ceea ce lipsea la multi dintre ei. Dar au existat, de asemenea, si impotriviri din exterior pe care trebuiau sa le depaseasca.


     1.2.2     Tipuri sau imagini

     1.2.2.1     Tara Canaan - Locurile ceresti

     Istoria trezirii si a intoarcerii acestor iudei din robia babiloniana in tara lui Iuda contine invataturi spirituale deosebit de importante pentru crestin. Tara Canaan cu binecuvantarile sale pamantesti (vezi Deut. 8), este o imagine a locurilor ceresti si a binecuvantarilor spirituale care ii apartin, dupa cum ne arata epistola catre Efeseni (vezi Efes. 1:3 ; 2:6 ; 6:12).


     1.2.2.2 Ierusalim (cetate, noul) - Adunare

     Ceea ce corespunde cu cetatea Ierusalim din Noul Testament este "noul Ierusalim" (Apoc. 3:12 ; 21:9 ; 9:12). Noul Ierusalim este o imagine a Adunarii. Aceasta se va manifesta, cu siguranta, in viitor, dar ea este identificata cu mireasa lui Hristos. Ea va fi, in acelasi timp, cortul, adica locuinta lui Dumnezeu cu oamenii (Apoc. 21:3). De asemenea, putem sa vedem in Ierusalimul pamantesc o imagine a Adunarii si a locului sau pe pamant in timpul actual. In imaginea cetatii Ierusalim, vedem comuniunea copiilor lui Dumnezeu intre ei in viata de fiecare zi. Acest lucru va fi vazut in mod desavarsit atunci cand vor aparea ca noul Ierusalim, ca o mireasa pregatita pentru sotul ei si iesind din cer, la inceputul Imparatiei de o mie de ani (Apoc. 21:9 si urmat.), apoi, dupa aceea, in starea eterna de glorie si perfectiune (Apoc. 21:2 si urmat.) (*).


     (*) "Noul Ierusalim" nu este identic cu "Ierusalimul de sus" (Gal. 4:26), nici cu "cetatea care are temelii" (Ev. 11"10). Patriarhii Avraam, Isaac si Iacov asteptau deja aceasta cetate, si credinciosii din timpul prezent, si ei, o cunosc ca "Ierusalimul ceresc" si ca "cetatea viitoare" (Ev. 12:22 ; 13:14). Ea este intruparea binecuvantarilor, a bucuriei si a sperantei care sunt partea comuna tuturor credinciosilor din toate timpurile, comparati cu cei 24 de batrani, Apoc. 4, din jurul tronului, si in final in Apoc. 19:4, dar care nu se vor mai vedea dupa nunta Mielului.


     1.2.2.3     Templul - Adunarea

     Templul este la fel o imagine a Adunarii. Noul Testament ne da mai multe dovezi. "Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? ... templul lui Dumnezeu este sfant si asa sunteti voi" (1 Cor. 3:16, 17). - "Pentru ca voi sunteti un templu al Dumnezeului celui viu, dupa cum a spus Dumnezeu: Voi locui in ei si voi umbla intre ei; si voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu" (2 Cor. 6:16). - "... in care toata zidirea, imbinata impreuna, creste spre a fi un templu sfant in Domnul" (Efes. 2:21). Aceste pasaje arata caracterul de sfintenie care este mentionat de fiecare data cand este vorba de Adunare ca templu actual al lui Dumnezeu. Templul de la Ierusalim era locuinta lui Dumnezeu pe pamant. Tronul lui Dumnezeu era in locul prea sfant, si acolo El locuia in mijlocul poporului Sau pamantesc. Acest fapt este un model al prezentei Domnului in mijlocul a doi sau trei adunati in Numele Sau in credinciosie fata de Cuvantul Lui (Mt. 18:20 ; comp. Ps. 42:2 ; 63:2 ; 84:1-4).


     1.2.2.4     Altarul - Masa Domnului

     In final, altarul pentru jertfe care a fost reconstruit in primul rand, dupa relatarea din Ezra 3, este o imagine a mesei Domnului. Deja in Vechiul Testament acest altar este numit "Masa Domnului" (Mal. 1:7, 12). In 1 Corinteni 10:18 si 21 unde este folosita expresia "Masa Domnului", Duhul Sfant face referire la jertfa de pace (sau multumire, n.t.) in care se exprima comuniune israelitilor cu Dumnezeu (Lev. 3 si 7:11-34). Altarul este, in acelasi timp, locul de adorare, caci pe el erau aduse jerfele de ardere de tot care sunt "un parfum placut" lui Dumnezeu.


     1.2.2.5     Trezirea si intoarcerea din robie - Reforma si trezirile crestine

     Daca aplicam evenimentele descrise in cartea Ezra (si Neemia, de asemenea) la timpul nostru si imprejurarile din perioada crestina, vom putea constata ca Duhul Sfant a lucrat mai multe treziri de-a lungul timpului, si care au condus ca multi credinciosi sa se intoarca si sa revina la Cuvantul lui Dumnezeu. Asa a fost, de exemplu, ca in timpul lui Martin Luther, la inceputul secolului 16, indreptatirea pacatosului numai prin credinta a fost pusa in lumina la Reforma, si poporul german a primit Cuvantul lui Dumnezeu in propria lui limba. Cu toate acestea, activitatile spirituale au disparut curand si au facut loc la o noua si mare biserica. O noua trezire a avut loc la inceputul secolului 19 cand teologia protestanta, care critica Biblia, a inceput marsul sau trist de cucerire. Multi credinciosi care nu voiau sa urmeze tezele lor necredincioase s-au intors din nou spre Cuvantul viu al lui Dumnezeu, si l-au studiat cu seriozitate si cu zel. Rezultatul a fost ca apropiata venire a Domnului a devenit din nou o asteptare vie. Amestecul dintre credinciosi si necredinciosi din marile biserici a fosr recunoscut ca non biblic, si nevoia de pocainta si de convertire la Domnul a fost pusa din nou in evidenta.
     In unele parti ale acestei miscari de trezire s-a nascut dorinta de o intoarcere completa la invatatura Cuvantului lui Dumnezeu referitor la Adunarea Sa. Toti copiii lui Dumnezeu, rascumparati, fac parte din ea. Totusi, daca ea vrea sa actioneze spre onoarea Sa, in sfintenie si in har, trebuie sa se separe de orice invatatura gresita, si, de asemenea, de tot ce este sectar, adica de toate poruncile si traditiile omenesti. De acolo s-a nascut perioada unei marturii vii a adunarii lui Dumnezeu, in care au fost puse in practica unitatea sa ca trup al lui Hristos, dar si, de asemenea, dependenta totala de Hristos, Capul ei glorificat in cer, si calauzirea Duhului Sfant in strangerile laolalta. A fost o intoarcere efectiva la terenul biblic al strangerilor celor credinciosi pe care cuvantul Domnului Isus il caracterizeza astfel: "Pentru ca unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, acolo Eu sunt in mijlocul lor" (Mt. 18:20).
     In cartile Ezra, Neemia si ale profetilor Hagai, Zaharia si Maleahi, se vede o scadere a energiei pentru Dumnezeu dupa un anumit timp. Este exact ceea ce s-a intamplat cu trezirea din secolul 19. Nu prea a mai ramas multe lucruri care sa faca onoare lui Dumnezeu. Acesta este un motiv de rusine pentru noi.


     1.2.2.6     Intoarcerea la Cuvantul lui Dumnezeu in timpul lui Ezra - exemplul personal

     Dar mai exista o posibilitate de aplicare practica a acestor carti din Vechiul Testament, - o aplicare personala. Orice credincios care are dorinta de a sta in timpul prezent in "locul" spiritual unde Domnul este in mijloc, poate, de asemenea, sa inceapa acum "intoarcerea" sa "la Ierusalim", si sa faca experientele fericite care ne sunt descrise in aceste carti.
     Dupa cum vom vedea pe parcursul acestor meditatii, nu este vorba doar de tipuri si imagini a invataturii crestine, ci in primul rand de realizarea ei practica, atat in bine cat si in rau. Putem
scoate si astazi invataturi valoroase si importante.


