Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                              - X -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     10     CAPITOLUL 10

     In prima parte a acestui capitol (v. 1-18), Hristos este prezentat in esenta ca jertfa sfanta si perfecta, fata de care toate jetfele aduse sub lege nu erau decat imagini ; jertfe care nu puteau sa indeparteze pacatele, si, in consecinta, nici nu puteau sa curateasca constiinta. Acest dar al lui Hristos ca jertfa fara pata a fost deja subiectul din cap. 9, dar cap. 10 arata in special marile rezultate ale jertfei lui Hristos. Este bine, citind aceste capitole, sa avem inaintea ochilor ceea ce se intampla in Israel la marea zi a ispasirii. Aici avem un comentariu inspirat despre ceea ce semnifica ceremoniile din aceasta zi.
     "S-a aratat o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa", este spus la sfarsitul cap. 9. Ce au insemnat deci jertfele aduse sub lege ? Aceasta este ceea ce ni se va spune in continuare.
     (v. 1). "Pentru ca legea, avand umbra bunurilor viitoare, nu insasi imaginea lucrurilor". Bunurile viitoare sunt toate binecuvantarile pe care Hristos urma sa le aduca. Legea nu putea sa le prezinte in glorioasa lor realitate ; ele nu se gasesc decat in Hristos. Insasi imaginea lucrurilor, este ceea ce lucrurile sunt in realitate, spre deosebire de umbra care indica existenta lor, dar nu ofera, ca sa zicem asa, decat conturul lor. Dupa aceasta lege, jertfele trebuiau sa fie aduse "in fiecare an", ceea ce ne duce cu gandul la ziua ispasirii, dar ele nu puteau "sa-i desavarseasca pe aceia care se apropie". A face desavarsit este acelasi cuvant care este folosit in cap. 2:10 si 5:9, si care inseamna a fi potrivit pentru ceva. Cel care se apropie de Dumnezeu trebuie sa fie intr-o astfel de stare pentru ca el s-o faca (sa se apropie, n.t.) ; nicio indoilala cu privire la starea sa inaintea lui Dumnezeu nu ar trebui sa poata fi ridicata ; el trebuie sa fie "desavarsit", facut "perfect", in totul potrivit pentru a fi in prezenta lui Dumnezeu. Ori, acest lucru nu putea sa-l faca jertfele aduse sub lege pentru oamenii pacatosi. Motivul ne este dat mai departe.
     (v. 2-4). In primul rand, daca aceste jertfe ar fi avut ca rezultat "curatirea" celor care se apropiau, si, in consecinta, indepartarea pacatelor lor pentru totdeauna, astfel ca ei nu ar mai fi avut "constiinta de pacate", atunci ele ar fi incetat sa mai fie aduse. Intelegem prin aceste expresii "curatiti", nu mai aveau "constiinta de pacate", ceea ce vrea sa zica aici "sa-i desavarseasca". Omul este intinat datorita pacatelor sale ; pentru a se putea apropia de Dumnezeu el are nevoie sa fie curatit ; trebuie ca Dumnezeu sa nu le mai vada asupra lui. Mai mult, este necesar, de asemenea, ca omul in prezenta lui Dumnezeu, sa stie, pentru a fi in largul sau acolo, ca pacatele sale au fost indepartate, ca el nu mai are "constiinta de pacate", nimic care sa-l acuze. Aici trebuie sa fii "desavarsit". Fericita conditie ! Dar legea nu putea sa aduca la acest rezultat. Dimpotriva, faptul ca jertfele trebuiau aduse in fiecare an, amintea ca pacatul era inca acolo : aceasta era "o amintire de pacate". Caci, spune apostolul, "este imposibil ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele". Pentru israelitul evlavios, putea fi o usurare a constiintei in seara zile de ispasire ; dar a doua zi, lista pacatelor se deschidea din nou ; contiinta nu era curatita pentru totdeauna ; eficacitatea jertfelor nu era perpetua ; nu aveau decat umbra bunurilor viitoare, si acestea sunt introduse cu v. 5 care ne arata singura jertfa adevarata.
     (v. 5-9). Datorita acestei incapacitati absolute a jertfelor aduse sub lege, pentru a-i desavarsi pe cei care se apropiau de Dumnezeu, rezulta necesitatea unei alte jertfe care sa aiba aceasta eficacitate. Ori, in gandurile lui Dumnezeu ea a fost prevazuta. "De aceea, intrand in lume, El spune : N-ai voit jertfa si dar, ci Mi-ai intocmit un trup". Avem aici un citat din Psalmul 40. Cine este cel care zice ? Acesta este Hristos, prin gura lui David, vorbind prin Duhul. Duhul Sfant declara dinainte ceea ce Hristos va exprima cand va intra in lume, scopul venirii Sale aici jos ca Om. "Mi-ai intocmit un trup", era primul lucru necesar pentru a implini voia lui Dumnezeu : trebuia ca El sa devina Om, si putem sa observam ca intruparea Sa Ii este atribuita lui Dumnezeu, nu Lui Insusi, caci in totul El este slujitorul, Omul dependent. In Psalm citim : "Mi-ai strapuns urechile" ( fr. "sapat", n.t.)(*), expresie care indica pozitia de slujitor ascultator pe care Hristos a luat-o. Dar pentru aceasta, trebuia ca El sa fie Om, si iata de ce Duhul Sfant zice : "Mi-ai intocmit un trup", luand traducerea pe care Septuaginta a dat-o pasajului si care reda sensul adevarat.

     (*) Aceasta nu este aceeasi expresie ca in Ex. 21:6 : "strapuns urechea", semn prin care robul era atasat de casa stapanului pentru a fi supus pentru totdeauna. Nu este nici ca in Isaia 50:5 "mi-a deschis urechea", ceea ce inseamna ca Domnul Si-a plecat urechea pentru a cunoaste, dimineata dupa dimineata, voia Tatalui. "Sapat urechile", Dumnezeu L-a pregatit, intocmit, pentru a implini aceasta voie.

     Deci, Hristos venind pe pamant ca Om, intrand in lume spune : "N-ai voit jertfa  si dar... Nu Ti-au placut arderi-de-tot si jertfe pentru pacat. Atunci am spus : Iata, Eu vin (in sulul cartii este scris despre Mine) ca sa fac voia Ta Dumnezeule". Gasim de mai multe ori in Vechiul Testament pasaje unde Dumnezeu spune ca nu gaseste placere in arderi-de-tot si in jertfe, ci in implinirea voiei Sale (vezi Ps. 51:16 etc ; Ier. 6:20 ; 7:21-23 ; Mica 6:6-8). Dar care om a putut sau ar putea sa implineasca aceasta voie, ar putea sa-I aduca lui Dumnezeu acest dar perfect de sine insusi, in stare sa-i fie placut lui Dumnezeu, si sa devina astfel o jertfa pentru indepartarea pacatului ? Hristos singur a putut ; numai El a putut spune : "Iata, Eu vin ca sa fac voia Ta Dumnezeule", aceasta voie care avea sa rezolve o data pentru totdeauna chestiunea pacatului, astfel incat Dumnezeu sa-i poata mantui in dreptate pe oamenii vinovati. Si aceasta era implinirea gandurilor lui Dumnezeu. Era scris despre El in sulul sau la inceputul cartii. Hristos devenind Om pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, a fost marele subiect al gandurilor divine. Cat de maret este de a asista, ca sa zicem asa, la aceasta discutie unde, in adancul Divinitatii, Hristos Se ofera sa vina ca sa implineasca voia lui Dumnezeu oferindu-Se pe Sine Insusi. Duhul Sfant insista asupra incapacitatii jertfelor aduse dupa lege, pentru a satisface cerintele lui Dumnezeu. El numeste patru feluri de jertfe : arderi-de-tot, daruri de mancare, jertfe de multumire si jertfe pentru pacat, toate patru tipuri ale lui Hristos, dupa cum stim ; apoi le pune pe toate deoparte pentru a-L arata pe Acela in care ele isi au realizarea : "Iata, Eu vin ca sa fac voia Ta", si astfel "El desfiinteaza ce este intai, ca sa stabileasca ce este a doua oara". Intaia ordine de jertfe nu a putut sa desavarseasca pe cei care se apropiau ; constiinta nu a fost curatita ; a doua ordine de lucruri se rezuma la unica jertfa a lui Hristos care a adus un rezultat perfect si etern. Si aceasta unica jertfa este rodul ascultarii perfecte a Domnului !
     (v. 10). Suntem sfintiti, pusi deoparte pentru Dumnezeu, mantuiti, si aceasta prin jertfa lui Isus Hristos. In trupul Sau, trupul pe care Dumnezeu I L-a intocmit, a venit sa implineasca voia lui Dumnezeu, al carui punct culminant a fost aceasta jertfa perfecta, moartea Sa pe cruce. In plus, remarcam ca ea este adusa o data pentru totdeauna : este suficienta pentru totdeauna ; nu are nevoie sa fie repetata, contrar jerfelor aduse sub lege. De asemenea, sfintenia, punerea deoparte, care a rezultat este deci perfecta si pentru totdeauna. Ce har pentru credinciosi ! Aici nu este vorba de o sfintenie practica, ca in cap. 12:14 ; ci o punere deoparte pentru Dumnezeu, in virtutea jertfei lui Isus Hristos.
     (v. 11-14). Contrastul dintre sistemul iudaic si cel crestin continua aici in comparatia facuta, nu in ce priveste jertfele, ci referitor la actiunea preotilor. Sub lege, preotii stateau in fiecare zi inaintea altarului, facand slujba care le-a fost incredintata, aducand permanent jertfe care nu putea niciodata sa indeparteze pacatele. Slujba lor era fara incetare, semn ca o lucrare perfecta nu era implinita. Hristos, dimpotriva, a oferit o singura jertfa pentru pacate, dar o jertfa in totul suficienta pentru a-I infatisa lui Dumnezeu fara pata pe cei care Ii apartin, jertfa de o valoare si de o eficacitate eterna. De asemenea, El S-a asezat  - simbol al odihnei dupa o lucrare implinita - asezat perpetuu (continuu, pentru totdeauna, n.t.) ; este o lucrare care nu va mai fi repetata, deoarece este suficienta in mod deplin. Si este la dreapta lui Dumnezeu, in glorie, semn al acceptarii Sale desavarsite, dupa ce a implinit in mod perfect toata voia lui Dumnezeu. Ce siguranta deplina pentru credinciosi sa vada acolo sus, in aceasta pozitie de glorie, pe Marele nostru Preot (in fr. Marele nostru Mare Preot, n.t.) ! 
     Hristos este asezat perpetuu, fara intrerupere, in ce priveste lucrarea de mantuire ; dar El Se va ridica cand va veni sa Se razbune pe vrajmasii Sai. El asteapta, din momentul cand a intrat ca Mare Preot in cer, "pana cand vrajmasii Lui vor fi pusi ca asternut al picioarelor Lui", dupa cum este spus in Ps. 110. Contrast foarte izbitor si solemn ! Pentru credinciosi, prietenii Sai, o eliberare perfecta ; pentru cei care s-au constituit in vrajmasii Sai lepadandu-L, asteptarea unei judecati teribile. Credinciosii evrei ar fi putut sa spuna : Mesia a venit si noi am crezut ; cum deci suntem noi persecutati si vrajmasii Sai triumfa ? Duhul Sfant le arata, pe de-o parte, mantuirea lor sigura prin jertfa perfecta a lui Hristos si asezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu ; si, pe de alta parte, in viitor, triumful final al lui Hristos si a alor Sai asupra tuturor vrajmasilor lor. Putem citi, cu privire la acest subiect, minunatul Ps. 110, in intregime.
     Dupa aceasta siguranta cu privire la viitor, Duhul Sfant da pentru prezent, motivul, atat de pretios tuturor credinciosilor, pentru ce sta Hristos asezat acum, in odihna. Pentru ca, "printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti". Jertfa - cea a trupului lui Hristos - este perfecta, ea nu se mai repeta ; El este deci asezat perpetuu la dreapta Maretiei. Cei care sunt sfintiti, pusi deoparte pentru Dumnezeu, sunt pentru totdeauna in virtutea acestei jertfe (v. 10), si referitor la pozitia lor inaintea lui Dumnezeu, la fel cum lucrarea lui Hristos are o valoare perpetua, si ca El Insusi este pentru totdeauna inaintea lui Dumnezeu, si ei, datorita acestei lucrari, sunt perfecti pentru totdeauna (perpetuu, n.t.). Lucrarea lui Hristos este perfecta, acceptarea ei este perfecta, nimic n-o poate schimba ; si noi suntem perfecti, ca reprezentati prin El inaintea lui Dumnezeu (*).

     (*) Toti cei care acceptasera crestinismul erau intr-o pozitie (pamanteasca, n.t.) buna, prin aceasta, sfintiti, pusi deoparte de restul poporului, dar credinciosii adevarati erau facuti desavarsiti inaintea lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos.

     (v. 15-18). Dupa ce a stabilit valoarea perfecta si permanenta a lucrarii lui Hristos, autorul citeaza marturia data de Duhul Sfant fata de excelenta si perfectiunea eterna a acestei lucrari in aplicarea ei fata de credinciosi. Aceasta marturie este preluata din cap. 31 a cartii profetului Ieremia, unde Domnul arata privilegiile noului legamant pe care il va incheia cu poporul. Iata deci ce ne marturiseste Duhul Sfant, prin gura profetului : "Nicidecum nu-Mi voi aminti de pacatele lor si de nelegiuirile lor". Ce lucru pretios, de o valoare infinita pentru suflet, ca certitudinea acestei iertari complete si absolute de toate pacatele, bazata pe planul si voia lui Dumnezeu, pe jertfa desavarsita a lui Hristos si garanta de marturia infailibila a Duhului Sfant ! Noi putem profita de ea cu o credinta deplina, si nu trebuie sa cautam nimic altceva pentru a fi siguri de pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu : "Iar unde este iertare de acestea", iertare desavarsita si pentru totdeauna de pacate si de nelegiuiri, "nu mai este jertfa pentru pacat". Jertfa care a inlaturat pacatul pentru totdeauna dinaintea ochilor lui Dumnezeu (cap. 9:26), a fost adusa, si nu mai este nevoie pentru a aduce alta. Putem spune, in treacat, ca vedem aici eroarea profunda si subversiva a crestinismului, care este invatat de Biserica romana, despre jertfa repetata neincetat prin messa.
     Pe scurt deci, in ceea ce ne prezinta partea din acest cap. 10, pe care am parcurs-o, gasim : 1. La v. 10, ca rascumpararea noastra a avut o sursa divina in voia lui Dumnezeu ; 2. La v. 12, ca ea a fost implinita printr-o lucrare divina - jertfa lui Hristos ; 3. La v. 15, ca ea are o marturie divina, cea a Duhului Sfant. Este deci voia lui Dumnezeu Tatal, lucrarea Fiului, si marturia Duhului Sfant.
     (v. 19-21). Partea doctrinara a epistolei, al carei mare subiect este preotia lui Hristos in glorie, se incheie aici. Concluzia practica a ceea ce a fost invatat cu privire la aceasta preotie si cu privire la perfectiunea jertfei lui Hristos asezat acum la dreapta lui Dumnezeu, este ca, pacatul a fost inlaturat, constiinta curatita, si credinciosii facuti desavarsiti pentru totdeauna (perpetuu), fara pacat in ochii lui Dumnezeu, avand libertate deplina (sau indrazneala) pentru a intra in locurile sfinte. Nu mai exista nicio bariera care sa le interzica accesul : sangele lui Isus, a satisfacut in totul cerintele dreptatii lui Dumnezeu, permitandu-le sa intre in prezenta lui Dumnezeu, nemaifiind nicio perdea, si a ramane acolo fara teama. Privilegiu minunat pentru pacatosii a caror intinare ii indeparta de acest loc binecuvantat ! Dar El a facut prin Sine Insusi curatirea de pacate ; apoi El a intrat acolo si l-a deschis pentru noi, aratandu-ne calea. Si aceasta cale, este carnea Lui. Umanitatea lui Hristos - umilinta Lui, coborarea Lui - a fost ca o perdea care a ascuns gloria divina omului pacatos. Doar credinta putea discerne. Dar la moartea Lui, perdeaua a fost sfasiata (*), pacatul a fost indepartat, si in Hristos inviat si glorificat la dreapta lui Dumnezeu, omul, prin credinta, poate contempla gloria lui Dumnezeu si, mai mult, sa fie acceptat in prezenta Sa. Iata calea. Epistola ne-a aratat ca Hristos a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte (cap. 9:12) ; acum cei rascumparati sunt indemnati de a-L urma si a intra pe calea pe care El Insusi le-a deschis-o. Este o cale noua care nu a existat niciodata mai inainte, deoarece intrarea in locurile sfinte era interzisa ; este o cale vie, deoarece Hristos, dupa ce a trecut prin moarte, este acum viu si, in puterea unei vieti nepieritoare, traieste in vecii vecilor in glorie. Moartea Lui a fost necesara pentru ispasirea pacatelor noastre ; viata Lui in inviere si in glorie nu este mai putin pentru a ne introduce acolo unde El este : "traind pururea" este spus (7:25).

