Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                            - X -

     Samuel Ridout

     7     Ghedeon - Pregatirea instrumentelor (Jud. 6:1 la 7:14)

     7.2     Chemarea lui Ghedeon

     Dupa ce a dat o marturie corecta despre pacatul poporului, Dumnezeul nostru milostiv incepe acum sa intervina in favoarea lor. El ii va elibera din robia lui Madian, dar unde va gasi un instrument potrivit, unul care sa intruchipeze in sine insusi lectiile eliberarii si care va arata astfel cauzele robiei ?

     7.2.1     Activitatea lui Ghedeon

     El si-a trimis solul la Ofra, din semintia lui Manase, la Ghedeon, fiul lui Ioas. Il gaseste batand graul in teasc, pentru a-l ascunde de madianiti.

     Amintindu-ne ca Madian reprezinta lumea, vedem imediat cat de potrivit este ca eliberatorul de aceasta sa aiba caracterul a ceea ce invinge lumea. Credinta noastra este cea care invinge lumea, dupa cum ni se spune (1 Ioan 5:4), si aceasta credinta se manifesta in caracterul sugerat de semintia lui Manase. Manase inseamna "uitare" (Gen. 41:51), este cel care alearga spre cer, "uitand cele care sunt in urma si intinzandu-se spre cele care sunt inainte", indepartand elementele incurcate ale lumii si avand inainte premiul chemarii de sus (Filip. 3:13-14). Principiul care va birui lumea, atunci, este acest duh nelumesc (de separare de lume, n.t.) care isi are sperantele si asteptarile in alta parte.

     Ofra inseamna "tarana", iar cel care realizeaza cu adevarat rusinea ca poporul lui Dumnezeu este supus lumii, va ramane in tarana. Asemenea lui Daniel, rusinat de dezonoarea adusa Numelui lui Dumnezeu, el isi va revarsa inima si se va smeri pentru o asemenea stare de lucruri. Semnul unui duh cu adevarat spiritual nu este critica fata de pacatele Bisericii marturisitoare, ci durerea si rusinea pentru o asemenea stare. Omul care judeca nu realizeaza pacatul comun si rusinea care au adus o asemenea ocara asupra marturiei adevarului lui Dumnezeu. Acestea nu pot fi niciodata folosite pentru a-i elibera pe sfinti din robia lor. Roma era plina de critici (sau "satiristi", n.t.), care luau in deradere viciile si nebuniile luxoasei capitale; dar tot dispretul lor a fost ineficient pentru a rupe o singura legatura, sau pentru a intoarce un singur suflet catre Dumnezeu. Motivul este evident : critica nu Il aduce pe Dumnezeu (sa-L faca sa intervina, n.t.) si nici nu plange. Daca vrem ca noi insine sa fim eliberati in mod individual de lume, trebuie sa locuim la Ofra, si aici, cel putin, putem primi mesajul care ii va ridica si pe altii. 

     Tatal sau era Ioas, "disperat", "fara speranta", fiul lui Abiezer, "tatal meu este un ajutor". Cel care nu mai are nicio speranta de ajutor, dandu-si seama de propria slabiciune, si care se intoarce catre Tatal, in care singur se afla ajutorul nostru. Nu putem refuza ajutorul si sugestiile pe care le dau astfel de nume, iubiti frati, pentru ca Scriptura este plina, dupa cum stim, de exemple care arata exact o asemenea utilizare a lor. Adesea ele sunt cheia care deschide un pasaj al Scripturii, care altfel ar fi fara sens pentru noi. 

     Activitatea lui Ghedeon este foarte sugestiva : el bate graul si il ascunde in teasc, fiind un loc sigur si putin probabil sa fie gasit de catre madianiti. Ceea ce ei distrug era hrana lui. Graul Il infatiseaza pe Hristos, hrana sufletului, asa cum ne este revelat in Scriptura, iar batutul vorbeste despre acel efort rabdator de a-L gasi ca hrana a noastra , in Cuvant. Teascul aminteste de "sangele strugurilor", si de sangele Sau care curata orice pacat. Acesta ar putea infatisa si crucea, care a fost ca un teasc pentru El, iar aceasta este un adapost eficient si o ascunzatoare pentru credinta de toata puterea lumii. Luandu-ne locul langa cruce, atunci niciun madianit nu va indrazni sa ne ia aceasta pozitie.

     Dar sa observam perseverenta credintei. Vrajmasul este pretutindeni prezent, dar el (Ghedeon, n.t.) trebuie sa aiba hrana lui. Aceasta este o necesitate absoluta, si fara permisiunea vreunui prieten sau a vrajmasului, el o primeste si o ascunde de cei care ar distruge-o cu bucurie. Israel a esuat, tara este asuprita de vrajmas, dar el trebuie sa aiba hrana pentru sufletul sau. Va fi oare dezamagit ? Toti sufereau de foame, dar Ghedeon nu, caci exista un impuls al credintei care nu o impiedica sa obtina ceea ce are nevoie.

     Sa ne oprim putin aici, fratilor, si sa ne gandim la acest om singuratic. El este foarte serios, nu se gandeste sa renunte, pentru ca ceea ce cauta este o necesitate absoluta pentru el. Cum este cu noi ? Este Hristos o necesitate pentru noi ? Trebuie sa-L avem ca hrana, indiferent cat de mari sunt obstacolele. Si stim noi ce inseamna sa folosim adapostul crucii, nu doar ca cea care ne-a asigurat mantuirea eterna, dar si ca cea care ne-a eliberat din aceasta lume rea actuala ? Aici nu vom fi deranjati in a ne obtine hrana noastra.

     7.2.2     Cuvintele ingerului catre Ghedeon

     Ingerul i se adreseaza intr-un mod izbitor : "Domnul este cu tine razboinic viteaz" (v. 12). La prima vedere, el ar putea parea orice, in afara de om viteaz. El se ascunde. Un om viteaz ar fi infruntat vrajmasul, conducand poporul impotriva lui, si alungandu-l din tara. Dar Dumnezeu nu vede asa cum vede omul. El vede curajul in acea hotarare de a obtine graul cu orice pret. El stie ca aceasta lucrare umila este o reflectare a dispozitiei inimii lui Ghedeon, poate fara sa-si dea seama.

     Cine sunt oamenii viteji ai lui Dumnezeu ? Unde ii putem gasi ? Nu neaparat in locurile publice, luptandu-se cu necredinciosii sau denuntand nebuniile zilei, cu siguranta nu in primul rand acolo. Daca vrem sa-i vedem pe oamenii puternici ai lui Dumnezeu, trebuie sa ne uitam in spate, in ascuns. Poate fi o mama, cu copii, si o munca care nu se termina niciodata. Ea poate fi tentata sa tina pasul cu restul lumii si in toata ademenirea aceea subtila care face roabe atatea mame. Exista munca necesara care trebuie facuta in fiecare zi si care apasa asupra ei in fiecare moment. Cat de puternica este ispita de a face o rugaciune grabita, si sa treaca ziua cu inima departe de Dumnezeu. Este de mirare ca apare "cearta" lui Madian ? Ca exista putina putere in a-i controla pe copii si nici una pentru a-i calauzi in caile lui Dumnezeu ?

     Dar vedem ca ea isi lasa treaba, isi ia Biblia si se retrage  pentru a petrece un timp linistit pentru citit si rugaciune. Ea sustine ca crucea lui Hristos i-a asigurat cel putin acest privilegiu si il pretinde ca fiind al ei. Dar am auzit pe o gospodina ocupata spunand : "nu stii cate am de facut". Ah, sora mea, daca nu ai un scop bine stabilit in inima de a primi hrana pentru sufletul tau, nu vei fi niciodata biruitoare.

     Iata omul de afaceri, care se va trezi cu o jumatate de ora mai devreme decat este necesar pentru afacerile sale, pentru a primi un cuvant de la Dumnezeu, inainte de a pleca sa aiba de-a face  cu lumea. El are nevoie de acest moment, chiar daca este in detrimentul unei mese sau al unei afaceri in derulare. El cauta mai intai, ca un lucru important, Imparatia lui Dumnezeu. Trebuie sa fie mai intai, mai intai, mai intai - nu doar sau neaparat ca timp, ci ca importanta.

     Poate zambim si spunem ca lucrul acesta este prea tare. Va spun sincer, fratilor, nu puteti fi Ghedeoni daca sufletul vostru nu raspunde la aceasta. Nu veti fi oameni puternici si viteji, nici nu veti elibera vreodata  un singur copil al lui Dumnezeu din lume, daca scopul inimii voastre nu este asa cum l-am descris. Este de mirare ca mama trebuie sa deplanga patrunderi constante ale lumii in familia ei, ca copiii ei se indreapta in mod natural spre lume si nu spre Hristos ? Nu, sa scriem cu litere de foc in inimile si in constiintele noastre - Hristos si Cuvantul Sau mai intai; orice altceva, chiar si viata, pe plan secundar. Cand va fi asa, il vom vede cat de curand pe Madian fugind.

     Lucrul acesta necesita curaj, mult mai mult decat entuziasmul discursului public. Daca ne indoim de aceasta, sa facem un test corect, si vom vedea cate obstacole vom intampina pentru pastrarea unui astfel de obicei. Daca suntem invingatori in ascuns, vom fi pregatiti pentru conflicte mai deschise si vom descoperi ca batalia a fost deja practic castigata. Dumnezeu ne poate saluta ca pe niste oameni puternici si viteji si ne poate folosi pentru a-i ajuta si pe altii. Intreb din nou, iubiti frati, cum este cu noi ?

     Ghedeon inseamna "a dobora", si il vom vedea in curand in actiune, dar aici vedem de unde isi trage numele. Il vedem pe el insusi doborat in ochii lui Dumnezeu. Cel care poate face lucrul acesta , poate face mai mult.

     Dar cat este de simplu. Nu suntem chemati sa facem lucruri marete, ci doar pentru a fi credinciosi in ceea ce priveste sanatatea sufletului nostru, de a-L dori pe Hristos mai presus decat orice altceva. Este posibil sa nu facem aceasta ? Si totusi cat de putini au curajul pentru acest lucru simplu. Sa revenim acum la Ghedeon.

     7.2.3     Incurajarea din partea Domnului

     Vom veda, asa cum se intampla intotdeauna, ca omul care cauta hrana pentru sine este cel mai profund preocupat de bunastarea intregului popor al lui Dumnezeu si de cinstirea Lui. "Ah, Domnul meu! Daca este Domnul cu noi, pentru ce au venit toate acestea asupra noastra? Si unde sunt minunile Sale, pe care ni le-au istorisit parintii nostri, zicand: Nu ne-a scos Domnul din Egipt?" (v. 13). El se intoarce, dupa cum vedem, asa cum au facut multi dintre sfintii Vechiului Testament, la rascumpararea din Egipt.

     Aceasta va fi cererea ramasitei in zilele asupririi natiunilor, chiar inainte de intemeierea Imparatiei Domnului nostru : "Ai adus o vita din Egipt; ai alungat natiunile si ai sadit-o" (Ps. 80:8). "Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre, parintii nostri ne-au istorisit lucrarea pe care ai facut-o in zilele lor, in zilele de demult. Tu, cu mana Ta, ai alungat natiunile si i-ai sadit pe ei, ai lovit popoare si i-ai intins pe ei" (Ps. 44:1-2). Avand in vedere acele lucrari trecute, credinta pledeaza pentru starea ingrozitoare din prezent : "Dar Tu ne-ai respins si ne-ai facut de rusine si nu mai iesi cu ostirile noastre; ne-ai facut sa dam inapoi dinaintea vrajmasului si cei care ne urasc au jefuit pentru ei insisi" (Ps. 44:9-10). Cat de mult se aseamana aceasta cerere, exprimata dintr-o inima zdrobita a ramasitei viitoare, cu asuprirea lui Madian si cu credinta lui Ghedeon. Dumnezeul nostru nu va refuza niciodata sa raspunda la astfel de cereri, desi El trebuie sa lucreze foarte adanc in inima poporului, pentru a-i aduce la constienta propriului lor pacat.

