Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                               - IV -

     Samuel Ridout

     3.10     Declinul poporului - De la Ghilgal la Bochim : schimbarea relatiei cu Dumnezeu (Jud. 2 la 3:4).

     Primul capitol a oferit o privire de ansamblu asupra imprejurarilor exterioare si a esecurilor poporului in timpul ocuparii tarii. Declinul a fost prezentat prin relatarea unei succesiuni de lupte ale caror biruinte devin din ce in ce mai putin complete, pana cand situatiile se inverseaza, si poporul este alungat in munti de catre vrajmasii lor.

     Pasajele de care ne vom ocupa acum privesc relatiile poporului cu Dumnezeu si consecintele indepartarii sale. Strans legate de capitolul anterior, aceste versete spun putin cu privire la partea lor, dar se ocupa cu o problema mai profunda, a fidelitatii lor fata de Dumnezeu.

     Aceste paragrafe au un domeniu de aplicare general ; imprejurarile care sunt descrise aici acopera o perioada lunga de timp. Ele prezinta patru imagini de ansamblu ale cartii, reveland principii pe care le vom vedea mai tarziu. Vom gasi cateva caracteristici importante asupra carora ne vom opri putin mai mult, inainte de a trece la relatarile din partea principala a cartii.

     3.11     De la Ghilgal la Bochim

     3.11.1     Ghilgal

     In Scriptura totul are un sens ; de asemenea, fiecare nume are o semnificatie. Ghilgal este cetatea caracteristica a cartii Iosua. Dupa ce au traversat Iordanul si au intrat in tara, inainte de a cuceri o singura cetate, israelitii au asezat tabara la Ghilgal (Ios. 4:19). Acolo, Domnul a poruncit sa se faca cutite ascutite pentru a se circumcide, caci au stat atat de mult timp in pustie, incat au pierdut semnul distinctiv al apartenentei de Dumnezeu. Poporul trebuia sa fie circumcis pentru a fi gata sa lupte in tara.

     Intelesul spiritual este foarte simplu. La fel ca Marea Rosie, Iordanul reprezinta moartea si judecata. 

     Marea Rosie este in legatura cu eliberarea din Egipt, lumea pe care am parasit-o. Puterea si stapanirea pacatului, reprezentate prin Faraon si ostirile sale, sunt nimicite la Marea Rosie ; o cale este deschisa prin moarte si judecata, prin moartea si invierea lui Hristos.

     Iordanul prezinta un gand similar. El sugereaza moartea si invierea, dar in legatura cu intrarea in tara promisa si nu cu iesirea din Egipt. Intrarea in mostenirea noastra se face prin moartea si invierea Domnului Isus. Sa ne amintim bine ca in ambele cazuri poporul a trecut pe uscat ; nu l-a costat nimic sa traverseze Marea Rosie pentru a iesi din tara Egiptului si la fel nu l-a costat sa treaca Iordanul ca sa intre in mostenirea sa.

     Ce a trebuit sa platim sau sa parasim pentru a fi izbaviti de mania lui Dumnezeu ? Ce a trebuit sa facem ca sa fim eliberati de robia pacatului si a lui Satan ? Nimic, noi am trecut pe uscat. Marea ameninta sa ne inghita ; nicio putere omeneasca nu ne putea trece pe celalalt tarm, nici sa ne izbaveasca de ostirea ingrozitoare a lui Faraon. Am scapat de ea trecand prin mare, mergand linistiti prin mijlocul ei ca pe un drum, fara niciun efort din partea noastra. Aceasta este calea lui Dumnezeu.

     Sa insistam asupra acestui aspect pentru cei care sunt pierduti. Calea mantuirii pe care o propune Dumnezeu este cea mai simpla posibil. Nu sunt necesare nicio fapta buna, niciun sentiment bun. Totul a fost implinit in mod perfect de Hristos. Lucrarea este incheiata.

     Daca sunteti inca sub mania si judecata lui Dumnezeu, asa cum sunt toti din cauza pacatelor lor, iata remediul lui Dumnezeu : Domnul Isus a coborat din cer ca sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut, si El, nu prin viata Lui ci prin moartea Lui, a deschis o cale de mantuire pentru oricine crede in El. La crucea lui Hristos, vad sangele care ma adaposteste de judecata, si care mi-a deschis o cale pentru a fi eliberat de puterea si de robia pacatului.

     Priviti la mantuirea pe care v-o ofera Dumnezeu. Nu trebuie sa faceti nimic pentru a o obtine, doar sa va recunoasteti pacatos, vinovat si pierdut. Traversarea Marii Rosii nu este dificila. Multi spun ca ei nu sunt in stare : se tem de a nu putea continua in viata crestina. Problema nu este aici, ci in aceasta : sunteti gata de a face pasul si a-L accepta pe Domnul Isus ca Mantuitorul vostru ? Daca-L acceptati El va face totul pentru voi. Nu, nu este dificil de a fi eliberat de puterea unui rau mult mai mare decat cea a lui Faraon, deoarece nu trebuie sa facem niciun efort.

     Unii crestini considera aceasta cale de eliberare putin prea usoara, si uneori spun : aceasta este contradictoriu si periculos. Ce-i impiedica sa fie eliberati de puterea pacatului ? De ce nu pot sa-si insuseasca Romani 8:2 : "Legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii" ? Ah, fie ca ei sa poata spune : Tata, multumesc ca legea Duhului m-a eliberat de ceea ce ma tinea in robie. Cel care stie ca este un pacatos iertat si eliberat, poate afirma ca drumul eliberarii este usor. In schimb, drumul pacatului, el, este un drum dur ; robia din Romani 7 este o robie dura. Dar din clipa cand cu o credinta vie ne agatam de Cuvantul lui Dumnezeu, suntem eliberati.

     Daca este usor pentru suflet sa fie eliberat, totusi vor mai exista exercitii, si va trebui sa umblam in fiecare zi cu smerenie, neincrezandu-ne in carne. Dar linia de demarcatie este clara intre robia pacatului si libertatea in care i-a asezat Hristos pe ai Sai. Aceasta linie de demarcatie este Marea Rosie cu trecerea ei pe uscat. Aceasta nu ne-a costat nimic. Nu trebuie asteptata o a doua binecuvantare, de a atinge un anumit nivel, sau a face o experienta speciala. Multi copii ai lui Dumnezeu sunt preocupati cu experiente in loc de adevar. Trebuie doar sa traversam apele care se ridica ca un zid, gata sa ne inghita. Ce putere din noi ar putea sa se impotriveasca acestor valuri amenintatoare ? Mana puternica care le tine ne-a deschis calea usoara spre libertate. Sa reamintim poporului lui Dumnezeu : suntem liberi, nu mai suntem in robia lumii, nici sub robia pacatului sau a lui Satan.

     Aceasta ne aduce inapoi la Ghilgal ; lucrul acesta nu este o digresiune (o indepartare de la subiect, n.t.), ci o necesitate de a ne bucura de libertate. Ajungem aici traversand Iordanul pe uscat ; si aici, in orice directie ne indreptam, descoperim ca totul ne apartine. Dar ce se spune in continuare ? "Fa-ti cutite ascutite" (Ios. 5:2). Ajungem la ceva care costa, nu printr-un efort omenesc sau legalist, ci care costa mandria si eul. Cutitul lui Dumnezeu ne aduce acum la realitatea practica a ceea ce noi posedam in mod spiritual. Am intrat in tara, cunoastem eliberarea, putem spune ca suntem liberi, dar pentru a umbla ca biruitori si ca oameni liberi, trebuie ca marca (sau amprenta, n.t.) lumii sa fie taiata, si doar crucea lui Hristos poate s-o faca.

     In epistola catre Galateni, epistola eliberarii, cum vorbeste Pavel despre crucea lui Hristos ? In primul capitol el a scris : "Hristos... S-a dat pe Sine Insusi pentru pacatele noastre, ca sa ne scoata din veacul rau de acum" (v.4), si la ultimul capitol : "Departe de mine sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume" (v. 14). In primul capitol eliberarea este lucrata pentru noi, prin El la cruce, iar in ultimul capitol, ea este aplicata in mod practic fata de noi in puterea Duhului Sfant.

     Poporul lui Dumnezeu trebuia sa se intoarca mereu la Ghilgal. Copilul lui Dumnezeu nu are nicio putere daca nu realizeaza atat slabiciunea cat si moartea sa. Sentinta mortii fiind asupra lui, el o aplica in simplitatea ascultarii credintei, astfel incat el nu mai are incredere in carne. Pentru el, crucea lui Hristos nu este doar un titlu sau un semn de libertate, ea este acum o arma eliberatoare ; el este eliberat de puterea lumii si de energia carnii. Cunoastem noi in mod practic deplina eliberare a sufletului prin crucea lui Hristos, emblema mortii ? Sa ne amintim ca suindu-se la Ghilgal, poporul a putut sa infrunte Ierihonul fara sa tremure sau sa se teama, si ca zidurile cetatii au cazut inaintea lor. Ei se intorceau la Ghilgal pentru a recapata putere, dandu-si seama de slabiciunea lor, inainte de a merge la lupta impotriva altor cetati din tara, si de a infrunta toate formele sub care vrajmasul se infatisa. Ei se suiau la Ghilgal, castigau o lupta, si se intorceau la Ghilgal pentru a se bucura de roadele biruintei si de a fi pastrati in atitudinea potrivita pentru a castiga noi lupte.

     Noi stim sa ne suim la Ghilgal, dar stim sa ne intoarcem inapoi acolo ? O experienta ne-ar putea smeri pana in tarana mortii, dar ramanem noi acolo ? Poate suntem aplecati pana la pamant inaintea lui Dumnezeu, iar crucea lucreaza pentru a judeca in intregime eul nostru ; Dumnezeu ne-a ridicat atunci si am reusit sa castigam o biruinta in puterea Duhului. Dar ne-am intors noi apoi la Ghilgal, pentru a ramane in locul smereniei noastre, unde sentinta mortii a fost aplicata in intregime ?

     Cartea Judecatori mentioneaza ca Dumnezeu era la Ghilgal si a locuit acolo - cat de semnificativ este acest lucru ! Statea acolo pentru a intalni poporul daca acesta venea la El.

     Dumnezeu locuieste permanent la Ghilgal, acolo unde moartea lui Hristos lucreaza in folosul nostru. Daca vrem cu adevarat sa avem de-a face cu Dumnezeu, trebuie sa mergem la Ghilgal. Acesta nu este un teren legalist care sa inspaimante. Cat de dulce este crucea lui Hristos pe care o privim in mod special in fiecare prima zi a saptamanii, ea da pace cu Dumnezeu ! Ea este temelia mantuirii noastre eterne. Ea nu ar trebui sa ne inspaimante mai mult pentru umblarea noastra decat pentru mantuirea noastra.

     Dar in Judecatori, poporul nu este gata sa-L intalneasca pe Dumnezeu in acest loc. De aceea, in harul Sau, Ingerul Domnului Se suie din Ghilgal, pentru a merge intr-un loc cu totul diferit.

     3.11.2     Bochim

     "Si Ingerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim" (2:1). Remarcati acest cuvant "suit". El marcheaza o distanta si o anumita diferenta de nivel intre Ghilgal si Bochim. A fost parasit locul smereniei pentru un teren inalt si o atitudine inalta. Colectiv sau individual, aceasta ascensiune este usoara ! Mandria spirituala si increderea in sine se regasesc acolo.

     La Ghilgal, existau cutite, dar nu lacrimi amare ! Acolo, Dumnezeu nu a facut niciun repros. Cand un om a fost zdrobit prin cruce, nu mai este nevoie ca Dumnezeu sa-l zdobeasca din nou ; el s-a smerit in prezenta lui Dumnezeu si aceasta este suficient. Atunci cand mi-am judecat umblarea si viata, nu mai este nevoie ca Dumnezeu s-o faca pentru mine. De aceea Ghilgalul este un loc dulce si de comuniune sfanta.

     Dar daca Dumnezeu paraseste Ghilgalul pentru a ne intalni pe un alt teren, aceasta va fi pentru a ne face sa simtim ruina legata de esecurile noastre si de indepartarea noastra de El ; va fi pentru a ne aminti ca El ne-a scos din Egipt si ne-a introdus in tara, cu promisiunea ca El va ramane intotdeauna credincios legamantului Sau stabilit cu poporul Sau. 

     Dumnezeu ii intreaba deci pe fiii lui Israel de ce s-au indepartat de El si au slujit altor dumnezei, Si apoi El continua sa le spuna ca nu-i poate binecuvanta, ca nu poate fi cu ei in sens real atat timp cat ei s-au indeparatat de El. Le spune ca nu va alunga pe vrajmasi din tinutul lor si ii va lasa intr-o robie nenorocita toata viata lor, deoarece nu L-au intalnit la Ghilgal care este emblema nimicniciei lor si a suprematiei Sale in toate lucrurile.

      A trebuit sa zabovim asupra Ghilgalului caci acest lucru ne aduce in inima subiectului nostru. Judecata de sine este marea lectie pe care copilul lui Dumnezeu trebuie s-o invete. Este lectia pentru noi in mod individual, dar vreau sa spun ca este mai important, daca este posibil, ca noi s-o invatam in mod colectiv. Aspectele individuale si colective sunt strans legate intre ele.