     (*) In mod figurativ vedem acest fapt in Matei 27 : perdeaua templului este sfasiata de sus pana jos, de la cer la pamant, de la Dumnezeu la om. Lovitura a venit de sus si arata ca Dumnezeu nu a mai ramas ascuns : moartea lui Hristos a deschis accesul pacatosului la Dumnezeu.

     Sub lege, doar marele preot avea libertatea, o data pe an, sa intre in Locul prea sfant, cu sangele jertfelor. Acum toti cei sfintiti, credinciosii rascumparati prin sangele lui Isus, pot avea permanent acces acolo, cu o libertate deplina, pentru ca ei nu mai au constiinta de pacate. Si in plus, ei gasesc acolo pe marele preot pus peste casa lui Dumnezeu, pe Isus Insusi, care ne reprezinta in locul sfant. Totul este realizat ca sa ne simtim bine si fericiti in prezenta lui Dumnezeu.
     (v. 22-25). Acestea fiind spuse, noi avem indemnuri care se bazeaza pe aceste adevaruri. Primul este : "Sa ne apropiem cu inima sincera, in siguranta deplina a credintei, avand inimile curatite (lit. "stropite") de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata". Toate barierele care ne interziceau accesul la Dumnezeu au fost date la o parte, si suntem indemnati sa profitam de acest imens si pretios privilegiu pentru a ne apropia. Apoi este descrisa starea morala a celui care se apropie. Aceasta este o inima adevarata, sincera, fara viclenie, neavand nimic de ascuns fata de Dumnezeu inaintea caruia el se afla in virtutea lucrarii lui Hristos. Aceasta este starea celui care intelege si apreciaza perfectiunea si eficacitatea acestei lucrari, si care poate sa zica impreuna cu psalmistul : "Ferice de acela a carui faradelege este iertata, al carui pacat este acoperit ! Ferice de omul caruia Dumnezeu nu-i socoteste nelegiuirea si in duhul caruia nu este viclenie !" (Ps. 32:1,2). De o inima adevarata este legata siguranta deplina a credintei care isi insuseste, fara a exista loc de indoiala, declaratiile divine referitoare la valoarea perfecta a ispasirii implinite prin jertfa lui Hristos, si prin aceste doua lucruri - o inima adevarata inaintea lui Dumnezeu si siguranta deplina a credintei - Dumnezeu este glorificat si Hristos si lucrarea Lui este onorat. Restul versetului arata pe ce fundament se poate avea o inima adevarata si o siguranta deplina a credintei. Aceasta se datoreaza faptului ca inimile, prin stropirea cu sangele lui Hristos, aplicat odata pentru totdeauna, sunt curatite de o constiinta rea, de sentimentul vinovatiei care antreneaza pacatul, si ca trupul este spalat cu apa curata. Ce semnifica aceste cuvinte ? Se face in mod evident referire la preoti care, atunci cand erau sfintiti (consacrati, n.t.), pentru a putea sa se apropie de Dumnezeu, erau stropiti cu sange dupa ce au fost spalati cu apa (Ex. 29). Aaron, in ziua ispasirii, isi spala trupul inainte de a intra in Locul prea sfant. Acestea erau imagini. Apa curata care ne spala este Cuvantul care este aplicat sufletelor noastre prin puterea Duhului Sfant. Il vedem in diferite pasaje. In Ioan 13:10, 11, Domnul zice : "Cine s-a scaldat nu are nevoie sa i se spele decat picioarele, pentru ca este in totul curat ; si voi sunteti curati, dar nu toti. Pentru ca-l stia pe cel care avea sa-L vanda, de aceea a spus: Nu toti sunteti curati". Si aceste cuvinte ne sunt explicate in cap. 15:3 : "Deja voi sunteti curati, datorita Cuvantului pe care vi l-am spus". Astfel, dupa cum apa aplicata pe trupurile noastre le curateste, la fel Cuvantul aplicat sufletelor noastre le regenereaza si le curateste, si aceasta odata pentru totdeauna, fara ca sa mai fie nevoie de repetare. Pavel, in Tit 3:5, vorbeste de spalarea de regenerare (nastere, din nou, n.t.) ; Petru zice : "fiind nascuti (regenetati, nt.) nu dintr-o samanta care se strica, ci dintr-una care nu se strica, prin Cuvantul viu, care ramane pentru totdeauna, al lui Dumnezeu" (1 Pet. 1:23), si Iacov : "El ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (1:18) ; si Domnul ne-a spus ca trebuie "sa ne nastem din apa si din Duh" (Ioan 3:5).
     Este foarte important de observat ca cuvintele pe care apostolul le foloseste indica faptul ca nu mai exista o repetare a stropirii cu sange, si nici repetarea aplicarii Cuvantului pentru regenerare (nastere din nou, n.t.). Intr-adevar, nu se spune : "Trebuie sa avem inimile curatite de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata" ; ci "avand ...". Lucrarea este facuta odata pentru totdeauna : este un fapt care a avut loc ; o pozitie in care ne aflam. Si pentru ca suntem in aceasta stare, ne putem apropia cu o inima adevarata si cu o siguranta deplina a credintei, fara sa se ridice nicio intrebare cu privire la privilegiul pe care il avem de a intra in prezenta lui Dumnezeu cu o libertate deplina. Nu trebuie sa uitam ca, daca pozitia noastra de consacrare inaintea lui Dumnezeu este sigura o data pentru totdeauna, spalarea cu apa, actiunea Cuvantului aplicata sufletului, va continua in practica, actiune vazuta figurativ in spalarea picioareler in Ioan 13, si despre care se vorbeste referitor la Biserica, in Efes. 5 : "ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin spalarea cu apa, prin Cuvant".
     (v. 23). In acest verset avem cel de-al doilea indemn, cel care se refera la marturia noastra inaintea oamenilor. In cel dinainte am vazut privilegiul nostru de a intra in Locasul ceresc, in prezenta lui Dumnezeu. Speranta se raporteaza intotdeauna la ceva viitor, pe care nu-l avem inca, dar pe care il asteptam. Acesta este Hristos, este venirea Sa, cu toate binecuvantarile pe care ea le va aduce. "Se va arata a doua oara, fara pacat, pentru mantuirea celor care Il asteapta". Vedem ca acest lucru este prezentat in mod general, ca totdeauna in epistola, si priveste atat faza venirii lui Hristos pentru sfintii actuali - fericita speranta - cat si cea a eliberarii lui Israel. Noi marturisim ca-L asteptam pe Hristos - aceasta este adevarata atitudine crestina. Cati nu sunt care, din nefericire, au uitat, si au nevoie sa primeasca indemnul apostolului ! Si noi trebuie sa tinem marturisirea"neclintita". Inima naturala este dispusa sa se descurajeze daca asteptarea se prelungeste ; ea motiveaza si zice : "Stapanul meu intarzie sa vina", si atunci priveste spre lume, uitand scopul ceresc. De aceea, importanta indemnarii bazata pe de alta parte pe credinciosia Celui care a promis fericita si apropiata iesire din cursa (alergare, n.t) : "credincios este Cel care a promis".
     (v. 24, 25). Al treilea indemn se refera la comuniunea si la relatiile fratesti ale celor care au fost scosi afara din iudaism. Nu este suficient de a tine pentru sine increderea in credinciosia lui Dumnezeu ; de asemenea, trebuie sa ne gandim la altii si la binele lor spiritual, si astfel de a ne incuraja unul pe altul pentru a umbla in aceasta dragoste care este pecetea vietii divine in noi, si in fapte bune care Il glorifica pe Dumnezeu si dau marturie despre realitatea marturisirii noastre. Ori, aceasta marturie trebuie sa fie publica ; ea se manifesta in "strangerea laolalta" a celor care aveau o credinta comuna. Parasind , aceasta strangere, cum din nefericire ! multi aveau obiceiul s-o faca, evitand astfel sa-si afirme solidaritatea cu cei care se adunau in jurul lui Hristos, datorita dispretului si a suferintei cu care se confruntau, era un pericol si un semn rau despre credinta celor care actionau astfel, si care se multumeau cu inchinarea iudaica. Acest fapt motiveaza declaratia solemna si grozava din v. 26 la 31. Prin urmare, era necesar sa se indemne si sa ramana credinciosi si fermi in marturisirea publica a credintei, si aceasta "cu atat mai mult cu cat vedeti apropiindu-se ziua".
     Care este aceasta zi ? Evident, ziua de judecata, cand va veni Domnul (2 Tes. 1:10). Aceasta este prezentata intotdeauna cand vine vorba de a actiona asupra constiintei, de a indemna la veghere si la o umblare sfanta departe de lume si, in acelasi timp, pentru a incuraja pe crestin sa nu se teama de oameni (vezi 2 Tim. 4:7, 8 ; Mat. 24:42 ; 1 Tes. 3:13, etc). In plus, se apropia o zi de judecata, preludiul si imaginea judecatii de la sfarsit. Era ziua distrugerii Ierusalimului ( in anul 70 de catre Titus, n.t.) ale carei semne erau deja vizibile (vezi Luca 21:20-24). Cat era deci de necesar, ca in momentul disparitiei si a templului si a inchinarii de care evreii erau inca atasati, ca ei sa nu parasesca aceasta "strangere laolalta" care ramane in afara oricarei forme, care este intemeiata pe Hristos si lucrarea Lui ! Ori, parasirea marturisirii crestine ii lasa fara speranta. Este ceea ce vom vedea in versetele urmatoare.
     (v. 26-31). Aceste versete ne arata grozavele consecinte ale parasirii marturiei crestine. Este important sa le intelegem insemnatatea lor. Mai intai, despre ce adevar este vorba aici ? Evident crestinismul, dar, potrivit cu doctrina prezentata anterior, crestinismul din punct de vedere al valorii perfecte si suficiente a jertfei lui Hristos adusa odata pentru totdeauna pentru a inlatura pacatul, jertfa care nu se mai repeta. Daca, dupa ce a fost cunoscut acest adevar si a fost marturisit, recunoscand valoarea acestei jertfe, cineva abandona si alegea in mod voit pacatul, adica o umblare dupa vointa proprie, nu mai exista nicio jertfa la care se putea recurge. Singura jertfa eficace pentru indepartarea pacatelor, a fost respinsa. Acela se constituia in impotrivitor al lui Hristos si al harului, si pentru astfel de persoane nu mai ramanea nimic decat judecata care ii va atinge si-i va nimici cu siguranta (*).

     (*) Se pare ca Duhul Sfant are permanent in vedere judecata care urma sa cada peste iudeii care L-au lepadat pe Hristos si s-au impotrivit Duhului Sfant.

     Apostolul care, in toata epistola, a facut sa reiasa superioritatea crestinismului asupra iudaismului, arata, de asemenea, ca dispretul fata de primul va aduce o judecata mult mai grozava decat cea care a lovit pe dispretuitorii celui de-al doilea. A dispretui legea pe care Dumnezeu a dat-o prin Moise, insemna lepadarea ei, si cei care se faceau vinovati de crime care implica acest dispret, erau omorati fara mila. Nimic nu putea ispasi pacatul lor (vezi Lev. 24:10-16 ; Num. 15:32-36 ; Deut. 17:2-7). Ori, lepadarea crestinismului dupa ce a fost cunoscut si marturisit, era o crima infinit mai mare. Intr-adevar, cele doua mari privilegii crestine sunt jertfa unica si perfecta pe care Fiul lui Dumnezeu a oferit-o pe cruce dandu-Se pe Sine Insusi, si prezenta Duhului Sfant care marturiseste despre harul divin manifestat in aceasta jertfa. Abandonarea acestor privilegii dupa ce au fost cunoascute si marturisite, insemna a-L calca in picioare pe Cel care a fost recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu ; insemna a socoti ca necurat sangele legamantului prin care a marturisit ca a fost pus deoparte (despartit de iudaism, n.t.) ; in final insemna a insulta pe Duhul harului. Dumnezeu, harul Sau, Fiul Sau, jertfa Acestuia, si Duhul Sfant care marturiseste, totul era lepadat si dispretuit, si ce mai ramanea ca termen final pentru o astfel de cale, daca nu judecata dreapta din partea Aceluia care are razbunarea si care va da fiecaruia dupa faptele sale ? Judecata Domnului este un lucru sigur : El a spus-o ; si cat de infricosator este sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu pentru a primi plata cuvenita pentru cel mai mare pacat, al celui care inchide usa oricarei sperante, respingerea voita a harului Sau.
     (v. 32-39). Pentru ca ei sa evite o soarta atat de grozava, pentru a-i incuraja la rabdare si staruinta, scriitorul sfant aminteste evreilor cat de mult au suferit ei la inceputul drumului lor crestin, in "zilele de la inceput", dupa ce au "fost luminati" prin aceasta lumina cereasca a adevarului care a patruns in sufletele lor. O cauza pentru care s-a indurat multe ne este cu atat mai scumpa, si in plus, experienta harului lui Dumnezeu care i-a sustinut in aceste suferinte, este potrivita pentru a-i incuraja. Pe aceste sentimente se bazeaza in primul rand indemnul adresat acestor crestini. Indurand insulte si necazuri, asociindu-se cu cei care erau persecutati, mangaind pe cei care erau in inchisoare pentru credinta lor, primind cu bucurie rapirea bunurilor lor, pentru ca aveau in vedere bunuri mai bune si permanente, in cer, ei aratau prin aceasta realitatea marturisirii lor. Nu era deci momentul de a fi descurajati, acum cand scopul era aproape sa fie atins, si nu trebuia sa abandoneze increderea in Dumnezeu si in promisiuniile Sale pe care ei le-au probat si a caror rasplatire este gloria. Este adevarat ca rabdarea este necesara pentru a starui pana la sfarsit pe drumul voii lui Dumnezeu, drum pe care se intalnesc incercarile, dar la al carui capat este bucuria lucrurilor promise. Este pretios de a vedea cum Duhul Sfant plaseaza permanent inaintea sufletului, pentru a-l incuraja, rasplata sigura pe care Dumnezeu, care este credincios si care a promis, i-o va da la sfarsitul cursei. Odihna lui Dumnezeu, lucruri mai bune si permanente, mantuirea care va fi adusa atunci cand Hristos Se va arata, iata ce asteptam noi.
     (v. 37). Ori, momentul cand vom intra in posesia a ceea ce a fost promis este aproape : un nou si puternic motiv pentru a se incuraja, pentru a rabda si a starui. "Pentru ca inca putin, foarte putin si Cel care vine va veni si nu va intarzia". Implinirea a tot ceea ce cuprinde promisiunea glorioasa este legat de venirea lui Hristos. Ori, "El vine", este o expresie izbitoare si care ne arata, ca sa zicem asa, ca este pe drum ; ea Il caracterizeaza pe Hristos, la fel cum asteptarea permanenta si rabdarea il caracterizeaza pe cel fidel. Si in curand El Se va arata, nu va intarzia. Totul, in acest verset, ne anunta deci venirea foarte apropiata a lui Hristos : "inca putin, foarte putin" ; "El vine" ; nu va intarzia". De aceea crestinul trebuie sa traiasca, sa asculte si sa staruiasca. Nimic nu va influenta atat de mult umblarea sa in credinciosie ca acest gand : "El vine".
     (v. 38). Dar exista un principiu care este puterea acestei vieti de asteptare : acesta este credinta. Ea caracterizeaza viata celui drept, ea o hraneste, ea ii da putere sa staruiasca in mijlocul tuturor greutatilor. Acolo unde ea lipseste, viata slabeste ; incercarile provoaca teama ; existand pericolul de retragere, de a da inapoi, si daca cineva intra pe aceasta cale fatala, Dumnezeu nu-Si gaseste placere in el.
     (v. 39). "Dar noi", spune scriitorul sfant, plasandu-se in mijlocul credinciosilor, asociindu-se in mod fratesc cu ei, "nu suntem dintre aceia care dau inapoi spre pieire" - acesta este rezultatul fatal unde duce parasirea increderii in Dumnezeu pentru implinirea promisiunii - "ci ai credintei pentru pastrarea sufletului. Pastrarea sufletului, bucuria vietii eterne in glorie, acesta este finalul fericit pentru drumul credintei.
     Astfel, in timp ce v. 26-31 arata ca judecata este singurul rezultat unde duce parasirea voita a marturisirii de credinta, versetele urmatoare (32-39) incurajeaza pe cei care pastreaza credinta, aratandu-le ca sfarsitul drumului este Hristos venind in glorie sa implineasca promisiunile.
     Pasajul : "Si cel drept va trai prin credinta", preluat din profetul Habacuc 2:4, este citat de trei ori in epistolele lui Pavel : Rom. 1:17 ; Gal. 3:11, si aici. In epistola catre Romani accentul este pus pe cuvantul "drept" ; in Galateni, pe cuvantul "credinta", si aici pe cuvantul "a trai". In primul caz, citatul este in legatura cu dreptatea lui Dumnezeu descoperita in Evenghelie pe principiul credintei : "Si cel drept va trai prin credinta". In al doilea, credinta care indreptateste este pusa in contrast cu legea care condamna. Si in final, in al treilea, a trai prin credinta este in contrast cu a da inapoi si pieirea.