     La fel este si cu cei care deplang starea de lucruri din Biserica astazi. Ei nu plang doar decaderea din ultimii ani. Ei nu vor plange ca lucrurile nu mai sunt asa cum erau acum douazeci sau cincizeci de ani. Ei vor compara starea actuala cu Cincizecimea. Cand Domnul i-a spus adunarii din Efes : "Aminteste-ti deci de unde ai cazut" (Apoc. 2:5), El ii aminteste de prima ei dragoste. Cat de miscator indeamna Dumnezeu Ierusalimul in acelasi mod : "Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tineretii tale, de dragostea ta cand erai logodita" (Ier. 2:2). Adevarata plangere se intoarce pana la punctul in care Dumnezeu a intalnit sufletul, si luand acest punct ca standard, masoara starea actuala. Ah, fratilor, nu ne putem lauda niciodata, oricat de minunate au fost trezirile, cand ne amintim ce a fost Biserica in acele timpuri de inceput ale dragostei dintai. Cu siguranta, tristetea si rusinea sunt partea noastra.

     Este deci un astfel de om pe care Dumnezeu il poate folosi ca instrument al Sau pentru a-l elibera pe Israel. "Mergi cu aceasta putere a ta si vei salva pe Israel din mana lui Madian. Nu te-am trimis Eu?" (v. 14). Observati ca El nu-i da o putere noua, ci considera ca puterea pe care a aratat-o deja este suficienta pentru a salva pe Israel. Am vazut deja importanta acestui lucru, dar vreau sa atrag din nou atentia doar pentru a arata cum subliniaza Dumnezeu curajul unei credinte care isi obtine propria hrana cu orice risc. "Mergi cu aceasta putere a ta". 

     Dar Ghedeon, ca si Moise, si ca multi alti slujitori ai lui Dumnezeu, trebuie s-o sfarseasca cu sine insusi. El trebuia s-o sfarseasca cu smerenia lui, precum si cu mandria lui. Ghedeon fusese asigurat ca Domnul este cu el, si el intreaba : "Prin ce voi salva pe Israel?" (v. 15). Se are pe sine insusi in vedere, in tot acest timp. El vorbeste despre saracia familiei sale, de propria lui micime in casa tatalui sau. Dar ce legatura au acestea cu Dumnezeul cel viu ? Oare credea ca propria lui putere era cea care avea sa-l invinga pe Madian ? Ah, in tot acel timp el a uitat de lectiile propriei sale credinte.

     Dar Ghedeon nu este singurul in aceasta  situatie. Deseori intalnim oameni care, dupa ce se lauda cu maretia lor, sunt preocupati apoi cu micimea lor. Dar micul "eu" este o piedica la fel de mare ca si marele "eu". Pare foarte umil sa te depreciezi pe tine insuti, a ramane in plan secundar, dar exista adesea o mandrie foarte subtila care poarta aceasta haina a smereniei. Inaintea noastra nu trebuie sa fie nici "eul" bun, nici "eul" rau; atat "eul" slab, cat si cel puternic, trebuie respins in acelasi fel, pentru ca numai Dumnezeu sa aiba gloria.

     Cu ce har este mustrata aceasta putina mandrie umila din Ghedeon, care evident nu era atat de adanc inradacinata incat sa fie nevoie de mai mult decat un cuvant pentru a o indeparta. "Eu voi fi negresit cu tine si vei bate pe Madian ca pe un singur om" (v. 16). Pana la urma, vrajmasul este, prin credinta, doar unul singur. El este o multime care asupreste si inspaimanata, dar in momentul cand credinta lucreaza, nu exista decat un singur om, ca atunci cand David l-a intalnit pe urias (1 Sam. 17).

     7.3     Semnele date lui Ghedeon si pregatirea lui inaintea luptei

     7.3.1     Domnul Se prezinta lui Ghedeon

     Avem acum raspunsul lui Ghedeon si cererea credintei sale pentru un semn de confirmare. El cere si primeste aceste semne de mai multe ori, si, fara indoiala, ele nu sunt doar o confirmare a raspunsului la cererea lui, ci in sine, ele poarta o lectie sugestiva potrivita nevoilor. Mai mult decat atat, Ghedeon vrea sa aduca un dar; el era un adorator. Prin urmare, el aduce jerfa familiara - un ied, o efa de faina si azime. Toate acestea vorbesc despre Hristos. Iedul, desi aici se pare ca este o jertfa de pace, (sau de multumire), ne duce cu gandul la pacat, pentru care a fost folosit cel mai des in slujba levitica. Astfel, el ne aminteste de Hristos, facut pacat pentru noi, dar si de Cel care este astfel acceptat in mod perfect inaintea lui Dumnezeu. Azimile si faina fina sunt asociate in mod adecvat cu iedul si ne amintesc de Persoana fara pata a lui Hristos,  asa cum a fost si lucrarea Lui. Totul este pus pe stanca, o alta imagine a lui Hristos, iar focul duce totul inaintea lui Dumnezeu. Astfel, am putea spune ca nu a adus nimic in afara de Hristos, pe care Dumnezeu Il accepta intotdeauna. Ce dar mai bun ar putea el, sau noi, sa dorim decat acesta ? Daca nu avem altceva decat pe Hristos, lucrarea Lui si Persoana Lui, putem fi siguri ca acceptarea Lui de catre Dumnezeu este cea mai mare asigurare si garantie ca vom fi "mai mult decat biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom. 8:37). Lumea nu a avut si nu va avea niciodata de-a face cu aceste lucruri pretioase. Ea nu poate sta niciodata in fata celui mai simplu suflet  care le are in realitatea lor divina ca baza si expresie a relatiei cu Dumnezeu. Aceste lucruri sunt, in acelasi timp, martorii separarii de lume, dar si a biruintei asupra lumii.

     Ghedeon nu pare sa-si dea seama ca a fost fata in fata cu Ingerul Domnului pana cand El a plecat. Apoi, el este coplesit de faptul solemn si se teme de consecinte. Dar harul il linisteste imediat, si a zidit acolo un altar Domnului, Iehova-Shalom, "Domnul pacii". In mijlocul tumultului care navalea in jurul lui, in ciuda luptelor teribile care urmau sa aiba loc in curand, era un loc unde totul era pace perfecta, o singura Persoana in care nu a exista niciun conflict, Domnul Insusi. Ne amintim de cuvintele Domnului nostru catre ucenici Sai : "In lume veti aveti necaz, dar indrazniti: Eu am invins lumea" (Ioan 16:33).

     Cat de frumos si linistitor sunt toate acestea in mijlocul ruinei si confuziei totale. "Cand da El liniste, cine o va tulbura?" (Iov 34:29). Ghedeon l-a gasit pe Dumnezeul pacii, si il vedem ca inchinatorul acceptat de El. El este astfel ascuns in taina prezentei lui Dumnezeu de mandria omului  si de cearta limbilor (Ps. 31:20). Adorarea este adevaratul remediu impotriva mondenitatii. Cele doua nu pot exista impreuna.

     7.3.2     Misiunea lui Ghedeon : sa darame altarul lui Baal 

     Dar aceasta nu este totul. Am vazut pregatirea instrumentului in privat, in ascuns. Acum scena se schimba si el are nevoie de toata credinta pe care o avea pentru pasul urmator. El va trebui sa darame altarul lui Baal, care era al tatalui sau, sa taie stalpul inchinat asherei, si sa aduca un taur pe altar Domnului. Pana la urma, lucrul acesta nu era decat extinderea naturala a inchinarii de care tocmai se bucurase. Dumnezeu nu Isi va imparti gloria cu Baal. Un altar sau altul trebuia daramat, Ghedeon trebuia sa-si justifice bine numele sau "cel care darama", si sa arate vigoarea credintei sale si realitatea ascultarii sale.

     Dar ce test de cercetare de inima trebuie sa treaca. El trebuie sa-L inalte pe Domnul in propria lui casa. Dupa ce propria sa relatie personala cu Dumnezeu a fost stabilita, am putea spune, dupa ce si-a castigat biruinta in privat, el trebuie sa stabileasca aceste relatii si in cercul casei sale. Se inchina si asculta de Dumnezeu in mod personal ? Atunci aceeasi ascultare trebuie revendicata pentru intregul cerc al responsabilitatilor sale. Putea sa fie el un eliberator pentru tot Israelul, in timp ce propria lui familie era in robie ? Avea sa ridice el un altar Domnului pentru tot Israelul iar cei mai apropiati si cei mai dragi ai sai sa se inchine inaintea lui Baal ? Cercul influentei divine se extinde din centru. Cat de multi sunt tentati sa inverseze aceasta ordine. S-ar putea sa fie gelosi pentru altarul lui Dumnezeu pentru tot Israelul, dar totusi nu l-au instalat niciodata in propriile lor case. Sa aplicam acest lucru foarte simplu pe altarul familiei, asa cum s-ar potrivi cel mai bine. Cum poate cineva sa se bucure de privilegiile altarului public, in deplinatatea lui, in timp ce ignora acest altar acasa ? Daca este timid sa citeasca Cuvantul lui Dumnezeu si sa se roage impreuna cu familia sa, cum se poate astepta la libertate si binecuvantare in rugaciunea publica ? Nu vreau sa ma limitez la acest lucru, dar aici, ca in multe alte lucruri, o singura chestiune arata starea generala.

     Dar nu este o chestiune usoara sa ridici altarul lui Dumnezeu pe ruinele altarului lui Baal. Multi dintre cei care L-au marturisit cu indrazneala pe Hristos in public, s-au ferit de a face acest lucru in casele lor. Dar acesta este testul. Acest lucru trebuie facut, altfel nu vor mai fi progrese.

     In mod natural, Ghedeon nu face aceasta in mod public. Nu pot sa spun ca a dat dovada de ceea ce am numi un curaj remarcabil. Asemenea lui Nicodim, care s-a ferit sa mearga la Domnul nostru in timpul zilei, si Ghedeon isi implineste sarcina grea sub acoperirea noptii. Vreau totusi sa observam un lucru. Indiferent daca este curajos sau nu, lucrarea este facuta si aceasta este punctul principal. Nu vreau sa ma opresc aici asupra detaliilor pe care, fara indoiala, Duhul lui Dumnezeu le-a pus inaintea constiintei de multe ori. Nu va intreb ce trebuie sa faceti, ci lasati aceasta chestiune in seama fiecarei constiinte in prezenta lui Dumnezeu.

     Ne putem imagina cu ce tremur a asteptat Ghedeon ziua urmatoare, sau cu ce calm, daca L-ar fi avut pe Dumnezeu pur si simplu inaintea lui. Oamenii cetatii s-au adunat si cer ca dezonoarea adusa lui Baal sa fie razbunata si, in mod firesc, apeleaza la tatal lui Ghedeon sa-l dea pe mana lor pe raufacator. Dar ei L-au scos pe Dumnezeu din socoteala lor, iar cel care tocmai fusese un adorator al falsului dumnezeu, este plin de dispret pentru un dumnezeu care nu-si poate pastra propria demnitate. "Apere-se Baal", a spus el, iar Ghedeon a castigat a doua biruinta. Dumnezeu este acum onorat in casa sa. A tremurat cineva si a ezitat sa faca vreun pas clar de credinta ? Sa invatam de la Ghedeon si sa prindem curaj. Atunci vom vedea cum toate consecintele de care ne temem nu se vor materializa. Tocmai cei de a caror pozitie ne temem vor aproba. Sau daca nu, ce se poate intampla ? Nu ne asteptam cu adevarat sa fim condamnati la moarte, dar sa presupunem ca ar fi chiar asa, ne este teama de ceea ce ne va duce in prezenta Domnului ?

     7.3.3     Duhul Domnului peste Ghedeon

     Relatarea trece acum de la scena privata la cea publica. O astfel de chestiune precum daramarea altarului lui Baal pare suficienta pentru a-i trezi pe madianiti. In orice caz, ei aduna o ostire imensa si iau pozitie. Ghedeon, de asemenea, vine inaintea lor si, dupa ce a fost credincios in cercul sau privat, poate acum sa trimita sa se sune din trambita in tot Israelul. Duhul lui Dumnezeu il imbraca pentru o lucrare speciala, si au raspuns oamenii din Abiezer, care nu cu mult timp in urma ii ceruse moartea, iar Manase, Aser si Zabulon se alatura steagului sau. Intr-adevar, atunci cand vrajmasul vine ca un potop, Duhul lui Dumnezeu ridica un steag impotriva lui. Cand o lucrare a lui Dumnezeu se produce intr-un suflet, altii il vor urma si vor dori ca si ei sa fie eliberati din robie. Daca Hristos este inaintea noastra, si numai Hristos, daca L-am urma cu credinciosie, vom descoperi ca El ne va folosi pe fiecare dupa masura noastra, pentru a fi de ajutor in marele conflict.