     1.3     Detalii particulare

     1.3.1     Trasaturile trezirii

     Trezirea ramasitei iudaice din cartea Ezra prezinta 7 trasaturi:

          1.     Constienta slabiciunii lor (cap. 2 si 9)
          2.     Ascultarea de Cuvantul lui Dumnezeu (7)
          3.     Intoarcere la centrul divin (cap. 3)
          4.     Despartirea de lume (cap. 4)
          5.     Un duh de devotament si de sacrificiu (cap. 2:68, 69)
          6.     Constienta unitatii poporului (cap. 3:1 ; 6:17 ; 8:35)
          7.     Slujirea profetica si asteptarea lui Mesia (cap. 5:1 ; 6:14)


     1.3.2     O privire cronologica

    
   
Evenimente din imparatia persana
Evenimente care privesc poporul iudeu 
559-529 (Cirus II ; Ezra 1:1) 

 539 Cucerirea Babilonului de catre mezi si persi

538-537 Edictul pentru construirea templului (Ezra 1:2)


 536 inceputul reconstructiei templului (Ezra 3:8) 
 529-523 Assuerus (Cambises II ; Ezra 4:6) 

 523-522 Artaxerxes (Smerdis/Bardia Ezra 4:7)


 523-522 Oprirea rezidirii templului 
 522-485 Darius I, cel Mare (Ezra 4:5) 
 520 Hagai/Zaharia (Hag 1:1 ; Zah 1:1 reluarea constructiei templului 

516 Incheierea rezidirii templului (Ezra 6:15)
  485-464 Assuerus (Xerxes I ; Estera 1:1)
  Imparateasa Estera
 464-424 Artaxerxes I zis si Mana-lunga (Ezra 7:1)
 458 Venirea lui Ezra (Ezra 7:1, 8) 

  445 Venirea lui Neemia (Neemia 2:1)

 In jurul anului 435, aproximativ, slujba lui Maleahi
424-423 Xerxes II 

 423- 404 Darius II (Neemia 12:22)

 404-358 Artaxerxes II 


   

miercuri, 12 decembrie 2018




                                           Ascultarea si voia Domnului Isus
                                                     (pentru El ca Om, apoi pentru noi)


     Arend Remmers


     1     Vointa proprie a omului

     Primii nostri parinti au fost inselati de Satan si au incalcat porunca lui Dumnezeu. Astfel ca, vointa proprie, nescultarea si pacatul au intrat in lume. Toti descendentii din Adam si Eva s-au nascut pacatosi, dupa chipul parintilor lor. Trasatura caracteristica a pacatului este vointa proprie a creaturii care pune deoparte voia lui Dumnezeu, revelata acum in Sfanta Scriptura. Pavel, descrie propria lui viata, cea a unui om fara Dumnezeu, prin cuvintele: "facand voia carnii si a gandurilor" (Efes. 2:3). "Carnea" este natura rea a omului, care a aparut prin caderea primilor nostri parinti, si ea este sursa pacatului. "Gandurile" reprezinta modul prin care se manifesta carnea. Petru rezuma revarsarea pacatului in oamenii fara Dumnezeu prin expresia: "voia natiunilor", si mentioneaza "destrabalari, pofte, betii, ospete, chefuri si idolatrii neingaduite" (1 Pet. 4:3). "Vointa proprie' religioasa, care se arata "in smerenie si inchinare la ingeri", printr-o slujire religioasa randuita de oameni si care nu cruta trupul, nu duce la nimic bun. Ea foloseste doar la "satisfacerea carnii" (Col. 2:18-23). De aceea, prin Cuvantul Sau, Dumnezeu pune inaintea nostra o judecata solemna.


     2     Hristos, Omul venit din cer

     Nu exista decat un singur mijloc de eliberare de acest jug groznic pentru oamenii cazuti in pacat si in consecinta pierduti pentru eternitate. Trebuia ca un inlocuitor perfect sa ia asupra lui judecata lui Dumnezeu impotriva pacatului si s-o suporte. Este ceea ce a facut Domnul nostru Isus Hristos. Pentru acest scop Fiul etern al lui Dumnezeu a devenit Om, ca noi, dar fara pacat. Scripturile afirma cu toata fermitatea ca, fiind in totul Om adevarat, El era in mod absolut fara pacat. Daca ar fi avut cea mai mica urma de pacat, El nu ar fi putut sa fie Rascumparatorul nostru.
     Adversarilor Sai, Isus le-a pus odata urmatoarea intrebare: "Cine dintre voi Ma dovedeste de pacat?" (Ioan 8:46). Niciun om nu putea s-o faca, caci in El nu a fost pacat (1 Ioan 3:5), nu a cunoscut pacatul (2 Cor. 5:21) si El nu a facut pacat (1 Pet. 2:22). Natura Lui umana, perfecta, nu avea inclinatii rele, nici ganduri rele, nu mai spunem de cuvinte sau de fapte rele. In Psalmul 17, este spus cu privire la El : "Tu  mi-ai cercetat inima, m-ai cercetat noaptea, m-ai incercat in cuptor, n-ai gasit nimic; gandul meu nu este altfel decat cuvantul meu" (v. 3). O astfel de afirmatie nu poate fi adevarata pentru niciun alt om de pe pamant; ea este numai pentru El.
     Dar, Isus Hristos, Fiul etern al lui Dumnezeu care a venit pe pamant, nu era doar Om; El era in acelasi timp Dumnezeu (Ioan 1:14 ; 20:28 ; Filip. 2:5-7 ; 1 Tim. 2:5 ; 1 Ioan 1:1-2). Cu toate acestea, nu trebuie sa ne imaginam ca El avea doar un trup omenesc, in timp ce Fiinta lui interioara era divina si in consecinta fara pacat, atotputernic, omniscient. Atunci, El nu ar mai fi fost Om decat in aparenta Lui exterioara. Dar El era Om perfect - trup, suflet si duh.
     Isus avea un trup cu nevoi precum foame, sete si oboseala (Luca 4:2 ; Ioan 4:6 ; 19:28). El avea un duh si un suflet omenesc. A cunoscut tulburarea si tristetea in duhul si in sufletul Sau (Mt. 26:38 ; Ioan 11:33 ; 12:27 ; 13:21). A plans gandindu-Se la Ierusalim, si la mormantul lui Lazar (Luca 19:41 ; Ioan 11:35). Ca Om, Domnul nostru a acceptat, de asemenea, limitele omenesti, care Ii erau complet straine ca Dumnezeu. Atunci cand era Copil, "crestea in intelepciune si in statura" (Luca 2:52) - ca ceilalti copii de pe pamant. Evangheliile ne relateaza uimirea Lui fata de credinta centurionului din Capernaum (Mt. 8:10 ; Luca 7:9) si de necredinta oamenilor din Nazaret (Mc. 6:6). Vorbind despre ziua viitoare a aparitiei Sale in glorie, Domnul zice: "Dar, despre ziua aceea sau despre ceasul acela, nimeni nu stie: nici ingerii care sunt in cer, nici Fiul, ci numai Tatal" (Mc. 13:32). Nu gasim aceste cuvinte decat in Evanghelia dupa Marcu, care Il infatiseaza pe Domnul ca adevaratul Slujitor al lui Dumnezeu. Realitatea smereniei Fiului lui Dumnezeu nu poate fi descrisa mai clar. Toate aceste exemple nu lasa nici cea mai mica indoiala cu privire la perfecta Lui umanitate. Ele nu contrazic nicidecum divinitatea Lui, in care nu poate fi nici tulburare, nici crestere, nici uimire, nici surprindere, nici nestiinta. El a devenit Om, dar El a ramas Dumnezeu; El este "mai presus de toate, Dumnezeu binecuvantat pentru totdeauna" (Rom. 9:5).
     Fiul lui Dumnezeu a venit "in asemanare cu carnea pacatului si pentru pacat" - adica pentru nimicirea ei (Rom. 8:3). Un alt pasaj ne spune: "Deci, deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, si El, in acelasi fel, a luat parte la ele" (Ev. 2:14). "In asemanare" indica o maniera apropiata, dar nu identica. El "S-a golit pe Sine Insusi, luand un chip de rob, facandu-Se in asemanarea oamenilor. Si, la infatisare fiind gasit ca un om, S-a smerit pe Sine, facandu-Se ascultator pana la moarte, si chiar moarte de cruce" (Filip. 2:7-8). Intr-o lume de pacatosi, El era singurul Om fara pacat, al doilea Om, Omul din cer.
     Gandul ca Domnul nu a pacatuit, dar ca ar fi avut posibilitatea sa pacatuiasca este in contradictie cu Cuvantul lui Dumnezeu. "Pentru ca nu avem un mare preot care sa nu aiba parte cu noi in slabiciunile noastre, ci unul ispitit in toate in acelasi fel, in afara de pacat" (Ev. 4:15). Daca ar fi putut pacatui, ar fi trebuit sa aiba o natura pacatoasa ca ceilalti oameni, dar nu a fost asa. Inainte de neascultarea sa, Adam a avut o natura predispusa sa pacatuiasca. El era "un suflet viu", in timp ce Domnul Isus, al doilea Om si ultimul Adam, Omul din cer, a fost facut un "duh datator de viata" (1 Cor. 15:45-49). El era Om perfect, dar nu avea natura omului cazut. Daca ar fi avut-o, nu ar mai fi putut sa fie Rascumparatorul nostru, caci ar fi avut El Insusi nevoie de rascumparare.