      Deoarece nu a realizat acest lucru in mod colectiv, Biserica nu a inteles in mod clar ceea ce i-a dat Dumnezeu. Este usor de vazut ca Biserica, in mod colectiv, s-a indepartat de Ghilgal. Oricare ar fi denominatia din mijlocul poporului lui Dumnezeu, judecata de sine si zdrobirea lipsesc adesea ; si aceasta pentru ca vrajmasii nu sunt alungati complet, ca si in cazul semintiilor lui Israel. Ei nu s-au judecat pe deplin.

     Sa ne intoarcem individual la Ghilgal, daca nu cel putin la Bochim, locul lacrimilor, unde Dumnezeu declara ca El nu poate continua sa binecuvanteze daca nu ascultam de sfanta Lui vointa. Dumnezeu poate sa ne intalneasca la Bochim. Ganditi-va la acel Bochim din Luca 7, unde un biet suflet care nu are ce sa-I aduca lui Hristos decat pacatele ei, pe care le pune impreuna cu lacrimile ei la picioarele Sale, cu rusine si durere. Ar putea Fiul lui Dumnezeu sa-i satisfaca nevoile sale ? Bochim, acesta este locul lacrimilor unde un suflet poate sa ocupe adevaratul lui loc inaintea lui Dumnezeu, si sa gaseasca, acolo, ceea ce El este pentru ea. Daca un pacatos realizeaza ca el nu poate sa aduca lui Hristos decat pacatele sale, punandu-si povara sa la picioarele Domnului Isus, El va raspunde nevoilor sale. La Bochim se gaseste o jertfa care a indepartat pacatul pentru totdeauna dinaintea lui Dumnezeu.

     Aceasta istorie se rezuma astfel : poporul s-a indepartat de Dumnezeu, apoi Dumnezeu Se indeparteaza de ei din cauza esecurilor lor, apoi, miscati de aceasta situatie, isi marturisesc greselile in frica de Dumnezeu. Aici vedem o jertfa care este garantia indurarii lui Dumnezeu gata sa raspunda fata de cel care se intoarce la El.

     Ceea ce urmeaza scoate in evidenta adevarul pe care l-am vazut in primul capitol. Nu este nimic nou, se repeta aceeasi istorie, dar vazuta mai degraba sub aspectul relatiilor lor cu Dumnezeu, decat in legatura cu mostenirea lor. Dupa ce am vazut ca nu au reusit sa ia in stapanire ceea ce le apartinea, aici vedem ca ei nu reusesc sa pastreze ceea ce apartine lui Dumnezeu. In ce privesc lucrurile spirituale, daca nu dobandim ceea ce este al nostru si nu ne bucuram de ele, nu-I vom da lui Dumnezeu ceea ce I Se cuvine. A doua parte a acestei prime diviziuni ne arata cat de mult s-a indepartat poporul de Dumnezeu, si cum, prin necredinta si neascultare de voia Sa, nu a luat in stapanire ceea ce ii apartinea. Am putea spune inauntrul nostru : daca nu am o viata spirituala mai mare, eu sunt singurul responsabil si singurul care sa fiu penalizat. Nu, Dumnezeu este marele perdant. El asteapta de la ai Sai ascultarea si adaorarea inimilor recunoscatoare, in slujire si in inchinare. Principala victima este Dumnezeu, si nu noi. "Va insela un om pe Dumnezeu ?" (Mal. 3:8).

     3.12     Plecarea lui Iosua

     "Si poporul a slujit Domnului in toate zilele lui Iosua si in toate zilele batranilor ale caror zile au urmat dupa Iosua" (Jud, 2:7). Iosua a trait in prezenta sfanta a lui Dumnezeu. Sufletul sau fiind consacrat in intregime lui Dumnezeu i-a fost usor sa ia in stapanire ce era al lui.  Daca Dumnezeu ma va apuca, atunci sunt dispus sa primesc totul de la El.

     Dupa cum am vazut deja, Iosua Il reprezinta pe Hristos, Capul nostru, in puterea Duhului lui Dumnezeu, si pe omul credintei care sta hotarat pentru Dumnezeu, cu o credinta vie. In timpul vietii lor, Iosua si batranii care L-au cunoscut si L-au urmat pe Dumnezeu au pastrat natiunea intreaga. Este un mare har cand Dumnezeu dispune de astfel de oameni care sa-i tina pe sfintii Sai in dependenta de Sine. Dar Iosua nu mai este si nu are inlocuitor. El reprezinta duhul apostolic din Biserica. La fel, la inceput, Pavel si ceilalti apostoli au tinut pe sfinti impreuna, si astfel Biserica a fost crutata de esecul deschis si public prin puterea apostolica care era in mijlocul lor. Dar apostolii au murit fara a lasa succesori. In fiecare miscare (crestina, n.t.),  a doua generatie este deseori un timp de faliment. In timpul lui Iosua si al batranilor, Israel era fidel si traia, in aparenta, in teama de Dumnezeu. Apoi s-a ridicat o alta generatie care nu vazuse lucrarile Domnului ; ei nu au primit adevarurile direct de la Dumnezeu, ci din mana batarnilor ; ei le-au invatat mai degraba intr-un fel intelectual si nu cu inima. 

     Ne temem ca a doua generatie a oricarei miscari (crestine, n.t.) are adevarul in cap, si nu in inima ! Adevarurile pretioase, cumparate cu putini bani, pot sa stea pe rafturile noastre ; dar una este sa platesti pentru ele din portofel, si altceva sa platesti cu sufletul ; a le avea in cap este ceva, dar trebuie sa le avem in inima. Iosua si batranii, care au avut o credinta personala vie, si-o insusisera, dar pentru generatia urmatoare era ceva de imitat. Cand Duhul lui Dumnezeu a rasunat prin strigatul de la miezul noptii - "Iata Mirele" - cu ce putere a miscat sufletele si le-a adus sa-L intalneasca pe Mire ! Acea glorie era aproape ! Cat de scump era Domnul ! Cat de putin a insemnat lumea pentru acesti credinciosi ! Cum este astazi ?

     Sa ne gandim la binecuvantarile pe care Duhul lui Dumnezeu le-a revelat : un Hristos glorios la dreapta lui Dumnezeu, o Biserica cereasca, si toate adevarurile care decurg din aceasta. Nu trebuie doar sa vorbim despre ele, ci sa le asimilam cu ajutorul Duhului Sfant ; lucrul acesta este capital. Batranii nu mai sunt ; prima generatie din aceasta miscare a disparut, iar noi ne-am ridicat in locul parintilor nostri. Sa ne punem deci intrebarea : aceste adevaruri ne-au fost transmise pur si simplu de oameni credinciosi, sau le-am primit de la Dumnezeu ? Am fost noi singuri cu Dumnezeu la Ghilgal pentru a le dobandi ? A fost o chestiune personala cu El, sau le-am invatat pentru ca un anume frate le-a tinut si le-a invatat. Conducatorii sunt dati de Dumnezeu, putem sa-L binecuvantam pentru aceasta, dar nu ii putem imita decat urmand un Hristos viu in prezenta si in puterea Duhului Sfant.

     Lot nu era un om al credintei, dar putea sa-l urmeze pe Avraam oriunde mergea. Avraam, caruia Dumnezeu gloriei i s-a aratat cand locuia el in Mesopotamia, a ascultat de chemarea divina si a parasit totul, casa sa, tara sa, rudenia sa. De ce a mers Lot cu Avraam ? Pentru ca avea ochii indreptati spre el. Avraam a plecat privind spre Dumnezeu ; Lot, privind spre om. Iar noi, de ce suntem despartiti si marturisim ca purtam ocara pentru Numele lui Hristos ? Am raspuns noi la chemarea divina sau la a celor apropiati care ne sunt scumpi ? Copiii si-au urmat pur si simplu parintii, sotii, sotiile sau sotiile sotii ? I-am urmat doar pe cei pe care i-am iubit si onorat dupa trup sau am ascultat de Hristos ? Am ascultat noi de indrumarea Duhului lui Dumnezeu, sau de cea a oamenilor credintei care sunt conducatori numai daca ochii lor sunt cu adevarat fixati pe Hristos ?

     Avraam a intrat in tara si Lot l-a insotit. Intr-o zi nepotrivita, de incercare, Avraam a coborat in Egipt. Lot merge cu el, si acolo carnea se lipeste (lucrurile Egiptului, lumii, n.t.) de el. Daca vom urma un credincios fara a imita credinta lui, totul va fi bine, in aparenta, daca el umbla cu Dumnezeu, dar daca el coboara in Egipt, vom cobori si noi acolo. La intoarcerea lor, Avraam este restaurat, dar nu se spune ca Dumnezeu a avut relatii cu Lot si ca mana Sa era asupra lui. De fapt, nu vedem ca Lot a pacatuit la fel de grav ca Avraam in Egipt ; el nu a facut decat sa-l urmeze ici si colo. Dar a venit momentul cand a trebuit sa se opreasca in a-l urma, si a ales pentru sine insusi - la fel ca fiecare dintre noi. In ce parte s-a indreptat atunci alegerea lui Lot ? Carnea l-a indreptat spre campiile manoase ale Sodomei care erau sub judecata lui Dumnezeu. Daca credinta noastra nu este vie si nu este decat o traditie, ea va fi testata mai devreme sau mai tarziu, si va trebui sa raspundem la intrebarea : pe ce drum umblam ? Cel al comoditatii, care place afectiunilor naturale, sau drumul solitar al separarii pentru Dumnezeu, pe care Avraam a umblat singur cu Dumnezeu.

     Aceasta este invatatura acestei a doua parti : poporul slujeste lui Dumnezeu atat timp cat ii conduce un om al credintei, dar cand vine momentul punerii la proba, el arata ceea ce este in inima sa, si se indeparteaza. Fie ca Dumnezeu sa faca sa ne-amintim acest lucru si sa ne pazeasca sa consideram aceasta invatatura ca fiind secundara.

     Toata aceasta relatare poarta acest caracter, chiar pana la inmormantarea lui Iosua : in cartea Iosua, locul inmormantarii sale este Timnat-Serah (24:30), in timp ce in cartea Judecatori este Timnat-Heres (2:9). Cand este vorba de mostenirea in care el a intrat prin credinta, ca reprezentand poporul lui Dumnezeu, acesta este Timnat-Serah : "o parte bogata", si, cu siguranta, aceasta este partea lui Dumnezeu. Iar acum, cand este vorba despre esecul poporului si de indepartarea lor de Dumnezeu, mormantul lui Iosua se afla la Timnat-Heres : "o parte de argila". Belsugul este schimbat intr-un mic petic de pamant ! Aceasta ne arata diferenta dintre o credinta vie si o marturisire formala. Mostenirea noastra este bogata sau nu este decat un mic petic de pamant ? Este ea un teren fertil, sau argila sterila care nu da nici rod pentru Dumnezeu, nici hrana pentru sufletul nostru ?

     3.13     Apostazia si idolatria poporului

     De la paragraful urmator, dupa moartea lui Iosua, poporul se indeparteaza de Dumnezeu. Nu numai ca fiii lui Israel nu i-au in stapanire ceea ce le apartine, dar ei incep sa slujeasca lui Baal ; slujesc falsilor dumnezei facuti de ei insisi, dumnezeii natiunilor din jurul lor. Ei isi formeaza gandurile despre Dumnezeu dupa cele ale popoarelor idolatre !

     Sfarsitul primei epistole a lui Ioan -  pe care am putea s-o numim epistola sanctuarului sau epistola sanului Domnului - este izbitor. Ultimile cuvinte ale acestei scrisori dedicate punerii inaintea noastra pe Hristos si pe Dumnezeu care este lumina si dragoste, sunt : "Copilasilor, paziti-va de idoli". Am spune noi unui om care isi are capul plecat pe sanul Domnului, care umbla in lumina, dupa cum El este in lumina, care Il cunoaste pe Tatal si pe Fiul, sa se pazeasca de idoli ? Daca Duhul lui Dumnezeu da un astfel de indemn, este pentru ca pericolul exista si ca noi avem nevoie de a fi paziti.

     Ce este un idol ? Pentru un barbat, acesta poate fi lumea sau munca lui ; pentru o mama, acesta poate fi copilul sau. Dar in Scriptura, un idol este intotdeauna asociat cu un aspect religios, cu ceea ce solicita constiinta - consacrarea si ascultarea intra atunci in joc. Deci, ce este un idol ? In pustie, atunci cand Aaron a facut vitelul de aur, fiii lui Israel au zis : "Israele, acesta este dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului", apoi Aaron a zis : "Maine este o sarbatoare pentru Domnul" (Ex. 32:4, 6). Idolul a fost numit "Domnul" ! Sarmanul Aaron, incerca sa impace adevarul care tinea de Dumnezeu cu idolatria care era in inima poporului. Era un amestec intre cele doua care a facut apel la sentimentele religioase ale poporului. Astfel, pentru crestini cat si pentru pagani, idolatria este ceea ce face apel la simtul religios.