     Ghedeon cere si primeste acum doua semne de confirmare ca Dumnezeu il va salva pe Israel prin mainile lui. El pune lana in arie, si la cererea lui se umple de roua, in timp ce pamantul din jur este uscat. In noaptea urmatoare, se intampla invers, lana ramane uscata in timp ce ogorul din jur este umed. Astfel, Ghedeon intelege ca are de-a face cu Dumnezeu, si ca toata puterea este cu El. Ce incurajare trebuie sa fi fost pentru el, sa aiba, inca, o dovada clara si tangibila ca Dumnezeu era cu el. Indrazneala credintei, chiar si atunci cand pare ca are nevoie de semne de confirmare, nu Il ofenseaza niciodata pe Dumnezeul nostru plin de har. Cand i-a promis lui Avraam binecuvantare deplina, si ca va mosteni tara Canaanului, Avraam intreaba, "Cum voi cunoaste ca o voi stapani?" (Gen. 15:8). Este deranjat Dumnezeu ca cuvantul Sau nu este suficient ? Nu, dar El ofera minunata viziune de noapte a cuptorului si a tortei aprinse. "Puneti-Ma la incercare", zice El lui Israel (Mal. 3:10). "Cere pentru tine un semn de la Domnul Dumnezeul tau" i-a zis El imparatului Ahaz (Isaia 7:11).

     Dar, dupa cum am spus deja, aceste semne nu sunt simple minuni arbitrare. Ele sunt menite sa transmita o lectie, precum si sa confirme credinta, o lectie adecvata ocaziei si care merge mult mai adanc decat rezolvarea nevoii exterioare. Atunci ce trebuie sa invatam din acest semn dublu ?

     Roua era semnul familiar al favorii lui Dumnezeu, ea fiind principala sursa a fertilitatii pamantului, care ar fi devenit uscat si sterp fara ea. Isaac, rostind binecuvantarea pentru Iacov, foloseste aceasta imagine (Gen. 27:28). Moise a repetat aceasta in binecuvantarea sa finala adresata semintiilor lui Israel (Deut. 33:28). Ilie, vestind judecata lui Dumnezeu asupra pamantului, spune ca nu va cadea nici roua (1 Imp. 17:1). Profetul Hagai foloseste, de asemenea, aceasta imagine : "De aceea, deasupra (sau "din cauza") voastra, cerurile isi opresc roua si pamantul isi opreste rodul" (Hagai 1:10). Iar Oseea, descriind restaurarea natiunii cand Dumnezeu ii va binecuvanta din nou, zice "Voi fi ca roua pentru Israel; va inflori ca un crin si isi va intari radacinile ca Libanul" (Oseea 14:5). Acestea sunt cateva pasaje care arata cum a fost folosita aceasta asemanare.

     Stim ca orice inviorare, fie pentru Israel, fie pentru Biserica, este prin Duhul Sfant, si ca roua divina este influenta Sa binecuvantata care aduce inviorare si ajutor. Asa cum fara roua, pamantul ar inceta sa mai fie roditor, tot asa fara lucrarea nestingherita a Duhului nu pot exista roade. Rezultatul va fi sterilitatea.

     Valul de lana este luat de pe oaie, si pare sa sugereze indepartarea de la posesor a ceea ce ii apartine de drept. Este semnificativ ca in trei pasaje, unde se mentioneaza tunderea oilor, este asociat si raul. Pacatul lui Iuda cu Tamar are loc cand isi tundea oile (Gen. 28), batjocura lui Nabal la adresa lui David s-a intamplat in acelasi timp (1 Sam. 25), iar Absalom si-a ucis fratele intr-o situatie asemanatoare (2 Sam. 13). Profetul Ezechiel, vorbind despre pastorii falsi, spune : "Voi mancati grasimea si va imbracati cu lana; injunghiati pe cele ingrasate, dar turma n-o pasteti" (Ez. 34:3). Scriptura abunda cu ilustratii despre grija unui pastor pentru turma lui, dar este izbitor ca aceste cazuri de pacat si violenta sunt singurele ocazii in care se face referire la tunderea oilor.

     Si cum poporul a fost tuns de catre madianiti, am putea spune, pana ce n-a ramas decat un val de lana, adica o ramasita. Lucrul acesta trebuia sa-i faca sa priveasca la starea lor istorica. Dar cand ne gandim la istoria ulterioara a poporului, robia lor in Babilon, si imprastierea lor actuala, putem, intr-adevar, sa spunem ca sunt "o natiune imprastiata si pustiita" (Isaia 18:2).

     Aria este locul unde bobul este separat de pleava, sub copitele boului sau dintii instrumentului de treierat. Putem vedea aici curatirea poporului. De fapt, despre natiuni se vorbeste asa cel putin intr-un pasaj (Amos 1:3), cand ele insele vor fi curatite prin judecati asemanatoare. Cred ca avem dreptate cand spunem ca gandul sugerat aici este instrumentul lui Dumnezeu pentru pedeapsa.

     Cand Ghedeon cere ca sa fie roua pe valul de lana, lucrul acesta vorbeste despre binecuvantarea lui Dumnezeu pe care o da poporului Sau persecutat, nu doar in timpul acela, dar si in zilele de la urma, cand El va fi ca roua pentru Israel. Cand este roua pe pamant si nu pe lana, sugereaza binecuvantarea care a venit peste natiuni in timpul respingerii lui Israel. Am putea spune timpul actual.

     Dar daca El ofera sau refuza binecuvantarea, Dumnezeu Se manifesta pentru poporul Sau. Chiar pedepsele Sale sunt o garantie a indurarii viitoare. Insasi uscaciunea de acum a iudeilor, cand binecuvantarea a venit peste natiuni, este o dovada sigura ca Dumnezeu va interveni intr-o zi pentru iubitul Sau popor pamantesc. "In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, din cauza voastra; dar, in ce priveste alegerea, sunt preaiubiti, datorita parintilor" (Rom. 11:28).

     Nu putem sa vedem astfel toate caile lui Dumnezeu cu poporul Sau ? Credinta vede, atat in pedeapsa, cat si in binecuvantare, semnul eliberarii. De ce ar pedepsi El, daca nu pentru folosul nostru, ca sa fim partasi sfinteniei Lui ? Daca exista credinta care sa se apuce de El, oare nu ar putea ea sa primeasca ca semn chiar si uscaciunea poporului Domnului - un semn al unei ploi care se apropie ? Caci cine ne arata uscaciunea ? si daca El o arata, nu este aceasta o garantie a ajutorului de care avem atata nevoie ?

     7 .4     Selectia luptatorilor

 

     Acum trebuie sa-l vedem pe Ghedeon in legatura cu poporul. Aici este vorba  mai degraba despre pregatirea lor pentru slujba decat a sa. Intreaga ostire, de aproximativ treizeci si doua de mii, si-a asezat tabara langa un izvor cu nume potrivit, izvorul Harod, sau "Tremur". Fara indoiala, numele aceasta descria in mod adecvat starea celor mai multi, caci, cand Domnul l-a pus sa vesteasca prin tabara ca toti cei ce se temeau sa se intoarca acasa, douazeci si doua de mii s-au folosit de aceasta permisiune.

     Dumnezeu a prevazut intotdeauna acest lucru. In lege, El poruncise ca sa se faca acest anunt, pentru a evita ca teama celor fricosi sa semene panica printre ceilalti. Dar aici El are un alt motiv. Poporul era prea mult pentru a scoate clar in evidenta, ca nu puterea omeneasca, ci puterea divina era cea care a adus biruinta. Poporul era predispus sa se laude, si orice ocazie pentru a face acest lucru trebuia indepartata, altfel se lauda cu siguranta.

     Exista o dorinta subtila pentru numere la noi toti. De ce dorinta pentru statistici, numarul de convertiri, numarul de "membri", daca gandim ca puterea nu este in numere ? Dimpotriva, nu abunda Scriptura cu ilustratii contrare ? Numerele au fost de prea multe prilejul mandriei care merge inaintea caderii. Cand numarul ucenilor a crescut, a inceput murmurul. Departe de noi gandul sa refuzam numerele in sine. Trebuie sa ne bucuram pentru cei multi care primesc binecuvantarea, dar ochiul nostru nu trebuie sa fie asupra celor multi, ci asupra Domnului.

     Acest lucru este valabil intr-o zi de declin, cand Dumnezeu a ridicat o ramasita ca marturie despre adevarul Sau. Numerele, daca nu sunt cu adevarat clare - si as putea spune ca au fost testate asa cum au fost acestea - nu vor face decat sa faca marturia greoaie. Mai bine un grup mic, incercat si testat de Dumnezeu Insusi, decat unul mare si respectabil care impune respect in ochii lumii prin numarul sau. Dar lucrul acesta va fi mai clar pe masura ce mergem mai departe.

     Cei fricosi au plecat. Cat de umilitor sa ne gandim ca doua treimi dintre cei care s-au adunat la Ghedeon sunt prea fricosi pentru a continua. Ah, nu sunt multi in zilele noastre care cunosc calea marturiei si a luptei si nu au curajul sa mearga pe ea ? Ne temem de persecutie, ne temem de dispret, ne temem de ce va spune lumea. Apoi, din nefericire, nu suntem pregatiti ca sa fim folositi de Dumnezeu si va trebui sa stam deoparte.

     Dar oare ne dam seama de acest lucru si suntem gata sa-l recunoastem cu rusine inaintea lui Dumnezeu ? Nu este aceasta suficient pentru a ne incuraja sa ne bazam pe El pentru curaj ? Sa ne amintim ca Ghedeon se temea sa-si faca prima lui lucrare in timpul zilei. De ce sa nu mergem pe calea credintei chiar si cu tremur ? Este cu mult mai bine decat sa ne laudam. Dumnezeul nostru sa ne dea curajul ascultarii si, desi tremurand, sa mergem pe calea Lui.

     Dar mai trebuie aplicat un test mai dur. Dumnezeu zice : "Poporul este inca prea mult" (cap. 7:4). Ei vor fi dusi la apa si acolo vor fi incercati intr-un mod pe care nu-l inteleg. Este vorba de a vedea cum beau apa. Daca o iau in maini, lipaind-o precum cainii, sunt alesi. Doar trei sute o fac; restul celor zece mii ingenuncheaza ca sa bea.

     Testul pare unul simplu. Este necesar sa potolesti setea, dar nu trebuie sa fie o necesitate atat de absorbanta incat sa ocupe locul principal. Nevoile acestei vieti sunt evidente, dar sunt ele principale pentru noi ? Oare ne vom ridica din loc in loc sa trecem peste lucrurile acestei vieti, sau suntem absorbiti de ele ? Ah, fratilor, cati dintre noi putem rezista la aceasta incercare divina ? Cat de solemn este, de asemenea, sa ne amintim ca suntem testati fara sa ne dam seama. Daca am sti cand este aplicat testul, vom cauta sa ne comportam bine, dar Dumnezeu ne priveste cand ne gandim cel mai putin la aceasta, si ne alege sau ne respinge pentru misiunile de pericol si onoare.

     Aici nu este vorba de o chestiune de mantuire. Este o chestiune de slujire, de marturie. Poate Dumnezeu sa ne foloseasca ca instrumente pentru a elibera pe poporul Sau din robia lumii ? Cu siguranta El nu poate daca noi insine suntem legati partial de lume. Dar cat de ingrozitor este gandul ca nu suntem intr-o stare de slujire si ca Dumnezeu trebuie sa ne lase deoparte. Fie ca aceasta sa ne aduca la o cercetare de inima, pentru a vedea daca exista in noi o robie subtila a lumii sau un esec de a pune pe primul loc interesele lui Dumnezeu. Ca si aici, ceva nesemnificativ ne poate arata starea, un fel foarte simplu de a bea apa. Un singur lucru ne poate face sa raspundem la testul lui Dumnezeu, si anume o inima care este dispusa sa primeasca voia Lui. "Dar una fac", zice apostolul Pavel (Filip. 3:13).

     Iubiti frati, cum este cu noi ? Suntem dati deoparte ca nepotriviti pentru slujire, sau suntem vase sfintite si pregatite pentru folosul Stapanului ?

     Astfel ca micul grup de trei sute de oameni sunt cei onorati pentru a merge si a invinge puterea lui Madian. Fara indoiala, putini si dispretuiti, poate chiar si de catre multi dintre fratii lor, dar totusi ei sunt cei alesi. Nu ne-ar placea sa fim impreuna cu ei ? Ce am da pentru un loc impreuna cu cei trei sute ? Banii, cunostinta, influenta, nu pot cumpara un loc impreuna cu ei. Costa mai mult decat aurul, pretul este "eul" (sinele). A respinge "eul", a nu avea incredere in noi insine - acesta este singurul mod de a fi potriviti pentru folosul lui Hristos. Suntem noi oare dispusi sa fim folositi de El ? Este El mai important pentru noi decat toate celelalte lucruri din aceasta lume, mai important decat "eul" ? Sa invatam din calea lui Dumnezeu cu Ghedeon si a oamenilor sai  felul cum pregateste El vasele pentru slujire. Este aceeasi lectie pe care am avut-o si mai inainte, evidentiata de noi criterii - lectia fara putere si fara bunatate in noi insine. Hristos este totul, numai Hristos.