     3     Voia Domnului Isus : sa faca placerea lui Dumnezeu

     Vedem perfectiunea umanitatii Domnului nostru la fiecare pas al vietii Lui pe pamant. Prima pereche de oameni a facut propria sa voie atunci cand s-a ivit ocazia, si astfel s-a indepartat de Dumnezeu. Dar pentru Domnul Isus, vedem in mod absolut contrariul. In Evanghelia dupa Ioan, unde este asezat inaintea noastra ca Fiul etern al lui Dumnezeu, gasim multe afirmatii cu privire la viata Lui ca Om ascultator pe pamant. De exemplu: "Pentru ca am coborat din cer nu sa fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (Ioan 6:38). Ce contrast cu prima pereche de oameni! Adam si Eva au cautat sa se inalte ca sa fie egali cu Dumnezeu, dupa cum le-a sugerat Satan (Gen. 3:5). Dimpotriva, Fiul lui Dumnezeu, care era din toata eternitatea "in chip de Dumnezeu", n-a socotit ca un lucru de apucat sa fie egal cu El (Filip. 2:6). Si El a venit ca Omul din cer pe pamant. In contrast perfect cu creatura cazuta, scopul Sau a fost sa nu aiba o vointa proprie, vointa independenta de Dumnezeu, ci de a implini doar voia Tatalui Sau care L-a trimis. Acest lucru l-a realizat in toata viata Lui.
     Ceea ce Domnul a spus despre ascultarea Sa este deosebit de remarcabil. "Mancarea Mea este sa fac voia Celui care M-a trimis si sa sfarsesc (sau, "implinesc") lucrarea Lui" (Ioan 4:34). Ascultarea Lui nu era doar o implinire exterioara a vointei Tatalui. Isus vorbeste aici de mancare. Pentru om, a manca este in acelasi timp satisfacerea unei nevoi si a unei placeri. La fel, pentru Domnul, ascultarea era in acelasi timp o necesitate interioara si o bucurie. Cuvintele "a implini lucrarea Lui" ne arata deja scopul drumului Sau pe pamant, pentru care Tatal L-a trimis: ele spun de moartea Lui pe cruce. Aceasta "lucrare" care trebuia sa-L glorifice pe Dumnezeu si sa implineasca rascumpararea pacatosilor, facea parte din ceea ce El numea mancarea Sa, mancarea sufletului Sau.
     Domnul Isus nu a implinit pur si simplu voia Tatalui. Se poate supune intr-o ascultare exterioare si sa se faca ceea ce se porunceste, fara a fi de acord din adancul inimii cu porunca primita. Dar nu a fost asa la Domnul nostru. El nu a vrut niciodata sa faca propria Lui voie. El a zis: "Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (Ioan 5:30). Aceasta stare de inima L-a condus sa implineaca nu doar ceea ce I-a fost poruncit, ci aceasta a mers mult mai departe. Vorbind despre Tatal Sau, El zice: "Eu fac intotdeauna cele placute Lui" (Ioan 8:29). Astfel, este scris in Psalmul 40: "Este desfatarea mea, Dumnezeul meu, sa fac placerea Ta, si legea Ta este inauntrul inimii mele" (v. 8). Ascultarea Lui era atat de scumpa pentru Dumnezeu incat a putut sa spuna despre El: "Acesta este Fiul Meu Preaiubit, in care Imi gasesc placerea" (Mt. 3:17 ; 17:5). In toate privintele , El este unic.
     Ceea ce Domnul a spus referitor la "poruncile" Tatalui Sau arata, de asemenea, aceasta atitudine. Aceste cuvinte desemneaza vointa expresa a Tatalui Sau, voie care a corespuns in totul cu a Lui. Pentru Adam si descendentii lui, intervine faptul ca odata cu aparitia poruncii este stimulat pacatul - dupa cum este scris: "venind porunca, pacatul a prins viata" (rom. 7:9). Primul om a folosit capacitatile care i-au fost date pentru a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Pentru Isus, al doilea Om, porunca lui Dumnezeu a fost ceva cu care El a fost intotdeauna perfect de acord. Ca Om, a luat un loc de supunere si ascultare, fie ca era vorba de faptele Sale, de cuvintele Sale sau de darul vietii Sale. Cu privire la cuvintele Sale, El a spus: "Pentru ca Eu n-am vorbit de la Mine Insumi, ci Tatal, care M-a trimis, El Insusi Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa vorbesc... cele ce vorbesc Eu, asa vorbesc, cum Mi-a spus Tatal" (Ioan 12:49-50). Si referitor la darul vietii Sale, a spus: "Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Insumi. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu" (Ioan 10:18). Iata cat de profund S-a smerit Fiul lui Dumnezeu inaintea oamenilor, pentru a-L glorifica pe Dumnezeu si pentru a ne mantui.
     Fiul lui Dumnezeu "a invatat ascultarea" (Ev. 5:8), dar nu ca ceilalti oameni. Pentru intrega rasa umana, educatia trebuie sa creasca impotriva neascultarii si a vointei proprii a fiintelor care sunt inclinate spre pacat. Dar, atunci cand Fiul lui Dumnezeu a devenit Om a invatat ascultarea - si chiar din copilaria Lui Il vedem supus parintilor Sai (Luca 2:51) - El neavand de biruit nicio vointa proprie. Si cu toate acestea, a invatat-o. Pentru El, care a facut totul si care tine toate lucrurile, ascultarea era ceva nou si necunoscut. Ca Creator, stia sa porunceasca, dar ca Om a invatat sa cunoasca ascultarea. Si a invatat " prin cele ce a suferit" - prin imprejurarile cele mai grele care ar putea fi. A preferat sa fie ascultator, sa sufere si sa moara, decat sa evite suferintele prin neascultare. El a fost asa de la inceputul lucrarii Sale, atunci cand I-a fost foame in pustie (Luca 4:2-4), pana la sfarsit, atunci cand pretul ascultarii Lui a fost moartea, , si moarte de cruce (Filip. 2:8).
     Voia lui Isus a corespuns intotdeauna voii lui Dumnezeu, Tatal Sau. Este ceea ce a aratat pasajele unde El a zis: "Vreau". Aceste pasaje sunt folosite uneori  pentru a sustine ideea ca Domnul a avut o vointa independenta, dar nu a fost asa.
     In Marcu 1, un lepros vine la Isus spunandu-I: "Daca vrei, poti sa ma curatesti". Isus, fiindu-I mila, ii raspunde: "Vreau, fi curatit", si leprosul a plecat (v. 40-42). Trebuie remarcat ca aceasta vindecare nu corespundea doar vointei lui Isus, Slujitotul desavarsit, ci in aceeasi masura si voii lui Dumnezeu. El a dat Fiului Sau, ca Om pe pamant, autoritate de a implini aceste semne - sau minuni. Vindecare venea de la Dumnezeu precum si de la Isus, dupa cum arata relatarea unde Domnul porunceste celui care este vindecat: "Intoarce-te la tine acasa si istoriseste tot ce ti-a facut Dumnezeu" (Luca 8:39 ; conf. cu Fapte 10:38 ; Ev. 2:3-4).
     In rugaciunea Sa din Ioan 17, Domnul Isus a zis: "Tata, doresc (In Biblia fr. este "vreau"; n.t.) ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu sa fie si ei cu Mine unde sunt Eu, ca sa priveasca gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu" (v. 24). Aici, de asemenea, unde este vorba de partea eterna si glorioasa a celor rascumparati in casa Tatalui, voia lui Isus era in concordanta perfecta cu cea a Tatalui. In Evrei 2, citim referitor la Dumnezeu Tatal: "Pentru ca I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate si prin care sunt toate, aducand pe multi fii la glorie, sa desavarseasca (in sensul de a pregati pe cineva pentru o lucrare, consacrare) prin suferinte pe Capetenia ("Initiatorul")  mantuirii lor" (v. 10). Voia Tatalui si cea a Fiului erau in acord perfect pentru a realiza tot ceea ce era necesar ca sa aduca "pe multi fii la glorie".