   

                                  Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                              - IX -

     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     9     CAPITOLUL 9

     (v. 1-5). Duhul Sfant, in aceasta parte din epistola (9 ; 10:1-18), ne prezinta - continuand marele subiect al preotiei - jertfa unica si perfecta a noului legamant si valoarea ei, in contrast cu vechile daruri. Dar pentru a scoate in evidenta excelentele privilegii legate de noua ordine de lucruri, scriitorul sfant aminteste ceea ce a avut loc sub cel vechi, si pentru aceasta incepe prin a relata ceea ce se gasea in cortul pe care el il numeste Sfantul Locas pamantesc sau "lumesc", adica "din aceasta lume", spre deosebire de "cortul care nu este din aceasta creatie" (*) (v. 11).

     (*) In intreaga epistola este vorba despre cortul din pustie si nu de templul din tara, care este o imagine a odihnei.

     Cel dintai legamant era in legatura cu acest Locas (pamantesc, n.t.) si el avea porunci date de Dumnezeu pentru slujba divina, dar care, la fel ca si vechiul legamant, ar trebui sa dispara acum. Insasi structura acestui Locas arata faptul ca inchinatorul era tinut la distanta, Dumnezeu ramanand ascuns in spatele perdelei.
     Intr-adevar, el era alcatuit din doua parti distincte, desi forma un intreg. Era mai intai prima parte, care este numita aici cel dintai cort, sau Locul Sfant (sau, "Sfanta", n.t.) unde se aflau sfesnicul de aur si masa pe care erau asezate painile pentru punerea inainte. A doua parte - un alt cort - numita Sfanta sfintelor si care era despartita de prima parte printr-o perdea care este numita aici perdeaua a doua, deoarece era deja una la intrarea Locului sfant. In Sfanta sfintelor se gasea o tamaietoare ( un altar) de aur (vezi Lev. 16:12, 13 ; Num. 16:46), cu care marele preot aducea tamaia placut mirositoare in singura zi din an atunci cand intra in prezenta Domnului ; apoi chivotul legamantului, tronul lui Iehova, in care era ulciorul de aur cu mana, amintind de grija lui Dumnezeu fata de poporul Sau in pustie (Ex. 16:32-34), toiagul lui Aaron care infrunzise, pecetea preotiei sale (Num. 17:10), si in final tablele legii sau marturia, numite aici tablele legamantului, pentru ca vechiul legamant a fost incheiat pe principiul ascultarii omului (Ex. 34:27, 28 ; 25:21 ; 40:20). In sfarsit pe chivot erau heruvimii gloriei acoperind cu umbra lor scaunul indurarii (fr. "propitiatorul", locul de care se apropia marele preot in ziua ispasirii pentru a face "propitierea", n.t.) Scriitorul sfant adauga ca nu este timpul acum de vorbit in detalii despre aceste lucruri care toate au semnificatia lor simbolica, asa cum stim. Vedem, intr-adevar, ca el omite sa mentioneze altarul pe care se aducea tamaia placut mirositoare, dar el vorbeste de tamaietoarea (cadelnita) care trebuia sa fie umpluta cu focul luat de pe acest altar atunci cand, in marea zi a ispasirii, marele preot aducea tamaia nu pe altar,  ci in Sfanta sfintelor, pe focul care era in tamaietoare. Trebuie remarcat ca ceea ce este spus despre jertfe in cap. 9 si 10, se refera la cele care se aduceau in acea zi.
     (v. 6-10). Dupa ce a aratat dispunerea cortului in cele doua parti, si a indicat pe scurt ceea ce contin ele, autorul ne aminteste doua fapte din care el trage concluziile. In primul rand, preotii (printre care si marele preot de asemenea) intrau intotdeauna in prima parte a cortului pentru a implini slujba acolo, ca sa aduca in fiecare zi tamaie pe altar, sa aiba grija de lampile de la sfesnicul de aur, pentru ca el sa lumineze permanent, si de a aseza in fiecare sabat painile pentru punerea inainte pe masa (Ex. 30:7, 8 ; comp. Luca 1:9 ; 1 Cr. 6:49 ; Ex. 27:21 ; Lev. 24:1-9). In al doilea rand, doar marele preot, o data pe an, la marea zi a ispasirii (Lev. 16:3-19), intra in Locul prea sfant, purtand sangele jertfelor aduse pentru el insusi (Lev. 16:11) si pentru greselile sau pacatele din nestiinta ale poporului (Lev. 16:15, 16). Duhul Sfant care era in Moise ne invata ce semnifica aceste fapte. Mai intai, accesul in prezenta lui Dumnezeu, sub vechiul legamant, era inchis. Omul pacatos nu putea intra in adevaratul Locas prea sfant, locuinta lui Dumnezeu, cerul, infatisat in mod figurativ prin a doua parte a cortului. Calea pentru a intra acolo nu fusese inca aratata. Si in al doilea rand, vedem ca toate poruncile carnii ale inchinarii mozaice, daruri, jertfe, spalari, nu au putut sa desavarseasca constiinta, curatita de pacat, lucru indispensabil pentru cel care voia sa se apropie de Dumnezeu pentru a I Se inchina.
     Expresia "locurile sfinte", de la v. 8, indica unirea celor doua parti ale cortului intr-una singura. Aceasta este imagine cortului ceresc unde noi vom intra ; acolo nu mai este perdea. Intr-adevar, atunci cand Domnul Si-a dat viata Sa pe cruce, perdeaua templului a fost sfasiata "de sus pana jos" (Mt. 27:51). La cap. 10:19, din epistola noastra, citim : "Avand deci, fratilor, indrazneala sa intram in locurile sfinte". Acesta este deci pentru noi cortul ceresc.
     Marele preot intra, in ziua ispasirii, in Locul prea afint, cu sangele jertfelor, mai intai pentru el insusi, apoi pentru greselile poporului. Aceste greseli sau pacate din nestiinta sunt pacate infaptuite din greseala, asa cum este vorba in Lev. 4:5 si Num. 15:22-29. Dar cu privire la pacatele infaptuite in mod voit, din mandrie ( sau, ingamfare ; cu mana ridicata, n.t.), nu exista jertfa pentru a putea fi ispasite : vinovatul era ucis fara mila (Num. 15:30-36). Ultimile versete sunt un exemplu de pacate din mandrie (vezi de asemenea Deut. 17:12). Este ceea ce se aminteste mai departe in epistola : "Cine a dispretuit legea lui Moise moare fara mila, pe marturia a doi sau trei martori" (cap. 10:28).
     Cortul era o imagine pentru "timpul de acum", actual, de pe pamant ; randuielile care erau legate de el nu au tinut decat pana la "un timp de indreptare", economia (dispensatia, n.t.) cea noua. A se alipi de mozaism, insemna sa prefere umbra in locul realitatii, ceea ce nu putea sa satisfaca nevoile constiintei, de a o face perfecta. Astfel ca scriitorul sfant trece la subiectul pe care il are in vedere, adica valoarea si intinderea jertfei lui Hristos, in contrast perfect cu jertfele aduse sub vechiul legamant.
     (v. 11, 12). Hristos a venit ! Acesta este marele si gloriosul fapt pus de la inceput, si a carei insemnatate o putem intelege amintind ceea ce a fost spus cu privire la vrednicia Persoanei Sale. Doua lucruri il caracterizeaza : 1. Hristos este "Mare Preot al bunurilor viitoare". Aceste bunuri fiind viitoare nu sunt deci binecuvantarile care, ca crestini, ne bucuram acum in Hristos, binecuvantari prezente si in totalitate ceresti, asa cum este, de asemenea, relatia noastra cu Hristos (Efes. 1:3). Aceste bunuri viitoare sunt cele care apartin noului legamant incheiat cu Israel, acestea sunt toate binecuvantarile promise pe care Mesia le va aduce cand va domni in timpul mileniului. 2. El a venit, "prin cortul mai mare si mai desavarsit, nefacut de mana (adica nu din aceasta creatie)" ; adica Hristos a venit, nu in legatura cu cortul pamantesc pe care mana omului l-a ridicat, ci in legatura cu un cort mai mare si mai desavarsit, care nu este din creatia aceasta, in legatura cu cortul ceresc. Acesta este intotdeauna contrastul dintre randuielile pamantesti si cele ceresti - mai bune.
     Acestea fiind spuse, vedem ca : 1. Hristos a venit, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu propriul Sau sange - un nou contrast. El a obtinut, prin valoarea infinita si totdeauna eficace a acestui sange, o rascumparare eterna. Lucrarea este perfecta, implinita in intregime, si pacatul indepartat pentru totdeauna. Noi avem o rascumparare pentru eternitate. 2. Aceasta rascumparare fiind obtinuta, Hristos "a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte (Sfanta sfintelor)". El sta acolo in prezenta lui Dumnezeu, ca garant pentru noi a perfectiunii si permanentei lucrari implinite.
     Sa observam in treacat locul pe care il ocupa sangele in acest capitol ; acesta este pentru a stabili contrastul complet dintre sangele jertfelor si valoare infinita si eficacitatea intreaga si eterna a sangelui lui Hristos, asa cum vom vedea in restul capitolului. Scriptura ne invata ca sangele este viata ; de aici, interdictia categorica de a nu manca sange (Gen. 9:4-6 ; Lev. 3:17 ; 7:26 ; 17:10-14 ; Deut. 12:16 ; Fapte 15:28, 29). Sangele varsat inseamna moarte, adica luarea vietii. Dar in cazul minunatului nostru Mantuitor, este viata data : El Insusi Si-a dat viata la moarte (Ioan 10:11, 15, 17, 18 ; Is. 53:12).
     (v. 13, 14). Iata acum consecintele acestei rascumparari eterne. Pentru a le scoate mai bine in evidenta, autorul aminteste ce avea loc sub lege. Intinarile contactate atunci erau exterioare si afectau curatia carnii (a trupului, n.t.) - acestea erau lepra, atingerea de un mort, etc. Cel care era intinat astfel era scos in afara comuniunii poporului, pana cand se aducea sange de vitei si de tapi, sau era stropit cu apa de curatire pregatita cu cenusa vitelei rosii care a fost injunghiata (vezi Lev. 4:5, 14, 16 ; Num. 19). Dar prin sangele lui Hristos este lucrata o curatire cu mult mai mare si importanta - o curatire morala, cea a constiintei.
     Sa observam de ce este curatita constiinta : de fapte moarte, nu doar de pacate pozitive, ci de tot ceea ce produce natura pacatoasa a omului mort in greselile si in pacatele sale. Aceste fapte sunt moarte deoarece sunt roadele unei inimi corupte si nu pot avea nicio valoare inaintea lui Dumnezeu, cu exceptia cazului cand este condamnat copacul care le produce. Prin lucrarea lui Hristos, prin sangele care a fost varsat, datorita acestei rascumparari eterne, constiinta este curatita, faptele moarte sunt sterse, tot ceea ce era omul in natura lui pacatoasa si care il intina este pus deoparte. Astfel, curatiti in constiinta noastra, suntem facuti potriviti pentru a-I sluji Dumnezeului celui viu. Aceasta expresie "Dumnezeul cel viu" ofera un contrast absolut cu aceste fapte moarte, cu starea morala a omului neregenerat care le produce si care se afla astfel in incapacitatea absoluta de a-I sluji Dumnezeului cel viu. Sa observam ca expresia "a sluji" exprima nu a face voia lui Dumnezeu, a asculta, ci slujirea preoteasca, in prezenta Sa. Este acelasi cuvant, tradus la v. 9 prin "cel care slujeste (sau, cel care se inchina)". Ce privilegiu de a putea, cu o constiinta curatita, sa stam inaintea lui Dumnezeu pentru a-I sluji !
     Dar sa ne mai oprim inca putin asupra mijlocului prin care ne bucuram de o astfel de favoare. Acesta este sangele lui Hristos, dar aici sunt adaugate mai multe lucruri care sporesc virtutea si eficacitatea acestei jertfe. Jertfele (v. 13) erau aduse, fara constienta a ceea ce se facea. Hristos S-a oferit El Insusi lui Dumnezeu. El S-a oferit in deplina constienta a ceea ce face ; oferirea Lui Insusi era de buna voie ; aceasta era datorita devotamentului si ascultarii fata de Dumnezeu ; astfel, jertfa lui Hristos era un act moral implinit pentru gloria lui Dumnezeu. "Fara pata" este adugat ; in exterior, jertfele trebuiau sa fie fara cusur. Dar Hristos era din punct de vedere moral curat, fara pata, vrednic de Dumnezeu caruia i S-a oferit pe Sine Insusi. Este vorba aici de Hristos ca Om ; ca atare, El nu a cunoscut pacatul ; fiind fara pacat in nasterea Sa, conceput prin Duhul Sfant, condus in toata viata Sa prin Duhul Sfant, El nu a permis pacatului sa intre in El ; in totul a fost fara pacat. Toate motivele Sale, inclinatiile Sale, erau perfect curate, neavand in vedere decat pe Dumnezeu. Jertfa de buna voie, a fost, de asemenea, fara pata si perfecta, de o perfectiune care o facea placuta lui Dumnezeu. Era adevarata jertfa de aredere-de-tot. O alta trasatura este adaugata la ceea ce face mai buna (excelenta, n.t.) jertfa lui Hristos. El S-a oferit prin Duhul etern. El este animat si condus in intregime in acest act de puterea Duhului lui Dumnezeu, care a locuit in El ca Om. Duhul nu este numit aici Duhul Sfant, ci Duhul etern, la fel cum rascumpararea implinita prin jertfa lui Hristos este eterna. Deci, puterea prin care Hristos S-a oferit este caracterizata prin acelasi cuvant. Duhul prin care Hristos a oferit jertfa Sa ii confera o eficacitate si o valoare eterna (*). Cat de mare si minunata este lucrarea lui Hristos de la cruce !