     Exista idolatrie in mijlocul poporului lui Dumnezeu ? Sunt lucruri amestecate cu adevarul lui Dumnezeu ? Aici ne este spus ca poporul a slujit baalilor, care inseamna domni. Ori, suveranitatea lui Dumnezeu este un fapt : omenirea Ii apartine, El este Dumnezeu peste ea, dar sub cati dumnezei si domni s-au asezat oamenii, nepastrand decat o parte din elementele adevarului divin ! Ce inseamna deci a se indeparta de Dumnezeu si a sluji baalilor ? Inseamna a pune deoparte chiar si un singur atribut al lui Dumnezeu si a-l inlocui cu altele care vin de la om. De exemplu, a-L adora pe Dumnezeul Atotputernic, asa cum Il dezvaluie Biblia, lasand deoparte sfintenia Sa, inseamna a adora un idol. A-L adora pe Dumnezeul intelepciunii si al cunostintei, asa cum este revelat in Scriptura, lasand deoparte dragostea si dreptatea Sa, inseamna idolatrie. Idolatria este mai degraba introducerea elementelor intunericului in lumina decat o scufundare totala in intuneric.

     In Psalmul 115 se gaseste o descriere foarte instructiva a "idolilor natiunilor". Ei au ochi dar nu vad, au urechi dar nu aud, maini dar nu ating, gura dar nu vorbesc. In exterior, totul vorbeste despre intelepciune, putere si inteligenta, dar fara ca sa existe in realitate. A sluji idolilor, inseamna deci a avea inima si constiinta sub puterea a ceea ce nu este realitatea revelata divin. Acesta nu este Dumnezeul Scripturii, revelat prin Duhul Sfant ; adaugand la acesta gandurile omului si el devine un Baal sau un idol.

     La ce Dumnezeu se inchina aceasta lume si ce conceptie au oamenii despre Dumnezeu ? Este El prezentat in toate atributele Sale ? Este El Dumnezeul cel viu - Lahai-Roi, "Cel viu care S-a revelat" - pe care Agar L-a intalnit fata in fata ? Ah, daca notiunea de dumnezeire este bazata pe ganduri omenesti in loc de revelatie divina, atunci acest dumnezeu nu este decat un idol.

     Din ce cauza primul capitol al epistolei catre Romani face o descriere atat de teribila a depravarii omului ?  Aceasta este o stricaciune de neconceput, cu exceptia celor care cunosc inima omului. Lucrul acesta este mentionat intr-o epistola scrisa oamenilor care Il cunosc pe Dumnezeu, pentru a-i avertiza ca daca vor pierde aceasta cunostinta, daca isi schimba conceptia pe care o au despre Dumnezeu si se indeparteaza de El, ei se vor strica cu siguranta. Se spune ca Dumnezeu i-a lasat prada unei minti nechibzuite, pentru ca ei si-au pervertit gandurile despre El si nu mai au simtul moral pentru a pastra cunostinta Sa. De aceea au luat nastere toate viciile paganismului.

      Sa privim impreuna cu Ezechiel prin gaura din zid, in camerele cu imagini ale templului idolului (Ez. 8:7-13). Ce grozavii inimaginabile sunt reprezentate acolo - stricaciunea omului sub formele sale cele mai josnice ! Cum si-ar fi putut imagina acest popor un astfel de cult religios ? Scenariul este intotdeauna acelasi : ei s-au indepartat de Dumnezeu, asa cum El a fost revelat in Hristos, si au facut un dumnezeu dupa propria lor imaginatie apoi au dat curs liber poftelor inimilor lor. De aceea exista atat de multa stricaciune in numele religiei, Lucrul acesta ar trebui sa ne faca sa ne cutremuram la gandul ca daca ne abatem de la ascultarea de Dumnezeu, si incepem sa slujim unui dumnezeu dupa propria noastra imaginatie, Dumnezeu ne va lasa prada dorintelor propriilor noastre inimi stricate.

     3.14     Schita unei restaurari

     Dumnezeu a intervenit in indurarea Sa si a ridicat judecatori pentru a elibera pe Israel (2:16). Poporul s-a indepartat de El si a stabilit, ca idoli, pe dumnezeii natiunilor din jurul lor. Atunci Dumnezeu i-a dat in mana vrajmasului care a venit ca un potop si a luat in stapanire tara. Apoi, poporul striga dupa indurare sub stapanirea cumplita a vrajmasilor, iar Dumnezeu, in indurarea Sa, le ridica judecatori pentru a-i elibera. Asa au aparut judecatorii. Mai intai declinul, in al doilea rand robia si in al treilea rand strigatul de ajutor. Dumnezeu, in indurarea Sa, le ridica un eliberator care ii restaureaza temporar, dar aceasta nu este, din nefericire, decat pentru a cadea din nou in acelasi rau.

     Aceasta este lectia pe care o vom intalni din nou si din nou in aceste capitole dinaintea noastra. Nu ne vom opri mai mult asupra ei, acum, dar este un gand solemn. Dumnezeu nu va ridica un alt Iosua, nu va restaura ceea ce a fost distrus. El ridica un judecator pentru un scop precis, iar cand judecatorul si-a facut lucrarea speciala si moare, inima poporului aluneca din nou spre rau, avand nevoie de un alt eliberator, o alta restaurare prin alt judecator, dar din ce in ce mai slaba, pana cand devine aproape intuneric total.

     Sfarsitul celui de-al doilea capitol si inceputul celui de-al treilea arata rezultatul acestei usuratati fata de Dumnezeu. Nu mai existe nicio cucerire reala. Chiar si eliberarile sunt doar partiale, iar vrajmasul este lasat in mijlocul poporului, ca niste spini, fiind atat martorul rodului propiei lor necredinte cat si un mijloc al unei noi incercari.

     Cat este de adevarat ca starea lucrurilor din crestinatate este o marturie impotriva Bisericii. Nu este nevoie, dragi frati, sa dovedim ca Biserica s-a indepartat de starea ei originara. Prezenta raului moral si doctrinar din sanul sau, datorita puterii spirituale a rautatii - cea a lui Satan - marturiseste ca nu am ramas in harul care ne-a fost aratat.

     Cu toate acestea, insasi prezenta acestui rau in Biserica marturisitoare este un test pentru ascultare si credinta. Nu este acesta un gand incurajator pentru credinta ? Sa nu ne lasam coplesiti de starea de lucruri din jurul nostru. Credinta straluceste cel mai tare in intuneric, iar cartea Judecatori ne da mai multe exemple de credinta care straluceste in contrast cu ceea ce este in jurul ei. Fie ca noi sa invatam sa nu fim descurajati de ruina din jurul nostru, ci sa fim bine intemeiati. Fie ca noi sa vedem scopul lui Dumnezeu de a parasi raul din jurul nostru, nu ca ar trebui sa fim inghititi de el, ci sa-l biruim. Fie ca lista vrajmasilor spirituali, din primele patru versete ale capitolului 3, sa ne stimuleze, nu sa ne sperie ! Sa avem aceasta credinta vie a lui Caleb, o credinta care nu imbatraneste si nu slabeste niciodata ! Si mai presus de toate, sa fim smeriti, urand orice duh de inaltare, si neavand incredere in carne.

     Sa ne intoarcem la Ghilgal, acolo unde Il putem intalni pe Dumnezeu asa cum este El. Fie ca Domnul sa ne conduca acolo si sa ne pastreze acolo !     

 

                                    Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                          - III -

     Samuel Ridout

     3.5     Chenitii

     Paragraful urmator dezvaluie o slabiciune evidenta : el vorbeste despre fiii chenitului, socrul lui Moise ; aceasta este o relatie dupa carne (sau dupa trup, prin casatorie, n.t.) si nu divina (v. 16). Ei au venit la Ierihon, cetatea palmierilor. Au fost ei crutati (cand au fost nimiciti locuitorii din Ierihon, n.t.) ? Nu se mentioneaza ca ei aveau vreun drept in Ierihon. Toti cei care aveau legatura cu Ierihonul erau sub blestem. Ori, acesti oameni s-au suit din cetatea palmierilor si isi fac locuinta chiar in mijlocul lui Iuda ! Atunci cand lumea cu influentele ei rele isi gaseste loc in sanul Bisericii, chiar daca ar fi relatii dupa trup cu poporul lui Dumnezeu, acesta este inceputul unei viitoare indepartari de Dumnezeu, si putem fi siguri ca acest lucru se va arata cat de curand. Dar a existat o exceptie evlavioasa de la aceasta : Iael, sotia lui Heber chenitul, care a obtinut o mare izbavire. Heber si-a parasit poporul care locuia la Arad si, evident, s-a identificat in inima cu Israel. Este ceea ce sugereaza numele sau, Heber care inseamna "pelerin".

     Apoi urmeaza Horma. Nu voi vorbi despre asta. Este una din biruintele pe care Iuda si Simeon le-au castigat impreuna, si pare a fi deplina, caci au distrus complet aceasta cetate.

     3.6     Iuda si Beniamin

     In versetele de la 18 la 20 sunt citate alte cuceriri. Aceasta prima parte prezinta principalele biruinte ale poporului lui Dumnezeu, dar si slabiciunile care vor fi cauza esecurilor ulteriore.

     Sa ne-amintim un lucru, ca ceea ce asigura biruinta este suprematia adevarului. Adevarul trebuie sa fie suprem daca vrem sa existe putere pentru Dumnezeu sau sa avem parte de restaurarea lui Dumnezeu. Trebuie sa ne intoarcem la adevar, la Cuvantul lui Dumnezeu, si sa facem din el o realitate vie in sufletele noastre.

Acum, la versetul 21, ajungem la Beniamin. Asa cum Iuda este o imagine a suprematiei adevarului divin, tot asa si Beniamin sugereaza suprematia lui Hristos. Beniamin inseamna "fiul dreptei". Acesta este semintia razboinca, puternica, un tip al lui Hristos biruitor, cu sabia incinsa la brau, ca in Psalmul 45. El este, de asemenea, un tip al lui Hristos, acum in ai Sai, ca Cel care domneste, Cel Atotputernic. In binecuvantarea lui Iacov fata de cele douasprezece semintii, va amintiti ca, in timp ce Iosif sugereaza mostenirea rodnica pe care Hristos o are in poporul Sau, Beniamin, un lup care sfasie, Il infatiseaza pe Hristos venind pentru judecata. Dar, acum, in acest scurt verset 21, vedem ca "fiii lui Beniamin nu i-au alungat pe iebusitii care locuiau in Ierusalim, ci iebusitii locuiesc cu fiii lui Beniamin in Ierusalim pana in ziua aceasta". Nu i-au alungat ! Semintia razboinica nu a reusit sa-l scoata afara pe vrajmas din cetatea unde Dumnezeu trebuia sa-Si puna Numele.

     Acum sa aplicam aceasta la noi insine. Hristos trebuie sa aiba tronul Sau in inimile noastre. Am vorbit despre Cuvantul lui Dumnezeu ca fiind baza tuturor lucrurilor, dar tema este Hristos si trebuie sa existe supunere fata de El in inimile si in vietile noastre. El trebuie sa fie centrul, asa cum trebuie sa-Si aiba tronul in Ierusalim. El poate fi pe buzele si in intelectul noastru, putem recunoaste ca totul este centrat pe El, dar daca nu reusim sa alungam din cetatea sufletelor noastre tot ceea ce se inalta impotriva cunoasterii lui Hristos, tot ceea ce impiedica suprematia Domnului in locul cel mai adanc al sufletului nostru, este pentru ca Ierusalimul se afla in mainile iebusitilor. Putem sa ne bucuram de adevar, si sa avem comuniune cu Hristos, fara ca El sa fie Domnul absolut al sufletului nostru !

     Israel nu a reusit sa stapaneasca in intregime Ierusalimul, centru unde Dumnezeu trebuia sa-Si puna Numele. La fel, Biserica nu I-a dat lui Hristos locul central care I Se cuvine, istoria sa o arata. Cine se afla in fruntea a ceea ce pretinde a fi Biserica pe pamant ? Un inselator, un om care a luat locul Duhului Sfant si al lui Hristos, zicand ca este vicarul Sau pe pamant - cu siguranta un antihrist. Privind la Biserica Romei putem afirma ca Ierusalimul se afla inca in mainile iebusitilor.

     Cat despre celelalte sisteme in care, datorita lui Dumnezeu, vedem evlavie si unde Cuvantul Sau este mult recuperat. Dar se afla Ierusalimul in mainile lui Beniamin, stapaneste Hristos acolo ? Clerul, teologia, traditia si multe alte lucruri nu au L-au inlocuit ele pe Domnul Isus in mijlocul poporului Sau ?

     In ce ne priveste si pe noi, in mod colectiv, a lasa lui Hristos locul care I Se cuvine implica faptul ca El are cu adevarat autoritatea suprema printre ai Sai cand sunt adunati, ca voia Lui sa fie suverana, oricat de dureroasa ar fi ea pentru carne, si ca noi sa fim supusi Cuvantului Sau pretios. Ruina care ne inconjoara nu este ea datorita faptului ca Hristos nu are stapanirea, si ca iebusitii nu au fost alungati ? Iebusit semnifica "a calca in picioare", asa ca, tot ceea ce in suflet nu este de la Hristos, va calca in picioare Cuvantul Sau.

     Exista adesea printre cei ai lui Dumnezeu o masura reala de apreciere a Cuvantului Sau, neinsotita insa de o inchinare in fata autoritatii Sale. Putem sa studiem cu sarguinta Scriptura si sa fim multumiti de cunostinta noastra din Cuvantul lui Dumnezeu, fara a-l asculta deplin. A te supune Cuvantului lui Dumnezeu inseamna a accepta autoritatea lui Hristos, caci El este Cel care vorbeste in Cuvant. Vom insista asupra acestui aspect. Cei care pretind ca asculta de Hristos n-o fac cu adevarat daca nu asculta de Cuvantul Sau. Domnul Insusi a facut legatura intre Cuvantul Sau si El, cand a spus ramasitei din Filadelfia ca ei au pazit Cuvantul Sau si n-au tagaduit Numele Sau (Apoc. 3:8).