     4     Nu voia Mea, ci a Ta

     Aceasta nu este decat lumina pasajelor aratate mai sus pentru ca sa putem intelege intr-un mod corect cuvintele Domnului din Ghetsimani. In lupta Lui interioara si in chinul Sau, El zice: "Tata, daca vrei, departeaza paharul acesta de la Mine! Insa nu voia Mea, ci a Ta sa se faca" (Luca 22:42). Celelate Evanghelii folosesc aici expresii putin diferite: "insa nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu" (Mt. 26:39) si "dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie" (Mc. 14:36). Categoric, sensul este acelasi. Cererea Domnului Isus in Ghetsimani il aseaza pe cititorul Bibliei in fata urmatoarei intrebari: A avut Domnul aici, in mod exceptional, o voie diferita de cea a Tatalui?
     In natura omeneasca a lui Hristos nu era nici cea mai mica urma de vointa proprie. Daca ne amintim ca - chiar in acele momente deosebit de grele - intotdeauna mancarea Lui, adica placerea Sa, era de a face voia Tatalui Sau, cererea: "nu voia Mea, ci a Ta sa se faca" ramane o taina de nepatruns.
     Noi suntem aici pe un "loc sfant", asa cum statea Moise inaintea rugului care ardea (Ex. 3:2-5). La fel cum Moise nu putea intelege acest lucru extraordinar, nici noi nu putem intelege ceea ce s-a petrecut in inima Rascumparatorului nostru, atunci cand era cu fata la pamant si S-a rugat in Ghetsimani. Dar putem spune ca paharul de suferinta care statea inaintea Lui in acel moment avea asupra Lui un efect atat de ingrozitor incat a cerut sa fie crutat, daca acest lucru era posibil. El stia ca era imposibil. Ce chin pentru Domnul nostru!
     Simtamintele in totul drepte ale sufletului Sau si gandurile perfect sfinte ale duhului Sau erau adanc afectate de grozavia pacatului si de judecata pe care Dumnezeu trebuia s-o exercite fata de El. Crucea se infatisa inaintea Lui in toata grozavia ei. Dar, chiar in acel moment, voia Sa nu s-a indepartat deloc de cea a lui Dumnezeu, Tatal Sau. El a venit pentru a implini aceasta voie, intr-o ascultare desavarsita. El a spus de mai multe ori mai inainte: "Mancarea Mea este sa fac voia Celui care M-a trimis si sa implinesc lucrarea Lui" (Ioan 4:34) si "Pentru ca Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea viata ca rascumparare pentru multi" (Mc. 10:45). Dar, pe de alta parte, Cel Sfant si Cel Drept nu putea sa doreasca sa fie facut pacat si sa fie parasit de Dumnezeul Sau. In aceasta, de asemenea, inima si gandurile Lui erau in armonie perfecta cu voia lui Dumnezeu si cu sfintenia Sa.
     Nu trebuie sa tragem concluzia, din cuvintele Domnului in Ghetsimani, ca El a trebuit sa se forteze sa bea paharul pe care Tatal I L-a dat sa-l bea. In lumina a ceea ce gasim in Cuvant cu privire la voia Domnului nostru, cuvintele "nu voia Mea" inseamna ca El nu a vrut niciodata - chiar in acel moment - sa faca altceva decat voia Tatalui Sau, cu un devotament perfect si de buna voie. Pentru El, nimic altceva nu putea fi luat in consideratie. De la venirea Lui pe pamant, si chiar din toata eternitatea, scopul Lui era sa-Si dea viata ca rascumparare pentru oamenii pierduti. El a urmarit si a atins acest scop in acord perfect cu voia lui Dumnezeu, oricat de greu a fost acest drum.
     Acest acord de vointa nu a avut in vedere numai Ghetsimanii, unde El S-a indreptat cu incredere deplina spre Tatal Sau, dar, de asemenea, si in cele trei ceasuri de intuneric, atunci cand era pe cruce sub judecata lui Dumnezeu si cand a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Mt. 27:46). Chiar si atunci cand era, ca Om, parasit de Dumnezeul Sau datorita pacatului, voia Lui nu era diferita de cea a Tatalui. In ascultarea si in dragostea Sa de nepatruns, El a mers "pana la moarte... de cruce" (Filip. 2:8). "Prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Insusi jerfa fara pata lui Dumnezeu". (Ev. 9:14), si "S-a dat pe Sine Insusi pentru noi, ca dar si jertfa lui Dumnezeu, ca parfum de buna mireasma" (Efes. 5:2). Acest parfum rezulta dintr-un total si perfect devotament al lui Hristos fata de voia lui Dumnezeu, Tatal Sau.
     El sa fie etern laudat pentru ascultarea si dragostea Lui, care ramane pentru noi o taina de nepatruns!


     5     Hristos modelul nostru

     In ascultare si in devotamentul Sau pana la moarte, Domnul nostru este unic si desavarsit. Si totusi, in aceasta El este un exemplu pentru ai Sai. Bineinteles, nu in ce priveste ispasirea pacatelor. Acolo, El este singur.
     El nu avea carne, in sensul de natura pacatoasa in care "nu locuieste nimic bun" (conf. Rom. 7:18). Noi, credinciosii, avem inca firea veche, carnea, alaturi de natura cea noua primita atunci la nasterea noastra din nou. Deoarece aceste doua naturi sunt permanent opuse una alteia (conf. Gal. 5:17), avem nevoie nu numai sa fim invatati in ce priveste voia lui Dumnezeu, ci, si de a fi indemnati la a fi ascultatori din inima si duh de Dumnezeu si de Cuvantul Sau.
     Gasim aceasta destul de clar in Filipeni 2. Acest pasaj ne prezinta smerenia de buna voie a Fiului lui Dumnezeu, care a luat "un chip de rob", adica chipul unui om, si care "a fost ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce" (v. 6-8). Ori, acest pasaj incepe prin cuvintele: "Pentru ca acest gand sa fie in voi, care era si in Hristos Isus" (v. 5). Dispozitia de duh a lui Hristos, care L-a condus la ascultare absoluta, ne este prezentata aici ca un exemplu de urmat. In viata noastra practica, vom ramane, cu siguranta, totdeauna mai jos decat desavarsirea lui Isus, dar starea Sa de duh ne este data ca model.
     Apostolul Pavel urma acest model. In 2 Corinteni 10, el vorbeste de eforturile sale pentru " a inrobi orice gand ascultarii de Hristos" (v. 5). Ascultarea noastra de Hristos are ca model ascultarea Lui desavarsita fata de Dumnezeu. Gandurile noastre se indeparteaza de multe ori in directii rele, dar daca ele sunt inrobite ascultarii de Hristos, ele nu vor produce raul. Este ceea ce Pavel facea, nu constrans, nici in duh legalist, ci avea dorinta sa placa Domnului Isus si pentru a primi puterea necesara pentru lupta spirituala. Este tocmai de ce avem si noi nevoie.


     6     Rom. 12:2 - Voia lui Dumnezeu, buna, placuta si desavarsita

     In Romani 12 gasim: "Si nu va conformati veacului acestuia, ci fiti transformati, prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, cea buna si placuta si desavarsita" (v. 2). Acest pasaj ne arata care este ascultarea pe care Dumnezeu Ii place s-o vada in noi, aceea pe care Domnul Isus a realizat-o in toata viata Lui. Avem aici o atentionare, o invatatura si un indemn care ne ajuta sa implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra de fiecare zi.


     6.1     O atentionare : "Nu va conformati veacului acestuia"

     "Nu va conformati veacului acestuia... ". Daca nu am mai avea carne (natura, firea veche; n.t.) aceasta atentionare ar fi inutila. Dar ea este foarte necesara. Apostolul Ioan confirma: "Nu iubiti lumea, nici cele din lume" (1 Ioan 2:15). Si precizeza: "Pentru ca tot ce este in lume: pofta carnii si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt din Tatal, ci sunt din lume" (v. 16). Conformarea noastra cu lumea si cu obiceiurile ei sunt un mare pericol pentru noi. Cand facem ca ea, in gandurile sau in faptele noastre si in gesturi, atunci suntem incapabili de a discerne voia lui Dumnezeu si a o implini.


     6.2     O invatatura : "transformati prin innoirea mintii voastre"

     "... ci fiti transformati prin innoirea mintii voastre". Prin nasterea din nou, noi avem o viata noua. Carnea, natura noastra veche pacatoasa, este inca in noi, si cauta permanent sa ne traga intr-o directie gresita. De aceea este necesara innoirea permanenta a mintii noastre. In fiecare zi avem nevoie de invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si de comuniunea cu El in lumina, prin rugaciune. In acest fel, gandurile si simtamintele noastre vor fi reinnoite de sus. Aceasta reinnoire constanta duce la o schimbare interioara, la o crestere spirituala. In acelasi fel, Pavel a scris credinciosilor din Efes, in legatura cu omul cel nou pe care ei il imbracasera: "si sunteti innoiti in duhul mintii voastre" (Efes. 4:23). Atat timp cat vom trai pe pamant, vom avea carnea in noi si vom fi inconjurati de o lume vrajmasa. Si atat timp cat va fi asa, vom avea nevoie de o schimbare permanenta, prin innoirea gandurilor si a simtamintelor noastre - prin Cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune.


     6.3     Un indemn : "sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, cea buna si placuta si desavarsita"

     "... ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, cea buna si placuta si desavarsita". Asa cum am vazut, Domnul Isus a facut intotdeauna numai ceea ce I-a placut Tatalui Sau (Ioan 8:29). In ce ne priveste, avem nevoie permanent sa cautam si sa discernem ce este potrivit voii lui Dumnezeu. Piatra de temelie pentru aceasta este Cuvantul lui Dumnezeu. Lui trebuie sa supunem planurile si dorintele noastre, cum de alt fel si orice parere si influenta care vin din anturajul nostru. Tot ceea ce nu este potrivit cu Cuvantul nu poate fi in concordanta nici cu voia lui Dumnezeu.
     Dar nu este suficient sa discernem daca ceva este, sau nu, in contradictie cu invatatura Scripturii. Sa nu ne gandim ca tot ceea ce Dumnezeu nu a interzis in Cuvantul Sau ne este ingaduit. Acest lucru ar fi o folosire legalista a Bibliei si ne-ar duce rapid la rasucire (2 Pet. 3:16). Pentru ca sa fim paziti de acest pericol, indemnul contine trei calificative. Suntem chemati sa deosebim "voia lui Dumnezeu, cea buna si placuta si desavarsita".

     - "Buna" - Cuvantul desemneaza ceva care duce la un rezultat benefic sau binefacator. El scoate aici in evidenta rezultatele pozitive care vor fi produse urmand voia lui Dumnezeu - fie cu privire la noi insine, fie la alte persoane, credinciosi sau nu. Ceea ce conteaza aici este aprecierea lui Dumnezeu. Ceea ce doreste El cu privire la noi este intotdeauna bun. In scoala Lui - in scoala Lui de ascultare - invatam sa deosebim acest lucru.