     7.5     Visul madianitului

     Dar mai ramane un  lucru de vazut chiar acum. Restul poate sa mai astepte. Vedem inca odata grija plina de rabdare a lui Dumnezeu care ii da odata in plus lui Ghedeon siguranta absoluta a biruintei inainte de a merge la lupta. Vom observa ca Ghedeon nu cere acest semn, dar se foloseste de el atunci cand ii este oferit de Dumnezeu. Este mai mult decat un semn, incepand cu limbajul figurativ, vrajmasul insusi da interpretarea, cu asigurarea biruintei complete. 

     Unul din ostirea lui Madian a avut un vis, iar lui Ghedeon i se permite sa-l auda relatandu-l semenului sau. Este de o simplitate aproape banala : o turta de paine de orz cade in tabara lui Madian si darama un cort. Tovarasul sau il interpreteaza intr-un limbaj simplu : "Aceasta nu este decat sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, barbatul lui Israel : Dumnezeu a dat in mana lui pe Madian si toata tabara" (v. 14). Astfel, de pe buzele vrajmasului, el primeste asigurarea lui Dumnezeu cu privire la succesul luptei.

     Painea de orz este cea mai saraca dintre toate alimentele - ea este hrana saracilor. Ea sugera astfel saracia si slabiciunea - tocmai lectiile accentuate de-a lungul timpului. De asemenea, faptul ca o mancare si nu o sabie urma sa-l rastoarne pe Madian este semnificativ. Cand poporul lui Dumnezeu se hraneste cu Hristos, primeste o sabie impotriva vrajmasului. Dumnezeu poate folosi chiar si cunostintele noastre slabe despre Hristos ca pe cea mai eficienta arma. Baiatul avea doar cinci paini de orz, dar acestea erau suficiente in mana Domnului pentru a hrani multimea. Asa este intotdeauna. Vom invata noi aceasta lectie simpla ? Slabiciunea, neputinta, nimicnicia - in mainile lui Hristos va castiga biruinta impotriva intregii puteri a lumii. Domnul sa ne dea sa realizam mai mult despre aceasta in mod practic, pentru dragostea lui Hristos, Domnul nostru, si pentru binele Bisericii Sale. 

 

                                      Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                               - IX -

     Samuel Ridout

     7     Ghedeon - pregatirea instrumentelor (Jud. 6:1 la 7:14)

     Cantarea Deborei si a lui Barac, care celebreaza biruinta lor, este punctul culminant al cartii Judecatori. Celebrarea fericita si plina de bucurie a biruintei din cantare nu este afectata de nicio umbra ulterioara, in ceea ce ii priveste pe participanti. Ea merge, in imagine pana la biruinta deplina pentru Israel, cand pamantul va inaugura gloriile mileniului. Asa cum suntem invatati, aceasta este a treia sectiune a relatarii despre robie si eliberare, care ne reaminteste in mod semnificativ nu doar de invierea vrajmasului, in Iabin, dar si de sanctuar, despre care vorbeste si numarul trei, cu inchinarea lui. Este, asa cum am spus, cel mai clar si mai inalt punct atins ca intreg.

     Ajungem acum la a patra sectiune, pe care ne-am putea astepta sa o gasim oarecum in contrast cu cea anterioara. Este lumea in contrast cu sanctuarul, locul incercarii si al slabiciunii. Toate aceste trasaturi le vom gasi in relatarea dinaintea noastra, atat la vrajmasi si la eliberator, cat si peste tot. Lumea, slabiciunea, incercarea, falimentul - toate sunt proeminente aici. Nici nu trebuie sa fim surprinsi ca aceasta slabiciune se manifesta atat dupa, cat si inainte de eliberare. Si nici nu trebuie sa gandim ca, pentru ca exista faliment, nu avem lectii de invatat aici. Dimpotriva, sunt multe lectii si de cea mai mare importanta. Asa cum invatam multe lectii din esecurile noastre personale, sa invatam si din astfel de experiente importante pentru ca sunt umilitoare. Fie ca noi sa profitam de exemplele si avertismentele care au fost scrise "pentru avertizarea noastra".

     Sa ne amintim pentru o clipa de lectiile anterioare, unde, in primul vrajmas, imparatul Aramului (Mesopotamiei), am vazut duhul de independenta fata de Dumnezeu, care este inceputul oricarei indepartari; in Moab am vazut marturisirea (goala, fara continut), iar in filisteni am avut o privire asupra religiei carnii. Iabin si vrajmasul din nord ne-au invatat despre patrunderea ratiunii (omenesti) in lucrurile lui Dumnezeu. Acum trebuie sa invatam lectia din asuprirea lui Madian.

     7.1     Israel asuprit de Madian

     In primul rand, ni se reaminteste ca puterea oricarui vrajmas este pusa in mainile lui datorita infidelitatii poporului lui Dumnezeu. "Si fiii lui Israel au facut rau in ochii Domnului si Domnul i-a dat in mana lui Madian sapte ani" (6:1). Madian nu ar fi avut nicio putere daca Domnul nu ar fi ingaduit acest lucru; nici nu ar fi facut acest lucru daca nu ar fi existat o necesitate datorita starii lui Israel. Cei care nu vor invata din comuniune cu Dumnezeu vor trebui s-o faca in mainile vrajmasului. "Rautatea ta te va corecta si necredinta ta te va mustra. Recunoaste deci si vezi ca este rau si amar ca L-ai parasit pe Domnul Dumnezeul tau" 9Ier. 2:19). Dar nu vreau sa vorbesc prea mult aici despre un adevar de care Scriptura este plina, si care se afla pe fiecare pagina a cartii pe care o studiem.

     Natura asupririi este tratata amanuntit, iar acest lucru ne va ajuta sa intelegem cu adevarat cine sunt acesti madianiti din punct de vedere spiritual. De frica lor, copiii lui Israel sunt nevoiti sa sape gropi si pesteri pentru adapost. Ei s-au asezat in tara, si impreuna cu ei amalecitii si o multime de hoarde din rasarit, precum lacustele, distrugand orice hrana din tara. Ei nu se stabilesc precum moabitii, in hotarele tarii, la Ierihon, ci au maturat ca o plaga nimicitoare intreg teritoriu "pana la Gaza" (v. 4), cetatea filistenilor. Atat de inspaimantatoare era asuprirea lor, incat copiii lui Israel au strigat catre Dumnezeu, de care se indepartase atat de josnic. 

     7.1.1     Pe cine reprezinta deci acest vrajmas de moarte pentru Biserica ?

     Madian era un urmas al lui Avraam si, in felul acesta, era inrudit in mod natural cu Israel, la fel ca multe dintre aceste popoare. Dar inca de la inceput ei s-au aratat ca vrajmasi ai poporului lui Dumnezeu. Ei au fost cei care, impreuna cu ismaelitii, l-au dus pe Iosif in Egipt si l-au vandut acolo ca rob. Cand natiunea a fost eliberata din acea robie si era aproape sa intre in mostenirea lor, madianitii, impreuna cu moabitii, au fost cei care au incercat sa aduca blestemul lui Dumnezeu asupra lor prin Balaam, si, esuand in acest lucru, au reusit sa-i intineze si sa faca ca mana lui Dumnezeu sa apese greu asupra lor, din cauza participarii lor la ritualurile pagane ale lui Baal-Peor ("Domnul deschiderii"!). Din aceasta cauza, Dumnezeu le-a poruncit sa-i "hartuiasca pe madianiti si sa-i bata" (Num. 25:17). 

     Acesta este duhul lumii care duce poporul lui Dumnezeu in Egipt si care il intineaza cu aliantele sale nelegiuite. Nu trebuie sa fim surprinsi ca era strans legat de Moab si, in multe privinte, asemanator cu el; nici ca l-a asociat cu el pe Amalec, poftele carnii, si hoardele fara nume din rasarit. Lumea si carnea sunt aliati apropiati si actioneaza permanent impreuna, in timp ce impreuna cu acestea vin un potop de principii si practici rele.

     Madian inseamna "cearta", un nume potrivit pentru acel duh al lumii care aduce in suflet lupta poftelor. "Carnea pofteste impotriva Duhului" (Gal. 5:17), si oriunde este permisa lumea, ea va aduce cearta impotriva a tot ceea ce este de la Dumnezeu. Ma voi referi la ilustratii bine cunoscute. Sa privim la un tanar crestin fericit : lucrurile lui Dumnezeu sunt desfatarea lui, si partasia cu poporul lui Dumnezeu singura lui placere. Dar intr-o zi inima lui se raceste si lumea gaseste o intrare in ea. Nu se afla intr-o stare extrem de imorala, dar este ingaduita o "placere nevinovata", formand o "companie placuta" care vor intra in cearta (sau conflict) cu lucrurile divine. Constiinta nu-l va lasa sa scada in vigoare spirituala fara un protest serios, iar pacea inimii lui, care la un moment dat era "ca o gradina udata" (Is. 58:11 ; Ier. 31:12), este schimbata intr-un camp de lupta al fortelor aflate in competie. Madian, lumea, si-a adus cearta (sau conflictul) in  viata lui fericita si va continua sa-si faca lucrarea mortala pana cand va fi eliberat sau va fi prins in cursa si tinut in robie totala. Daca un crestin, vazandu-l in pericol, cauta sa-l avertizeze si sa-l elibereze, el nu poate evita sa fie atras in "cearta" : "Ce rau am facut ? Multi altii fac mai rau decat mine". Ah, fratilor, cat de mult se asociaza cearta cu o starea lumeasca!

     "Vrajmasii omului vor fi cei din casa lui" (Matei 10:36). Ce este mai fericit decat o casa crestina, in care Hristos este recunoscut ca Domn ? Este o mica pregustare a acelui camin ceresc in care nimic nu poate patrunde pentru a ne distruge pacea eterna, deoarece nimic nu se va opune controlului absolut al lui Hristos. Comparati acest lucru cu o casa impartita, unde lumea este permisa. Credinta trebuie sa stea ferma, dar  ce tristete si cearta aduce lumea! Un parinte crestin credincios cauta sa tina lumea departe de caminul lui; o sotie cauta sa umble cu Dumnezeu, in timp ce sotul ei face tot posibilul sa o atraga in lume. In astfel de situatii va exista cearta daca cineva doreste sa fie credincios Domnului si adevarului Sau. Asa ca intelegem destul de bine sensul lui Madian. Dar sa privim putin mai departe.

     Biserica a fost adesea sub stapanirea lumii. Am vazut mai devreme ca in Pergam era o amestecare a Bisericii cu lumea (Pergam inseamna "casatorie", sau "unire prin casatorie" ; Biserica si lumea, n.t.). Am legat-o atunci de Moab, marturisirea lumii (goala, fara continut spiritual, n.t.) care a luat in stapanire Biserica. Lgatura dintre aceasta si Madian este prea evidenta, deoarece, intr-adevar, avem aluzia istorica in scrisoarea adresata catre Pergam, cu privire la intinarea pe care Balaam a adus-o prin intermediul moabitilor si madianitilor. Foarte devreme, in istoria sa, Biserica a ajuns sub aceasta putere. Prin punerea sub stapanirea imparatului Constantin si a urmasilor sai, Roma si-a sporit puterea.

     Ce a urmat dupa aceea ? Dumnezeu, in mila Sa, a acordat poporului Sau perioade de trezire, si deseori sfintii din diferite tari  au experimentat indurarea Sa restauratoare, fiind eliberati de sub puterea lumii. Dar a continuat acea eliberare ? Trebuie sa privim doar inapoi pentru a vedea ilustratii ale stapanirii lui Madian ? Din nefericire, sa privim in jur la Biserica de astazi, si nu vedem doar compromisul de la Pergam, dar si auto-multumirea Laodiceei. Madianitul se afla in teritoriul lui Dumnezeu, jefuindu-I mostenirea. Daca nu vedem acest lucru, aratam cat de cumplita este robia noastra.