     Este usoar de a marturisi pe Hristos ca centru, a face din El un loc de intalnire, siboletul unei secte sau al unui partid, dar Hritos ca centru inseamna a-L asculta, a-L onora, a-L urma cu orice pret, si a recunoaste autoritatea absoluta a celui mai mic adevar si a voii Sale pentru umblarea noastra. Sa retinem bine lectia data de esecul lui Beniamin in cucerirea Ierusalimului : marele nostru pericol este de a tagadui Numele lui Hristos si autoritatea Sa.

     Vom merge mai departe de aceasta istorie trista, care decurge din faptul ca Beniamin nu a reusit sa ia in stapanire Ierusalimul. Acest scurt verset 21 este pivotul in jurul caruia se invart toate esecurile ulterioare.

     3.7     Iosif

      In versetele 22 la 26, vedem casa lui Iosif mergand sa ia Betelul ; si este necesar sa avem Betelul. Stim bine istoria Betelului si ce inseamna acesta ; Betel este "casa lui Dumnezeu". Asa cum Ierusalimul sugereaza suprematia lui Hristos, asa si Betelul sugereaza prezenta lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu. La inceput, numele sau era Luz - "separare" - o simpla separare exterioara. Daca aplicam aceasta Bisericii sau oricarei miscari din Biserica se va vedea cat de izbitor corespunde. 

     Nu vom insista decat pe latura negativa a separarii - "nu face aceasta, renunta la asta, refuza aceasta..." - nu facem decat sa eliminam cate ceva, dar aceasta nu este nimic altceva decat Luz, si nu Casa lui Dumnezeu. Pentru a ne afla aici, trebuie nu doar sa ne separam, dar si sa realizam sentimentul sfant al prezentei Sale.

     Dar cata slabiciune ca sa puna mana pe Betel ! De ce au trimis iscoade, daca Dumnezeu le-a dat acest loc ? Aceasta lipsa de incredere arata necredinta lor. La fel a fost si cu Moise care, inainte de a-l ucide pe egiptean, a aratat ca nu se gandea la Dumnezeu cand a privit intr-o parte si-n alta sa vada daca-l observa cineva. Asa a fost si cu cele douasprezece iscoade trimise in Canaan, ele nu reprezentau decat necredinta poporului pe care Dumnezeu l-a suportat cu rabdare. Ei au trimis deci iscoade la Luz, iar dupa ce au luat-o in stapanire l-au crutat pe omul care le-a aratat drumul.

     Din momentul in care credinta face concesii carnii, pentru a obtine putere spirituala, fie in casatorie fie in afaceri, daca se face un compromis pentru a cruta carnea pentru a se bucura in liniste de odihna Betelului, aceasta inseamna a lasa liber un vrajmas care va merge si va construi o alta cetate cu acelasi nume. De cate ori  vrajmasi ai lui Dumnezeu care au fost crutati restabilesc aceleasi lucruri fata de care trebuie luptat din nou si care sunt mult mai greu de biruit. In viata noastra privata, putem considera anumite compromisuri ca fiind mici ; ca si Lot, putem fi infideli fata de Hristos doar intr-un singur aspect, dar acest aspect crutat  va creste pana cand va distruge vietile noastre spirituale.

     Biserica a crutat adesea pe locuitorii din Luz ca, de exemplu, in sistemul monahal care, venit din Rasarit, a prosperat in mijlocul ei. Acest sistem invata separarea de lume, raul inerent al materiei si diversele forme de asceza de care istoria Bisericii este plina. Dupa cum a fost crutat acel locuitor din Luz, asa a fost lasat sa creasca intregul sistem monahal, pana cand a eclipsat complet Betelul, unde era simtita prezenta lui Dumnezeu. Acest sistem cauta mai degraba separarea  de lume decat prezenta lui Dumnezeu. In toata aceasta separare fara prezenta lui Dumnezeu, Vrajmasul este crutat iar esecurile ulterioare nu intarzie sa se arate.

     Cat de mult avem nevoie de simtamantul prezentei lui Dumnezeu si al Duhului Sfant in mijlocul nostru !

     Avem noi Betelul sau doar Luz ? Locuim noi in casa lui Dumnezeu, sau suntem doar un simplu cerc de persoane separate ? Prezenta lui Dumnezeu este reala, si suntem condusi prin Duhul, sau suntem o secta care nu face decat sa respinga raul, fara sa se bucure prezenta sfanta a Domnului ?

     3.8     Manase, Efraim, Zabulon

     Sa trecem acum la ultimul paragraf, unde vedem falimentul din ce in ce mai evident al celor sase semintii. Il avem mai intai pe Manase, care inseamna : "a uita". Inseamna sa uiti totul pentru a te concentra doar pe un singur lucru, asa cum a putut sa se exprime apostolul Pavel : "uitandu-le pe cele din urma si intinzandu-ma spre cele dinainte, alerg drept spre tinta, pentru premiul chemarii de sus a lui Dumnezeu, in Hristos Isus" (Filip. 3:13-14). Daca casa lui Dumnezeu nu este pazita cu grija pentru El, ne vom incarca repede cu poveri grele in loc de a le lasa pentru a alerga cursa care este inaintea noastra si de a castiga premiul, si nu vom socoti toate lucrurile ca o pierdere, datorita excelentei cunostinte a lui Hristos Isus, Domnul nostru (Filip. 3:7-8). A nu te intinde spre ce este inainte este esecul prezentat aici.

     Apoi vine Efraim, din semintia lui Iosif, semintie care a adus rod. El reprezinta faptele in mijlocul poporului lui Dumnezeu, caci credinta se arata prin fapte, dupa cum ne-a spus apostolul Iacov. Daca Manase a esuat, neconcentrandu-se pe un singur lucru, atunci si Efraim va falimenta la fel. Faptele din viata de zi cu zi vor inceta, iar Vrajmasul va apuca ceea ce ar trebui sa fie pentru Dumnezeu. Esecul aici, este deci o lipsa de rod pentru gloria lui Dumnezeu.

     Daca exista esec din partea lui Manase si a lui Efraim, Zabulon, al carui nume inseamna devotare sau consacrare pentru Dumnezeu, va fi la fel de slab pentru a pastra posesiunea sa.

     3.9     Aser, Neftali si Dan

     Apoi, vine Aser care inseamna "fericit". Daca Hristos nu este Cap, si daca nu ne bucuram de casa lui Dumnezeu, este de la sine inteles ca Aser nu va putea alunga vrajmasul din tinutul sau. Tristetea, lipsa bucuriei si o inima trista descriu esecul lui Aser. Apostolul Petru zice : "Va bucurati mult, cu bucurie de nespus si glorioasa" (1 Petru 1:8). Ah, ce bucurie de nescris va umple gloria viitoare ! Gandind la aceasta glorie, la binecuvantarea legata de ea si la eliberarea de intinarea pacatului, nu sunt pline inimile noastre de aceasta bucurie glorioasa ? Nu vom anticipa noi cerul ? Aser - "fericit" - ar trebui sa fie numele noastre si ceea ce trebuie sa ne caracterizeze ! Din nefericire, recunoastem cu umilinta ca aceasta bucurie spirituala care ar trebui sa se manifeste in mijlocul nostru si in Biserica este atat de putin vizibila.

     Cu siguranta, traversam o pustie ingrozitoare, si suntem prada la tot felul de ispite, intr-o lume in care lacrimile sunt mai dese decat zambetele, dar ar fi gresit sa spunem ca un copil al lui Dumnezeu nu trebuie sa fie fericit in aceasta lume. Luand in considerare mostenirea si partea noastra, ar fi un afront sa spunem aceasta. Suntem noi precum Aser care nu a reusit sa-i alunge pe locuitorii tarii ? Cetatile care ar trebui sa apartina bucuriei crestine sunt ele inca in posesia Vrajmasului ? Cine ne fura deci fericirea noastra ? Ce vulpi mici ne strica viile noastre in floare (Cant. 2:15) ? Fie individual, fie colectiv, putem vedea cauza in istoria lui Beniamin, Iosif si Efraim.

     Vine apoi Neftali, care inseamna "luptator". El il reprezinta pe omul tare si viteaz care lupta pentru Dumnezeu, dupa gandul lui Dumnezeu, si nu carnal, neincrezandu-se in propria lui putere. El raspunde la gandul lui Dumnezeu, si are siguranta ca Ii apartine. El reprezinta acel duh de putere cu Dumnezeu, cel slab cu Cel Atotputernic. Aici din nou, trista istorie a esecului se repeta. Cel care uita ca este slab, uita ca izvorul tariei sale este in Dumnezeu, si astfel nu are putere sa lupte si sa biruiasca pe Vrajmas.

     Relatarea se incheie cu Dan, care ar fi trebuit sa fie un conducator si un judecator. Nu numai ca nu reuseste sa-i alunge pe locuitori din cetatile sale, dar amoritii l-au impins spre munti si ei insisi locuiesc in vaile bogate. Ce declin : vrajmasul a luat in stapanire valea ! Valea sugereaza smerenie si fertilitatea spirituala care rezulta din aceasta. Domnul a adus rod pentru noi deoarece El a coborat in valea mortii ; astfel, noi nu putem aduce rod pentru Dumnezeu decat intrand prin credinta in realitatea mortii Sale, avand sentinta mortii in noi insine. Aici, cel care locuieste in vale nu este poporul lui Dumnezeu, ci amoritii, in timp ce locul lor, potrivit cu ceea ce arheologii ne spun, era in munti, pe inaltimi. Amoriti semnifica "inaltati (mandri, trufasi)", "mari vorbitori" ; modul lor de a se inalta este izbitor. Acesta este un popor care vorbeste mult  si care a alungat din vale pe poporul lui Dumnezeu. De fiecare data cand poporul lui Dumnezeu se lasa atras sa vorbeasca cu mandrie si face marturisiri mari fara ca acestea sa corespunda realitatii, atunci el nu manifesta smerenie si, prin urmare, nu mai poate aduce roade.

     Sa ne pazim de discursuri frumoase ! Daca suntem tentati sa vorbim cu usurinta de moartea si invierea noastra impreuna cu Hristos, sa ne intrebam atunci cine locuieste in vale, amoritul sau israelitul. Cand spunem ca suntem binecuvantati cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti in Hristos (Efes. 1:3), sa ne intrebam daca aceasta este o realitate vie in sufletele noastre. Sa ne cercetam inimile, nelasand niciodata pe amoriti sa ne alunge din vale. 

     Pentru a ilustra aceasta, sa luam Reforma, din istoria Bisericii. Vedeti toate aceste controverse. Care a fost motivul razboiului de treizeci de ani ? Ce erau conflictele dintre protestanti, daca nu zanganitul armelor amoritilor ca sa-i alunge pe oamenii lui Dumnezeu din vai ? Priviti Europa protestanta la cativa ani dupa Reforma, veti vedea in ea multi teologi, dar foarte putina evlavie, numerosi vorbitori care lupta pentru doctrina, dar foarte putin din aceasta smerenie a inimii, din acest duh linistit care caracterizeaza pe locuitorul din vale unde o ploaie de binecuvantare face sa aduca un belsug de roade pentru Dumnezeu.

     Cat despre noi, individual sau colectiv, am fost alungati din vale spre munti ? Tinem noi discursuri mari, uitand locul nostru umil de supunere fata de Hristos ? Suntem noi vorbitori buni, impinsi pe muntele marturisirii  (marturia crestina publica, dar fara a avea realitatea, n.t.) ? Sa coboram inapoi in vale. Dumnezeu locuieste cu cel care are o inima umila si zdrobita. Duhul lui Dumnezeu este mai puternic decat toate carele de fier ale vrajmasului si, daca ne intoarcem, vom descoperi, individual sau colectiv, ca ne putem obtine locul in vale, si acolo sa aducem roade pentru Domnul.

            

  

 

                                      Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                                - II -

     Samuel Ridout

     3     Căderea inițiala și amestecul cu lumea

     3.1     Cartea Judecători se împarte în trei părți distincte :

     -  prima parte (cap. 1 la cap. 3:4) ar putea să se intituleze : independență față de de Dumnezeu.

     -  a doua parte - principală - (cap. 3:5 la cap. 16), imprimă amprenta sa pe întreaga carte. Ea prezintă consecințele acestei independențe : venirea dușmanului, robia care rezultă, și eliberarea acordată de Dumnezeu atunci când poporul se pocăiește.

     -  a treia parte (cap. 17 până la sfârșit) dezvăluie pe deplin starea de inimă a poporului care nu poate decât să se rătăcească ; singurul remediu este ca Domnul să intervină ca să ia în stăpânire moștenirea. Eliberările succesive nu îmbunătățesc cu nimic istoria declinului si a căderii. Ultimul eliberator, Samson, cel mai puternic dintre toți, este, de fapt, cel mai slab ; el însuși are nevoie de mai multă eliberare decât oferă.