     (*) "Trebuie sa remarcam cu ce grija epistola catre Evrei leaga de toate lucrurile epitetul "etern". Ea nu mai aseza credinciosul pe un teren de relatie cu Dumnezeu in timp si pe pamant, ci acesta este un teren al relatiei eterne. La fel este cu rascumpararea si mostenirea. In legatura cu acestea, lucrarea de pe pamant este implinita odata pentru toate. Nu este fara importanta de a remarca aceasta cu privire la natura lucrarii. De aici si aplicarea acestui epitet, chiar la Duhul Sfant" (Sinopsis 5 - Studii asupra Cuvantului, J.N.D.).

     (v. 15). Datorita acestui fapt, in virtutea sangelui care a fost varsat, a mortii pe care a suferit-o, Hristos a devenit Mijlocitorul unui legamant nou. Acest legamant nou este deci intemeiat pe sangele Sau. El priveste pe Israel in viitor si de aceea apostolul evita sa faca o aplicatie directa la noul legamant ; dar totul este pregatit ca el sa-si faca efectul : exista un Mijlocitor, si moartea a intervenit "pentru rascumparare din incalcarile de sub intaiul legamant". Jertfele oferite sub intaiul legamant nu puteau sa faca ispasire pentru faradelegile comise, ci Mijlocitorul a platit rascumpararea prin moartea Sa, ca plata a pacatului ; ele sunt sterse in virtutea acestei morti, astfel ca "cei care sunt chemati", chemati acum (vezi cap. 3:1), sunt beneficiarii acestei rascumparari, si primesc mostenirea eterna care a fost promisa. Aceasta mostenire cuprinde toate binecuvantarile promise si care sunt in legatura cu noul legamant, si el este etern, sau perpetuu, pentru ca lucrarea care a indepartat pacatul dinaintea ochilor lui Dumnezeu este implinita in mod desavarsit, natura si caracterul lui Dumnezeu fiind glorificate prin ea, si ca ea are o valoare eterna.
     (v. 16, 17). Cuvantul tradus prin legamant, este redat aici prin testament. El vrea sa spuna o "dispozitie". Legamantul este o dispozitie pe care Domnezeu o face in legatura cu omul care intra in relatie cu El ; un testament este o dispozitie in favoarea cuiva. In aceste doua versete, care alcatuiesc o paranteza introdusa de ideea de mostenire, se vede foarte de clar ca sensul este de cel de testament. Acest gand aditional este introdus pentru a arata necesitatea mortii lui Hristos - considerat ca testator (cel care a facut un testament, n.t.)) - astfel incat sa ne putem bucura de ceea ce testamentul (promisiunile) confera - adica binecuvantarile mostenirii eterne.
     (v. 18-22). Revenind la gandul de legamant, autorul sfant arata ca intaiul legamant nu a fost consacrat (sau, sfintit) fara sange, fara interventia mortii. Intr-adevar, dupa cum citim in Exod 24:7, 8, sangele jertfelor pecetluia autoritatea legii asupra poporului care o acceptase, spunand : "Tot ce a zis Domnul vom face". Aceasta era pedeapsa cu moartea legata de obligatia de a tine legea. In al doilea rand, vedem din multe pasaje, si in special in Lev. 16:15-19, ca insusi cortul si ustensilele sale, intinate de necuratiile si faradelegile fiilor lui Israel, erau curatite prin sange (*), si autorul ajunge astfel, la acest mare si capital adevar proclamat in toata lege : "fara varsare de sange (fara moarte), nu este iertare". Legamantul este deci intemeiat pe sange ; intinaciunile erau curatite prin acelasi mijloc, si iertarea pacatelor (indepartarea vinovatiei) obtinuta, de asemenea, prin varsare de sange.

     (*) "Aproape toate sunt curatite cu sange, potrivit legii", este spus. Existau cazuri cand apa era folosita ca mijloc de curatire fie pentru persoane, fie pentru lucruri. Vedeti Levitic 15 si Numeri 19. "Apa este o imagine de curatire morala si practica. Aceasta curatire se face prin aplicarea la inima si la constiinta a Cuvantului care judeca raul si descopera binele".

     (v. 23). Imaginile lucrurilor care sunt in ceruri - cortul si ceea ce apartinea de el - erau deci curatite cu sangele jertfelor, dar lucrurile ceresti insesi, pentru a fi curatite, cereau jertfe mai bune - cea a lui Hristos. Aceste lucruri ceresti sunt Locasul de sus, "adevaratul cort" unde Hristos a intrat si in care El este slujitor (cap. 8:1, 2). Ele au nevoie sa fie curatite, fiindca au fost intinate prin prezenta lui Satan si a ingerilor sai. In marea zi a ispasirii (Lev. 16), marele preot, dupa cum am vazut mai sus, curatea cu sange Locasul pamantesc intinat prin pacatele fiilor lui Israel. La fel si Hristos, prin sangele Sau, in virtutea jertfei Sale, a facut tot ceea ce trebuia pentru curatirea Locasului ceresc. Lucrarea pe care se bazeaza aceasta curatire este implinita in mod desavarsit si pentru noi, ne bucuram deja pe deplin, pacatele noastre fiind sterse, si astfel, noi insine impacati cu Dumnezeu, suntem acceptati in prezenta Sa, dar mai ramane o parte viitoare a acestei curatiri, atunci cand Satan si ingerii sai vor fi aruncati din cer (Apoc. 12:9). Aceasta va avea loc, de asemenea, in virtutea jertfei lui Hristos, "a sangelui de la cruce", cand va impaca "toate lucrurile" cu Dumnezeu, "fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri" (Col. 1:20), cand Satan va fi aruncat in Adanc si legat (Apoc. 20:1-3) ; dar noi, noi suntem deja acum inpacati "in trupul carnii Lui, prin moarte" (Col. 1:21, 22). Vedem deci aici, la fel ca in epistola catre Evrei, lucrarea lui Hristos de la cruce, sangele Sau varsat, si aplicatia actuala a lucrarii Sale fata de credinciosi, apoi aplicatia ei viitoare - curatirea celor ceresti si impacarea tuturor lucrurilor.
     (v. 24). Iata deci marele fapt care urmeaza jertfei lui Hristos. El a intrat, nu in Locasul pamantesc facut de mana, ci in Locasul ceresc, cerul, fata de care cel dintai nu era decat imaginea. El este acolo potrivit cu excelenta Persoanei Sale si in virtutea perfectiunii lucrarii Sale implinite, in prezenta lui Dumnezeu Insusi, si ca sa Se arate acum pentru noi. Asa cum marele preot care intra o data pe an in locul prea sfant si il reprezenta acolo pe Israel, asa si Hristos S-a aratat acum pentru noi inaintea fetei lui Dumnezeu si a ramas acolo, pozitia noastra deci nu se schimba. Ce har de a fi asa, fara perdea, in prezenta lui Dumnezeu ! Ce perfectiune in Persoana si lucrarea Aceluia care S-a aratat acolo pentru noi ! Ce siguranta pentru suflet sa fie reprezentat astfel !
     (v. 25, 26). In Israel, marele preot trebuia sa intre in fiecare an in Locul prea sfant cu sangele noilor jertfe, un alt sange decat al sau, pentru a curati poporul si cortul. Lucrarea nu era niciodata perfecta si nu indeparta pacatul pentru totdeauna : trebuia repetata permanent. Nu asa este cu Hristos. El a intrat o singura data in Locasul ceresc si a ramas acolo. Caci a intrat cu propriul Sau sange, si dupa cum jertfa Sa este perfecta in ea insasi si in efectele sale, nu mai trebuie sa fie repetata. Pentru a fi repetata, ar trebui ca Hristos sa sufere de mai multe ori de la intemeierea lumii, de la introducerea pacatului, dar nu mai este nevoie, caci "acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa (jertfa Lui Insusi)".Adevar de toata importanta si infinit de pretios.
     Este spus, "La sfarsitul veacurilor". "Veacurile", este timpul rabdarii lui Dumnezeu fata de om inaintea lucrarii lui Hristos, timpul in care omul a fost pus la proba in diferite moduri ; este timpul in care se deruleaza istoria omului plasat sub propria responsabilitate, in diversele dispensatii prin care Dumnezeu l-a trecut : inainte de lege, sub lege, cu preotia sa se apropie de Dumnezeu, cu promisiunile, apoi cu prezenta Fiului Sau preaiubit venit in har si in puterea eliberatoare. Aceste veacuri au aratat clar ceea ce este omul in natura si in vointa lui. El nu s-a supus lui Dumnezeu si nu a profitat de niciun mijloc de a se apropia de Dumnezeu ; el s-a manifesta in mod clar ca fiind rau, iremediabil de rau, pacatos si vrajmas al lui Dumnezeu, astfel incat la sfarsitul lucrarii Sale de dragoste pe pamant, Isus a rostit aceste cuvinte dureroase, care rezuma in final ceea ce este in inima omului : "M-au si vazut si M-au urat, si pe Mine si pe Tatal Meu" (Ioan 15:24). Aceasta inseamna "sfarsitul veacurilor", sfarsitul istoriei omului pus la proba. El pune capac pacatului sau respingand si rastignind pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Dar atunci si Dumnezeu intervine dupa gandurile Sale eterne de har. Omul si-a aratat intrega sa incapacitate de a raspunde la ceea ce cere Dumnezeu de la el, si in acelasi timp vrajmasia profunda impotriva lui Dumnezeu, atunci Hristosul lepadat Se arata ca implinind lucrarea lui Dumnezeu - indepartarea pacatului, si aceasta chiar prin lepadarea insasi, prin aceasta moarte pe care a suferit-o de buna voie din partea oamenilor. Aceasta lucrare este implinita perfect. Pacatul care l-a dezonorat pe Dumnezeu si care l-a despartit pe om de El, este desfiintat prin jertfa lui Hristos. El este desfiintat dinaintea ochilor lui Dumnezeu, si el este odata pentru toate, caci Hristos S-a aratat o singura data, si aceasta singura data a fost suficienta, pentru ca pacatul odata indepartat, marele si finalul rezultat a fost atins pentru gloria lui Dumnezeu si binecuvantarea omului. Sfarsitul veacurilor a sosit astfel in chip moral. Este adevarat ca toate rezultatele lucrarii lui Hristos  nu sunt inca aratate, dar baza este pusa. Pacatul va fi indepartat din lume (Ioan 1:29) ; lucrarile diavolului vor fi nimicite (1 Ioan 3:8) ; va fi un cer nou si un pamant nou unde dreptatea va locui, o creatie cu totul noua (Apoc. 21:1 ; 2 Pet. 3:13), unde pacatul si consecintele sale nu vor mai fi si unde nu vor mai putea intra vreodata, si toate acestea sunt rezultatul lucrarii lui Hristos ; jertfa Sa, jetfirea Lui Insusi pe cruce, este temelia pe care se bazeaza aceasta manifestare a puterii, a dragostei si a gloriei lui Dumnezeu in toata eternitatea. Dar deja acest rezultat, si anume indepartarea pacatului, este realizat pentru credincios in constiinta, la fel cum el apartine deja in chip moral de creatia noua (2 Cor. 5:17).
     (v. 27, 28). Sfarsitul versetului precedent prezinta lucrarea lui Hristos - jertfa Lui - si intinderea ei generala, rezultatul complet si final va fi inca in viitor. Avem in v. 27 si 28 acest rezultat deja actual pentru credincios, bineinteles nu asa cum va fi in glorie, dar deja complet in ceea ce priveste constiinta, astfel ca pentru el pacatul este desfiintat, si intre el si Dumnezeu nu mai este nicio perdea. Numai ca aici, Hristos este prezentat in caracterul de substitut : a purtat pacatele. In marea zi a ispasirii erau pusi deoparte doi tapi - unul pentru Domnul, oferit jertfa pentru pacatele poporului si al carui sange era dus in Locul prea sfant, pentru a face ispasire (*) pentru locul sfant si de a curati necuratiile poporului Israel. Ca imagine, aceasta corespunde desfiintarii pacatului dinaintea lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Al doilea tap nu era injunghiat, dar totusi se identifica cu primul tap care a murit, caci el trebuia sa dispara intr-un pamant nelocuit, imagine a mortii. Pe capul acestui tap erau marturisite de catre Aaron, marele preot ca reprezentant al poporului, nelegiuirile si nedreptatile fiilor lui Israel ; ele erau puse asupra lui, apoi era alungat in pustiu, si acolo el ducea toate aceste pacate care dispareau astfel dinaintea lui Dumnezeu si a poporului (Lev. 16). Ca tip, acest al doilea tap ni-L prezinta pe Hristos, "oferindu-Se pe Sine Insusi pentru a purta pacatele multora", adica Hristos, substitutul nostru pentru noi credinciosii : "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (1 Pet. 2:24).

      (*)  In Biblia franceza este "propitiere" (propitiation), adica apropiere, a aduce aproape. Este actul infaptuit de marele preot cand se prezenta cu sange (o data pe an) inaintea lui Dumnezeu in Locul prea sfant ce simboliza sangele Domnului Isus varsat inaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice" pe Dumnezu ca sa-Si indrepte (in har) fata spre oameni. Daca Dumnezeu accepta sangele, atunci marele preot iesea afara la popor si urma al doilea act, si anume "substituirea", prin punerea mainilor pe capul tapului pentru Azazel, lucru ce simbolizeaza pocainta si marturiserea pacatelor, Levitic 16. Deci, ispasirea cuprinde doua aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propitiere", si 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luand pacatele noastre, (ale celor care si-au pus "mainile pe capul animalului", marturisindu-si pacatele si crezand ca El a murit pentru ei) si fiind alungat intr-un loc pustiu si fara apa, adica in moarte. In 1 Ioan 2:2 ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire". Propitierea este pentru toti oamenii, dar iertarea pacatelor si mantuirea le au doar cei care se identifica cu Domnul Isus in moartea Lui, adica "substiuire", Aceasta inseamna de fapt ispasire, "propitiere" si "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)