     Sa privim la acele diverse marturii care au inceput ca un protest clar impotriva lumii. E nevoie sa le numesc ? Le-as numi pe toate daca as face-o. Ce s-a intamplat cu marturia lor impotriva lumii ? Sa-i intrebam pe sfintii indurerati ai lui Dumnezeu, care suspina si striga din cauza uraciunilor, si care se feresc pe cat posibil de cearta din jurul lor. Este inutil sa precizam : distractii lumesti in Biserica, metode lumesti de a strange bani - pretinsa Mireasa a lui Hristos a coborat la nivelul lumii, si se multumeste cu placerile sale. Se spune ca tinerii trebuie tinuti, iar din din acest motiv biserica marturisitoare intra in competitie cu teatrul. Dar destul : lacrimile vor fi singura noastra limba cand ne gandim la robia ingrozitoare a lui Madian din jurul nostru. 

     Daca lumea este ingaduita printre cei care se strang in Numele Domnului atunci acesta este sfarsitul marturiei lui Hristos. Fie ca Dumnezeu nostru sa ne trezeasca cu privire la acest vrajmas ingrozitor si viclean! Dar sa revenim la capitolul nostru.

     7.1.2     Foametea lui Israel sub asuprirea lui Madian

     Madian devoreaza si distruge toate roadele pamantului. Canaanul a fost remarcat, asa cum este si astazi, in anumite parti ale teritoriului sau, pentru fertilitatea sa minunata. Dumnezeu a vorbit despre el ca fiind "gloria tuturor tarilor", si le-a promis ca isi vor manca "painea fara saracie" (Deut. (8:9). Cati dintre poporul Domnului trebuie sa se planga de saracia lor ! Gasesc atat de putina mancare, Biblia este o carte inchisa pentru ei si sufletele lor sufera de foame. Ah, fratilor, lumea a devorat mancarea. Nu ne putem bucura de lume si de Hristos. Este imposibil acest lucru. Hristos este hrana poporului Sau, dar nu poate fi savurat daca i se permite lumii sa-I uzurpe locul.

     Am vorbit despre Moab ca sugerand un duh rau asupra Bisericii, un duh rau al marturiei. Eglon era un om foarte gras, ceea ce sugereaza o masa inerta, care trage in jos. Insa Madian nu pare sa sugereze ceva cu un caracter atat de negativ. Exista o enetgie in aceste hoarde care vorbeste despre un dusman care se misca constant. El cauta permanent noi locuri de atac. Nu trebuie sa ni se aminteasca cat de activ este Satan pentru a aduce oamenii sub puterea lumii. Inainte sa ne dam seama, o mica portita deschide calea, si inamicul intra ca un potop. Sa nu ne gandim la duhul lumesc ca la ceva care se misca incet. El este viclean si activ, iar numele sau este legiune. Daca s-ar cere o lista cu ce activitati si obiceiuri sunt lumesti ar fi imposibil. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu a facut ceea ce este mai bine pentru noi; El ne-a spus ce nu este lumea. "Caci tot ce este in lume: pofta carnii si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (1 Ioan 2:16). Aici avem caracteristicile generale ale lumii - pofta; iar ceea ce o marcheaza in mod inconfundabil este ca ea nu vine de la Tatal. Orice lucru de care nu ne putem bucura in comuniune cu Tatal, oricat de inofensiv ar parea, este ceva ca din lume si trebuie evitat. Cat de clar spune apostolul Iacov, "Oricine vrea sa fie prieten cu lumea se face vrajmas cu Dumnezeu" (Iac. 4:4).

     Cat de miscator este cuvantul "Tata"- dragostea Tatalui, inima Tatalui, grija Tatalui. Ce loc sau nevoie mai poate fi in sufletul care se afla in bucuria fericita a acestora (dragostea, inima si grija Tatalui, n.t.) pentru lucrurile care sunt in lume ? El este satisfacut si "calca in picioare fagurele de miere" (Prov. 27:7). Primul pas spre lume nu provine dintr-o inima rece fata de Tatal ? Ah, cat de des este intristata inima Lui. Dimpotriva, daca suntem angajati in lucrurile care Il preocupa pe Tatal, daca suntem preocupati cu gandurile Lui, asa cum sunt descoperite in Cuvantul Sau, incantati de Acela care este obiectul desfatarii Tatalui, atunci nu va fi nimic in lume pentru noi. 

     7.1.3     Fiii lui Israel au strigat catre Domnul

     In cele din urma poporul striga catre Dumnezeu. Acesta este un semn al copilului lui Dumnezeu - el trebuie sa fie nefericit sub stapanirea vrajmasilor sai spirituali. Mai devreme sau mai tarziu el va striga catre Dumnezeu. Observam, insa, ca strigatul nu aduce o izbavire imediata. Dimpotriva, Dumnezeu trimite un mesager, un profet pentru a adanci sentimentul nemultumirii Sale. El Se intoarce, asa cum face de fiecare data, la rascumpararea din Egipt - garantia si puterea pentru celelalte eliberari, si le aminteste ce facuse El. El ii adusese in aceasta tara, izgonise pe vrajmasi din ea, si a spus poporului Sau sa nu se teama de dumnezeii falsi carora le slujise amoritii. Cat de simplu au fost toate acestea. Cu alte cuvinte, este imposibil sa ne mai temem de puterile raului care au fost biruite., Dar sunt ei singurii care nu au ascultat de glasul Lui ?

     Ce intelepciune sfanta avem aici. Poporul este asuprit greu si striga catre Dumnezeu, dar in loc sa le trimita izbavire imediata, El adanceste in sufletele lor sentimentul raului pe care l-au facut. Primul nostru gand este sa scapam de consecintele nebuniei si neascultarii noastre : Dorinta lui Dumnezeu este ca noi sa judecam temeinic ceea ce ne-a condus la aceasta. Rabdarea si mila Lui se combina in proportii divine, pentru ca noi sa putem obtine folosul lectiei. Sa ne amintim acest lucru in relatiile noastre cu ceilalti si cu noi insine, pentru El. Sa nu fim prea grabnici in a elibera poporul Sau dintr-o pozitie dificila, ci mai degraba sa vedem ca ei au ajuns la fondul problemei cu Dumnezeu. Daca am proceda intotdeauna asa, am vedea mai putine cazuri dezamagitoare de persoane despre care care se crede ca au fost restaurati.

 

                                     Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                             - VIII -

     Samuel Ridout

     6     Cântarea Deborei (Jud. 5)

     Am ajuns acum la cântarea de triumf a Deborei. Barac este asociat cu ea, dar cuvintele sunt în mod evident ale profetesei. Este una din puținele cântări ale Vechiului Testament și singura din această carte a Judecătorilor. Așadar, fără îndoială, ne putem aștepta să găsim desfășurate aici gândurile lui Dumnezeu cu privire la biruință.

     După cum am spus, găsim puține astfel de cântări în Scriptură. De fapt, cea mai asemănătoare este cea a fiilor lui Israel după trecerea Mării Roșii. Ambele descriu biruința, prima, numai a Domnului, iar aceasta, de asemenea, a Lui, dar prin instrumente umane. Există, de asemenea, o oarecare asemănare cu ultima cântare a lui Moise, chiar înainte de moartea lui, în care se vorbește despre eșecurile poporului. Dar trebuie să privim puțin la conținutul acestei cântări.

     6.1     O cântare de laudă adusă lui Dumnezeu pentru eliberare

     În primul rând avem tema generală : Lauda adusă lui Dumnezeu pentru eliberarea lucrată prin conducătorii care, împreuna cu un popor binevoitor, s-au oferit pentru lucrare. Dar gândul este îndreptat imediat către Acela care este sursa oricărei biruințe, Iehova Însusi. El ne este prezentat în măreția Sa când a ieșit din Edom, conducând, ca să zicem așa, pe poporul Său, după călătoria lor prin pustie, spre biruință. Această măreție este legată și de muntele Sinai, unde El a dat legea și a intrat în legământ cu ei. Sufletul este înălțat imediat în atmosfera de măreție. Cât de mărunte sunt lucrurile carnale, cât de slab este cel mai puternic adversar, în prezența unei astfel de măreții divine. Ne aducem aminte de începutul Psalmului 68 : "Să Se ridice Dumnezeu, să se împrăștie vrăjmașii Săi și să fugă dinaintea Lui cei care-L urăsc!"

     Sau despre versurile sublime din capitolul 3 din Habacuc : "Dumnezeu a venit din Teman și Cel Sfânt de pe muntele Paran. Gloria Lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda Sa. Și strălucirea Lui era ca lumina. Raze ieșeau din mâna Lui ; și acolo era ascunsă puterea Lui. Înaintea Lui mergea ciuma și o flacără arzătoare ieșea la picioarele Lui. El a stat și a măsurat pământul ; El a privit și a tulburat națiunile ; și munții cei de veacuri s-au risipit, dealurile străvechi s-au afundat ; căile Lui sunt eterne. Am văzut corturile Cușanului în durere ; covoarele țarii Madianului au tremurat. S-a mâniat Domnul pe râuri ? Era mânia Ta împotriva râurilor ? Era vuietul Tău împotriva mării, de ai călărit pe caii Tăi și Te-ai suit în carele Tale de biruință ? Arcul Tău s-a dezgolit, nuielele disciplinării jurate după cuvântul Tău. Ai despicat pământul cu râuri. Munții Te-au văzut, erau în durerile nașterii ; șuvoaie de apă au trecut. Adâncul a făcut să i se audă glasul ; și-a ridicat mâinile în sus. Soarele și luna s-au oprit în locuința lor, la lumina săgeților Tale care zburau, la strălucirea suliței Tale scânteietoare. Ai pășit cu indignare prin țară ; ai treierat națiunile cu mânie" (3:3-12).

     Cât de glorios este acest Dumnezeu puternic! Dar cât de minunat este, de asemenea, iubiți frați, să ne-amintim că buzele unei femei slabe rosteau această glorie. Cerurile de sus vorbesc în tăcere despre măreția Lui, dar din gurile pruncilor și  ale sugarilor El Și-a întemeiat putere și laudă desăvârșită. "Domnul a dat Cuvântul" - totul este de la El - "mare este oștirea vestitoarelor (femei care aduc vești bune)" (Ps. 68:11). Slăbiciunea este cea care poate înălța puterea lui Dumnezeu, și numai prin slăbiciune se poate manifesta puterea.

     6.2     Menționarea stării joase a poporului și cauzele sale, înainte ca Dumnezeu să intervină în favoarea lui

     Venim să vedem acum starea joasă a poporului și cauzele stării lor nenorocite, înainte ca Dumnezeu să intervină în favoarea lor. În zilele lui Șamgar și ale Iaelei - care au locuit în cele două părți ale țării, în nord și în sud, și care au eliberat poporul fiecare în felul său - drumurile erau pustii, căci poporul, de frica vrăjmașului, mergeau pe căi strâmbe.

     Ce imagine a rezultatelor robiei spirituale. Psalmistul putea spune : "El mă conduce pe cărări ale dreptății, datorită Numelui Său" (Ps. 23:3). Și, cu siguranță, pe calea lui Dumnezeu nu ar trebui să fie frica de vrăjmaș. În loc de legături (economice) între cetăți, oameni care să transporte produsele pământului către diferitele locuri de schimb, și să se întoarcă cu aur sau marfă, aici drumurile mari erau pustii. În loc ca familiile din Israel să meargă cântând spre locul unde Domnul Își pusese Numele - totul era singurătate, iar un călător singuratic, mânat de nevoia de a se deplasa din locul său, trebuia să se ascundă de vrăjmași mergând pe cărări singuratice. Aceste cărări "strâmbe" nu arată ele ezitarea și nesiguranța unei credințe slabe ? Sfinții lui Dumnezeu sunt aduși deseori la strâmtorări și la căi dificile atunci când peste ei stăpânește Iabin. Ce contrast cu calea cea  largă a Domnului pentru Israel în ziua binecuvântării :

     "Și acolo va fi un drum larg și o cale și ea se va numi Calea Sfințeniei, Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinți; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci. 

     Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.

     Și cei răscumpărați ai Domnului se vor întoarce și vor veni cu cântări de bucurie în Sion; și o bucurie eternă le va încununa capul; veselia și bucuria îi va ajunge din urmă, iar durerea și suspinul vor fugi" (Isaia 35:8-10. 

     De asemenea, aflăm că "satele (sau "conducătorii") au încetat". Omul este o ființă socială și este o lege a naturii, precum și a harului, să nu fie singur. Dacă orașele evocă o exagerare artificială a acestei dorințe de companie, satele cu freamătul lor de activitate din mediul rural vorbesc în mod fericit despre o viață simplă, fără constrângeri.