     3.2     Declinul poporului

     Chiar dacă nu este vorba despre venirea lui Hristos, ea este pusă în evidență prin faptul că datorită absenței Sale, starea poporului decade tot mai mult. La fel este și cu Biserica, unde lucrurile merg din rău în mai rău. După exerciții profunde din partea poporului sunt ridicați eliberatori, și ei au adus o restaurare parțială. Astăzi, nivelul nostru nu este mai înalt decât cel al părinților noștri, deși noi avem privilegii mai mari. Noi ne aflăm în ceasul cel mai sumbru al istoriei Bisericii, cel în care apelul la eliberare este mai acut ca niciodată - eliberare nu printr-un ajutor omenesc, ci prin venirea Eliberatorului care va lua la Sine Biserica Sa, și care, prin puterea Sa divină, ne va face să realizăm măsura deplina a moștenirii noastre de care noi ne bucurăm, din nefericire, atât de puțin.

     Prima parte se caracterizează prin independența poporului fată de Dumnezeu, sau răzvrătirea poporului ales, deși această expresie este puțin cam tare. Ea este alcătuită din două subdiviziuni mari :

     -  Judecători 1 la 2:5, unde vedem poporul identificat cu dușmanii săi, în loc de a fi separat - unire care, din nefericire, nu este un semn de putere.

     -  Judecători 2:6 la 3:4, unde este vorba despre istoria îndepărtării de Dumnezeu, datorită stării sale morale.

     În prima subdiviziune, care este într-adevăr un rezumat al cărții Judecători, se găsesc diferite etape ale acestei identificări ale poporului cu dușmanii săi. La momentul când ea era legata de cartea Iosua, istoria a început bine : "Și a fost așa: după moartea lui Iosua, fiii lui Israel au întrebat pe Domnul, zicând: Cine dintre noi să se suie întâi împotriva canaaniților ca să lupte cu ei? Și Domnul a zis: Iuda să se suie; iată, am dat țara în mâna lui" (1:1-2). Prima parte începe cu o biruință datorată puterii lui Dumnezeu care a lucrat în mijlocul poporului Său, care se suie să ia în stăpânire moștenirea sa. Desigur, semne care nu sunt încurajatoare exista, ca pierderea simplității în cuvântul lui Dumnezeu, dar partea care este cea mai luminoasă este pusă pe primul plan. Să remarcăm că o parte din relatare se găsește deja în cartea Iosua.

     Primele douăzeci de versete relatează biruințele seminției lui Iuda. Versetul 21 redă istoria seminției lui Beniamin, versetele 22 la 26, cea a seminției lui Iosif, apoi de la versetul 27 până la sfârșitul capitolului, sunt menționate succesiv șase seminții - acolo totul nu este numai faliment.

     Să privim puțin aceste pasaje, vom găsi în ele învățături importante.

     3.3     Seminția lui Iuda

     Dumnezeu Însuși a spus că Iuda trebuie să fie primul care să se suie să ia în stăpânire posesiune sa. Această parte ar putea fi numită : "Puterea lui Dumnezeu prin adevăr". Cu cât studiem mai mult semnificația numelui diferitelor seminții, cu atât mai mult suntem surprinși de însemnătatea lor spirituală. Iuda înseamnă "laudă". Dar ce este lauda, și pe ce se bazează ea ? Aceasta nu este o izbucnire de sentimente, așa cum gândesc mulți, și este greșit să încerci să ajungi la o stare de emoție, numind-o în mod fals laudă și închinare ; lauda este bazată pe adevăr.

     Astfel, Iuda este pe primul loc, fie în timpul traversării pustiei, fie în țară, și, așa cum știm, din seminția lui Iuda S-a ridicat Hristos (Ev. 7:14).

     Moștenirea lui Iuda era toată partea de sud a țării, pământul orientat spre soare. La fel, Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul, luminează prețioasa noastră moștenire. La fel ca lauda adevărată bazată pe adevăr, Iuda - "laudă" - reprezintă, de asemenea, ansamblul adevărurilor doctrinare care sunt singură bază a unei închinări după gândul lui Dumnezeu. Oriunde este sacrificat adevărul, unde Cuvântul lui Dumnezeu este pus deoparte, unde aceste adevăruri își pierd autoritatea lor, lauda are de suferit - Iuda nu va mai fi biruitor. Aceasta este ideea esențiala a acestui pasaj. Este ca și cum Dumnezeu ar fi spus poporului Său : Hristos a câștigat o biruință mare, păstrând adevărul veți continua să biruiți și să vă bucurați în mod practic de moștenirea prețioasă despre care au vorbit apostolii în scrierile lor inspirate.

     Iuda trebuia să se suie primul. Ori, slăbiciunea l-a caracterizat de la început : el nu a vrut să meargă singur că să ia în stăpânire ceea ce îi aparținea. El îi cere lui Simeon, care împarte același teritoriu, să vină să-l ajute în cucerirea lui, promițându-i că-l va ajuta și el in schimb. Ce putem învăța de aici ? Dacă Dumnezeu îmi poruncește ceva, trebuie să caut ajutor omenesc ? Când Dumnezeu i-a zis lui Moise să meargă să elibereze poporul Său, a fost ascultare și onorarea Lui să ceară și să insiste până când i l-a dat ca ajutor pe Aaron ? Nu arată aceasta o lipsă de încredere la acest slujitor ? De fiecare dată când Cuvântul lui Dumnezeu cere ascultarea noastră iar noi căutam ajutor omenesc, putem fi siguri că această slăbiciune se va manifesta mai devreme sau mai târziu printr-un eșec. Este ceea ce învățăm cu Iuda care solicită ajutorul lui Simeon.

     Desigur, a avut loc o biruință, dar continuarea pasajului arată că nu a existat angajamentul total al inimii care ar fi făcut posibilă finalizarea cuceriri și să asigure astfel un triumf spre gloria lui Dumnezeu. Nu pare să existe onoarea unei biruințe totale asupra forțelor lui Adoni-Bezec. Un vrăjmaș mutilat nu este un vrăjmaș biruit în întregime și, deși mai târziu el moare și Ierusalimul este luat și ars pentru un timp, cucerirea nu este definitivă.

     Această frumoasă relatare a biruințelor de la Hebron și de la Debir - Chiriat-Sefer, cum se numea altădată - se găsește și în Iosua, și dacă se repetă aici este pentru că este caracteristic acestui pasaj, și că trebuie să luam seama la el.

     3.4     Caleb, Otniel și Acsa

     Primele opt versete au relatat biruința lui Iuda și Simeon ; acum, de la versetele 9 la 15, exercitarea credinței lui Caleb, Otniel și Acsa, pun accent pe supremația cuvântului lui Dumnezeu, supremația adevărului.

     Iuda nu poate câștiga biruințe și să le păstreze decât păstrând adevărul ; astfel poporul lui Dumnezeu nu poate triumfa decât crescând în cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este Hebronul : Hebron înseamnă "comuniune", iar Chiriat-Sefer, cetatea care este strâns legată de acesta, înseamnă "cetatea cărții". Gândurile noastre se îndreaptă imediat spre această Carte prețioasă, Biblia, pe care o avem în mâinile noastre, și această Biblie, dragi prieteni, trebuie s-o cucerim. Vei zice, "Să cucerim Biblia ?" Da, s-o luăm în stăpânire, s-o smulgem din mâinile dușmanilor săi, să facem din ea pentru noi înșine o Carte a desfătării, o Carte care ne vorbește despre Dumnezeu. Atunci când cetatea Chiriat-Sefer a fost luată, numele său a fost schimbat în Debir, care înseamnă : "Cuvântul lui Dumnezeu" ; "Cartea" a devenit "Cuvântul lui Dumnezeu". Iată în ce a constat biruința lui Iuda : Biblia nu mai este doar o carte, ea devine Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Iuda ar fi continuat pe această cale, dacă ar fi luat în stăpânire deplină Cuvântul lui Dumnezeu, făcând doctrinele sale o realitate vie și considerând-o ca glasul lui Dumnezeu vorbind poporului Său, atunci lauda, închinarea și bucuria ar fi fost nestingherite, iar puterea s-ar fi manifestat din ce în ce mai mult.

     Din nefericire ! Biserica nu a făcut așa ceva, ea a părăsit foarte devreme doctrinele. În loc de a schimba Chiriat-Sefer în Debir, un Cuvânt viu, Biserica a luat Cartea din mâinile poporului și a pus-o în mănăstiri, interzicându-i folosirea. În loc de a da poporului oracolele vii ale lui Dumnezeu, ea le-a îndepărtat de el ; de aceea nu ar fi putut să rezulte decât întuneric și faliment.

     La fel este și pentru noi personal. Daca această Carte ne este închisă, nefiind decât o înșiruire de litere și nu Cuvântul viu și lucrător, nu se vor vedea în viața noastră nici înaintare, nici creștere. Odinioară se striga în lume : "Nu vrem doctrină, vrem practică", ceea ce pretinșii creștini au reluat zicând : noi vrem o predicare practică, nu una doctrinară. Și ei au avut câștig de cauză : doctrina - predicarea adevărului lui Dumnezeu - nu mai este învățată, iar în loc de practica dorită, ei suportă consecințele inevitabile ale părăsirii Cuvântului lui Dumnezeu : căutarea a ceea ce îi place omului natural.

     Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, există excepții de la aceasta, dar Biserica care s-a îndepărtat de la Cuvântul lui Dumnezeu a căzut în această stare tristă. Nu este de mirare deci că există atât de puțină bucurie printre poporul lui Dumnezeu, că există atât de puțină plăcere în lucrurile lui Hristos. Cum ar putea fi când adevărul lui Hristos este atât de puțin cunoscut și apreciat ; când Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus pe rafturile cărților împreună cu altă literatură, care poate fi de mare valoare și importantă, dar nu este Cuvântul viu al Dumnezeului cel viu. Dacă el este așezat la nivel de literatură omenească, atunci am pierdut glasul lui Dumnezeu și toată puterea ; Biserica și-a rupt ancorele (sau parâmele de acostare, n.t.) sale și merge în deriva. Aceasta explică întunericul care ne înconjoară și declinul creștinătății. 

     Restul relatării cu privire la Otniel și la Acsa este foarte frumoasă. Acsa înseamnă "lănțișor (sau colier) la gleznă". Numele său sugerează ornamentul doctrinei, în umblare și în viață, care completează credința minunată a lui Otniel, "leul lui Dumnezeu" sau "puterea lui Dumnezeu". Acsa dorește un teren fertil, și pentru aceasta, ea știe că are nevoie de izvoare de apă. Ori, una din caracteristicile țării, este belșugul de apă (Deut. 8:7). Numai Duhul poate face Cuvântul lui Dumnezeu proaspăt și roditor. Debirul nu ar fi putut să corespundă cu numele său fără apele înviorătoare ale Duhului. Îi sunt date izvoarele de sus și de jos, și astfel totul este înviorat prin adevăr, fie că este vorba despre adevărul înalt sau adevărul practic. Cel care vrea să aducă roade pentru Dumnezeu va dori precum Acsa un teren udat de izvoare. Nu ne-am putea plânge că Cuvântul lui Dumnezeu este neinteresant și neroditor dacă ar exista mai mulți de Acsa care să-l revendice ca parte a lor.

     La început, Biserica s-a ținut de Cuvânt într-o oarecare măsură și, în măsura în care a făcut-o a obținut biruințe. 

             

                

     

 

                                      Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                                 - I -

     Samuel Ridout

     1     Prefață

     Cartea Judecători este o verigă importantă în istoria lui Israel. Ea prezintă schimbarea regimului teocratic de la început, la împărăția care sfârșește în captivitate. Această perioadă de tranziție este marcată de necredință și de declinul care alcătuiesc cadrul acestei relatări ; vedem aici răbdarea neobosită a lui Dumnezeu care, în ciuda incompetenței totale a poporului și a necredinței sale, vine în ajutorul lor de multe ori. În același timp, Dumnezeu Își descoperă planurile Sale care își vor găsi împlinirea doar în Hristos, și pe care El le va  finaliza în "ziua aceea" care este acum atât de aproape.

     În punerea sa la probă, Israel reprezintă umanitatea, de aceea principiile morale întâlnite aici se extind la toți oamenii, căci fiecare va da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Cartea Iosua abundă în relatări tipice din care se pot trage învățături pentru creștinism, și vom vedea că această carte aprofundează aceste învățături tipice. Ele se ocupă în principal cu declinul și restaurarea ; asemănarea lor cu istoria profetică a Bisericii mărturisitoare, prezentată în capitolele 2 și 3 din Apocalipsa este remarcabilă.

     Vom vedea încă de la început că această carte are o importanță practică considerabilă pentru Biserică. Din nefericire, cunoaștem prea bine, din experiențele noastre dureroase, ce este declinul. În zilele de ruină generalizată, fie ca noi să pătrundem tot mai mult în taina restaurării și a puterii divine care lucrează prin instrumente slabe, ale căror exemple le găsim din belșug în această carte.

     Această carte are deci o însemnătate foarte practică. Dacă ea va produce efectul dorit, ne va face să ne aruncăm, individual și colectiv, cu fața la pământ la "Bochim-ul" nostru, pentru a găsi aici îndurarea tandră a Celui a cărui inimă manifestă, încă și astăzi, față de Biserica Sa iubită, aceeași iubire care L-a făcut să dea pe Fiul Său pentru răscumpărarea ei. Ceea ce este ruinat nu va fi niciodată reconstruit ; cu toții trebuie să așteptăm venirea Domnului. Dar dacă vom reține învățătura prezentată în această carte, ne va fi posibil întotdeauna să dăm mărturie pentru Dumnezeu, de a păstori în pace turma lui Hristos, și de a-i scăpa pe ai Săi din mâna Vrăjmașului.