         Doua realitati teribile il asteapta pe om datorita pacatului, moartea "si dupa aceea judecata". Aceasta este soarta omului ca fiu al lui Adam : lui ii este rezervat sa moara o singura data, dar cu aceasta moarte, care este plata pacatului (Rom. 6:23), nu sfarseste totul pentru el ; ramane ceea ce este cel mai teribil, adica judecata. Moartea nu face decat sa-l duca inaintea lui Dumnezeu care il judeca, si de aceea moartea este numita imparatul spaimelor (Iov. 18:14). Dar pentru credincios, soarta sa este schimbata cu totul ; el nu mai depinde de Adam, ci de Hristos. Si in Hristos, el a gasit doua certitudini binecuvantate : in primul rand, Hristos S-a oferit o singura data pentru pacatele sale, si, prin urmare, ele au fost indepartate in intregime ; si in al doilea rand, Hristos va aparea curand si va aduce o eliberare desavarsita pentru cei care Il asteapta. Deci, el nu trebuie sa se teama de judecata, si astfel pentru el moartea, daca trebuie s-o sufere (sa treca prin ea, n.t.), nu are niciun fel de spaima.
     Remarcam expresia "multora". Aceasta este in contrast cu "toti". Lucrarea lui Hristos este suficienta pentru toti ; El S-a dat ca pret de rascumparare pentru toti ; El este propitiere (vezi nota de mai sus, n.t.) pentru lumea intreaga (1 Tim. 2:6 ; 1 Ioan 2:2), dar El nu a purtat pacatele tuturor ; daca ar fi asa toti ar fi mantuiti. Numai cei care cred sunt beneficiarii lucrarii Sale. "Dreptatea lui Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos" este fata de toti, dar numai "peste cei care cred". (Rom. 3:22). Pentru acestia, observam de asemenea, nu mai este vorba de moarte. Ei Il asteapta pe Hristos, si El Se va arata - aceasta este a doua venire - si cat de diferita va fi aceasta fata de prima ! In aceasta El a aparut in smerenie, dar atunci va aparea in glorie. In prima sa venire, fiind absolut fara pacat in Persoana Lui, noi o stim (Ev. 4:15), El a avut totusi de-a face cu pacatul. Intr-adevar, El care nu a cunoscut pacat a fost facut pacat pentru noi (2 Cor. 5:21) ; El a fost jertfa pentru pacat (Rom. 8:3) ; El a purtat pacatele "multora" ; a fost incarcat cu ele pe cruce. Dar acolo, El a sters pacatul, prin jertfa Sa ; El a facut acolo curatirea pacatelor ; le-a ispasit si le-a indepartat in totalitate pentru credinciosi : aceasta lucrare este implinita in mod desavarsit ; problema este rezolvata, si atunci cand Se va arata a doua oara, aceasta va fi "fara pacat", in afara de orice chestiune a pacatului, nemaiavand nimic de-a face cu pacatul, in legatura cu cei credinciosi, cu cei care-L asteapta, deoarece pacatele lor au fost indepartate in intregime. El Se va arata lor, nu pentru judecata, ci pentru mantuire, adica de a-i elibera de toate consecintele pacatului. Observam ca aceasta expresie "mantuire" care se aplica in mod absolut crestinului, cuprinde, de asemenea, si ramasita credincioasa care, in vremea viitoare Il va astepta pe Hristos si Il va vedea aratandu-Se pentru eliberarea ei. Nu este vorba aici de rapirea sfintilor, dupa cum o vedem mentionata in 1 Tes. 4, ci de aratarea lui Hristos pentru eliberarea celor care Il asteapta - crestinii din timpul prezent, si ramasita iudaica de mai tarziu. Nu este vorba nici de aratarea Sa publica inaintea lumii, atunci cand orice ochi Il va vedea (Apoc. 1:7), caci atunci va avea loc judecata. Aici, este "mantuirea celor care Il asteapta".
     Ce istorie minunata a harului ca cea care ne conduce din starea noastra de ruina, prin jertfa lui Hristos care a indepartat pacatul, pana la eliberarea finala a sfintilor, dandu-ne deja de acum un loc asigurat in prezenta lui Dumnezeu unde Hristos S-a aratat pentru noi !
     La sfarsitul veacurilor, Hristos S-a aratat o singura data pentru desfiintarea pacatului si de a purta pacatele ; El Se va arata a doua oara fara pacat, pentru eliberarea deplina a celor care Il asteapta ; aceasta este speranta noastra. Noi ne gasim intre aceste doua veniri, curatiti in mod perfect, fara constienta de pacate (avand constiinta curatita, n.t.), inaintea lui Dumnezeu, in prezenta Caruia Hristos S-a aratat acum pentru noi. Ce pozitie binecuvantata, ce asteptare fericita !
     Aceasta declaratie "Se va arata pentru mantuire", incheie si pune intr-o lumina deosebita o serie de pasaje din epistola unde se gaseste cuvantul "mantuire". In cap. 1:14 gasim expresia "celor care vor mosteni mantuirea" ; "o mantuire atat de mare" (2:3) ; "Capetenia mantuirii lor" este desavarsit prin suferinte (2:10) ; "mantuire eterna" (5:9) ; "lucruri mai bune care tin de mantuire" (6:9) ; aceasta mantuire - lucrata de Hristos - este intreaga, continua pana la sfarsitul alergarii crestine (7:25) ; si acest sfarsit al alergarii este atunci cand El "Se va arata pentru mantuirea celor care Il asteapta".
  

                             

                                     Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                             - VIII -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     8     CAPITOLUL 8

     (v. 1, 2). Aceste doua versete sunt rezumatul a tot ceea ce autorul epistolei a spus cu privire la minunatul subiect al preotiei lui Hristos in cer. Acest subiect, introdus in cap. 2, se continua pana la capitolul nostru, prin celelalte capitole, cu intreruperi unde sunt tratate lucruri auxiliare, cum ar fi odihna, la cap. 4, marturia, la cap. 6, etc. Dar daca luam ultimele doua versete din cap. 2, primele din cap. 3, versetele 14 la 16 din cap. 4, versetele 1 la 11 din cap. 5, ultimul din cap. 6 si tot cap. 7, vom vedea ce vrea sa zica aceste cuvinte : "punctul cel mai insemnat al celor spuse". Acest punct insemnat, acest rezumat este faptul glorios al preotiei absolute a lui Hristos in locurile sfinte, cerul, unde El este asezat la dreapta tronului maretiei, adica in pozitia de maretie suprema. Aceste locuri sfinte, acest adevarat cort pe care Domnul l-a ridicat, si nu omul, sunt in contrast cu cortul pamantesc ridicat in pustie, si unde slujeau preotii dupa lege. In adevaratul cort ceresc, slujeste in favoarea noastra, prin mijlocirea Sa, Acela care, dupa ce S-a oferit pe Sine Insusi ca jertfa, a intrat acolo si a fost salutat ca mare preot pentru eternitate.

     Acest mare fapt a introdus o economie noua care a pus capat celei vechi, nu doar in legatura cu poruncile levitice, dar, de asemenea, si a legamantului care era legat de ea si care este pusa deoparte pentru a face loc uneia noi si a unui legamant mai bun. Acesta este subiectul capitolului de care ne ocupam.

     (v. 3). Slujba de mare preot era de a oferi lui Dumnezeu din partea poporului daruri si jertfe. "Acesta", Isus, a trebuit deci sa aiba ceva de oferit. El S-a oferit pe Sine Insusi pe cruce, si aceasta jertfa fiind implinita, El aduce inaintea lui Dumnezeu, in cer, mijlocirea Sa pentru noi (comp. 7:27 si 25).

     (v. 4). Dar autorul insista asupra faptului ca Acesta nu mai este pe pamant. Acolo (la cortul pamantesc, n.t.) erau preoti care oferea daruri dupa lege pentru un popor pamantesc. Duhul Sfant doreste intotdeauna sa-i desprinda pe evrei de pamant si sa-i introduca in locurile mai bune din cer.

     (v. 5). Este ceea ce acest verset ne arata in mod clar. Orice slujire a preotilor dupa lege se raporta la "imaginea si umbra celor ceresti". Aici totul era prescris de Dumnezeu, totul trebuia sa se faca exact pentru a raspunde gandului Sau, si aceasta a fost repetat de patru ori lui Moise de catre Domnul (Ex. 25:9, 40 ; 26:30 ; 27:8), dar acestea nu erau decat imagini a celor ceresti, "al locurilor sfinte si al adevaratului cort" in care Hristos este slujitor. Deci, ce trebuia sa prefere evreii, umbre sau realitatea ?

     (v. 6). Aceasta realitate cereasca este in Hristos, "Mijlocitorul unui legamant mai bun" decat cea la care se refera preotia si poruncile levitice. Autorul, la cap. 7:22, a atins acest subiect al legamantului in aceste cuvinte : "cu atat mai mult Isus a devenit garantul unui legamant mai bun". El reia aici subiectul care continua in versetele urmatoare si la cap. 9, si il va trata de-o maniera completa. Dar vom remarca cum in toate lucrurile reiese gloria lui Hristos, stergand toate gloriile economiei (dispensatiei, n.t.) anterioare, pe care evreii ar fi putut-o revendica. Iata preotia aaronica pusa deoparte si inlocuita prin preotia Sa cereasca. Si legamantul incheiat cu parintii prin mijlocirea lui Moise, ce se intampla cu el ? De asemenea, el este pus deoparte pentru a face loc unuia mai bun, al carui Mijlocitor este mult mai mare decat Moise si "care este intemeiat pe promisiuni mai bune". Promisiunile vechiului legamant se bazau pe tinerea legii. Cele ale noului legamant sunt neconditionate, avand ca sursa numai harul lui Dumnezeu si bazandu-se, in ce priveste implinirea lor, pe jertfa lui Hristos, asa cum va arata cap. 9.

     (v. 7). Faptul ca un nou legamant a fost anuntat in Scriptura, dupa cum vom vedea mai departe, rezulta ca primul nu era fara cusur - "pentru ca legea n-a desavarsit nimic" : el nu era decat provizoriu, in legatura cu un popor pamantesc plasat sub conditia de ascultare. Tot ceea ce Dumnezeu a spus, poruncit, randuit, a fost fara indoiala fara cusur ; dar acestea nu erau decat umbre, si poporului caruia i-a fost data legea, cu care a fost incheiat legamantul, era un popor carnal (firesc, n.t.), "cu grumazul intepenit", incapabil de a tine legea si de a nu incalca acest legamant. Deci, el trebuia inlocuit cu altul, si in acest sens el nu era fara cusur. Poporul era obligat sa-l tina, si era responsabil daca n-o facea. Deci, prin incalcarea lui, mustrandu-i ca nu au tinut legamantul, Dumnezeu, in harul Sau suveran a anuntat un altul.

     (v. 8-12). Duhul Sfant citeaza promisiunile minunate ale acestui nou legamant si pe care profetul Ieremia le spune in auzul poporului intr-o zi de ruina extrema (Ier. 31:31-34). Dar in loc sa intre in expunerea binecuvantarilor acestui al doilea legamat, autorul se limiteaza sa traga concluzia ca, deoarece exita un nou legamant, cel vechi a disparut. Astfel, credinciosii evrei erau dezlipiti de vechiul legamant, asa cum au fost de toate celelate lucruri legate de iudaism, si in acelasi timp indemnati sa se alipeasca la tot ceea ce implica noul legamant, care se refera la un timp inca viitor.

     (v. 13). Cu menajamente - si aici putem admira grija delicata a lui Dumnezeu - Duhul Sfant conduce treptat pe credinciosii evrei sa paraseasca iudaismul si tot ceea ce apartine de acesta. Astfel, la v. 4, se face mentiunea despre preoti, ca si cum isi exercita inca slujba lor pe pamant, si totusi, pentru credinciosi, crucea lui Hristos a pus capatat la aceasta (slujba preotilor de pe teren iudaic, n.t.). La fel, acest ultim verset din capitolul nostru nu spune ca vechiul legamant a trecut, ci ca el e invechit si aproape de disparitie. Este ca o persoana foarte batrana : ea este inca in viata, dar este pe punctul de a parasi scena acestei lumi.

     Sa remarcam din nou ca la v. 8, unde se citeaza din Ieremia 31, Duhul Sfant aminteste ca "mustrandu-i" Domnul vesteste un nou legamant. Ce Dumnezeu al harului ! De cate ori, intr-adevar, nu vedem noi in profeti, ca amenintarile, judecatile, blestemele rostite impotriva lui Israel, datorita neascultarii si razvratirii sale, sunt insotite de promisiuni de binecuvantare care se vor implini in perioada milenara ! (vezi, de exemplu, Is. 2:2-5 ; 4:2-6 ; 11:6-16 ; 12, etc).

     Sa mai adaugam cateva cuvinte, necesare crestinilor, cu privire la noul legamant.

     Dupa cuvintele din Ieremia 31, citate in capitolul nostru, noul legamant, la fel ca si cel vechi, este intemeiat cu Israel, poporul pamantesc, si nu cu noi crestinii. Legamintele se refera la caile si la guvernarea lui Dumnezeu in legatura cu oamenii care sunt cu El intr-o stare de relatie pamanteasca. In cer nu exista legaminte. Pentru noi crestinii, pozitia si binecuvantarile noastre sunt in cer (Efes. 1:3). Pe de alta parte, caracterul relatiilor noastre cu Dumnezeu si cu Hristos nu implica niciun legamant. Relatia de copil-Tata, nici cea de mireasa-Mire, nu sunt legaminte. A fi unit in glorie, prin Duhul Sfant, cu Mijlocitorul noului legamant, este departe de a fi un legamant. Dar noi suntem salvati prin sangele legamantului. Noi beneficiem, inaintea ramasitei viitoare a lui Israel, de privilegiile esentiale ale noului legamant, a carui temelie a pus-o Dumnezeu prin sangele lui Hristos, dar aceasta este in duh nu si nu in litera.

     De asemenea, observam diferenta dintre Moise, mijlocitorul vechiului legamant, si Hristos, mijlocitorul celui nou. Moise era intermediar intre Dumnezeu si popor, transmitandu-i acestuia continutul contractului pe care l-a acceptat ca fiind incheiat cu Dumnezeu, si vestindu-i pedepsele legate de incalcarea legii. Dar Hristos a murit pentru natiune (Ioan 11:50-52), si, dupa cum vom vedea la v. 15 din cap. 9, moartea Sa a avut loc pentru rascumpararea din incalcarile de sub intaiul legamant. Astfel este pusa baza intregii binecuvantari a noului legamant ; nu ascultarea oamenilor pacatosi, ci moartea lui Hristos pentru pacatosi.

     O alta diferenta intre primul legamant si cel nou, este ca primul era incheiat cu poporul (v. 9 : "cu parintii lor") ; el avea doua parti contractante. Dimpotriva, cel nou va fi incheiat nu cu ei, ci pentru ei (v. 8 si 10 : "cand voi incheia, pentru casa lui Israel", etc...) Pentru noul legamant, Dumnezeu este singur (*) si poate binecuvanta pe temelia rascumpararii desavarsite implinite de Hristos.

     (*) Adica doar o parte contractanta, nu cum era in cel vechi doua parti : Dumnezeu si poporul, n.t.  

   

             

                                 Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                         - VII -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     7     CAPITOLUL 7