     - "Placuta" - Cuvantul grec, in Noul Testament, este folosit in special pentru actiuni care sunt facute avandu-L pe Dumnezeu inaintea noastra (conf. Rom. 12:1 ; 14:18). Aici, important este sa facem ce este placut Lui. Este cu mult mai mult decat o ascultare exterioara de o porunca. Putem vedea aceasta destul de clar in exemplul Domnului nostru.

     - "Desavarsita" - Cuvantul exprima ideea ca nu lipseste nimic, sau ca este complet. Domnul Isus a spus ucenicilor Sai: "Voi deci fiti desavarsiti, dupa cum Tatal vostru cel ceresc este desavarsit" (Mt. 5:48). In lumina acestui pasaj, si altele asemanatoare, putem intelege, de asemenea, prin expresia "voia lui Dumnezeu... desavarsita" atat perfectiunea de neschimbat a voii lui Dumnezeu cat si dorinta noastra de a o implini in mod perfect. Efortul nostru de a implini in mod perfect voia lui Dumnezeu poate fi adesea realizat doar intr-o masura destul de slaba, dar Dumnezeu nu ne poate da o masura mai mica.

     Cu toate acestea, chiar daca suntem adesea mai jos decat aceasta masura, nu trebuie sa ne descurajam. Vom gasi in Cuvantul lui Dumnezeu sursa de putere pentru ascultarea noastra. Aceasta (sursa) este Dumnezeu Insusi, dupa cum ne arata acest pasaj: "Iar Dumnezeul pacii, care L-a adus inapoi dintre morti prin sangele legamantului etern pe Domnul nostru Isus, Pastorul cel mare al oilor, sa va desavarseasca in orice lucrare buna, ca sa faceti voia Lui, lucrand in voi ceea ce este placut inaintea Lui, prin Isus Hristos, caruia fie gloria in vecii vecilor ! Amin" (Ev. 13:20-21).

   
   

vineri, 7 decembrie 2018

   


                                 Practica vietii de adunare
                                                                Expuneri tinute in adunare
                                                                                - II -


          Arend Remmers


               "Va indemn deci eu, cel intemnitat in Domnul, sa umblati intr-un chip vrednic de chemarea cu care ati fost chemati, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga-rabdare, ingaduindu-va unii pe altii in dragoste, straduindu-va sa pastrati unitatea Duhului, in legatura pacii" (Efes. 4:1-3).


               "Cel care a coborat este Acelasi care S-a si suit mai presus de toate cerurile, ca sa umple totul. Si El a dat pe unii apostoli si pe unii profeti si pe unii evanghelisti si pe unii pastori si invatatori, pentru desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunostintei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la masura staturii plinatatii lui Hristos; ca sa nu mai fim prunci, batuti de valuri si purtati incoace si incolo de orice vant de invatatura prin inselaciunea oamenilor, prin viclenia lor in uneltirea ratacirii; ci, tinand adevarul in dragoste, sa crestem in toate pana la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, imbinat impreuna si strans legat prin ceea ce da fiecare incheietura de intarire, dupa lucrarea fiecarei parti in masura ei, facand cresterea trupului, spre zidirea sa in dragoste" (Efes. 4:10-16).



     Ieri seara, am privit la maretia Domnului si Mantuitorului nostru, care S-a smerit atat de profund in dragostea Lui pentru noi incat a coborat in partile mai de jos ale pamantului, dupa cum este spus aici in versetul 9. Dar Dumnezeu L-a inaltat mai presus de tot si acum, noi putem sa-L privim acolo sus in glorie, unde se afla sursa puterii si sperantei noastre. Cand vedem ca El ne este dat ca (si) Cap al trupului, Adunarii Sale, intelegem atunci ce valoare atribuie Dumnezeu, nu doar credinciosilor in mod individual, copiii Sai, ci tuturor celor rascumparati botezati printr-un singur Duh intr-un singur trup care alcatuiesc Adunarea. Prin acest cuvant ma refer la toti credinciosii care sunt in acelasi loc ca adunare locala sau Adunarea cum o vede Dumnezeu peste tot in lume sau cand ea va fi in glorie, altfel supus: toti rascumparatii. Trebuie sa avem permanent aceste ganduri in minte pentru practica vietii de adunare.
     Aceasta minunata epistola are ca subiect Adunarea, nu atat de mult ordinea, administrarea exterioara a adunarii pe care o gasim in prima epistola catre Corinteni; aici sunt expuse gandurile profunde, sursa si originea a tot ceea ce trebuie sa se faca in adunare, alcatuita din toti credinciosii. Privind la aspectul practic, atunci cand credinciosii nu mai pot sa se identifice cu aceste principii, in ciuda tuturor raman acestea, gandurile lui Dumnezeu si linia de conduita divina pentru cei care doresc sa le realizeze. Acest lucru este totdeauna valabil chiar daca nu sunt decat cativa.
     Si ceilalti ? Domnul ii cunoaste pe cei care sunt ai Lui, El vede ce este in inima si nu vrem sa judecam, ci numai sa subliniem care sunt gandurile lui Dumnezeu.
     La capitolul 2, vedem ca i-a impacat pe credinciosi intr-un singur trup; nu mai este despartire, ca altadata, intre iudei si natiuni, El a surpat zidul din mijloc al ingradirii, legea prin care iudeii erau separati de celelalte popoare dupa voia lui Dumnezeu. Totul este pus deoaparte, caci planurile eterne ale lui Dumnezeu au fost intocmite cu mult inainte de a exista un singur iudeu pe pamant. Si acum, Dumnezeu ne-a facut cunoscut planurile Sale pentru eternitate: nu mai este nicio diferenta intre iudei si natiuni.
     La capitolul 3, Dumnezeu a incredintat apostolului Pavel administrarea acestei taine; Dumnezeu i-a incredintat sa descopere aceste adevaruri dezvaluite in mod special in aceasta epistola si pe care nu le mai gasim in nicio alta parte. Pavel a luat in serios aceasta chemare; In Fapte 20 ne este relatat ca el a chemat pe batranii din Efes pentru a-si lua ramas bun de la ei si le-a spus ca nu le-a ascuns nimic din tot planul lui Dumnezeu. El le-a transmis aceste adevaruri oral, si aici, din inchisoare, le comunica prin scris, pentru ca toti credinciosii sa poata cunoaste, iubi si practica aceste adevaruri.
     La capitolul 4, apostolul ajunge la practica vietii de adunare. El se prezinta ca intemnitatul Domnului. De ce a fost el intemnitat ? De ce iudeii  au pus mana pe el la Ierusalim si l-au predat romanilor ? Deoarece ei nu puteau suporta ca unul din poporul lor sa afirme ca nu mai este separare intre iudei si natiuni. Pavel era in inchisoare pentru adevarul unitatii Adunarii, alcatuita din toti credinciosii, iudei sau nu, ca suntem un singur trup, luand parte la aceleasi promisiuni. Acesta era motivul pentru care el era in inchisoare. Romanii nu au inteles aceasta, "daca este o chestiune cu privire la legea voastra, este treaba voastra", dar iudeii au reusit sa-l trimita pe apostol pana la Roma, acuzatorii sai nu au inteles nimic, dar aceasta la ajutat pe imparat care voia sa modernizeze cetatea, i-a dat foc, acuzandu-i pe crestini, si astfel, o mare o mare prigonire a avut loc, in care, probabil, Pavel si-a dat viata. Adevaratul motiv al intemnitarii sale era acest adevar al unitatii tuturor credinciosilor din toate natiunile, inclusiv din Israel, ceea ce iudeii nu puteau admite. El nu era in inchisoare pentru ceva rau, ci datorita Domnului. Fiindca era inchis pentru aceasta taina el subliniaza acest lucru. Aceasta descoperire ii era atat de pretioasa incat nu s-a indepartat de ea nici macar un milimetru, in ciuda pretului pe care trebuia sa-l plateasca si ii indemna, ca intemnitat al Domnului pentru aceste adevaruri, sa umble intr-un chip vrednic de aceste adevaruri.
     Vedem in versetele care urmeaza ca ele sunt usor de realizat: el nu insista asupra doctrinei, ci indeamana "cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga-rabdare, ingaduindu-va unii pe altii in dragoste". Nu vorbeste acest lucru inimii noastre atunci cand vedem ca prin aceasta putem umbla intr-un chip vrednic de chemare ?
     In epistola catre Tesaloniceni, este vorba de chemarea cereasca, Evrei ne arata scopul, gasim, de asemenea, expresia vrednici de Evanghelie, dar nu despre aceasta este vorba aici: chemarea de aici se refera la recunoasterea si realizarea gandurilor lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Lui; subiectul in Efeseni este trupul, apartenenta la acest unic trup si de a-l reprezenta, aceasta este chemarea noastra. De asemenea, ni se spune de chemarea cereasca, sa umblam ca straini, dar aici, este aratat ceea ce Pavel descrie: unitatea trupului lui Hristos.
     El nu le spune sa se preocupe mai mult de invatatura, efesenii au facut-o, cu siguranta, iar noi nu o facem destul astazi. El nu spune ca invatatura este esentiala, desi aceasta este prima conditie, insa a nu intelege bine, a nu o putea explica cu exactitate, nu impiedica de a avea aceste adevaruri in inima si de a umbla intr-un chip vrednic de chemare; a avea inaintea ochilor pe Domnul in glorie si a trai impreuna in toata smerenia, blandetea si indelunga-rabdare, vom manifesta caracterele Domnului nostru si vom arata ceea ce a fost El, iar noi vom ramane in spate! Cineva dintre noi poate sa spuna: "eu am actionat intotdeauna in toata smerenia si blandetea fata de fratii si surorile mele, tineri sau mai in varsta, simpatici sau nu". Gasim noi in Biblie frati simpatici ? Citim doar "cu privire la dragostea frateasca, fiti plini de mila, fara fatarnicie".
     Stiti cum se poate realiza aceasta ? Vazand in fiecare frate, in fiecare sora, o persoana iubita de Domnul, exact ca pe mine. Esti convins ca Domnul te iubeste ? Fratele tau, sora ta, are exact aceeasi valoare in ochii lui Dumnezeu ? Cand se are in vedere acest lucru, nu mai este loc pentru simpatie, antipatie sau lipsa de simpatie - si aceasta vine atat de usor - ci pentru dragostea Domnului, pentru a arata caracterele Sale, cele ale omului nou descrise in capitolul 4, versetele 22 si 24: "v-ati dezbracat de omul vostru cel vechi, care se strica prin poftele inselatoare; si sunteti innoiti in duhul mintii voastre; si v-ati imbracat in omul cel nou, care este creat dupa Dumnezeu", adica in acord cu Dumnezeu.