     Meditațiile următoare au ca scop expunerea acestor învățături, nădăjduind ca din citirea lor vor rezulta adevărate roade pentru Dumnezeu. Vom întâlni aici simplitatea și imperfecțiunea limbajului vorbit - un stil ușor de înțeles, dar și o tendință la digresiuni atrăgând atenția asupra unei învățături particulare, pe care cititorul o poate studia el însuși.

     Rugăciunea autorului este ca Dumnezeu să folosească această modestă lucrare pentru a prezenta adevărul Său, la fel ca țepușa pentru boi a lui Șamgar și ca făcliile lui Ghedeon.

     2     Introducere

     Prima parte a Vechiului Testament este Pentateuhul (*) ; în el, sfaturile lui Dumnezeu, voia și autoritatea Sa sunt principalele caracteristici. Deși voința omului se arată adesea aici, este totuși clar că Dumnezeu are totul sub control, căci voia Lui este suverană. Ea este evidentă în mod particular în Pentateuh ; de aceea numim pe bună dreptate aceste 5 cărți "Cărțile Legii".

     (*) Această denumire vine din limba greacă. În limba ebraică se numește "Tora", care vine de la verbul "yara", care înseamnă "a preda", "a instrui" (n.t.).

     A doua parte din Vechiul Testament, cărțile istorice din care cartea Judecători este a doua, alcătuiesc grupul de cărți cel mai mare din Vechiul Testament. Aici este văzut mai degrabă omul decât Dumnezeu. Este de la sine înțeles că Dumnezeu nu este dat deoparte, dar El a pus responsabilitatea guvernării în mâinile omului pentru a împlini voia Sa. Prin urmare, ele sunt numite în mod corect "Cărțile legământului", unde este dezvoltarea voinței exprese a lui Dumnezeu dată în Pentateuh.

     În plus, aceste cărți istorice au fiecare particularitatea lor. Ne vom opri în mod special asupra cărții Judecători care imprimă caracterul ei asupra tuturor cărților istorice. Este cartea istoriei omului, arătând evoluția sa. Va fi istoria declinului, a îndepărtării de Dumnezeu, a diviziunilor mai degrabă decât a unității, a slăbiciunii mai degrabă decât a puterii, și în consecință, necesitatea intervenției lui Dumnezeu pentru a fi eliberat. Deși această caracteristică se regăsește în toate cărțile istorice, de la Iosua la Estera, ea este marcată în mod deosebit în cartea Judecători.

     2.1     Legătura cărții Judecători cu cea a lui Iosua

     Cartea Iosua se leagă de sfârșitul Pentateuhului când Moise, pe punctul de a muri, îl numește pe Iosua ca succesor, cedându-i autoritatea sa din partea lui Dumnezeu ; astfel, de la începutul cărții, Iosua, ales de Dumnezeu, continuă lucrarea pe care a început-o Moise ; el nu este decât un alt conducător.

     Sfârșitul cărții Iosua este legat de cartea Judecători : Iosua cheamă tot poporul, și pune înaintea lor istoria căilor lui Dumnezeu și îndurarea Lui din trecut, apoi îi avertizează împotriva pericolului apostaziei și a îndepărtării de Dumnezeu.

     În calitate de profet, Iosua,  având în vedere istoria Judecătorilor, a avertizat poporul cu privire la pericolul care îi amenința, și de consecințele care vor urma dacă nu iau seama la avertisment. Cartea Iosua ne arată puterea lui Dumnezeu, omul credinței și, în imagine, Conducătorul divin. Ca tip, Iosua, succesorul lui Moise, corespunde Duhului Sfânt care Îl reprezintă pe Hristos ca și conducător al nostru în moștenirea noastră.

     2.2     Moștenirea lui Israel în Canaan, o imagine a "moștenirii" noastre în Hristos în locurile cerești

     La fel cum ne este spus în epistola către Efeseni că Dumnezeu "ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești în Hristos" (Efes. 1:3), așa ne este spus și în Iosua că totul aparține poporului. Ei trebuiau să ia în stăpânire cu energia credinței moștenirea pe care le-a dat-o Dumnezeu.

     Dar trebuia ca Dumnezeu să le desemneze un conducător pentru a le dobândi moștenirea ; pentru aceasta este mandatat Iosua. El este desemnat conducător al întregului popor, și nu există decât unul în această carte. Iosua este un tip al lui Hristos văzut ca și conducător pe terenul învierii, la fel cum Moise a fost un tip al lui Hristos văzut ca și conducător al poporului Său când El era pe pământ. De aceea, ca tip, era necesar ca Moise, conducătorul pământesc, să dispară, pentru ca poporul să poată intra în moștenirea sa cerească. Astfel, a trebuit ca Hristos să moară pentru ca să poată, ca înviat dintre morți, să conducă poporul Său în bucuria moștenirii sale cerești.

     Dar chiar mai mult, Iosua este un tip al lui Hristos înviat care continua să-Și conducă poporul în luptă pentru a lua stăpânire ceea ce le aparține. Prin urmare, Hristos care locuiește în inimile noastre prin Duhul Sfânt, este Cel care ne conduce cu o energie divină ca să apucăm tot ceea ce ne este dat. Moștenirea ne aparține, dar totuși trebuie să mergem să intrăm în ea : "Orice loc pe care-l va calcă talpa piciorului vostru vi l-am dat" (Ios. 1:3). Trebuie s-o stăpânim practic. Numai prin Duhul Sfânt intrăm în bucuria a ceea ce avem : toți avem aceeași sursă de bucurie, toți suntem ai lui Hristos, și tot ce este al lui Hristos este al nostru. Cu toții avem aceeași parte, și totuși, cât de diferită poate fi măsura de care ne bucurăm ! Moștenirea noastră este în Hristos, dar ne putem bucura de ea doar prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi și care ne conduce ca s-o luam în stăpânire. Acesta este Iosua.

     2.3     Biruințele poporului Israel și luarea în stăpânire a țării de către diferitele seminții

     Poporul intra în țara Canaan și câștigă biruințe de la Ierihon până la Hațor, până când ultimul împărat va fi supus și toată țara va fi în mâinile lor ; totul este al lor.

     Apoi, în a doua parte a cărții Iosua, țara este repartizată între diferitele seminții, fiecare din ele obținând partea pe care i-a atribuit-o Dumnezeu. Este foarte instructiv și înviorător să vedem că atunci Dumnezeu este suveran, și că Duhul lui Dumnezeu lucrează și conduce poporul, totul depinde de El și de credința care Îl urmează.

     Dar există un alt gând. Duhul Sfânt a venit peste apostoli ca peste întreaga Biserică. În capitolul 4 din epistola către Efeseni, citim că atunci când Hristos S-a suit la cer, El a dat daruri oamenilor, și mai întâi pe apostoli care au pus temelia Bisericii (v. 8, 11). Astfel, deși fiind un tip al Duhului Sfânt care Îl reprezintă practic pe Hristos, Iosua este, de asemenea, un tip al Duhului care locuiește cu autoritate în oamenii inspirați. Altfel spus, această carte prezintă istoria Bisericii apostolice care intră în stăpânirea moștenirii sale, condusă de oameni inspirați divin, prin energia Duhului Sfânt.

     În cartea Judecători, dimpotrivă, nimeni nu corespunde lui Iosua ca și conducător ales în mod divin pentru a-i succeda. Conducătorii care s-au ridicat, au fost investiți pentru o lucrare punctuala, necesară, apoi au dispărut. Este important să înțelegem că apostolii au fost o clasă aparte, doar scrierile lor au rămas. Cel care crede în succesiunea apostolică nu are decât să compare semnificația spirituală a cărților Iosua și Judecători, și va vedea că, dacă apostolii i-au introdus pe sfinți în adevărul Bisericii și în moștenirea lor cerească, ei nu mai sunt ca să-i țină în această poziție. Aceasta este istoria cărții Judecători.

     La sfârșitul cărții Iosua, se poate crede că bătrânul conducător privește moștenirea lui cereasca cu deplină siguranță la ceea ce se afla înaintea lui. Unii au spus că nu există nicio revelație cu privire nemurire în Vechiul Testament, și într-un anumit sens este adevărat. Dar, considerând atitudinea lui Moise și a lui Iosua față de moarte, îi vedem renunțând la tot ceea ce aveau mai scump în această lume, fără a arata cea mai mică nesiguranță. Fără nicio teamă, fără nicio umbră de îndoială, ei dau instrucțiuni celor pe care îi lasă în urma lor când ei vor pleca. Unde ? Cine se poate îndoi, cu o revelație precum cea referitoare la Avraam : "(El) aștepta cetatea care are temelii, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu" (Ev. 11:10) ? Cine se poate îndoi că Moise și Iosua știau unde merg părăsind această lume, și că ei erau conștienți că merg acasă, la fericitul Dumnezeu pe care L-au văzut și slujit prin credință și în prezența Căruia aveau să intre acum ? Lucrul acesta este foarte important. Preocuparea cu aspectele nemuriri în tot Vechiul Testament ar fi un subiect de studiu foarte interesant, pentru cel mai mare folos al nostru.

     2.4     Avertismentul dat de Iosua la sfârșitul cărții sale

     Bătrânul conducător adună poporul în jurul lui, și îi avertizează despre ceea ce îi așteaptă (Ios. 23-24). El le spune ce era în inimile lor, căci Duhul lui Dumnezeu i-a descoperit. El îi anunță că sunt în pericol de apostazie, și merge până acolo încât să le spună : "Îndepărtați dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru" (Ios. 24:23). Acești dumnezei aveau deja un loc printre ei și semințele ruinei și ale îndepărtării de Dumnezeu erau deja prezente chiar în mijlocul poporului. 

     Un pasaj din Noul Testament corespunde cu această stare, când Pavel, reprezentând pe apostoli și apostolatul în general, adună pe bătrânii din Efes și le spune ceea ce se va întâmpla : "Știu că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma; și dintre voi se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei" (Fapte 20:29-30). Apostolatul pe care Iosua îl reprezintă ca tip ia sfârșit odată cu el. Avertismentul dat atenționează că atunci când conducătorii inspirați sunt retrași, apare riscul de îndepărtare.

     Aceasta ne duce la cartea Judecători. A fost important să insistăm asupra celor de mai sus pentru a înțelege mai bine cadrul cărții și de a înțelege gândurile Duhului din ea.

     2.5     Falimentul poporului responsabil de a intra în stăpânirea moștenirii sale

     Cartea Iosua prezintă moștenirea care aparține poporului ; cea a Judecătorilor prezintă poporul responsabil de a intra în stăpânirea acestei moșteniri, iar istoria lui ar fi trebuit să arate acest lucru. Pe parcursul cărții Iosua ni se reamintește "că rămăsese o mare parte din țară care trebuia luată în stăpânire". Era vorba pur și simplu despre cucerirea țării în ansamblul ei și nu în detalii. Între seminții au fost trasate diferite hotare, și totuși, de fapt, un număr mare de dușmani se aflau încă în stăpânirea cetăților și fortărețelor din mijlocul semințiilor.

     Unul din gândurile importante din cartea Judecători este incapacitatea de a progresa. Dacă ar fi fost după Dumnezeu, această istorie ar fi trebuit să arate progrese, dar în realitate este foarte diferită. De ce este atât de grav ? Pentru că a nu crește spiritual este cauza falimentului total al poporului  și a îndepărtării sale de Dumnezeu.

     2.6     Declinul poporului Israel, o imagine a istoriei Adunării pe pamant

     Cartea Judecători este plină de eșecuri rușinoase și amare. Pe măsura ce istoria se derulează, până la ultima pagină, ea face să iasă în evidență întunericul mai degrabă decât lumina. Nu putem noi recunoaște că dacă aceasta este istoria omului, daca aceasta este istoria Bisericii mărturisitoare, da, dacă aceasta este istoria noastră, doar rușine și întristarea ni se potrivesc ?

     Unde ne aflăm noi ? Suntem noi incapabili de a face progrese ? A ști că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în Hristos, și de a vorbi numai despre poziția noastră în El, în locurile cerești, fără a intra acolo, este aceasta suficient ? Ne bazăm noi în mod simplu pe ce a făcut Hristos ? În ce privește mântuirea, nu putem face nimic altceva decât să ne bazam în mod simplu pe lucrarea lui Hristos. Dar pentru a ne însuși în mod practic ceea ce ne aparține, și de a ne bucura, nu ne putem baza pe ceea ce El a făcut ; nu, noi trebuie să continuăm lucrarea în energia și puterea Duhului Sfânt.

     Să privim acest gând sub aspectul individual și colectiv raportat la Adunare. Dacă, individual, nu mai înaintăm, atunci noi suntem îndepărtați de Dumnezeu. Dacă avem sentimentul de a fi îndepărtați de Dumnezeu, că părtășia noastră cu El este întreruptă, este că după ce am fost salvați și aduși la Hristos ne-am oprit. După ce am realizat plinătatea binecuvântării noastre în El, în loc de a stărui pentru a ne bucura din ce în ce mai mult de această poziție binecuvântată, am lăsat brațele jos. Când Satan vede că i se lasă câmp liber, el profită ; el găsește intrarea în inimă, pentru a semăna acolo sămânța a ceea ce ne îndepărtează tot mai mult. Cine poate să spună ce se va întâmpla cu un creștin al cărui suflet s-a îndepărtat de Dumnezeu ?