     (v. 1-3). Autorul reintra aici in subiectul binecuvantat si glorios al preotiei lui Hristos, pe care o va pune in contrast cu cea a lui Aaron sau Levi, pentru a arata imensa ei superioritate. Pentru a o face evidenta, asa cum a facut-o deja (cap. 5:6, 10 ; 6:20), el ia ca tip (sau imagine) de preotie a lui Hristos pe cea a lui Melhisedec, despre care el avea multe de zis (5:11). Aceasta preotie, cu totul diferita de cea a lui Aaron care nu a fost instituita decat mult mai tarziu, prezinta trasaturi asemanatoare cu cea a lui Hristos, pana acolo incat multi au crezut in mod eronat ca vad in Melhisedec mai mult decat un om. Vedem cum acest personaj remarcabil apare dintr-odata, in relatarea din cap 14 din Geneza, si dispare in acelasi fel, fara sa mai fie mentionat ceva istoric despre el, in restul Scripturii.
     Melhisedec era imparat al Salemului, loc care va purta mai tarziu numele de Ierusalim (Ps. 76:2). Or, numele sau semnifica "imparat al dreptatii" si, dupa cum Salem inseamna "pace", el era, de asemenea, "imparat al pacii". Dar mai mult, el era preot al Dumnezeului Preainalt ; aceasta denumire de Preainalt este data lui Dumnezeu cand este vorba de Imparatia milenara : "Dumnezeul Preainalt, Stapanul cerurilor si al pamantului" (Gen. 14:18-20), asa cum intalnim frecvent in Psalmi care se refera la acea perioada. Melhisedec, imparat si preot, este deci tipul Domnului cand, va instaura Imparatia Sa pe pamant, va domni cu dreptate, El, Printul pacii, si ca lucrarea dreptatii va fi pace (Is. 32:1, 17 ; 9:6), si ca El va fi preot pe tronul Sau (Zah. 6:13). Primul verset din capitolul nostru aminteste in ce moment a venit Melhisedec inaintea lui Avraam. A fost atunci cand acesta "se intorcea de la macelul impratilor", si aceasta presupune, de asemenea, ziua viitoare a aratarii lui Hristos, atunci cand ii va supune pe imparatii pamantului si va instaura Imparatia Sa de dreptate si de pace.
     Pentru a spune in treacat, putem remarca ca expresiile "l-a intampinat pe Avraam", si cele din Geneza "a adus paine si vin", se refera la caracterul prezent al preotiei lui Hristos pentru noi, adica ingrijirea Lui preventiva si ajutorul pe care il gasim in El la timpul potrivit.
     "Fara tata, fara mama", este spus despre Melhisedec, adica fara niciun fel de rudenie din care sa-si traga preotia sa ; "fara genealogie", in contrast cu fiii lui Aaron care, pentru a-si legitima dreptul lor la preotie, a trebuit sa-si dovedeasca descendenta lor (Ezra 2:62). "Neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii", fara ca sa fie atribuita vreo limita preotiei sale, asa cum era cazul pentru fiii lui Aaron, caci el a aparut si a disparut fara ca sa fie vorba despre nasterea sa, nici de moartea sa. Nu-l vedem deci decat viu : preotia sa ramane pentru totdeauna (sau, perpetuu, n.t.). Si astfel ea reprezinta de-o maniera izbitoare preotia perpetua, netransmisibila a Domnului. De asemenea este spus : "Asemanat Fiului lui Dumnezeu", asemenea Fiului lui Dumnezeu, nu in persoana sa, ci in functia sa de preot. Numai ca preotia lui Hristos se exercita acum in ceruri.
     (v. 4-10). Dupa ce prezinta toate trasaturile preotiei lui Melhisedec si dovedeste astfel ca in afara de preotia lui Aaron exista o alta de o randuiala cu totul diferita, autorul arata superioritatea primei preotii fata de a doua. Or, aceasta preotie este cea a lui Hristos, dupa cum o dovedesc cuvintele din Ps. 110, unde David, vorbind prin Duhul Sfant, zice : "Tu esti preot pentru totdeauna, dupa randuiala lui Melhisedec". Autorul epistolei le aplica la Domnul, avand in aceasta autoritatea lui Isus Insusi, care vorbeste de acelasi psalm cu referire la Persoana Lui (Mt. 22:43).
     Deci, autorul vrea sa arate superioritatea preotiei lui Hristos dupa randuiala lui Melhisedec, fata de cea a lui Aaron. Pentru aceasta, el foloseste doua lucruri din relatarea din Gen. 14. Primul este ca Melhisedec l-a binecuvantat pe Avraam, si al doilea ca Avraam i-a dat zeciuiala din prada. "Vedeti dar cat de mare a fost acesta, caruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din prada" (v. 4). Intr-adevar, maretia lui Melhisedec apare de-o maniera izbitoare, daca ne gandim la pozitia patriarhului Avraam, de depozitar al promisiunilor, de tata al celor credinciosi, care a dat acest mare exemplu de credinta si rabdare pus in evidenta la cap. 6 al acestei epistole.
     Avraam, oricat de mare ar fi fost, dand zeciuiala din prada lui Melhisedec, a recunoscut demnitatea lui si dreptul pe care il avea la aceasta zeciuiala. Ori, sub lege, care a venit la mult timp dupa Avraam, preotii din semintia lui Levi, din familia lui Aaron, aveau porunca sa ia zeciuiala de la popor, de la fratii lor. Deci, faptul ca Avraam a dat zeciuiala lui Melhisedec, arata ca Levi, samanta lui Avraam, a dat el insusi zeciuiala prin Avraam. Acest lucru arata clar ca preotia lui  Melhisedec era superioara celei lui Levi. Mai mult, preotii dupa randuiala levitica erau oamenii muritori, in timp ce marturia data despre Melhisedec este ca el este viu, "ca traieste" ; "neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii". El dainuieste in demnitatea sa. In final, a doua dovada a superioritatii lui Melhisedec asupra lui Avraam este ca el l-a binecuvantat, "dar, fara indoiala, cel mai mic este binecuvantat de cel mai mare" (v. 7). Un ultim aspect este ca el nu-si avea "genealogia din ei (urmasii lui Levi)".
     Deci, oricine ar fi acest personaj, necunoscut si tainic, maretia lui si trasaturile preotiei sale sunt puse in mod clar inaintea ochilor nostri. Noi stim ceea ce Cuvantul ne invata, spunand despre Domnul ca El este "mare preot dupa randuiala lui Melhisedec", in contrast cu preotii dupa randuiala lui Aaron.
     (v. 11-17). In aceste versete si in cele care urmeaza, sunt prezentate si aplicate la Domnul trasaturile care apartin preotiei dupa randuiala lui Melhisedec, si care demonstreaza superioritatea ei fata de cea a lui Aaron.
     Dar mai este ceva. Poporul Israel a primit o lege intemeiata pe preotia levitica. Dar aceasta preotie nu putea duce la perfectiune, ea nu era capatul, scopul final al planurilor lui Dumnezeu. Si ceea ce demonstreaza acest lucru, este ca o alta preotie, dupa randuiala lui Melhisedec, era anuntata in Scriptura (Ps. 110), ca trebuie sa se ridice. Rezulta ca "fiind schimbata preotia, este necesara si o schimbare a legii" (v. 12). Intreg sistemul levitic, pe care preotia dupa randuiala lui Aaron era bazata, cadea impreuna cu ea.
     Doua lucruri demostreaza schimbarea completa care este lucrata, contrastul total intre cele doua feluri de preotii. In primul rand, "Cel despre care sunt spuse acestea", Domnul, a apartinut de o semintie straina de preotia levitica, care a fost incredintata familiei lui Aaron. Mesia, dupa profetia lui Iacov si a altora, trebuia sa iasa din semintia lui Iuda (Gen. 49:10) si din familia lui David (Is. 11:1), dupa cum stim ca acest lucru a avut loc. Iata o prima diferenta. In al doilea rand, preotul dupa randuiala lui Aaron era stabilit "potrivit legii unei porunci omenesti (lit. carnale)". Intreg sistemul era adaptat omului in carne, totul era exterior si temporar ; ceremoniile si poruncile nu erau decat imagini, si de multe ori un jug apasator pentru omul pacatos si fara putere ; preotii se succedau unul dupa altul, si astfel fiecare si-a exercitat sarcina numai in timpul vietii sale aici jos. Dimpotriva, Domnul, "dupa asemanarea lui Melhisedec", S-a ridicat ca preot "potrivit puterii unei vieti nepieritoare". Viata in care El a intrat, dupa ce a implinit rascumpararea, este o viata asupra careia moartea nu mai are nicio putere. De aceea este data aceasta marturie : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec". Preotia Sa este perfecta.
     (v. 18). Porunca care a precedat intemeierea preotiei perfecte, sistemul legalist care se aplica omului in carne, a fost abrogata, "din cauza slabiciunii si inutilitatii ei". Ea era slaba, deoarece Dumnezeu ramanea ascuns in spatele perdelei, si nimic, din acest sistem, nu-i dadea posibilitate omului sa patrunda dincolo si sa se apropie de Dumnezeu. Prin urmare, in ce priveste acest scop ea era inutila, si astfel s-a demonstrat ca "legea n-a desavarsit nimic".
     (v. 19). Dar daca vechea ordine de lucruri a fost pusa deoparte, deoarece ea nu a desavarsit nimic, preotia lui Hristos introduce "o speranta mai buna, prin care ne apropiem de Dumnezeu". Aceasta nu mai este o porunca care tine pe omul pacatos departe de Dumnezeu, ci o speranta, o incredere bazata pe promisiunea si harul divin si care ne permite sa ne apropiem de Dumnezeu, de a sta fara teama in prezenta Sa. Putem observa ca acesta este unul din marile subiecte pe care epistola insista, faptul de a ne apropia de Dumnezeu ca fiind un privilegiu crestin (vezi cap. 4:16 ; 7:19, 25 ; 10:1, 22). Pretios har pentru noi !
     (v. 20-22). Isus a fost facut garantul unui legamant mai bun. Legamantul pe principiul ascultarii era legat de preotia aaronica ; dar un legamant nou cu poporul lui Israel, "un legamant mai bun", este incheiat cu el in legatura cu preotia lui Hristos - Hristos este garantul acestui legamant care se intemeiaza nu pe principiul care cere ascultare unui popor carnal (in carne, in firea veche, n.t.), ci pe Hristos Insusi si pe lucrarea Lui. Ne amintim ca autorul vorbeste evreilor deveniti crestini, si ca legamintele se refera la Israel.
     Or, ceea ce demonstreaza excelenta si superioritatea acestui legamant, este ca Cel care a fost facut garant, a fost randuit preot cu juramant de catre Cel care a zis despre El : "Domnul a jurat si nu-I va parea rau: Tu esti preot pentru eternitate (dupa randuiala lui Melhisedec)". Preotii dupa randuiala lui Aaron, dimpotriva, au fost asezati pur si simplu dupa porunca lui Dumnezeu, fara ca sa fie rostit vreun juramant care sa le asigure perpetuitatea.
     (v. 23-24). Iata un nou contrast intre preotia levitica si cea a lui Hristos ; este un contrast intre moarte si viata. In prima, erau "multi preoti". Oamenii fiind muritori, nu puteau sa dainuiasca, ci se succedau unul dupa altul : Hristos, avand o viata nepieritoare, este si ramane unicul preot. El are o preotie care nu se transmite si care nu se schimba. Totul este stabil si perpetuu.
     (v. 25). Consecinta celor de mai sus este infinit de pretioasa pentru noi. In primul rand observam expresia : "Aceia care se apropie de Dumnezeu prin El". Acestia sunt o clasa de persoane care sunt caracterizati astfel. Acestia sunt credinciosii, cei care sunt mantuiti, cei care beneficiaza de lucrarea implinita prin Hristos. Ei au aceasta favoare prin El, pe care nici legea, nici jertfele iudaice, nu putea sa le-o dea : ei se apropie de Dumnezeu. Acum vedem privilegiul care rezulta pentru ei din preotia netransmisibila, perpetua a lui Hristos. Aceasta poate sa-i mantuiasca in intregime, sau pana la desavarsire. Noi suntem mantuiti in mod perfect, adica spalati de pacatele noastre si scapati de judecata, prin lucrarea implinita la cruce. Dar ne ramane inca alergarea prin pustie cu pericolele si ostenelile sale. Prin tot si pana cand totul se va incheia, El ne mantuieste, ne elibereaza si ne garanteaza. Si in virtutea a ce ? In virtutea faptului ca El este viu, viu pentru totdeauna (perpetuu), avand o viata care nu intrerupe nimic in activitatea Sa, si ca, in aceasta viata, El mijloceste pentru noi. Deci, prin aceasta mijlocire permanenta a Sa noi trebuie sa fim mantuiti pana la capatul alergarii. La fel cum Moise altadata, mijlocind inaintea Domnului, a ridicat mainile sale sustinute de Aaron si Hur (Ex. 17), facand ca Israel sa castige o biruinta deplina asupra vrajmasilor sai, asa si Isus, fiind totdeauna viu, ne face sa triumfam peste toate obstacolele care ne-ar opri din alergarea noastra.
     (v. 26-28). Un nou argument ne este dat aici, care stabileste inca odata prin contrast excelenta suprema a preotiei lui Hristos fata de cea a lui Aaron. Marii preoti luati dintre oameni aveau slabiciuni, ca cei pentru care erau pusi. Ei erau oameni pacatosi care trebuiau sa ofere jertfe, mai intai pentru propriile lor pacate, apoi pentru cele ale poporului, si pentru aceasta intrau intr-un locas pamantesc in care poporului ii era interzis sa intre. Dar noi, mantuiti prin jertfa lui Hristos care S-a adus pe Sine Insusi o data pentru toate, ne apropiem de Dumnezeu in Locasul ceresc, unde nimic necurat, nici intinat, nu poate intra ; locul nostru este acolo. Eram pacatosi, dar mantuiti, am fost facuti sfinti. Ca atare, un astfel de mare preot ne trebuia potrivit cu cerinta gloriei si curatiei cerului - sfant, fara rautate, fara pata, despartit de pacatosi - sa-L avem acolo unde suntem chemati sa intram : inaltat mai presus decat cerurile, in prezenta lui Dumnezeu. Fiind astfel imbracat cu acest caracter de sfintenie, nu era nevoie sa aduca jertfe pentru Sine Insusi : El S-a dat pentru noi. Si aceasta jertfa fiind perfecta, nu era nevoie ca ea sa fie reinnoita. Eficacitatea sa ramane, si noi ramanem inaintea lui Dumnezeu, acolo unde aceasta jertfa unica ne-a asezat. Preotia Sa se exercita deci in cer, si slujba Sa ca mare preot este de a mijloci pentru noi.
     Legea punea ca mari preoti oameni care aveau slabiciuni ; dar ceva mult mai bun a venit dupa lege. Acesta este juramantul lui Dumnezeu : "Domnul a jurat", si acest juramant pune "un Fiu". El este intr-adevar un Om, dar El este Fiul lui Dumnezeu, si este pus mare preot atunci cand, dupa ce a fost facut desavarsit, consacrat (vezi cap. 2:10), a intrat in cer si a fost perfect potrivit pentru a implini slujba Sa pentru eternitate.
     Vom face o remarca cu privire la v. 27. Este spus : "Oferindu-Se pe Sine Insusi". Aceasta nu vrea sa spuna ca S-a injungiat El Insusi, implinind astfel o lucrare de preot. Ci S-a adus pe Sine ca un dar, S-a dat pe Sine Insusi ca jertfa (Gal. 1:4 ; 2:20 ; Efes. 5:2, 25). La fel, nu El este cel care Si-a varsat sangele, ci sangele Sau a fost varsat (Mt. 26:28). In preotia levitica, au existat multe situatii cand preotul era acela care isi injunghia jertfa (Lev. 1:5, 11 ; 3:2, 8, 13 ; 4:4, 24, 29, etc.). Nu a fost nicio lucrare de preot din partea lui Hristos inainte de momentul in care, intrand in glorie, dupa ce a fost facut desavarsit, este salutat de Dumnezeu ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec (vezi cap. 5).  

                                Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                       - VI -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)

   
     6     CAPITOLUL 6

     (v. 1). "De aceea", indica faptul ca avem aici concluzia celor relatate mai sus, adica la sfarsitul cap. 5. Aceasta este din nou o indemnare. Autorul sfant reproseaza evreilor ca au ramas la starea de prunci in cunostinta si experienta, in timp ce ar fi trebuit sa fie invatatori ; el ii indeamna acum sa lase aceasta stare de pruncie si sa inainteze spre desavarsire, sau starea de om matur.

     "Cuvantul inceputului lui (sau "despre") Hristos", este ceea ce apartine prunciei, starea iudeilor inainte de venirea lui Hristos, Mesia anuntat prin promisiuni si profetii (vezi Gal. 4:1-5). Ele priveau in adevar pe Hristos, dar revelatia era intunecata : acestea erau "cuvantul inceputului lui (sau, despre) Hristos", si nu revelatia Sa deplina ca glorificat in cer. Nu ar trebui respinse lucrurile care apartin de aceasta stare de pruncie : ele isi aveau locul si importanta lor ; dar Hristos venind si ocupandu-Si locul glorios in cer, era necesar sa fie parasite (lucrurile de inceput, n.t.) pentru lucrurile care apartin de aceasta pozitie a lui Hristos si care decurg din ea, aceste lucruri care alcatuiesc crestinismul si sunt apanajul, privilegiul starii oamenilor maturi, al celor care au inteles gloria Persoanei lui Hristos, caci aceasta este "desavarsirea".

     (v. 2, 3). Aceste versete ne dau o enumerare a ceea ce constituie "cuvantul inceputului lui Hristos".  "Pocainta de fapte moarte" - aceste fapte sunt cele infaptuite de om in natura sa pacatoasa, omul vechi care este mort (Efes. 2:1), si ale carui fapte poarta acelasi caracter al mortii. Pocainta inseamna intoarcere, si aceasta este pocainta care precede Evanghelia. Intr-adevar, vedem ca de aici incepe, in predicarea lor, Ioan Botezatorul si Domnul Insusi ; si pocainta este intotdeauna primul pas spre mantuire. "Credinta in Dumnezeu" este increderea absoluta in grija Lui pentru noi, in promisiunile Sale, in puterea Sa pentru a le implini, si pentru a ne sprijini si a raspunde rugaciunilor noastre. Domnul i-a indemnat pe ucenicii Sai sa aiba credinta (Mt. 6:24, etc. ; Mc. 11:22), si exemplul patriarhilor ne arata ca ei o cunosteau (credinta, n.t.). "Invatatura despre spalari" se gasea in Vechiul Testament ; este unul din lucrurile care caracterizau ceremoniile si poruncile legi (Ex. 30:20 ; 40:12 ; Lev. 8:6 ; 13:6 ; 14:8, 9 ; 15:13 ; 16:4, 24, 26, 28 ; 17:16, etc.).