     "... si v-ati imbracat cu cel nou, care se innoieste in cunostinta, dupa chipul Celui care la creat" (Col. 3:10), chipul este cel al Domnului.

     Domnul doreste sa realizam aceasta in toata simplitatea; un copil in credinta sa poata intelege : ca relatiile intre credinciosi trebuie sa se desfasoare in smerenie si nu "fac ce vreau!", cu blandete si indelunga-rabdare, sa nu ne infuriem daca un frate sau o sora vine cu o idee incat sa ne intrebam de unde a putut sa scoata asa ceva; sa raspundem cu blandete. Domnul ne-a spus : "invatati de la Mine, pentru ca Eu sunt bland si smerit cu inima". Cu totii trebuie sa invatam prmanent.
     Daca am putea sa avem aceasta atitudine - trebuie sa recunosc cat de putin am aratat-o pana acum - daca relatiile noastre ar fi asa in adunare, in strangerile laolalta, atunci Domnul ar fi pe primul plan si ar fi glorificat prin comportamentul nostru; nu am avea nevoie de o mare intelepciune, de o mare intelegere, de o mare pregatire, am fi legati de inima scumpului nostru Domn si am dori sa invatam de la El si sa-L urmam pe El. Ce unitate minunata va fi realizata atunci! Si aceasta este ceea ce doreste Domnul.
     Smerenie, blandete, nu lipsa de rabdare, ingaduindu-ne unul pe altul, din nefericire stim aceasta atat de putin! Cand avem un prieten drag cu care ne intelegem foarte bine mai este nevoie de ingaduinta ? Nu, ne bucuram sa ne vedem, dar aici sunt frati si surori, aceasta este diferit pentru fiecare, care au un caracter dificil de suportat. Se gandeste: "ah, iata pe acest frate care a propus aceasta cantare sau care se roaga iarasi pentru acelasi subiect", si devenim nerabdatori, duri sau chiar poate deranjati, in timp ce se spune sa fim ingaduitori. Stiu ca trebuie sa ma ingaduiti si pe mine; imi stiu exact slabiciunile mele, Nu-mi dau seama cata greutate am impus fratilor prin comportamentul meu, nu-i asa ? Nu ne gandim la greselile pe care le facem, imi dau seama ce poveri am pus pe ceilalti prin comportamentul meu ? De aceea nu trebuie sa ma supar atunci cand un frate reprezinta o anumita povara pentru mine. Atunci este nevoie sa-mi repet "ingaduindu-va unul pe altul in dragoste". Acest principiu se aplica problemelor de caracter.
     Aceasta inseamna a-L urma pe Domnul; prin noi insine este imposibil, vom incerca poate cateva zile, apoi vom exploda, carnea este incapabila. O putem realiza doar prin duhul Domnului, fiind smeriti si smeriti ca El, doar asa ne putem ingadui unul pe altul, nemaifiind intepaturi, ci vom realiza unitatea in ciuda slabiciunilor sau a particularitatilor de caracter care ar putea cu adevarat sa ne provoace; daca un frate sau o sora ne enerveaza, acesta nu este felul de a actiona al Domnului. Numai El ne poate invata. Matei 11:29 : "invatati de la Mine", altfel spus, voi nu sunteti in stare prin voi insiva.
     Dar aceasta merge chiar mai departe : uneori nu este vorba de caractere, ci de obiceiuri, de moduri de actionare diferit de ale noastre unde spunem ca nu suntem de acord, noi nu am facut niciodata in acest mod, aceasta nu se face! Totusi, nu este nimic in Cuvant care sa-mi arate ca este gresit; aici, de asemenea, trebuie sa sa se aplice aceasta expresie : "ingaduindu-va unii pe altii in dragoste", si aceasta, iubiti frati si surori, trebuie s-o invatam!
     Aceasta ingaduinta poate fi comparata cu un elastic care se intinde din ce in ce mai mult, gandind ca de data aceasta am ajuns la capat, nu, ingaduinta continua; stiti pana cand ? Pana cand se va arata un rau pozitiv, ceva contrar gandirii lui Dumnezeu si ca slujitori ai Domnului, nu trebuie sa criticam ci sa atentionam, si daca atentionarea este respinsa, doar atunci ingaduinta inceteaza. Cred ca noi toti, inclusiv eu, am esuat de multe ori si, astfel, multe lucruri au adus dezonoare asupra Numelui Domnului, deoarece am gandit ca nu mai putem ingadui ceea ce ar fi trebuit sa ingaduim, ca a fost rau atunci cand poate era doar ceva ce nu ne-a placut. Despre aceasta este vorba aici. O spun inca odata, nu am nevoie de ingaduinta pentru cineva care nu mi-a facut nicio nedreptate, nu am nicio greutate sa-l ingadui pe cel mai bun prieten al meu, dimpotriva, ma bucur sa-l vad; este nevoie de ingaduinta acolo unde nu este aceasta intelegere. Cu totii suntem diferiti, pacatosi pierduti datorita naturii noastre, pacate pe care Domnul le-a iertat. Daca ne-am  fi adunat pe principiul simpatiei, de mult timp am fi fost divitati si, din nefericire, acolo s-a ajuns. Nu, noi ne aflam impreuna deoarece am inteles intr-o oarecare masura acest gand al Domnului care ne este scump : El ne-a adus impreuna si doreste sa ne pastreze impreuna si ne arata cum suntem pastrati: "straduindu-va sa pastrati unitatea Duhului".
Unirea Duhului Sfant cu tolerarea unui rau oarecare este imposibila, ceea ce inseamna ca nu se poate aplica acest verset pentru a justifica ingaduinta raului; de aceea avem expresia "straduiti-va sa pastrati unitatea Duhului" - aceasta inseamna perfectiunea Cuvantului -, nu unitate cu orice pret, caci atunci ar trebui, de asemenea, ingaduit raul, ci unitatea Duhului; este imaginea elasticului, cand credem ca nu mai este posibil, ca se merge prea departe, ingaduiti-va unul pe altul in dragoste, dar cand raul se manifesta, ingaduinta inceteaza, deoarece unitatea Duhului Sfant nu mai este pastrata, aceasta ar fi o unitate cu raul, ceea ce este imposibil.
     Unitatea Duhului este un concept uneori dificil de definit: se spune uneori ca este realizarea practica a unitatii trupului; aceasta este adevarat, dar in unele cazuri nu: daca este vorba de manifestarea unui rau, atunci pastrarea unitatii Duhului inseamna separare de rau. Aceasta nu este unitatea duhului nostru, ci unitatea pe care Duhul Sfant o realizeaza in mod practic in trup. Cand cineva trebuie sa fie dat afara, acest lucru are loc pentru pastrarea unitatii Duhului. Deci, vedem ca unitatea Duhului nu este identica cu unitatea trupului, caci este posibil ca cel care este dat afara sa fie un madular al trupului, daca este primit inapoi, este clar ca el era un madular al trupului. Atunci cand cineva este exclus, intrebarea de a sti daca el este un madular al trupului nu se pune, este vorba de a da afara raul si cand este primit din nou in comuniune (Dumnezeu doreste aceasta) se va veda ca era un madular din trup, dar pentru un anumit timp, din cauza rautatii lui, a fost scos inafara unitatii Duhului, el a tulburat unitatea, deoarece raul nu poate niciodata sa se asocieze cu unitatea Duhului.
     Din acest punct de vedere, unitatea Duhului in perfectiunea ei este intr-un fel partea practica a unitatii trupului, dar, pe de alta parte, ea ne pazeste de patrunderea raului, a deviatilor omenesti in unitatea trupului; este un pericol sa gandim ca daca este un madular al trupului lui Hristos nu putem sa-l excludem. Cand exista rau, trebuie sa actionam.
     Astfel, "straduindu-va sa pastrati unitatea Duhului, in legatura pacii" este incununarea acestui verset 2, smerenie, blandete, indelunga-rabdare si in acelasi timp o bariera pentru a nu acoperi totul prin dragoste. A pastra unitatea Duhului inseamna ca aceasta unitate este condusa si aprobata de Duhul Sfant.
     Iata ce inseamna unitatea Duhului pe care trebuie sa ne straduim s-o pastram in legatura pacii, este ca o centura care ne tine impreuna, care trebuie sa lege pe toti copiii lui Dumnezeu. Daca copiii lui Dumnezeu gandesc ca trebuie sa ingaduie raul, atunci se exclud ei insisi din unitatea Duhului, nu poate fi nicio unitate a Duhului cu ei, este un lucru foarte serios, dar aceasta nu inseamna ca realizarea acestei unitati este imposibila: acela care o doreste este scump Domnului; el o face din dragoste pentru Domnul, supunandu-se calauzirii Duhului Sfant. Aceasta este cheia pentru a putea umbla si realiza gandurile lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Sa. Aceasta se adreseaza mintii noastre, inimii noastre si priveste, de asemenea, tot ceea ce Duhul Sfant ne invata.