     "Stagnare în loc de progres ! " este ceea ce am putea scrie la începutul cărții Judecători. Toate eșecurile ulterioare, fie ele individuale sau colective, sunt rezultatul.

     La fel este și cu Adunarea ieșită din mâinile apostolilor. Chiar înainte ca aceștia să părăsească pământul, înainte ca Pavel să fie luat în glorie, el a anunțat nu doar ce se va întâmpla dacă creștinii nu vor stărui și nu vor ține cu tărie, dar că, de fapt, acest declin începuse deja. El a scris în a doua epistolă către Tesaloniceni : "taina fărădelegii lucrează deja" (2:7), și în a doua epistolă către Timotei : "toți cei din Asia m-au părăsit" (1:15). Apostolul Ioan a scris în prima sa epistolă : "acum s-au ridicat mulți antihriști" (2:18). Și aceasta în sânul Bisericii ! Aceasta ne arată cât de mult Biserica, de la început, a eșuat în datoria ei, neglijând să ia deplin în stăpânire moștenirea sa și, în consecință, a fost expusă puterii lui Satan.

     Să reținem că nu doar lumea a pătruns pentru a lua în stăpânire ceva, ci Satan însuși. În toate doctrinele false și atacurile împotriva Bisericii, care au marcat paginile de început ale istoriei sale, Satan este cel care lucrează folosind ceea ce Biserica nu a luat în stăpânire. Aceasta este istoria declinului și a îndepărtării de Dumnezeu.

     În această carte a Judecătorilor, glasul lui Dumnezeu se adresează și nouă pentru timpul actual. Dacă privim în jurul nostru și în noi înșine, nu putem vedea decât eșecuri. Atunci să auzim ce vrea Duhul lui Dumnezeu să ne spună, nouă care am falimentat deseori atât de lamentabil și care, din nefericire, suntem gata să ne poticnim din nou dacă nu învățăm lecția pe care Dumnezeu ar vrea s-o scrie pe tablele inimilor noastre.            

     

   

 

                                              Creștinul și serviciul militar

                                                                                  - II -

     Henry Rossier

     3     Ascultarea creștinului față de autorități este limitată

     Cu toate acestea, este de maximă importanță să înțelegem că această ascultare este limitată, deoarece magistratul sau guvernatorul, oricare ar fi, este o autoritate subordonată, și că eu datorez, mai mult decât acesteia, ascultare față de autoritatea supremă care a rânduit-o. Este ceea ce au spus apostolii Petru și Ioan mai-marilor și bătrânilor poporului : "Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu". "Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni" (Fapte 4:19 ; 5:29). Dumnezeu ne-a revelat gândurile Sale în Cuvântul Său ; autoritatea Sa este cea care trebuie să conducă toate deciziile noastre, toată activitatea vieții noastre creștine. Luând în considerare doar chestiunea care ne preocupă, ne întrebăm în ce fel ordinele comandamentului militar ar trebui să cedeze față de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață, și față de ascultarea pe care i-o datorăm. Ne învață Dumnezeu că avem vrăjmași pământești cu care să luptăm sau o patrie de apărat împotriva lor ? Toate acestea au avut loc sub regimul legii ; nimic asemănător sub economia harului. Un creștin nu are de luptat în această lume (vom reveni la aceasta) decât cu vrăjmași spirituali, el nu va lupta deci cu vrăjmașii săi, nici cu cei ai patriei sale, deoarece el este prieten cu vrăjmașii săi și pentru că el nu are o patrie aici jos. El nu va asculta deci de o  autoritate militară decât în măsura în care aceasta este compatibilă cu voia Dumnezeului său, revelată în Cuvântul Său.

     4     Rolul serviciului militar în Noul Testament

     Să cercetăm deci mai de-aproape ceea ce Noul Testament ne revelează cu privire la serviciul militar. Noul Testament vorbește adesea despre oameni de război. Ioan Botezătorul, care nu era doar înainte-mergătorul, dar și ultimul și cel mai mare profet al legii, recunoscând, ca în tot Vechiul Testament, vocația omului pentru război, ca soldat în Israel și nu l-a învinuit. Când soldații au venit la botezul pocăinței (practicat de Ioan, n.t.), el nu a condamnat profesia lor, ci i-a îndemnat să evite păcatele care însoțesc de obicei această profesie : "Nu asupriți pe nimeni, nici nu acuzați fără temei și fiți mulțumiți cu solda voastră" (Luca 3:14). Domnul Însuși păstrează aceeași tăcere în privința stării militare când unul sau altul dintre oamenii de război dintre națiuni se prezintă înaintea Lui, dar motivul este cu totul altul : este vorba despre credința lor, și este dovedit, în cazul centurionului, că profesia armelor, la acest străin, nu este nicidecum incompatibilă, chiar cu o credință foarte mare pe care Domnul o apreciază și care face de rușine credința pe care a întâlnit-o în Israel (Luca 7:1-10 ; Mt. 8:5-13). În Luca 23:47, vedem pe centurionul roman glorificând pe Dumnezeu, la piciorul crucii, zicând : "Într-adevăr, Omul acesta era drept". În Matei 27:54, cuprins împreună cu tovarășii săi de o teamă foarte mare, a zis : "Cu adevărat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu !" Inima lui era mai accesibilă la credință decât cea a fariseilor și a mulțimii iudaice care și-au bătut joc de Isus, zicând : "(El) a spus : Sunt Fiul al lui Dumnezeu" (Matei 27:43). Exemplul centurionului Corneliu, din Fapte, vine să întărească ceea ce tocmai am spus. La omul de război dintre națiuni nu se are în vedere profesia sa, ci evlavia, teama de Dumnezeu, rugăciunea permanentă, prin care a primit, ca o pecete a credinței sale, darul Duhului Sfânt.

     De atunci, adică de la coborârea Duhului Sfânt, Noul Testament tace în ce privește lucrarea lui Dumnezeu în inima soldaților, deși mai mulți au arătat sentimente naturale de bunăvoință și umanitate (vezi Fapte 27:3, 43) ; fără îndoială, această lucrare nu a avut loc în toate timpurile, iar relatările istorice ne oferă multe exemple în acest sens, dar trebuie remarcat faptul că, de la coborârea Duhului Sfânt, Noul Testament păstrează tăcerea asupra lucrării în inima soldaților. Prin urmare, forța armată apare doar ca un mijloc de constrângere și violență, mărturii ale diverselor incidente din istoria apostolilor Petru și Pavel.

     Pe de altă parte, este foarte remarcabil că aluziile la război abundă în epistole, pentru a scoate în evidență contrastul dintre războaiele națiunilor și cel al poporului lui Dumnezeu. Toate manevrele armatelor, atât de des menționate în Vechiul Testament, sub regimul legii, nu mai sunt aplicabile de acum în lupta credinței. "Lupta noastră", spune apostolul, "nu este împotriva sângelui și a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităților, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutății în locurile cerești" (Efes. 6:12). Și iarăși : "Nu ne luptăm potrivit cărnii. Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:3-5). Primul capitol al epistolei către Filipeni este foarte instructiv în această privință. Toți termenii folosiți aici pentru război sunt aplicați mulțimii credincioșilor care alcătuiesc oștirea lui Hristos. Astfel, în acest capitol, lupta noastră are uneori caracterul defensiv : "apărarea Evangheliei" (v. 7) ; iar apostolul este rânduit de Dumnezeu pentru a conduce această apărare, în care el este căpitanul (v. 16). Alteori oștirea lui Dumnezeu trebuie să câștige teren și să ia ofensiva : "Înaintarea Evangheliei" (v. 12) ; păstrarea poziției dobândite : "întărirea Evangheliei" (v. 7) ; a rezista atacurilor , "stați tari într-un singur duh" (v. 27) ; onorând steagul pe care Dumnezeu i l-a încredințat, "umblând într-un chip vrednic de Evanghelie lui Hristos" (v. 27). Apoi vine lupta însăși : "cu un singur suflet, luptând împreună cu credința Evangheliei" (v. 27) ; căci această biruință, eliberarea deplină de rău și introducerea în glorie ca preț al luptei, este numită "mântuire" în epistola către Filipeni.

     Dacă, de la lupta colectivă, vom trece la lupta individuală, epistolele sunt la fel de bogate în referiri războinice. Cap. 6 din epistola către Efeseni ne oferă, în toate detaliile sale, exemplul remarcabil, și mereu în opoziție cu lupta carnală. Ce contrast găsim, într-adevăr, în picioarele oamenilor "grabnice să verse sânge" (Rom. 3:15), și picioarele credinciosului "încălțate cu râvna Evangheliei păcii" (Efes. 6:15). Îi va permite vreodată conștiința creștinului să împace lucruri atât de opuse ? - În 1 Corinteni 9:26, apostolul se compară pe sine însuși cu un luptător. În 2 Timotei îl îndeamnă pe preaiubitul său copil în credință să ia "partea sa de suferințe ca un bun soldat al lui Isus Hristos" și adaugă : "Nimeni, slujind ca ostaș, nu se încurcă în treburile vieții, ca să placă celui care l-a înrolat" (2:3-4). Să citim și 2 Tim. 4:5-7 ; 1 Tim. 1:18-19 ; 6:12 ; 1 Tes. 5:8 ; Rom. 13:12, și vom fi departe de a epuiza toate citatele. Acestea sunt suficiente pentru a dovedi că, de la venirea darului Duhului Sfânt, Noul Testament vede războiul doar ca fiind ceva spiritual pentru creștini și se abține de la a-i reprezenta ca jucând vreun rol în conflictele dintre națiuni.

     Acest lucru este atât de adevărat încât, de îndată ce timpul harului și al locuirii Duhului Sfânt aici jos se încheie în Apocalipsa prin răpirea Bisericii în cer (Apoc. 5), vedem reapărând mențiunea de războaie neîncetate între oameni. Această perioadă se sfârșește  la cap. 19 prin apariția, în Persoana lui Hristos, a Dumnezeului oștirilor cerești, câștigând biruința asupra tuturor oștirilor împăraților pământului.

     5     Creștinul și serviciul militar

     După ce am stabilit până aici, după Cuvânt, care este poziția creștinului față de o patrie pământească, față de autorități, și care este, de la venirea darului Duhului Sfânt, caracterul, în întregime spiritual, atribuit războiului, pentru creștin, ne este ușor să abordăm în final chestiunea responsabilității creștine cu privire la serviciul militar.

     Aici, doresc să amintesc în primul rând un principiu de toată importanța, stabilit la începutul acestei scrieri, referitor la purtarea copiilor lui Dumnezeu. Această purtare este influențată de gradul lor de libertate față de lume sau față de lege, și de aceea nu o putem aprecia după o regula uniformă. Ar fi o nebunie. Am putea la fel de bine să condamnăm toate războaiele lui Israel sub regimul legii. Creștinii, neeliberați de lege, precum locuitorii de altădată a văilor valdeze, s-au luptat, în ignoranța lor, cu vrăjmașii lui Hristos, cu armele cărnii (firești, n.t.), și au fost susținuți de Dumnezeu în măsura credinței lor și a cunoștinței lor. Dar nu ar trebui să tragem concluzia că Dumnezeu aprobă la copiii Săi lipsa libertății, pentru că El o susține și răsplătește întotdeauna credința, în orice mediu s-ar produce ea. Mulți creștini nu merg atât de departe încât să vadă un semn al aprobării divine în diferențele de opinii care ne separă. Ei reprezintă poporul lui Dumnezeu ca atâtea regimente care luptă pentru un scop comun, fiecare sub un steag diferit. Această afirmație este o gravă eroare. Oștirea creștină și lupta creștinului nu are decât un singur steag și decât o acțiune colectivă. "Purtați-vă", spune apostolul, "într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că vin și vă văd, fie că sunt absent, să aud despre voi că stați tari într-un singur duh, cu un singur suflet, luptând împreună cu credința Evangheliei" (Filip. 1:27) ; și din nou : "Împliniți-mi bucuria să gândiți la fel, având aceeași dragoste, cu un suflet, gândind una" (2:2).

     Acesta este singurul caracter pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl aprobă. Dar dacă divergențele de apreciere  și de purtare dintre copiii lui Dumnezeu nu pot fi justificate în niciun fel, ele pot fi totuși explicate. Ele depind adesea de necunoașterea gândurilor lui Dumnezeu revelate în Cuvântul Său și Dumnezeu ține seama de această necunoaștere cu toată răbdarea și cu o bunătate infinită. Alteori ele sunt rodul neascultării și a lipsei de supunere față de gândurile Sale ; în aceasta, ele sunt nescuzabile, căci Dumnezeu ne-a revelat gândurile Sale în Cuvântul Său cu un scop. Creștinii îl înțeleg diferit, se obiectează. Această obiecție îi condamnă în mod categoric pe cei care o fac. Cuvântul lui Dumnezeu nu este de neînțeles. El este dat, nu savanților, ci la cei simpli, pentru a-i face inteligenți. Inteligența omenească nu-l poate înțelege, dar Duhul Sfânt, în creștin, ni-l învață, ni-l aplică și ne cercetează, pentru intenția noastră, chiar "lucrurile adânci". Scripturile sunt precum oceanul : sonda nu poate atinge fundul, dar la suprafața sa, cea mai fragilă  barcă poate ajunge în port.