     Dar când vrăjmașul amenință sau asupritorul stăpânește, atunci satele trebuie să înceteze. Poporul ar trebui să fie concentrat în cetățile mari împrejmuite cu ziduri fie pentru o mai bună protecție, fie pentru a-l împiedica să scape din robie. Ah, iubiți frați, unde sunt satele, cetățile fără ziduri, cu case presărate printre copaci și câmpurile din jurul lor ?  Ele vorbesc despre odihna și siguranță, dar când vrăjmașul amenință acestea dispar.

     Nu este oare o necesitate trista de a ne refugia în cetăți împrejmuite cu ziduri de fiecare dată când poporul lui Dumnezeu este în robie ? Ar fi o nebunie să locuim în sate atunci când o putere vrăjmașă ar putea să năpustească în orice moment și să-i ia captivi pe toți. Zidurile și gratiile unei cetăți sunt necesare, și acolo ar trebui să se ducă toți cei care vor să fie în siguranță.

     Auzim plângeri că părtășia este prea limitată și rigidă; că viața simplă, neîngrădită și informală sugerată de sat a lăsat loc rigorii stricte și provocării dintre prieten și dușman. Dar nu era necesar ? Daca raționalismul și infidelitatea au influență, putem permite ca astfel de oameni să pătrundă cu ușurință în mijlocul poporului lui Dumnezeu ? Dacă cineva discută (amiabil) cu vrăjmașul, poate avea el loc printre sfinți ?

     Aici avem un principiu foarte important, și care este, fără îndoială, o mărturie a rușinii noastre, dar o protecție într-o zi de ruina. Să păstrăm, prin harul lui Dumnezeu, acest principiu și să acționăm potrivit lui. Să locuim în cetăți înconjurate de ziduri și să veghem cu atenție la porți, pentru că vrăjmașii noștri, și ai lui Dumnezeu, caută să obțină un punct de sprijin oriunde pot. Nu vorbesc doar de persoane, ci de principii. Nu le putem separa pe cele doua; o persoană care deține principii nescripturale, trebuie privită în lumina principiilor sale și nu a caracterului său personal. Dacă pierdem din vedere acest lucru atunci deschidem ușa pentru tot felul de rele. Istoria Biserici și starea actuală a lucrurilor din creștinătate mărturisesc deopotrivă acest lucru. Deci, iubiți frați, în loc să ignorăm situația și să deschidem larg ușile pentru o părtășie mai extinsă, să fim atenți și să recunoaștem cu tristețe că este nevoie de o grija deosebită în primirea celor care pretind că sunt și care ar putea fi copii ai lui Dumnezeu. Astfel, în timp ce satele nu sunt complet restaurate, poate exista totuși o mare măsură de restaurare, iar  liniștea și creșterea mărturisesc despre înțelepciunea îndurării lui Dumnezeu.

     Dar să ne întrebăm despre motivul acestei stări de lucruri din zilele Deborei, dar și din zilele noastre : "Își alegeau dumnezei noi; atunci războiul era la porți" (5:8). Ah, aceasta este vechea poveste despre îndepărtarea inimi de Dumnezeu și îndreptarea spre idolatrie, despre care am văzut deja. Să ne amintim că războiul vine după îndepărtarea de Dumnezeul nostru, parțial sau total, discret sau grav; orice lucru care uzurpă locul Său ne expune la atacurile vrăjmașilor noștri înverșunați.

     și care este starea, pregătirea poporului pentru o astfel de invazie ? "Nu se vede nici scut nici suliță la patruzeci de mii în Israel" (5:8b). Fără arme de război, fără dotări din arsenalul adevărului divin! Iubiți frați, cum este astăzi ? Unde sunt soldații bine înarmați ai lui Hristos ? Cuvântul lui Dumnezeu este arsenalul nostru, și numai din această sursă putem obține "armele luptei noastre" (2 Cor. 10:4). Vai, cât de puțini au "toată armura lui Dumnezeu" (Efes. 6:11).

     

     6.3     Răspunsul semințiilor 

     Dar acum trecem la o parte mai bună. După ce am văzut alegerea de dumnezei noi, acum vedem cum căpeteniile se oferă de bunăvoie. Vom vedea că și poporul face același lucru. 

     Ce responsabilitate îngrozitoare au cei care ocupă un loc de frunte și exercită influență printre sfinții lui Dumnezeu! Cât de solemn este să ne gândim la influența, spre bine său spre rău, a oamenilor cu dar care pot controla în mare măsura faptele fraților lor. Este un loc pe care niciun om nu l-ar râvni, dacă vrea pace și liniște, căci acest loc înseamnă muncă, rugăciune, responsabilitate, fermitate, dragoste; altfel exista alternativa îngrozitoare de a conduce poporul lui Dumnezeu în rătăcire.

     Inima lui Dumnezeu, ca și a Deborei, este pentru acei conducători care se oferă de bunăvoie pentru slujirea sfinților. și cei care sunt credincioși vor avea bucuria, în zilele când va fi din nou pace, de a lauda biruințele Domnului și de a vedea din nou poporul în sate, fără ca nimeni să-i facă să se teamă. Din nefericire, nu ne putem aștepta să vedem acest lucru pentru toată Biserica până la venirea Domnului, dar, într-o oarecare măsură, o vom vedea oriunde există chiar și o biruință parțială.

     Dar cântarea trece mai departe, de la versetul doisprezece, la popor și la conflictul care a dus la o biruință atât de glorioasă. Cu siguranță, biruința este doar a  lui Dumnezeu, și totuși cât de exact subliniază El credincioșia tuturor celor pe care îi asociază cu Sine Însuși; și cu ce gelozie sfânta îi menționează El pe cei indiferenți și pe cei care au rămas în urmă.

     Aici îi avem menționați în primul rând pe Efraim și Beniamin, și Machir, din seminția lui Manase, din Galaad, dincolo de Iordan. Zabulon și Isahar sunt menționați în mod deosebit ca fiind asociați cu Barac, și ca cei care au dus greul luptei. Din nou, Zabulon este menționat împreuna cu Neftali (v. 18), ca un popor care și-a pus viața în pericol. Și aceasta a fost nu din motive egoiste, pentru ca "nu au luat pradă de argint" (v. 19).

     Ah, unde se mai găsește un astfel de curaj astăzi ? Unde sunt cei care sunt gata să "își dea viața pentru frați", pentru care nu există decât un singur motiv - gloria lui Hristos în eliberarea poporului Său ? Astfel de oameni sunt asociați cu cerul, și în imaginele îndrăznețe ale cântării : " De pe cărările lor, stelele s-au luptat cu Sisera", în timp ce pe pământ : "Râul Chison i-a măturat" (v. 20, 21). 

     Dar, din păcate, există și cealaltă parte, iar Duhul lui Dumnezeu menționează numele semințiilor care au stat pe loc și nu au ajutat. Prima dintre acestea este seminția lui Ruben, întâiul născut, conducătorul natural a cărui instabilitate l-a lipsit să fie conducătorul acestei lupte, poziție care i-a revenit lui Efraim. El își păstrează caracterul său precum, din nefericire, mulți dintre noi; și această șovăială și egoism îl marchează încă.

     Ne amintim că Ruben, Gad și jumătate din seminția lui Manase au ales ca parte a lor țara de la răsărit de Iordan. Motivul pentru care au făcut acest lucru a fost : "slujitorii tăi au vite". Aici avem, de asemenea, behăitul oilor care îi ține pe loc. Pot exista motive împărțite, o dorință sinceră de a se alătura nobilei companii a celor credincioși, pot exista mari hotărâri și mari căutări ale inimii, dar nu există nicio decizie adevărată. Ei rămân cu staulele lor, așa cum Dan a rămas lângă corăbiile lui iar Așer cu comerțul său pe țărmul mării.

     Iubiți frați, câți sunt astăzi care sunt cu totul indiferenți la incursiunile puternice ale puterii răului. Cum behăitul oilor îneacă gemetele celor captivi. Pot exista treziri de moment pe măsură ce "suspinul captivului" ajunge la urechile lor, făcându-i să simtă ca ar trebui să facă ceva. Dar, din nefericire, oile lor sunt mai importante decât oile lui Dumnezeu, interesele lor decât ale Lui, și astfel, oricât s-ar răsuci pe patul comodității lor, precum leneșul (Prov. 26:14), ei nu se hotărăsc niciodată cu adevărat la decizia credinței care îi va conduce să lase deoparte sinele și preocupările sale și sa dea prioritate lui Dumnezeu.

     Noi nu vom valora niciodată nimic dacă nu vom căuta mai întâi interesele lui Dumnezeu. Nu are importanță cine suntem, sau cât de puțin trebuie să facem. S-ar putea ca să nu fim cu toții predicatori, s-ar putea să nu lucrăm cu toții în mod public în slujba lui Dumnezeu; dar, frații mei, dacă facem ca lucrurile noastre să fie mai importante decât ale lui Dumnezeu, dacă ne preocupăm de casele noastre, de familie, de afaceri - lucruri ale vieții de zi cu zi - dacă facem ca aceste lucruri să fie mai importante decât preocupările cu poporul lui Dumnezeu, atunci nu ne putem implica în conflicte pentru El.

     Domnul Isus a spus : "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui". Despre ce vorbise El mai înainte ? Despre "ce vom mânca și cu ce ne vom îmbrăca" - lucruri necesare pentru viața noastră pământească. Acestea sunt lucruri necesare, dar, iubiți frați, având în vedere aceste necesități, Domnul nostru spune în mod intenționat : "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui". Ascultăm noi de acest cuvânt ? Ce este mai întâi în sufletele noastre ?

     Dar avem un cuvânt mai solemn pentru Meroz; asupra lui se rostește o judecată solemnă : "Blestemați Merozul... pentru că ei nu au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre viteji" (5:23). De ce este menționat Merozul în acest fel ? Nu am nicio îndoială că lucrul acesta a fost din doua motive; în primul rând, pentru că erau așezați acolo unde ajutorul lor ar fi fost foarte eficient. Prin exemplul lor ar fi fost foarte utili pentru a-i ajuta pe frații lor într-un moment dificil. Dar, ca întotdeauna, falimentul are diferite cauze. Meroz înseamnă "construit din cedri" sau, am putea spune, locuitori în palate de cedru. Am putea spune că reprezintă luxul auto-mulțumirii spirituale în contrast cu smerenia de a sluji Domnului.

     Ce contrast între palatele grandioasele de cedru din Meroz și cortul modest al Iaelei! Un palat de cedru și o perdea! Oh! câți din poporul lui Dumnezeu au adus asupra lor un blestem pentru că au avut un palat de cedru care le-a furat inima de la Hristos. Pe de altă parte, cortul unui pelerin și țărușul său sunt lucruri care pot fi folosite pentru a câștiga biruința. Și pentru a sublinia acest contrast Iael urmează imediat după Meroz, în cântarea de triumf. Iubiților, nu că vrem un loc, nu căutăm onoare și atenție, dar este un adevăr binecuvântat ca cei care sunt ca Iael, care își iau locul de partea lui Dumnezeu și lucrarea Lui, numele lor nu va fi uitat din acea cântare de triumf în ziua celebrării Domnului, în glorie.

     Vrem să observăm, înainte de a încheia această parte, expresia remarcabilă folosită în descrierea comportamentului locuitorilor din Meroz : "ei n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre viteji" (v. 23). Gândiți-vă, fraților, că ceea ce suntem chemați să facem nu este doar să ne ajutăm unii pe alții, ci pe Domnul. Desigur, El nu are nevoie de ajutorul nostru pentru Sine; El poate, și într-o zi îi va nimici pe vrăjmașii Săi și ai noștri cu sabia care iese din gura Sa. Dar, așa cum Domnul nostru Se identifică cu sărmanii Săi frați care sunt chinuiți sau întemnițați, și consideră ajutorul dat lor ca și cum ar fi făcut personal pentru El Însuși, așa este și aici. A fi de ajutor Domnului împotriva celui puternic.

     6.4     Iael și Sisera

     Vedem cu ce apreciere se vorbește despre purtarea Iaelei; cum se spune despre detaliile de care am vorbit deja. Ea "este binecuvântată mai presus de femei" (v. 25), caci a ucis pe vrăjmașul cel mândru și puternic care ținea în robie pe poporul lui Dumnezeu. În final avem o ironie solemnă în descrierea mamei lui Sisera. Aceasta ne amintește de acel cuvânt îngrozitor : "Cel care locuiește în ceruri va râde, Domnul Își va bate joc de ei" (Ps. 2:4). Ce gând groaznic este batjocura Domnului!