     Astfel, suntem feriti de-o unitate exclusiva, stricta, care este omeneasca, si de o "dragoste" larga, care scuza si acopera totul. Acest drum este imposibil pentru om, caci el cade in una sau in cealata exterema; noi am trait toate acestea, ingustimea unde omul hotaraste ce este unitatea sau largimea unde unitatea nu mai exista, dar se ingaduie totul. Este in primul rand o chestiune de inima, de angajament pentru Domnul. Iubiti frati si surori, a trebuit sa invatam multe lucruri in ultimii ani: in primul rand adevarul referitor la adunare si, in al doilea rand, ceea ce avem aici, in ce stare de duh mentinem adevarul ? Nu o putem face intr-un duh dur si legalist, ci in toata smerenia si blandetea. Numai asa vom putea pastra unitatea Duhului in legatura pacii. Fie ca Domnul sa ne ajute la aceasta. Aceasta nu priveste doar pe cativa frati, ci pe toti, frati si surori. Domnul doreste ca relatiile noastre sa fie in acest duh!
     Acesta este un verset pe care trebuie sa ni-l amintim permanent, la fel ca pe multe altele; in timpul prezent el este o lectie pentru noi. In fiecare seara, sa ne punem intrebarea: "am fost eu smerit, plin de ingaduinta fata de acest frate, aceasta sora ? M-am straduit eu sa pastrez unitatea Duhului in locul unde am fost asezat, in legatura pacii sau exista disensiuni ? Aceasta se adreseaza tuturor, tineri si mai in varsta, frati si surori, toti sunt chemati sa realizeze acest adevar, care nu se schimba, al unicului trup al lui Hristos.
     Vreau acum sa privim la sfarsitul acestui verset unde, din nou, suntem preocupati cu totii referitor la practica pentru zidire. Dar, mai intai, sa vedem pe scurt versetul 10, care pune probleme uneori. Am vazut deja, ieri seara, continutul acestui verset: "coborat, suit mai presus de toate cerurile", despre Domnul nostru este vorba, El este la dreapta lui Dumnezeu, Din nou apostolul ne indreapta privirile spre El.
     Cand este vorba despre temelia adevarului, Efeseni 1 ni-L prezinta asezat la dreapta lui Dumnezeu. Daca vine vorba despre practica, Coloseni 3 ne spune sa gandim la lucrurile de sus unde Hristos este asezat la dreapta lui Dumnezeu, si aici, Cel care a coborat este Acelasi care S-a suit mai presus de toate cerurile. Din aceasta glorie, unde El are toata puterea, unde umple totul, unde a implinit toate planurile lui Dumnezeu, de acolo, El a dat pe unii apostoli ... (v. 11). Aceasta nu priveste pe toti credinciosii, niciunul dintre noi nu este apostol sau profet, ei au fost intemeietorii adunarii, daca pot sa folosesc aceasta expresie pe care am gasit-o deja in cap. 2 v. 20, unde este vorba de Adunare ca templu, zidita pe temelia apostolilor si profetilor, iar la cap. 3 v.5 "taina lui Hristos ... a fost descoperita acum sfintilor Sai apostoli si profeti". Aceste doua grupe sunt citate la inceputul Adunarii, apostolii si profetii Noului Testament, cei care au revelat gandurile lui Dumnezeu si care au pus temelia Adunarii, acest lucru a avut loc odata pentru totdeauna si acum Cuvantul este complet.
     " ... pe unii evanghelisti", evanghelistul are darul special de a vorbi oamenilor in situatiile lor, pentru a-i aduce la pocainta si a crede in Domnul Isus. Nu oricine are acest dar. Altadata se zicea in unele cercuri crestine: "fiecare crestin este un evanghelist" ; este gresit, vedem aici contrariul, dar gandul nu este in totalitate gresit, fiecare credincios este un martor. Acest lucru este putin diferit, cu totii putem fi martori ai adevarului. Dar nu suntem toti evanghelisti, asta este ceea ce citim aici: El a dat pe unii evanghelisti, nu toti, acesta este un dar special pe care trebuie sa-l recunoastem si sa-i dam libertatea.
     " ... pe unii pastori" : cat de des citim acest cuvant "pastor" in Vechiul cat si in Noul Testament: Domnul Isus, Bunul Pastor, Marele Pastor al oilor care Isi paste turma Sa. Citind aceste relatari, vedem cum Domnul doreste sa pastem, noi, turma Lui, El doreste sa ne dea hrana si sa ne conduca pentru  ca sa umblam pe calea dreapta, sa nu ne ratacim, si daca ne-am ratacit, sa ne gandim la parabola oii pierdute, imaginea unui necredincios pe care Domnul il cheama sau a unuia din ai Sai pe care El doreste sa-l readuca in turma. Domnul ne cauta, cum am putea sa ne intoarcem singuri ? Nimeni nu poate spune ca el s-a intors la Domnul prin sine insusi, aceasta este credinciosia Bunului Pastor. Noi suntem turma pasunii Lui, spune psalmistul.
     Domnul este acum in cer si El a dat diferitelor localitati pastori. Este o responsabilitate incredintata batranilor; apostolul zice: "pastoriti turma lui Dumnezeu care este intre voi" (1 Pet. 5:2). Este un dar pe care Domnul l-a dat din cer Adunarii Sale: in fiecare adunare, El a randuit frati care sa pasca pe sfintii care sunt intre ei. Pavel le-a spus batranilor din Efes si Petru, de asemenea, a scris in epistola lui : "supraveghind, nu domnind peste cei dati voua" considerandu-se superior, caci nu asa se paste o turma. Pastorul merge inaintea turmei si oile il urmeaza, aceasta este o imagine frumoasa. Era un om care impingea de la spate o turma de oi, si s-a remarcat ca nu s-a vazut niciodata asa ceva, dar omul nu era pastor, ci el le ducea la abator.
     Pastorul merge inaintea turmei si un pastor adevarat este cineva pe care doresti sa-l urmezi. Acesta este primul aspect al slujbei de pastor pe care putem s-o implinim ca frati mai in varsta, sa traim in asa fel incat tinerii convertiti, vazand umblarea noastra, sa doreasca sa ne urmeze, nu ca oameni, ci pentru a merge pe caile Domnului.
     De asemenea, pastorul trebuie sa supravegheze si astazi, aceasta nu mai place deloc a fi supravegheat; in lume se zice: "sa faci ceea ce crezi ca este bine" si, de asemenea, aceasta stare de spirit se face simtita si la credinciosi; dar Domnul nu vorbeste asa. El ne spune prin apostolul Sau sa ne supunem toate gandurile, nu doar faptele, toate cuvintele noastre ascultarii de Hristos, ca sa nu ne ratacim.
     Se obisnuia sa se spuna altadata : "gandurile sunt libere", nimeni n-o mai spune, caci se merge mult mai departe : se spune si se face ceea ce se vrea si vedem rezultatul. Dar nu este acelasi lucru pentru copilul lui Dumnezeu. Cel care s-a imbracat cu omul cel nou doreste sa supuna autoritatii lui Hristos tot ceea ce este de la natura veche si noi avem multa nevoie de indemnuri pentru aceasta. De aceea, atunci cand un frate sau o sora va indeamna cu dragoste, primiti, gandindu-va la acest verset "El a dat pe unii pastori". Domnul doreste sa fie o supraveghere printre ai Sai.
     De fapt, cu totii avem o responsabilitate unii fata de altii; nu avem dreptul sa fim indiferenti. Daca acest gand de a face fiecare ce vrea a patruns, noi am pierdut deja gandurile cu privire la adunare "pasteti turma lui Dumnezeu care este intre voi". Acestea sunt gandurile lui Dumnezeu: Domnul din glorie, din acest centru de putere, de autoritate, a dat aceste daruri si cat de grav este sa ne impotrivim lor, de a respinge slujba unui frate! El (fratele) se poate consola gandindu-se la apostolul Pavel care, de asemenea, a fost respins, "toti care sunt in Asia m-au parasit", ei gandeau ca este prea greu de a-l urma pe un astfel de drum.
     Dar cel care respinge o astfel de slujba respinge, de fapt, pe Domnul care a instituit aceasta slujire, chiar daca ea este exercitata in slabiciune, fiecare frate sau sora care a trebuit sa indemne (o sora poate indemna pe alta sora mai tanara - Tit 2 spune ca ele sa invete pe cele tinere) va spune cat a fost de slab si cu multe lipsuri, trebuie s-o recunoastem, dar este grav sa nu se tina cont de o astfel de slujire si refuzul de a asculta. El a dat pe unii pastori !