     Aceste divergente există, dar Cuvântul lui Dumnezeu ne învață cum trebuie să ne comportăm față de ele : "Deci câți suntem desăvârșiți să gândim aceasta; și, dacă gândiți ceva altfel, Dumnezeu vă va descoperi și aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, să umblăm pe aceleași urme" (Filip. 3:15-16).

     Dacă deci există diferențe între creștini în ceea ce privește serviciul militar, tratat în aceste pagini, în loc să se lupte unii cu alții, să așteptăm ca Dumnezeu să ne învețe, și să căutăm unirea sfinților în adevărurile care le sunt comune, în loc să accentueze dezbinarea în lucrurile care nu sunt cunoscute tuturor.

     De asemenea, pentru minți conștiincioase, marea întrebare care se pune în legătură cu serviciul militar se referă la gradul de supunere datorat autorităților. Unii, după cum am văzut mai sus, recomandă această supunere în măsura în care ea nu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu ; alții cred că această voie nu este destul de clar exprimată în Cuvânt pentru a-i împiedica să răspundă la chemarea la arme și la obligațiile pe care aceasta o presupune. Ei cred că trebuie să se supună autorităților militare în toate cazurile. Ori, întreb, este posibil lucrul acesta pentru un creștin ? Credeți că, dacă ar fi existat un ucenic al lui Hristos printre soldații care, sub autoritatea militară, Îl duceau pe Domnul la cruce, ar fi trebuit să se supună (acestei autorități militare, n.t.) și să pironească mâinile și picioarele lui Isus ? Nu, nu-i așa ? Dar, remarcați că, în drum spre Golgota, Isus a zis : "Toți cei care i-au sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Deci nu este îngăduit de a scoate sabia. Este îngăduit unui creștin să verse sânge ? Cu totul diferit de economia legii, ceea ce face ca acest cuvânt să fie aplicabil economiei creștine, Dumnezeu i-a zis lui Noe, într-un fel în care îi cuprinde pe toți oamenii : "Din mâna fratelui fiecărui om voi cere viața omului. Celui care varsă sânge de om, de către om i se va vărsa sângele lui" (Geneza 9:5-6). Este îngăduit unui creștin să se răzbune pe vrăjmașii săi ? Cuvântul lui Dumnezeu răspunde : "Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci dați loc mâniei (sau : lăsați mânia; n.t.), pentru că este scris: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, spune Domnul. Deci, dacă vrăjmașului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui" (Romani 12:19-20). - Este îngăduit unui creștin să-l arunce pe vrăjmașul său în iad, în eternitatea unui loc de chin, departe de Dumnezeu, în loc să-l scape de abis ? Este suficient de a pune întrebarea și găsim răspunsul. - Vedeți deci că Cuvântul lui Dumnezeu, care îl scoate pe om în afara regimului legii, este pozitiv în această privință. Dar, din păcate ! nu vedeți, fiind legați, pe de-o parte de conștiința voastră, iar pe de alta de robia față de "elementele lumii", care vă face să vă supuneți autorităților, indiferent de preț. Eu vă respect motivele (de conștiință, n.t.), dar ascultarea față de Cuvântul lui Dumnezeu are mai multă importanță pentru mine decât toate aceste motive.

     6     Sfaturi practice

     Înseamnă că această întrebare este rezolvată în practică pentru creștin la fel de ușor pe cât ar părea să indice paginile de mai sus ? Nu, și iată de ce :

     În cele mai multe țări serviciul militar este obligatoriu, pentru toți, fără deosebire. În țările unde nu este, chestiune nu suferă nicio dificultate : creștinul, conștient de chemarea sa cerească, nu va merge în armată.

     În unele țări unde serviciul militar este obligatoriu, statul ține cont de motivele de conștiință ale creștinilor (motive care, de altfel, este trist de spus, sunt decât faptul unei infime minorități), și le permite să se înroleze în trupele sanitare. Această libertate este spre lauda guvernelor care, prin acest mijloc, respectă conștiința subordonaților lor. Creștinul fidel care se folosește de această libertate se va achita de misiunea sa pe câmpurile de bătălie fără a-și cruța viața ; nu se va teme să se expună la cele mai mari pericole pentru a-și împlini datoria sa de iubire față de toți, prieteni și dușmani, trecând prin gloanțe și schije, dând astfel un exemplul unui devotament care nu ezită, după exemplul Mântuitorului, să-și dea propria viață pentru a o salva pe cea a altora. Va avea astfel ocazia să realizeze acest cuvânt al lui Isus : "Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața eternă. Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Și, dacă cineva Îmi slujește, Tatăl îl va onora" (Ioan 12:25-26). Serviciu admirabil ca acela, smerit și fără aparențe, făcut din sacrificiu de sine, din curaj moral, mult mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât isprăvile militare ale celor care sunt numiți eroi creștini !

     Dar, în alte țări, unde serviciul militar este obligatoriu, nu este lăsată nicio libertate de alegere celor care sunt încorporați. Cu toate acestea, suntem siguri că Dumnezeu va binecuvânta credința și curajul moral al celor care, la recrutare, declară ca sunt gata să-și sacrifice viața pentru a-i ajuta pe răniți, dar că Cuvântul lui Dumnezeu le interzice să verse sânge. Dacă, cu toate acestea, tânărului creștin i se impune de a purta arme, neavând de ales la necesitatea de a se supune oamenilor, totuși el nu este fără resurse : să se roage, să se roage neîncetat. Dumnezeu are în vedere, la copiii Săi, dependența de El, exprimată prin rugăciune, dependență care se potrivește atât de bine cu incapacitatea noastră absolută de a asculta de El prin noi înșine. "Mare putere are cererea fierbinte a celui drept" (Iacov 5:16). De câte ori nu am văzut în războiul actual (primul război mondial, n.t.) un răspuns de la Dumnezeu, printr-o rănire oportună care l-a făcut pe un creștin incapabil să tragă primul său foc de armă, răspuns la cererea celui drept și la rugăciunile adresate lui Dumnezeu de către frații săi. De câte ori creștinii fideli nu au probat, în mijlocul pericolelor, adevărul acestui cuvânt : "Un păr de pe capul vostru nu va pieri nicidecum" (Luca 21:18), în același timp fiind feriți de orice act de violență (din partea lor față de alții, n.t.) (*). De câte ori, dimpotrivă, nu am văzut, în aceleași lupte creștini care erau pradă "entuziasmului național", ambiției de "a fi onorați în ochii comandanților", dorinței de "a-și apăra patria", de a "birui și zdrobi pe dușman", acești creștini, spun, loviți de glonțul ucigaș sau de schijele obuzelor care, fără îndoială, i-au dus imediat în prezența Mântuitorului lor, dar punând capăt unei slujiri care ar fi fost folositoare pentru El, și care l-a făcut pe apostol să spună : "Dacă (trebuie să) trăiesc în trup, merită să trăiesc !" (Filip. 1:22).

     (*) O scrisoare scrisă din tranșee, pe frontul de bătălie, și primită când aceste rânduri erau la tipar, confirmă această frază de-o manieră izbitoare. Am transcris un fragment :

     5 noiembrie 1914.

     "... Individual, și ori de câte ori pot, mă strâng împreună cu doi prieteni din V. și Îi cerem mult Domnului ca El să ne cruțe de lupta corp la corp și ca să ne păzească de a face uz de armele noastre. Ar fi îngrozitor, dacă ar trebui să-l lovim pe aproapele nostru, poate chiar un frate ! ce remușcări dacă trebuie să devii "ucigaș" ! Domnul, în neobosita Lui bunătate, ne-a păzit în această privință până astăzi. Și, referitor la aceasta, câte experiențe bogate am avut. De câte ori am fost pregătiți pentru asalt. Atunci am strigat către Domnul să ne ocrotească, dar L-am rugat, de asemenea, că să nu trebuiască să "lovim". Întotdeauna El a răspuns cu mult peste ceea ce I-am cerut în slăbiciune, și deseori, ca să nu zic întotdeauna, prin mijloacele prin care nimeni nu s-ar fi așteptat. Ce experiențe mișcătoare, minunate, ale intervenției divine, atât de vizibile pentru credincios și, lucru minunat, recunoscute chiar de cei care nu voiau să știe de Dumnezeu, și care erau uimiți, precum mulțimile necredincioase de altădată care, din curiozitate, Îl urmau pe Isus ca să vadă minunile pe care El le făcea, fără să vrea să creadă in El". Elie Sagnes

    Acestea sunt sfaturile practice ale experienței creștine bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la serviciul militar. Fie ca ele să fie utile unui număr mare de tineri creștini care se confruntă în prezent cu aceste dificultăți serioase. Și dacă, în ciuda a toate, au de suferit, fie ca ei să dea o mărturie credincioasă în mijlocul vieții tulburi, adesea indiferentă, adesea nelegiuită sau violentă, din tabere și tranșee. Fie ca ei să caute comuniunea cu frații lor în Hristos, și (avem atâtea exemple) Dumnezeu Se va lăsa găsit în armată dacă Îl vor căuta ; fie ca ei să se păzească de orice act de violență, de execuții, de împușcături care li s-ar ordona, chiar dacă pierderea vieții lor ar trebui să fie consecința nesupunerii lor ; fie ca ei să fie de ajutor celor nefericiți, fugari și asupriți ; cu riscul vieții lor să-i scape pe dușmanii lor de cei care îi urmăresc ; să evite cel mai mic act de prădare și jaf... Dacă fac așa, Dumnezeul păcii va fi cu ei, îi va păzi și îi va binecuvânta !

     7     Apendice

     Când am terminat această mică lucrare, un prieten mi-a amintit de o scrisoare a unui scump slujitor al lui Dumnezeu pe care am publicat-o în 1877 și uitată de atunci. Scrisă în anul 1870, în timpul războiului franco-german, ea mi se pare că exprimă, mult mai bine de cât am știut eu s-o fac, o parte din gândurile expuse în această broșură, așa că nu ezit de a o reproduce aici.

     Domnului C. E. (1870)

     Scump frate,

     ... Este clar pentru mine, că un creștin, liber să facă ce vrea, nu ar putea niciodată să fie soldat, cu excepția cazului când se află în partea cea mai de jos a scării și nu cunoaște poziția creștină. Este altceva când ești forțat s-o faci. Atunci întrebarea este aceasta : Este conștiința atât de puternic angajată, cu privire la partea negativă a întrebării, încât nu se poate a fi soldat fără a încălca ceea ce este regulă pentru conștiință : Cuvântul lui Dumnezeu ? În acest caz se suportă consecințe; trebuie să fii credincios.

     Cea ce mă doare este modul în care ideea de "patrie" a pus stăpânire pe inimile unor frați. Înțeleg foarte bine că sentimentul de patrie este puternic în inima unui om. Nu cred că inima este capabilă de afecțiune față de întreagă lume. De fapt, afecțiunile omenești trebuie să aibă un centru care este sinele (sau : "eul"). Eu pot spune : "patria mea", căci nu este cea a unui străin. Eu spun : "copiii mei, prietenul meu" ; și lucrul acesta nu este un "eu" pur egoist. Cineva și-ar putea sacrifica viața, totul (nu însă sinele, onoarea sa), pentru patria sa, pentru prietenul său. Eu nu pot să zic : "lumea mea".

     Dar Dumnezeu ne-a eliberat de "eu" : făcând pe Dumnezeu, și pe Dumnezeu în Hristos, centrul a toate, iar creștinul, dacă este consecvent, declară cu tărie că el caută o patrie, una mai bună, adică o patrie cerească. Afecțiunile sale, legăturile sale, dreptul său de cetățenie, sunt sus. În această lume, el se retrage în umbră, ca în afara vârtejului care amenință să invadeze totul, să ia totul. Domnul este un locaș sfânt (Ez. 11:16).

     Că un creștin ezită dacă trebuie să se supună sau nu, îl înțeleg și îi respect conștiința ; dar, că se lasă dus de ceea ce se numește patriotism, aceasta nu este potrivit cerului. "Împărăția Mea", spune Isus, "nu este din lumea aceasta; dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat" (18:36).

     Patriotismul este duhul lumii, sub o formă onorabilă și atractivă, dar războaiele vin din poftele care se luptă în mădularele noastre.

     Ca om, aș fi luptat cu îndârjire pentru patria mea și nu aș fi abandonat niciodată - Dumnezeu știe - dar, ca creștin, cred și mă simt în afară de toate acestea. Aceste lucruri nu mă mai mișcă. În acest război este mâna lui Dumnezeu și o recunosc : El a ordonat totul dinainte ; îmi plec capul înaintea acestei voințe. Dacă Anglia ar fi invadată mâine, eu m-aș încrede în El. Aceasta ar fi o pedeapsă pentru acești oameni care nu au văzut niciodată război, dar m-aș pleca înaintea voii Lui.

     Mulți creștini lucrează în teatrul de război. Pentru aceasta primesc mari sume de bani. Toate acestea nu mă atrag. Dumnezeu să fie binecuvântat că toți acești sărmani soldați să fie ocrotiți, dar aș prefera mai mult să văd frați mergând pe străzile orașului și să-i caute pe săraci acolo unde se găsesc ei în toate zilele. Există mai multă lepădare de sine, mai multă slujire ascunsă, într-o asemenea lucrare. Noi nu suntem din această lume, dar suntem reprezentanții lui Hristos în mijlocul lumii. Fie ca Dumnezeu să păzească pe ai Săi !

     J. N. Darby