     "Punerea mainilor " se practica nu doar cand se aduceau jertfele (Lev. 1:4 ; 4:15), dar si fata de persoane (Num. 8:10 ; 27:18, 23). Invataturile despre "invierea mortilor" si despre "judecata viitoare", revin deseori in invataturile Domnului si in general erau acceptate printre iudei, cu exceptia saducheilor. Astfel, aceste lucruri care sunt inceputul cuvantului lui Hristos erau cunoscute de cei drepti din vechiul Testament si de ucenicii care L-au urmat pe Domnul in drumul Sau aici jos. Ele isi aveau importanta lor, dar trebuiau parasite pentru a tinde spre lucruri mai bune. Era o temelie care a fost pusa si asupra careia nu mai era necesar sa se revina.

     Ucenicii L-au cunoscut pe Hristos dupa carne ; dar in urma mortii, invierii si glorificarii Sale in cer, Duhul Sfant a venit si a descoperit lucrurile glorioase care s-au adaugat la cele precedente. Aceasta revelatie noua a facut din crestin o fiinta cereasca care merge spre glorie. El are constienta unirii sale cu Hristos inaltat, precum si faptul ca acest Hristos glorificat ii poarta de grija, ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec.

     (v. 3). "Si vom face aceasta", adica de a tinde, de a inainta spre desavarsire, starea oamenilor maturi. "Daca va ingadui Dumnezeu", daca ne da harul sa intelegem si sa primim intregul adevar  care se refera la aceasta stare. Dar inainte de a dezvolta, de a arata ce este perfectiunea unui crestinism ceresc, scriitorul sfant pune inainte pericolul ingrozitor care ameninta pe cei care il parasesc dupa ce au marturisit ca l-au primit.

     (v. 4, 5). Aceste versete descriu privilegiile pe care le-a adus crestinismul. Avand lumina divina, a luminat sufletele prin revelatia deplina a cunoasterii lui Dumnezeu ; "darul ceresc", Hristos dat de Dumnezeu, a fost prezentat, si a putut fi gustat ; Duhul Sfant a venit si a dat marturie despre glorificarea lui Hristos, si Si-a manifestat puterea prin convertiri si minuni, si prin lucrarea Sa din sanul Adunarii, astfel ca cei care veneau in mijlocul crestinilor ii simteau influenta - devenind astfel "partasi ai Duhului Sfant" ; "Cuvantul bun al lui Dumnezeu", Cuvantul harului minunat al lui Dumnezeu a fost vestit, si au putut sa-i aprecieze savoarea si pretul ; in final, minunile au fost realizate prin puterea Duhului Sfant si insoteau pe cei care au crezut : ele erau o anticipare a minunatei manifestari de putere care va avea loc in "veacul viitor", gloriosul mileniu, cand Mesia, Fiul lui Dumnezeu, va triumfa asupra tuturor vrajmasilor Sai, si va aduce eliberarea deplina, nu doar a lui Israel, ci a intregii creatii care suspina (Rom. 8:18-22). "Lucrarile veacului viitor", care au lucrat deja printre crestini, erau o marturie a puterii, ascunse acum in cer, a Mantuitorului glorificat. Iata deci lucrurile care caracteriza crestinismul si sub efectul carora se gaseau cei care l-au imbratisat, cei care, parasind iudaismul, au intrat in biserica unde ele (lucrarile de putere, n.t.) se manifestau. Dar putem fi acolo in mijlocul acestor privilegii, si sub influenta lor, fara a fi cu adevarat adusi la viata, fara a avea viata din Dumnezeu, care numai ea le poate face eficiente pentru suflet. Nimic, intr-adevar, din toata aceasta enumerare, nu presupune posesiunea vietii.

     Acestea fiind spuse, dificultatea pe care o poate prezenta acest pasaj a disparut.

     (v. 6-8). Deci, cei care, dupa ce au intrat in aceasta noua ordine de lucruri, in mijlocul acestor privilegii ceresti, care decurg din glorificarea lui Hristos, si acum le parasesc pentru a se intoarce la iudaism, se gasesc in pozitia cea mai ingrozitoare. Ei au apostaziat. Si pentru aceasta, este imposibil ca ei sa fie "reinnoiti spre pocainta". Ceea ce a fost cel mai bun a fost respins si aceasta, nu din ignoranta, ci cu o cunostinta deplina si in mod voit. Ce reinnoire ar mai putea exista pentru a aduce un astfel de suflet la pocainta ? Niciuna, caci actionand astfel insemna, in ce-i priveste pe ei insisi, ca de buna voie si dupa ce au cunoscut privilegiile pe care el le-a adus (crestinismul, n.t.), sa-L rastigneasca inca odata pe Fiul lui Dumnezeu si sa-L expuna batjocorii, pacatuind cu mult mai groaznic, incat nu se putea spune despre ei ca : "Nu stiu ce fac".

     Ce mai ramanea deci pentru ei ? Nimic altceva decat judecata, si scriitorul sfant foloseste pentru a-i face sa inteleaga o imagine izbitoare. El ii aseamana cu un pamant care a primit deseori ploaie - imaginea binecuvantarilor de sus (Is. 55:10, 11), si care nu a produs decat spini si maracini, plante nefolositoare si daunatoare. Atunci el este lepadat, destinat sa fie blestemat, si nu asteapta altceva decat focul judecatii. Dar, dimpotriva, pamantul care a primit binecuvantarea de sus, care o absoarbe, si produce roade, dovedeste ca are viata in el ; aceste roade sunt folositoare acelora pentru care este lucrat ; astfel, sufletul in care este viata, primeste de la Dumnezeu binecuvantarea si manifesta aceasta viata prin roade. Or, asa erau cei carora autorul se adreseaza. De aici, si aceasta siguranta pe care el o exprima cu privire la ei in versetele urmatoare.

     (v. 9, 10). Cei carora le este adresata epistola ar fi putut fi tulburati sau descurajati, de aceea autorul, dupa ce le-a semnalat pericolul, le adreseaza imediat incurajari - "chiar daca vorbim astfel", pentru a va atentiona, treziti-va si mergeti inainte. Remarcati expresia "preaiubitilor", care nu se gaseste decat in acest loc in epistola, cuvant potrivit pentru a da greutate la ceea ce avea sa fie adugat : "suntem incredintati de lucruri mai bune si care tin de mantuire". El avea incredintarea ca ei nu parasisera ceea ce au primit, mantuirea mare adusa de Hristos. Si temelia convingerii sale cu privire la ei, era, in ciuda declinului lor, dovezile ca viata din Dumnezeu era in ei - activitatea lor in slujirea lui Dumnezeu si a sfintilor, si dragostea lor. Un alt aspect care trebuia sa-i incurajeze era ca Dumnezeu, potrivit dreptatii Sale, va tine cont de ceea ce ei au facut din dragoste pentru El, caci, dupa cum vedem in multe alte locuri, exista o rasplatire.

     (v. 11). Autorul, prin tabloul pe care l-a prezentat in ce priveste pericolul la care erau expusi credinciosii evrei si prin incurajarile pe care el le-a dat, a aratat, si aici el o exprima, dorinta arzatoare a inimii sale de a-i vedea ca staruie cu incredere pana la sfarsit pe calea crestina, care sfarseste in odihna si glorie, obiectele sperantei. El dorea ca ei sa nu sovaie, ci sa aiba in inima lor pana la sfarsit o siguranta deplina a acestei sperante, a realizarii ei care nu poate insela. Nu este de dorit ca si noi sa avem aceasta siguranta deplina ?

     (v. 12). "Ca sa nu fiti lenesi". Ei devenisera lenesi la ascultare (5:11), si de aici starea lor de pruncie, de aici pericolul de a incetini in alergarea lor crestina ; ei sunt deci indemnati, in vederea sperantei glorioase care statea inaintea lor, sa nu fie lenesi, molatici in viata spirituala pentru ca intalneau dificultati. A fost in trecut, ca si in prezent, unii care au asteptat si asteapta in credinta si rabdare ceea ce le-a fost promis, si mostenesc ceea ce le-a fost pregatit. Aici este descris caracterul lor : "Prin credinta si indelunga-rabdare, mostenesc promisiunile". Evreii nefiind lenesi, deveneau imitatorii acestora. Si noi putem prin credinta sa asteptam cu rabdare implinirea promisiunilor Domnului !

     (v. 13-15). Avraam este un exemplu mare al acestei credinte si rabdari care a mostenit promisiunea. Dar trebuie remarcat ca promisiunea amintita aici : "Cu adevarat, binecuvantand te voi binecuvanta si inmultind te voi inmulti", este cea care a fost facuta lui Avraam dupa jertfa lui Isaac, si care este relatata in Gen. 22:16-18. Aceasta promisiune a fost insotita de un juramant. Avraam, cand a fost chemat sa paraseasca patria si familia sa, a primit promisiunea unei seminte numeroase, a unei binecuvantari personale, si a unei binecuvantari pentru natiuni in el (Gen. 12:3) ; dar acestea nu au fost facute cu juramant, asa cum a fost facuta cea care este amintita aici, si care se incheie prin vestirea lui Hristos - samanta lui Avraam - fata de care Isaac mort si inviat era doar imaginea (sau tipul).

     "Si astfel, (Avraam) avand indelunga-rabdare, el a obtinut promisiunea". Aceste cuvinte ne arata ca credinta si rabdare lui Avraam au fost exersate nu doar in legatura cu nasterea tarzie a lui Isaac, ci din nou, prin cea mai grozava incercare, cand a fost chemat sa-l aduca jertfa pe cel despre care i se spusese : "In Isaac ti se va numi samanta!" Rabdarea lui Avraam a trecut peste toate, si dupa ce l-a primit din nou (redobandit, fiind socotit ca mort, n.t.) pe Isaac, el a primit promisiunea intarita prin juramant.

     (v. 16-20). Versetul 16 reaminteste ca, intre oameni, juramantul este sfarsitul oricarei neintelegeri si intareste ce a fost convenit. Ei jurau pe unul mai mare decat ei ; dar Dumnezeu a intervenit cu juramant pentru a intari promisiunea, si neavand pe nimeni mai mare pe care sa jure, a jurat pe Sine Insusi (Gen. 22:16).

     "Mostenitorii promisiunii" sunt cei credinciosi, adevaratii copii ai lui Avraam. Ei mostenesc binecuvantarea lui Avraam, binecuvantarea in Hristos si prin Hristos, samanta lui Avraam, si aceasta dupa planul care nu se schimba al lui Dumnezeu, caci ceea ce a hotarat Dumnezeu va implini cu siguranta. Dar, in harul Sau, pentru ca mostenitorii promisiunii sa aiba o garantie solemna pe care sa se sprijine credinta lor, le-a dat doua lucruri care nu se schimba, asemenea lui Insusi, de-o parte promisiunea insasi, si cealalta juramantul. Era imposibil ca Dumnezeu sa minta in ce priveste promisiunea Sa, chiar daca ea nu ar fi fost insotita de juramant. Dar acesta este adaugat pentru a da o solemnitate mai mare promisiunii, si de a imprima astfel mai tare in sufletul credinciosului certitudinea declaratiilor lui Dumnezeu. Credinta are astfel o temelie de neclintit. Si cat de necesar era aceasta pentru acesti evrei tulburati ! Ce condescendenta din partea lui Dumnezeu pentru slabiciunile noastre, astfel incat El vrea sa dea inimii noastre o siguranta deplina cu privire la implinirea planurilor Sale de har fata de noi !

     Si astfel, sprijinindu-se pe promisiune si pe juramantul lui Dumnezeu, credinciosii evrei aveau o mangaiere puternica. Ei au fugit de sistemul pamantesc sortit pierii, pentru a apuca speranta oferita, Hristos in glorie si revenind in glorie pentru a-i lua si a-i duce acolo. Ei aveau drept garantie planul de neschimbat al lui Dumnezeu, promisiunea Sa si juramantul, dar iata acum un alt fapt care vine sa dea sperantei lor o stabilitate perfecta. Hristos Insusi a intrat dincolo de perdea, in Locasul ceresc, si acolo El este ca Inainte-mergator pentru ai Sai.

     Expresia "alergat" ne face sa ne gandim la ucigasul din Israel care alerga intr-o cetate de refugiu (Num. 35 si Ios. 20). Dar exista un contrast izbitor intre pozitia evreilor credinciosi si cea din Israel. Primii aveau ca refugiu Locasul ceresc unde se afla Isus Inainte-mergatorul lor, marele preot al crestinilor, traind pururea pentru a mijloci pentru ei. Speranta lor era acolo, in cer in prezenta lui Dumnezeu, asezata pe o temelie de neclintit. Ce fericire si ce siguranta pentru suflet de a fi alipit astfel la cer, la Hristos in cer ! Israel, vinovat prin ignoranta de uciderea lui Hristos, se gaseste, dimpotriva, pastrat in mijlocul natiunilor pana la incheierea actualei preotii a lui Hristos, atunci cand Israel va reintra in posesiunea mostenirii.

     "O ancora a sufletului, sigura si tare", asa era speranta credinciosilor evrei, deaorece ea era fixata dincolo de perdea unde era Hristos, Inainte-mergatorul lor. Credinta, asemenea lantului care leaga corabia de ancora, traverseaza intreg spatiul care se intinde intre marea agitata a acestei lumi si locul ceresc, de neschimbat, unde este Obiectul sperantei noastre.

     "Fiind facut pentru eternitate mare preot dupa randuiala lui Melhisedec" ; autorul reintra astfel in subiectul preotiei, care a fost intrerupt la cap. 5:11. El ne conduce, prin indemnurile sale, sa privim din nou la marele preot al marturisirii noastre care a intrat in cer ; el indreapta gandurile noastre la acest sistem glorios si ceresc. Din momentul in care Isus a intrat in acest Locas, El a devenit mare preot pentru eternitate dupa randuiala lui Melhisedec. Aici nu este vorba numai de preotia Sa actuala. Aceasta declaratie asigura, de asemenea, implinirea glorioasa a binecuvantarilor viitoare fata de Israel si fata de pamant in timpul mileniului, atunci cand Isus va fi adevaratul Imparat al dreptatii si al pacii, si adevaratul preot al Dumnezeului Preainalt, fata de care Melhisedec era tipul. Acest lucru il vom vedea pe larg in capitolul urmator.

       

                                                   

                                    Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - V -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     5     CAPITOLUL     5

     Scriitorul sfant continua aici marele subiect al preotiei lui Hristos, inceput in capitolul precedent. El o compara cu cea a lui Aaron, dar scoate in evidenta contrastul dintre persoana lui Hristos si cea a lui Aaron, si arata gloria preotiei lui Hristos, infinita ei superioritate si perfectiunea ei fata de cea a lui Aaron. Exista totusi si asemanari pe care le vom vedea in timp ce intaintam in studiul capitolului. Dar putem observa ca, la fel cum in capitolele anterioare profetii, ingerii, cel dintai om, David, Moise, Iosua, au disparut rand pe rand dinaintea maretiei supreme a lui Hristos, si aici, in cap. 5 si in urmatoarele, Aaron si preotia levitica cu jertfele legate de ea, au disparut, de asemenea, dinaintea preotiei glorioase si a jertfei desavarsite a lui Hristos, fata de care acelea nu erau decat umbre si imagini.