     Apoi, la sfarsitul listei, si acest lucru este remarcabi, invatatori. Iacov spune "sa nu fiti multi invatatori". Nu adunarile unde sunt multi invatatori sunt cele mai bune, ci acelea unde sunt pastori buni, unde darul lor este primit.
     Cu siguranta, invatatorii sunt necesari, caci ne purtam in functie de invatatura, deci intelegem bine ca acest dar este important, dar acest l;ucru nu este suficient; avem dovada vazand ordinea in care aceste daruri sunt citate si adesea noi inversam aceasta ordine.
     De asemenea, in 1 Corinteni 12 gasim in primul rand "cuvant de intelepciune", adica slujirea de pastor, apoi "cuvant de cunostinta", acesta este invatatorul. El a dat aceste daruri si cand vedem (spun aceasta cu toata precautia) ca un frate explica Cuvantul, ca are dreptate, dar nu este acceptat, atunci cel care este respins este, de fapt, Domnul. El este Cel care a dat acest dar din centrul de putere. Fie ca noi sa-l primim (darul) si sa-l recunoastem cu smerenie!
     Aceste daruri au un singur scop: desavarsirea sfintilor. Domnul doreste ca noi sa inaintam; suntem departe de a fi perfecti si aceasta slujire are ca scop sa transforme omul cel nou ca sa reflecte imaginea Domnului si sa realizeze in practica gandurile Domnului cu privire la adunare. Dar daca noi respingem acest dar, refuzam sa-l ascultam si ne urmam propriile noastre ganduri, aceasta slujire nu foloseste la nimic si atunci vom reveni la primul verset din acest capitol : "Va indemn .. sa umblati intr-un chip vrednic de chemarea cu care ati fost chemati, cu toata smerenia si blandetea...".
     Apostolul ne indeamna sa primim acest dar pentru a inainta. Am inaintat noi cu adevarat in ultimii ani ? Nu, nu am crescut in practica asa cum ne este aratat aici; poate cunoastem perfect invatatura cu capul, dar acest lucru nu este suficient. Invatatura trebuie sa fie prezenta, caci fara invatatura vom oscila, dar este vorba sa ramanem alipiti de invatatura in dragoste, acesta este punctul central, in vederea desavarsirii sfintilor, pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos. Iata scopul pe care il urmareste Capul pentru trupul Sau, Adunarea.
     La inceputul acestui capitol, apostolul adreseaza indemnuri catre toti (v. 1 la 3), apoi urmareste invatatura care se refera la persoane (evanghelisti, pastori, invatatori), dar care au un singur scop : binele adunarii "pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunostintei depline a Fiului lui Dumnezeu". Scopul este ca toti sa ajungem la unitatea credintei.
     In acest capitol gasim trei unitati diferite : a trupului, a Duhului, a credintei. Expresia " unitatea trupului" nu se gaseste in Biblie, dar o putem folosi, caci este spus "este un singur trup", asa cum nu se vorbeste de trinitate, ci de Dumnezeu Tatal, de Fiul si de Duhul Sfant. Trebuie sa intelegem pur si simplu ce vrea sa spuna aceste expresii.
     Unitatea trupului, creata de Domnul prin Duhul Sau, este o lucrare in intregime divina. Omul nu are nicio influenta, si in toata eternitatea, acest trup va fi inaintea lui Dumnezeu, chiar daca expresia "trup" este folosita pentru pamant, in eternitate este vorba despre mireasa.
In ce priveste unitatea Duhului, ni se cere s-o pastram in legatura pacii; aici, avem si noi o parte, unitatea Duhului nu este doar in mainile lui Dumnezeu, ci am vazut in detaliu, ca trebuie s-o pastram in toata smerenia, intr-o stare de duh care este potrivita Domnului si in acelasi timp respingand  orice rau. Acesta este drumul care ne permite sa pastram in pace unitatea Duhului.
     Unitatea credintei, nu vom putea s-o implinim pe acest pamant si, in ciuda a toate, Domnul ne-o prezinta ca un scop. Credeti ca ar putea exista pe pamant o unitate perfecta a credintei printre credinciosi ? Se pare ca este tocmai opusul, credinciosii se divizezea din ce in ce mai mult. Si in ciuda acestui lucru, acest scop exista si darurile ne ajuta sa ajungem la aceeasi cunostinta, la aceeasi pastrare a adevarului. Bineinteles, un convertit de curand este destul de departe de a avea aceeasi unitate de credinta cu cineva care L-a primit pe Domnul de mult timp, este de inteles, dar cand separarea are la baza un dezacord, cum poate sa se ajunga la unitatea credintei ? Aceasta ramane, caci normele lui Dumnezeu nu se schimba niciodata. De aceea, vorbim mereu de aceste adevaruri vechi, cu toata slabiciunea si nedesavarsirea, dar scopul fiind Domnul, niciodata glorificare omului. Aici se afla unitatea credintei. Atunci cand vom fi in cer, nu vom mai avea nevoie de credinta, atunci, unitatea va fi completa, vom trece atunci de la credinta la vedere. In glorie, totul se indreapta spre Domnul, aici, suntem destul de departe. Pavel ne spune in Filipeni 3 "daca ganditi ceva altfel, Dumnezeu va va descoperi si aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, sa umblam pe aceleasi urme"; scopul ramane totdeauna acelasi.
     A ajunge "la starea de om matur, la masura plinatatii lui Hristos" este scopul pe care nu-l vom atinge pe pamant; de fapt, este inuman de prezentat un scop la care nu se poate ajunge si totusi, Dumnezeu spune : "nu va puteti abate de la el; orice alt scop va va indeparta de Mine, indiferent daca este mai jos sau mai sus, dar in orice caz ati pierde din vedere pe Domnul. De aceea, ne este prezentat acest scop divin despre care trebuie sa spunem ca nu-l vom atinge aici jos si, in ciuda a toate, este incurajator sa stim ca exista un scop pentru a ajunge cu totii la unitatea credintei.
     Din nou, cu totii suntem atentionati in versetul 14. Apostolul ne avertizeaza pentru ca sa nu fim batuti de valuri si purtati incoace si incolo de orice vant de invatatura. Vedem cat de importanta este invatatura, desi mentionata ultima, caci daca ea lipseste, credinciosii vor fi asemenea trestiilor, paielor duse de vant. Aceasta se vede acolo unde adevarata invatatura lipseste. Vedem deci ca invatatura nu este un accesoriu, ci ea are un rol important.
     "... prin inselaciunea oamenilor, prin viclenia lor in uneltirea ratacirii", in adunare, printre credinciosi ? Da, frati au inselat alti frati, inventand lucruri gresite, erori ambalate in asa fel incat cei care nu erau stabili au fost batuti de valuri incoace si incolo si in final au cazut. Acest lucru s-a intamplat printre credinciosi. Apostolul ne avertizeaza si ne da mijlocul de a fi paziti: a ramane alipiti de adevar. Cu totii putem, nu este nevoie de multa cunostinta, toti, tineri sau in varsta, frati sau surori, putem ramane alipiti de adevar, sa nu ne indepartam, sa nu-l punem la indoiala, ci in mod simplu sa-L urmam pe Domnul.
     Fratii si surorile, in toata simplitatea, care nu s-au laudat cu o mare cunostinta au inteles ca ceea ce sa intamplat nu era dupa gandul Domnului, acela nu era glasul Bunului Pastor, nu au fost multumiti cu ceea ce au auzit. Doreste Domnul acum ca noi sa fim nemultumiti de slujire si de invatatura ? Dimpotriva, El doreste ca noi sa crestem, sa fim credinciosi bucurosi.
     " ... sa crestem in toate pana la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, imbinat impreuna si strans legat prin ceea ce da fiecare incheietura de intarire, dupa lucrarea fiecarei parti in masura ei, (ne priveste pe toti) facand cresterea trupului, spre zidirea sa in dragoste". Acest lucru pare dificil, dar nu este; el se adreseaza fiecaruia dintre noi, in comuniune cu Domnul si ascultand de Cuvantul Lui, ingaduindu-ne unul pe altul in slabiciunile noastre si, pe de alta parte, incurajandu-ne unul pe altul in fiecare zi. Pavel i-a scris lui Filimon, si aceasta este cea mai mare lauda, inimile sfintilor au fost inviorate prin tine.
     Fie ca si noi sa ne incurajam unul pe altul si astfel vom putea realiza aceste minunate ganduri ale Domnului cu privire la Adunarea Sa, pe care o iubeste atat de mult si pe care ar trebui s-o iubim si noi.

                                  .................................................................................................

aze