     Mama lui Sisera, căpetenia negării intelectuale a adevărului lui Dumnezeu, are pe lângă ea doamne înțelepte care îi pot oferi motive bune pentru întârzierea carului presupusului învingător. La fel, într-o zi viitoare, înțelepții pământului vor găsi multe motive cu privire la întârzierea marșului victorios al duhului omenesc. Ah, pentru om, în mândria răzvrătirii sale, nu există niciun triumf, nicio pradă, nicio haină brodată pentru a împodobi carnea. Când vor spune "pace și siguranță" (1 Tes. 5:3), atunci o nimicire bruscă va cădea peste ei și nu vor scăpa.

     Atunci umila mireasă pelerină își va primi podoabele ei și va fi îmbrăcată așa cum se cuvine celei care va fi pentru totdeauna cu Hristos. Și odihna eternă va fi moștenirea noastră.

     "Așa să fie nimiciți toti vrăjmașii Tăi, Doamne! Iar cei care Te iubesc să fie ca răsăritul soarelui în puterea sa!" (v. 31).

 

 

                                     Meditații Asupra Cărții Judecători                                                                                

                                                                             -VII -

     Samuel Ridout

     5     Debora și Barac - Triumful slăbiciunii (Jud. 4)

     Cele trei puteri de care ne-am ocupat mai înainte au înrobit în general pe Iuda, sau, cel puțin, semințiile care ocupau partea de sud a țării, în care Iuda era căpetenie, Beniamin și Simeon fiindu-i asociați. Am văzut că ultimii doi vrăjmași - Moab și filistenii - reprezentau mărturisirea (goală), fie sub o formă grosolană cu Moab, fie sub o formă mai rafinată cu filistenii. Dacă întreaga națiune a suferit din cauza robiei, cu toate acestea, este evident că întreaga țară nu era în mod absolut sub stăpânirea vreunei puteri. Astfel, după cum Moab și filistenii au ocupat partea de sud a țării, primul prigonitor al lui Israel - împăratul Mesopotamiei - probabil că a invadat doar această parte a țării, căci Otniel care a eliberat poporul de sub stăpânirea lui era din Iuda.

     Caracterul tipic al eliberărilor are o strânsă legătură cu teritoriul eliberat, după cum vom vedea în continuare. În toate cele trei cazuri, Cuvântul lui Dumnezeu a fost proeminent : Otniel sugerează oracolul viu - Debirul ; Ehud, sabia Duhului, iute și puternică, iar țepușa lui Șamgar ne amintește de acele "cuvinte ale înțelepților" care sunt ca niște țepușe, care străpung cu îndemnurile lor înțepătoare. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu este proeminent peste tot.

     5.1     Vrăjmașul din partea de nord a țării

     Mergem în această seară într-o altă parte a teritoriului - în partea de nord a țării, unde vom găsi un vrăjmaș cu un caracter diferit, și sunt folosite metode diferite pentru a-l învinge. Să vedem mai întâi partea de nord și de sud a țării în felul în care ne prezinta Scriptura, căci totul în Scriptură își are semnificația sa. 

     Partea de sud este cu fața spre soare. Iarna și vara soarele trece peste sudul țării. Este o parte care este obișnuită cu lumina soarelui. Nordul, pe de altă parte, este cu spatele la soare, și chiar cuvântul pentru nord, "ascuns", sugerează absența luminii. Deci, aici este gândul despre întunericul naturii departe de Dumnezeu, întuneric care este rezultatul căderii. Dumnezeu este lumină, iar când omul se îndepărtează de El se află atunci în întunericul minții sale și al propriilor sale planuri.

     Umanitatea este alcătuita din doua clase de oameni : cei peste care a strălucit lumina adevărului divin, venit din Scriptură, și cei care au întors spatele Cuvântului lui Dumnezeu și care trăiesc în întunericul lumii, departe de revelațiile divine. Există astfel cele doua părți în care suntem expuși atacurilor și stăpânirii vrăjmașilor spirituali. Avem vrăjmași din toate părțile. Putem să ținem în mână o Biblie deschisă, dar aceasta nu garantează ca nu vom avea vrăjmași spirituali care vor abuza de acest Cuvânt. Chiar cu o Biblie deschisă, poporul lui Dumnezeu se poate lăsa înrobit de o mărturisire (goală) sau de ritualism. Pentru ceilalți, care neagă locul și autoritatea Scripturii ca Cuvânt al lui Dumnezeu, această Carte le rămâne închisa.

     Să-l vedem pe acest vrăjmaș din nord. Locuind în întuneric, el își adună forțele sale departe de lumina pe care vrea să ne-o răpească cu orice preț ; el vrea să imprime necredința lui peste tot ce avem mai prețios, și în acest fel, să ne ia moștenirea. Este puterea intelectului uman, în contrast cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Este puterea infidelității în toate formele ei, nu doar infidelitatea îndrăzneața și flagrantă a necredinciosului, ci orice formă de infidelitate care a întors spatele Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă întoarcem spatele luminii ne aflăm cu fața spre nord. Întoarcem spatele Scripturii și ne confruntăm cu nordul spiritual. Am întors spatele revelației lui Dumnezeu și atunci suntem lăsați la lumina slabă a propriilor noastre înțelegeri.

     La această putere aș vrea să privim în seara aceasta - puterea inteligenței umane care controlează lucrurile divine. Este o putere teribilă și înspăimântătoare. Ea își răspândește influența peste tot, și oriunde ajunge această influență, oriunde omul o respiră, îl înalță în detrimentul adevărului lui Dumnezeu.

     Împăratul Hațorului, împăratul acestei confederații, are un nume semnificativ. El se numește Iabin, care înseamnă "inteligență". Ce nume semnificativ pentru un om care a lepădat, ca să zicem așa, revelația. El nu vrea lumina soarelui, pentru că are lumina propriei sale înțelegeri ; el este Iabin, împăratul Hațorului, împăratul "îngrăditurii", ceea ce exclude revelația divină fiind mulțumit cu sine însuși. Acest lucru este foarte izbitor.

     Este semnificativ când ne amintim că Iabin a fost cucerit de Iosua cu mai mult de o sută de ani mai înainte. În timpul primelor cuceriri ale lui Israel pentru luarea în stăpânire a țării, el a fost nimicit, împreună cu poporul său și cu toate carele sale de război. Hațorul a fost nimicit cu desăvârșire de pe fața pământului, încât fiii lui Israel nu au putut să locuiască acolo, așa cum au făcut cu alte cetăți. Ne putem întreba dacă Iosua a câștigat biruința, daca Iosua a nimicit complet Hațorul, de ce auzim din nou de el, cu un împărat cu același nume ? Și când ne amintim de semnificația spirituală a numelui, și de faptul că pentru poporul lui Dumnezeu, Iabin, "inteligență", a fost învins de către apostoli dându-ne adevărul, putem fi tentați să întrebăm : Poate inteligența umană să aibă din nou influență ? Sau, pentru a veni la istoria individuală, dacă înțelepciunea minții carnale  a fost pentru noi nimicită, și am luat în stăpânire ceea ce a fost ținut cândva în întuneric de către ea, poate exista din nou vreun pericol din aceeași sursă ?

 Ah! iubiți frați, Satan știe ce este învierea la fel de bine ca și noi. Satan știe ce este învierea puterii răului, care poate doborî pe un credincios, și să-l aducă în robie sub aceeași putere care o stăpânise altădată. Probabil că știm ce înseamnă să fim învinși de o putere a răului spiritual care ne ținea captivi, și care câștigase biruință asupra noastră, și apoi, după ce am biruit acea putere, am presupus că este imposibil să mai cădem în același rău. Știm ce înseamnă să ne trezim într-o zi și să găsim dușmanul la fel de puternic, același vechi dușman, același vechi păcat !

     Cu siguranță, cunoaștem acest lucru. Biserica lui Hristos știe ceva despre aceasta. Cred că este o lecție semnificativă pentru noi aici, și anume că Biserica se află deseori în supunere față de puterea unui rău care a fost odată învins. Nu este semnificativ faptul că, din punct de vedere spiritual, acest dușman al raționalismului, al intelectului uman, înălțarea inteligenței (omenești) este ceea ce duce din nou în robie ?  Cu toții aducem un omagiu intelectului, educației și raționamentului. Oriunde există un duh de necredință capabil să vorbească puțin mai înțelept și elevat, cât de ușor se înclină poporul lui Dumnezeu sub autoritatea inteligenței și întoarce spatele soarelui care luminează țara de sud și aduce omagiu nordului rece și întunecat. Lucrul acesta este important de reținut.

     5.2     Inteligența folosită fără Dumnezeu

     Inteligența folosită fără Dumnezeu înseamnă infidelitate, indiferent cum se numește, pentru că are sute de nume. Această putere nordică era o confederație. Iabin era căpetenia tuturor împăraților din nord. La fel, influența pe care inteligența o poate exercita poartă diferite nume. La un moment dat poate fi arianismul, care a negat divinitatea Domnului nostru ; în altul, deismul mortal care L-a exclus pe Dumnezeu din propria Lui lume. Mai târziu, poate fi raționalismul, sau, ca în timpul nostru "Critica superioară" (studierea cărților Bibliei prin necredința umana). Dar oricare ar fi forma, inteligența omului este pusă pe primul plan. Ei spun : Desigur, Scriptura este de mare valoare și, într-un anumit sens, autoritară, dar, rețineți, inteligența este pe primul loc. Aceasta este nota cheie  a întregii Critici superioare. Este în stare acel om, un om sărman, păcătos, să-și dea cu părerea asupra Cuvântului lui Dumnezeu ? Acum, indiferent de ce loc îi dăm Scripturii, dacă îi dăm un loc mai mic decât perfecțiunea absolută a revelației lui Dumnezeu cu autoritate absolută, atunci îi dăm un loc pe care Iabin însuși vrea să-l aibă. Ne spun cei mai renumiți critici, de exemplu, că sunt ei  necredincioși ? Ne spun ei că nu cred în Biblie ? Nu, într-adevăr, ei spun că cred în Biblie mai mult decât noi. Ei spun că își folosesc inteligența ca să se ocupe de ea (de Biblie), făcând diferența între ce este divin și ce este omenesc. Astfel, vedem cum un om păcătos judecă Cuvântul lui Dumnezeu. Când face aceasta, el devine un dușman absolut al adevărului lui Dumnezeu. 

     Acesta este doar un singur lucru ; este o ilustrare flagrantă a puterii inteligenței. Poate că și noi știm ceva despre acest lucru. Poate știm ce înseamnă să punem gândurile noastre în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Poate că am simțit puterea înfricoșătoare a acestui dușman din nord care a venit și a pătruns în gândurile omului, acolo unde a vorbit Dumnezeu. Oh ! oriunde predomină gândurile noastre, și iau locul Cuvântului lui Dumnezeu, putem fi siguri că aceasta este puterea lui Iabin, împăratul Hațorului.

     Apoi, căpetenia oștirii este un mare războinic. Bietul om are gânduri înalte despre realizările și despre cunoștințele sale. Când te atingi de cunoștințele unui om, îi atingi mândria. De aici vine cearta, fiecare afirmând adevărul propriei sale poziții. Apostolul Iacov răspunde la întrebarea : "De unde sunt certurile și de unde lupte între voi ?", spunând : "Nu de acolo, din plăcerile voastre, care se războiesc în mădularele voastre ?" Există pofte ale minții, precum și dorințe grosolane, iar acestea conduc la război. Căpetenia oștirii lui Iabin este Sisera, un războinic, al cărui nume semnifică în mod corect "ordin de luptă".

     În lista cu "lucrările cărnii", apostolul le aranjează în mod semnificativ (Gal. 5:19-21). După detalierea formelor cele mai grosolane ale corupției morale, și ale superstiției idolatriei, el adaugă : "vrăjmășii, certuri, gelozii, mânii, neînțelegeri, dezbinări, secte...". Cât de sugestive sunt acestea din acel "ordin de luptă", în care Vrăjmașul ar vrea să-l pună pe poporul lui Dumnezeu. 

     Remarcăm, de asemenea, cum Iabin, înțelepciunea lumii, îl are pe Sisera drept căpetenie a oștirii. Întorcându-ne la primele capitole ale epistolei către Corinteni, găsim acest "ordin de luptă" în legătură directă cu înțelepciunea lumii. Înainte de a atinge poftele grosolane ale cărnii, din capitolele cinci, șase și șapte, apostolul insistă asupra câtorva detalii cu privire la înțelepciunea omenească care îi caracteriza pe sfinții din Corint ca fiind carnali și care umblau precum oamenii (lumii).