     (v.1). Aaron este luat dintre oameni, la fel ca toti cei care i-au urmat in aceasta functie. Hristos a fost intr-adevar un Om, si trebuia sa fie pentru a implini lucrarea Sa si pentru a putea simpatiza cu noi, dar El nu a fost luat dintre oamenii pacatosi. El era sfant, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi (cap. 7). Vedem aici inca odata asemanarea si contrastul.

     Orice preot era asezat pentru oameni in lucrurile privitoare la Dumnezeu, adica in relatiile oamenilor cu Dumnezeu, in mod special din punctul de vedere al iertarii pacatelor, pentru pastrarea bucuriei si restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea trebuia "ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate", asa cum le vedem descrise in Levitic. "Daruri", diferite daruri ; jertfe pentru pacate", animale (aduse ca jertfa, n.t.). Dar aceste daruri si jertfe erau toate, dupa cum vom vedea mai departe, imaginea darului si a jertfei desavarsite a lui Isus Hristos (vezi Efes. 5:2).

     (v. 2). Preotul luat dintre oameni cunoastea din experienta slabiciunile lor, si prin aceasta era in stare sa simpatizeze cu ei. Hristos, ca Om, a cunoscut slabiciunile noastre, si El poate sa simpatizeze cu noi, dupa cum am vazut. Aceasta este asemanare. Dar Aaron putea fi, ca si ceilalti, nestiutor si ratacit, de aceea el putea fi ingaduitor fata de cei care se rataceau. Nu asa este cu Hristos. El a fost sfant, nevinovat, fara pata, dupa cum am remarcat deja, Om desavarsit si Fiu al lui Dumnezeu. Acesta este contrastul.

     (v. 3). De asemenea, si aceasta face sa reiasa acest contrast, Aaron, la fel ca urmasii sai, era obligat sa aduca jertfe pentru pacat pentru el insusi. Vedem, intr-adevar, in Exod si in Levitic, ca pentru consacrarea sa, apoi, la ziua ispasirii inainte de a intra in cort, trebuia sa se sfinteasca prin aducerea de jertfe (Ex. 29 ; Lev. 9:16). Si la cap. 4 din Levitic, este aratat ce trebuia sa aduca daca pacatuia. Nimic din toate acestea nu se poate aplica la Hristos. El S-a adus pe Sine Insusi, dar aceasta pentru noi.

     (v. 4). O alta trasatura a marelui preot era ca "nimeni nu-si ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, dupa cum a fost si Aaron". Exod 28 ne relateaza chemarea lui Dumnezeu catre Aaron si fiii sai : "Si tu", zice Domnul lui Moise, "apropie la tine pe Aaron, fratele tau, si pe fiii sai cu el, dintre fiii lui Israel, ca sa-Mi faca slujba de preoti (fr. "sa exercite preotia inaintea (sau in fata) Mea)". Si vedem, de asemenea, prin exemplul lui Core si al lui Ozia, crima comisa de cei care au vrut sa uzurpe aceasta onoare, si pedeapsa care a urmat (Num. 16 ; 2 Cr. 26:16-21). Faptul ca preotul era asezat de Dumnezeu, garanta poporului acceptarea jertfelor sale.

     (v. 5 si 6). Ca si in cazul lui Aaron, Hristos nu Si-a atribuit Lui Insusi gloria de a fi mare preot ; El a primit-o de la Dumnezeu. Si declaratia divina continuta in cele doua versete din Vechiul Testament care sunt citate, scotand in evidenta maretul contrast dintre cele doua preotii, a lui Aaron si cea a lui Hristos, si ne face sa vedem in ea trasaturi care nu apartin celeilalte, si care o fac infinit mai buna : "Tu este Fiul Meu; Eu astazi Te-am nascut", citat din Ps. 2, care ne spune despre demnitatea glorioasa a lui Hristos care este asezat mare preot si care a fost glorificat de Dumnezeu Insusi in acest scop (6:20). "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec", cuvinte scoase din Ps. 110, si care ne arata instituirea oficiala a lui Hristos in aceasta pozitie prin gura lui Dumnezeu Insusi. Dar, in acelasi timp, vedem acolo contrastul preotiei Sale cu cea a lui Aaron. Aceasta (preotia lui Hristos, n.t.) este in cer, atunci cand El a fost glorificat, cand a fost asezat ca mare preot, si nu pe pamant, ca Aaron ; aceasta nu urmeaza aceleia, ci este dupa o randuiala noua, a lui Melhisedec - este o preotie imparateasca, prezentand, de altfel, alte trasaturi pe care autorul le arata in special in cap. 7 ; aceasta este o preotie perpetua - pentru eternitate - si nu temporara, ca cea a lui Aaron.

     (v. 7-10). Aceste versete ne arata calea pe care El a mers pentru a fi facut "desavarsit", facut potrivit pentru a deveni autorul unei mantuiri eterne pentru ai Sai, si, de asemenea, mare preot pentru ei in cer.

     "In zilele intruparii (lit. "carnii") Sale", in timp ce era Om aici jos, a luat parte la carne si la sange, pentru a putea sa sufere si sa-Si dea viata pentru noi. Apoi Si-a dat-o "aducand cereri si rugaciuni staruitoare, cu strigat puternic si lacrimi, catre Acela care putea sa-L mantuiasca din moarte". El a luat (asupra Lui, n.t.) cauza noastra ; a trebuit sa sufere consecintele. El a simtit toata groaza maniei si judecatii lui Dumnezeu impotriva pacatului, toata amaraciunea paharului care I-a fost prezentat. Deja in Ioan 12:27, la gandul acestui ceas al mortii pe care trebuia sa-l intalneasca, El striga : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata, salveaza-Ma din ceasul acesta?" Si in Ghetsimani, cand venise momentul suprem, auzim din nou de trei ori iesind de pe buzele Sale aceste rugaciuni arzatoare, aceste cereri aduse totusi intr-o dependenta si o supunere desavarsita : "Ava, Tata, la Tine toate sunt posibile; departeaza paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie" (Mc. 14:36). Cat de mult aceste cuvinte fac sa se resimta toata grozavia care era pentru El, Printul vietii, la gandul de a intalni moartea, judecata lui Dumnezeu asupra pacatului ; pentru El, Omul perfect si drept, pentru a fi parasit de Dumnezeu ! Si acest chin al luptei ne este descris de catre Luca : "Se ruga mai staruitor. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi mari de sange, cazand pe pamant" (Luca 22:44). El accepta paharul in ascultare ; sufletul Sau este intarit, si merge inaintea vrajmasilor Sai (Ioan 18:4), dar in cele trei ceasuri de intuneric si de agonie pe cruce, cand a baut paharul, strigatul dureros iese din nou din gura Lui : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Scenele miscatoare din Ghetsimani si de pe Golgota sunt comentariul inspirat al cuvintelor din epistola, sau mai degraba autorul epistolei le are inaintea ochilor sai.

     El a inaltat rugaciunile Sale catre Acela care putea sa-L scape din moarte : "Tata, la Tine toate sunt posibile", si a fost "ascultat". Asa cum este spus mai dinainte in Ps. 22, El a strigat : "Scapa-ma din gura leului", si imediat a putut spune : "Mi-ai raspuns dintre coarnele bivolilor". Prin inviere - "inviat dintre morti prin gloria Tatalui" (Rom. 6:4) - El a fost eliberat datorita evlaviei Lui ; Dumnezeu a raspuns la strigatul Sau si El a putut spune : "Nu vei lasa sufletul meu in Locuinta mortilor (hades), nici nu vei da pe Sfantul Tau sa vada putrezirea" (Ps. 16 ; Fapte 2:27).

     El era Fiu (v. 8) ; ca atare I Se cuvinea sa porunceasca, in timp ce slujitorul este nascut pentru a asculta. Ascultarea era deci pentru El un lucru nou. Dar "desi era Fiu" (aluzie la Ps. 2), El a ascultat. Dar aceasta ascultare, a invatat-o "din cele ce a suferit". Intrand in lume, El zice : "Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule", si El nu a avut niciodata o alta voie decat cea a lui Dumnezeu ; a umblat totdeauna intr-o ascultare desavarsita ; dar aceasta a insemnat sa treaca prin suferinte in fiecare zi, o jertfa permanenta a vointei Sale, exprimata in momentul actului suprem de ascultare prin aceste cuvinte : "Nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie". Astfel, El a stiut ce inseamna ascultarea, din momentul in care S-a prezentat pentru a implini voia lui Dumnezeu - apoi de-a lungul intregii Sale vieti - pana la momentul cand a lasat-o pe cruce.

     Si asa a fost El facut desavarsit, consacrat in locul de glorie unde Se afla acum, si facut potrivit pentru tot ceea ce avea sa implineasca ; devenind ma intai "autor al mantuirii eterne" pentru toti cei care asculta de El, si in al doilea rand, "numit de Dumnezeu Mare Preot dupa randuiala lui Melhisedec". "Mantuirea eterna" este aici in contrast cu eliberarea temporara a iudeilor ; suntem mantuiti pentru totdeauna, fara sa se mai intample nimic care sa necesite o alta mantuire, la fel cum este El asezat pentru totdeauna (perpetuu) la dreapta lui Dumnezeu. Dar aceasta mantuire eterna apartine numai pentru "cei care asculta de El". Este demn de remarcat ca nu este spus : "cei care cred in El". - Pentru ca, asa cum a fost vorba de suferintele si ascultarea lui Hristos care L-au dus la glorie, Duhul Sfant ne arata ca cei care cred in El au de urmat acelasi drum. Pe de alta parte, nu se poate asculta de Hristos, a se supune Lui pentru mantuire, daca nu credem in El. Apoi, facut desavarsit, intrat in glorie, Mantuitor pentru eternitate al celor care se alipesc de El, Dumnezeu Il numeste, Il declara mare preot "pentru eternitate" (cap. 6:20), dupa randuiala lui Melhisedec, si acolo, in cer, El implineste pentru cei care Ii apartin tot ceea ce este in legatura cu aceasta preotie.

     (v. 11-14). Autorul epistolei intrerupe aici dezvoltarea subiectului despre preotia lui Hristos, si deschide o paranteza care se intinde pana la sfarsitul cap. 6. Ea contine un repros serios la adresa credinciosilor evrei, si aceasta datorita lipsei lor de inaintare in intelegerea spirituala a lucrurilor care se refera la pozitia glorioasa a lui Hristos. In acelasi timp, ei sunt indemnati de-o maniera presanta sa inteleaga promisiunile lui Dumnezeu si incurajati de certitudinea ca El le va implini.

     Lucrurile privitoare la Melhisedec, ca tip al preotiei lui Hristos, erau greu de explicat, nu din cauza lucrurilor in sine, ci din cauza starii spirituale a credinciosilor dintre evrei. Ei au devenit - nu au fost totdeauna asa - greoi la auzire. In zilele de la inceput, "au fost luminati", si au rabdat o mare lupta de suferinte (10:32) ; dar atasamentul lor la forme si la porunci i-au impiedicat sa inainteze ; ei erau tentati sa se intoarca la umbrele lucrurilor mai bune pe care le-a adus crestinismul. Crestinii din timpul de acum trebuie sa vegheze ca formele de care au fost atasati sa nu-i impiedice in cresterea lor spirituala. La modul general, trebuie sa luam seama cu totii ca dupa ravna si ardoarea care au caracterizat convertirea si cunoasterea adevarurilor minunate care ne-au fost revelate, sa nu devenim greoi la auzire, plini de lenevie si nepasare pentru ceea ce ar trebui sa fie mereu nou si plin de prospetime.

     De cand crestinismul a ajuns la ei, ar fi trebuit sa inainteze si sa devina "invatatori", in stare sa invete pe altii, dar ei insisi aveau nevoie sa fie invatati din nou care sunt elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu. Acest repros care le este adresat nu priveste el, de asemenea, in zilele noastre un mare numar de crestini ? Au fost convertiti, fac parte dintr-o adunare, si de multe ori cele mai elementare adevaruri, "elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu", par sa fie putin sau chiar necunoscute ! Cat de mult avem nevoie de a scutura aceasta lenevie spirituala care ne impiedica sa ascultam ceea ce este, nu cuvantul omului, ci Cuvantul lui Dumnezeu. "Cuvintele lui Dumnezeu (sau, "oracolele")" sunt revelatiile pe care Dumnezeu ni le-a facut si pe care le avem in Cuvantul Sau. Totalitatea Scripturilor sunt aceste oracole, si elementele inceputului sunt primele si cele mai simple adevaruri pe care ele le contin.

     Lenevia lor spirituala i-a facut sa devina asa, astfel incat ei aveau nevoie de lapte si nu de hrana tare : ei erau copii. Este vorba, in legatura cu crestinii, de copilarie si de lapte, in doua pasaje care nu trebuie confundate cu acesta. In 1 Cor. 3:1, 2, apostolul scoate in evidenta diferenta dintre cei spirituali si cei carnali (sau firesti, n.t.). El ii numeste pe acestia din urma prunci in Hristos, carora trebuie sa le dea lapte sa bea. El nu vrea sa spuna ca ei erau oameni naturali, oameni care nu erau crestini, ci ei erau crestini care umblau intr-un mod carnal (firesc), in felul oamenilor. Aceasta stare, care provenea din mandria lor, i-a impiedicat sa inteleaga invataturile spirituale referitoare la taina intelepciunii lui Dumnezeu - erau copii carora, in ciuda pretentiilor lor inalte, le trebuia lapte, o invatatura potrivita pentru starea lor. In 1 Pet. 2:2, Cuvantul lui Dumnezeu, acest Cuvant despre care apostolul a vorbit la sfarsitul cap. 1, este infatisat ca laptele spiritual (intelectual, rational), ca hrana curata si neamestecata pentru inteligenta spirituala a crestinului, ca el sa creasca spre mantuire. El trebuie sa doreasca aceasta hrana, la fel cum un copil nou nascut doreste laptele mamei sale, si lucrul acesta este necesar in fiecare clipa a vietii sale spirituale. Apostolul nu le reproseaza celor carora el se adreseaza, ca sunt doar copii, asa cum este cazul in Corinteni si Evrei. Pentru acestia din urma, starea de copilarie pentru care ei sunt mustrati, consta in faptul ca ei s-au atasat de poruncile si reglementarile legi (Gal. 5:1), ceea ce ii faceau sa piarda din vedere pe Hristosul ceresc si ceea ce se refera la El in aceasta pozitie. Ei aveau deci nevoie de lapte, o invatatura care se raporta la starea lor, nu, totusi, de a-i tine in aceasta stare, ci pentru a-i face sa iasa, pentru a deveni astfel oameni maturi (6:1), in stare de a se hrani cu o hrana tare, sa inteleaga adevarurile pe care Duhul Sfant dorea sa le prezinte.

     Cel care ramane inca numai la lapte, care, prin urmare, este inca un copil, este fara experienta (sau neexersat) in "cuvantul dreptatii". Acest cuvant al dreptatii (dreptatea practica) exprima "adevaratele relatii practice ale sufletului cu Dumnezeu, dupa caracterul si caile Sale (*)", si se exerseaza in masura in care Hristos este revelat sufletului si este cunoscut de el, caci El este revelatia caracterului lui Dumnezeu si centrul cailor Sale. Or, este vorba pentru crestin de Hristos glorificat in pozitia Sa cereasca, si nu doar de Mesia pentru iudei. Hrana tare este deci acest "cuvant al dreptatii" care face cunoscuta pozitia lui Hristos glorificat in conformitate cu dreptatea lui Dumnezeu si care ne pune in relatie cu Dumnezeu. Ea (aceasta hrana tare, n.t.) este pentru oamenii maturi - sau desavarsiti. Acestia, prin obisnuita, prin exercitiu, prin practica in acest cuvant al dreptatii, au simturile spirituale deprinse sa deosebeasca binele si raul, de a separa ceea ce este dupa gandul lui Dumnezeu, din pozitia pe care ei o au ca participanti la un Hristos ceresc, de ceea ce nu este potrivit cu aceasta pozitie.

     (*) Studii asupra Cuvantului lui Dumnezeu (J.N.D.).