     Ei erau împărțiți - fiecare sectă sau partid cu capul său, uniți unii împotriva celorlalți în rivalități care se asemănau cu conflictele din școlile filozofice grecești. "Eu sunt al lui Pavel, și eu al lui Apolo".

     Era raționamentul omenesc, înțelepciunea lumii, care se manifesta în sânul adunării din Corint. Nu trebuie să ne mirăm de certurile care au rezultat, nici nu trebuie să fim surprinși de ridicarea aceluiași duh în poporul lui Dumnezeu ori de câte ori întorc spatele Cuvântului lui Dumnezeu și adoptă înțelepciunea omului. 

     Vom observa, de asemenea, că Iabin este împăratul, nu doar al Hațorului, "împrejmuire" - sectele exclusive ale partidelor omenești - unde el stăpânește, dar și peste Canaan, denumire generala pentru o mare parte a locuitorilor țării. Astfel, stăpânirea lui este larg răspândită, și este marcată de acel duh de comerț cu lucruri sfinte, cu care ne-am ocupat deja. Acesta este comerțul canaanit în casa lui Dumnezeu ; el folosește ceea ce este de la Dumnezeu pentru a se înălța pe sine însuși.

     Sisera locuia în "Haroșet-Goim (Haroșetul națiunilor)" și, după cum am văzut, luptele carnale ale raționamentului omenesc sunt caracteristice mai degrabă "oamenilor", națiunilor,  decât sfinților lui Dumnezeu. Cât de umilitor să vezi pe poporul lui Dumnezeu în robia lumii sau a duhului ei, să umble cum "umblă națiunile în deșertăciunea minții lor, fiind întunecați în înțelegere, înstrăinați de viața lui Dumnezeu prin neștiința care este în ei, prin împietrirea inimii lor" (Efes. 4:17-18). În acest scurt pasaj se pare că am sugerat, dintr-un anumit punct de vedere, întunericul din nord, deșertăciunea lui Iabin și a națiunilor, printre care își avea locuința Sisera.

     Dar influența lui Iabin nu este ea de temut și în timpul prezent ? L-am văzut deja ilustrat în Critica superioara unde inteligența umana își permite să judece Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu putem vedea această influență în diferitele secte și partide de astăzi, fiecare cu crezul său special, unde fiecare luptă într-un conflict nepotrivit pentru corectitudinea propriilor sale opinii ? Cu siguranță, diviziunile de astăzi vorbesc cu tărie despre un eșec de a avea un standard comun. Dar unde poate fi găsit un astfel de standard ? Cu siguranță, în niciun crez al concepției umane, ci numai în acel Cuvânt desăvarșit al lui Dumnezeu care lasă deoparte toate pretențiile de înțelepciune ale acestei lumi. 

     Vom observa, de asemenea, că această stăpânire a lui Iabin are loc după moartea lui Ehud, când poporul se îndepărtase de Dumnezeu. Atunci când adevăratul "mărturisitor" încetează, atunci începe și plecarea inimii, iar aceasta deschide calea pentru "învierea" minții omului natural. Fie ca Dumnezeul nostru să ne păstreze mereu adevărați mărturisitori ai adevărului Său, pentru ca acest vrăjmaș din nordul întunecat  să nu ne asuprească.

     Aceasta este deci, într-un fel, lecția pe care o putem învăța despre această robie.  Ah ! dragi prieteni, cât de ușor pătrund influențele  rațiunii umane, până când multe din acele glasuri care au vorbit odată pentru adevăr devin mute sau, chiar mai rău, se întorc să discute cu Vrăjmașul. Cât de trist este să-i vedem pe cei care au fost cândva viteji pentru adevăr coborând la nivelul lumii și asociindu-se cu pretinșii învățători religioși - precum cei care învață teoria evoluției - care nu sunt altceva decât emisarii lui Iabin. Oricât de evlavios ar vorbi cineva, dacă adoptă argumentele "fals-numitei cunoștințe" (1 Tim. 6:20), s-a întors de la Dumnezeu, și ajută la aducerea oamenilor sub jugul infidelității practice. Cei care se unesc cu o astfel de lucrare contribuie, de asemenea, să aducă captiv poporul lui Dumnezeu la Iabin, împăratul Hațorului.

     5.3     Credința sigură a Deborei

     Dar cine va fi eliberatorul ? Cine este cel care va elibera pe poporul lui Dumnezeu ? O femeie - Debora.

     Nu ne putem îndoi că trebuie să existe o lecție în acest sens, că eliberatorul este o femeie, nu un bărbat. Bărbatul va veni mai târziu, dar acum totul vine de la o femeie. Ce mărturie a falimentului total, căci se pare că nu poate fi găsit niciun bărbat ca să facă lucrarea Domnului. Lucrul acesta arată cât de mult a falimentat poporul. Dar, pe de altă parte, arată cât de minunat intervine Dumnezeu, folosind chiar cel mai umil instrument. Oriunde poate găsi credință, care în slăbiciune se încrede în El, acolo El găsește un instrument ales pentru lucrarea Sa.

     Și aici, din nou, numele sunt cele care ne arata în mod inconfundabil semnificația lor spirituala. Am văzut înălțarea rațiunii omului. Ce înseamnă Debora ? Debora și Debir sunt practic același cuvânt, și ambele înseamnă "cuvântul". Ce instrument pentru răsturnarea rațiunii umane. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul, putem fi siguri că rațiunea umana, în măsura în care ea se înalță împotriva lui Dumnezeu, va fi aruncată la pământ. Mai mult decât atât, ea era o profetesă. Nu este numai Cuvântul lui Dumnezeu potrivit literei, nu doar Cuvântul scris, ci Cuvântul viu. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu așa cum este aplicat de Duhul Sfânt. Este Duhul profeției care vorbește prin inspirație divină. Apoi ea este soția lui Lapidot, soția unei "torțe aprinse" (Lapidot = "torță aprinsă, n.t.). Aceasta ne amintește de acel pasaj din epistola către Filipeni, "în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume" (Filip. 2:15-16). Lapidot, un luminător în lume purtând Cuvântul vieții : iată ceea ce poate să învingă rațiunea umana.

     Un alt gând este că Debora l-a judecat pe Israel sub palmierul dintre Rama și Betel. Debora, Cuvântul lui Dumnezeu, i-a judecat ca o flacără de foc. Cuvântul lui Dumnezeu este ca un foc care arde zgura și o topește. Ea l-a judecat pe Israel și, așa cum am văzut seara trecută, de fiecare dată când Israel era judecat, este făcut primul pas care avea să ducă la înfrângerea vrăjmașului. Și aici avem prefigurată eliberarea. Lucrul acesta subliniază cele doua aspecte despre care am vorbit, slăbiciunea omului și puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Ce combinație pentru a realiza voia lui Dumnezeu ! În noi înșine slăbiciune absolută, nimic altceva decât obiecte de dispreț, putem spune cu privire la puterea omului. Dar tocmai în slăbiciunea noastră  ne alipim de Cuvântul Sau ; iar dacă acest Cuvânt este ca o torță aprinsă, putem fi siguri ca Dumnezeu va cerceta și va nimici vrăjmașul prin el.

     5.4     Credința ezitantă a lui Barac

     Acesta este deci, la prima vedere, instrumentul. În continuare îl avem pe celălalt eliberator, care este chemat de către profetesă, și care se angajează propriu zis în conflict. Acesta este Barac, fiul lui Abinoam. Numele lui înseamnă "fulger". Cât de repede torța de foc devine un fulger, simbolizând Cuvântul lui Dumnezeu, adus în sufletele noastre prin Duhul lui Dumnezeu, încât să devină nu doar o torță aprinsă, dar și un fulger căzut din cer peste toți vrăjmașii spirituali. De aceasta va avea parte vrăjmașul, oricât de mare ar fi el ; oricât de învățat și de auto-suficient ar fi. Marele om de litere necredincios, cu cunoștințele sale de greacă, ebraică, arheologie, etc. a trebuit de multe ori să se plece înaintea unor oameni slabi ca Debora și Barac, care în mod simplu au adus Cuvântul lui Dumnezeu - "Așa vorbește Domnul". 

     Să învățăm și noi să folosim acel "Așa vorbește Domnul" ! El va fi suficient pentru noi și va rezolva totul. El înlocuiește teologia, astronomia sau arheologia despre care unii cred că sunt indispensabile pentru a descoperi gândul lui Dumnezeu ! "Așa vorbește Domnul" valorează mai mult decât toate inscripțiile mincinoase ale lumii păgâne, cărora le place să-și înalțe oamenii mari,  și care sunt adesea făcute de necredincioși ca să se împotrivească Cuvântului lui Dumnezeu. Necredincioșia este întotdeauna vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, și singura cale de a birui asupra acestei necredincioșii este doar prin Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă refer numai la o necredincioșie flagrantă, mărturisită. Nu mă refer neapărat la ceea ce noi legăm de nume, când spunem, acesta și acesta este un necredincios. Mă refer la acea formă mai subtilă și mai periculoasă de necredincioșie, care se strecoară în Biserica lui Hristos și îi duce pe oameni în robie.

     Trebuie să fim atenți, altfel vom fi prinși în cursă de subtilitatea ei. Dacă cineva zice : "Eu nu cred în Isus Hristos", această persoană nu trebuie să aibă vreo influență asupra noastră. Daca vine cineva la noi și spune că Biblia este o carte de fabule și de minciuni, aceasta nu trebuie să aibă nicio putere asupra noastră. Dacă vine și spune că trebuie să ne folosim rațiunea, că trebuie să folosim principiile filozofiei pentru a înțelege "Logosul" ("Cuvântul") (și când cineva începe să vorbească sufletelor neînvățate în limba greacă, trebuie să avem grijă) - dacă spune că trebuie să cunoaștem filozofia pentru a înțelege învățătura Scripturii cu privire la Logos, sau că trebuie să cunoaștem arheologie și istorie înainte de a înțelege Biblia, să fim siguri că acesta este un necredincios. Lucrul acesta înseamnă înălțarea minții omului mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și stabilirea rațiunii omului ca judecător peste cel ce ne judeca (Cuvântul, n.t.). Este o încercare slabă de a arunca lumina omului asupra acestui Cuvânt prețios, care în puterea Duhului este el însuși o lampa pentru picioarele noastre și o lumina pe calea noastră. Este singura lumină necesară și singura care poate exista. Toate celelalte nu sunt decât întuneric.

     Nu este aceasta lecția pe care o învățam din stăpânirea lui Iabin ?

     5.5     Bătalia împotriva lui Sisera și a oștirilor sale

     Debora fiind slabă trimite și cheamă pe Barac. Pentru a fi eficient, Cuvântul trebuie să găsească un instrument, și nu Debora este cea care merge la luptă ci Barac. El vine din Chedeș - una din cetățile de refugiu, al cărui nume înseamnă locul unde se găsește adevăratul adăpost. El este "sanctuarul luptătorului" - Chedeș-Neftali - și niciun luptător nu poate ieși biruitor decât dacă casa lui este în sanctuar.

     Cât de izbitor este contrastul cu locuința războinicului Sisera- Haroșet-Goim (Haroșetul națiunilor), "Viclenia națiunilor". Această expresie duce la gândul de tăiere, sau de lucrarea unor artiști (artizani), dar cuvântul pare să însemne mai degrabă faptul de a înșela, ceea ce este comun în felul de gândire al oamenilor, "înșelăciunea oamenilor, prin viclenia lor" (Efes. 4:14). Dacă cineva se află în afara sanctuarului, el este expus la toate aceste viclenii.

     Debora, fidelă numelui ei, îl întâlnește pe Barac cu Cuvântul : "N-a poruncit Domnul Dumnezeul lui Israel ?" Cât de liniștitor este acest lucru ! Cum se leagă aceasta cu puterea Celui Atotputernic. Ce sunt cele "zece mii de bărbați dintre fiii lui Neftali și dintre fiii lui Zabulon", în comparație cu oștile puternice și cu carele lui Sisera ? Ah, dacă Domnul Dumnezeul lui Israel a poruncit, bătălia este câștigată.

      În această lumină, necredința lui Barac iese în evidență. Dacă Dumnezeu a dat această poruncă, lucrul acesta înseamnă o garanție a prezenței Sale. Ce nevoie mai avea de un instrument slab prin care a fost data aceasta porunca ? El spuse deja : "Voi atrage la tine... pe Sisera, căpetenia oștirii lui Iabin, carele lui și mulțimea lui și-l voi da în mâna ta".

     Cu siguranță, Barac nu a realizat pe deplin acest lucru, fiindcă i-a spus Deborei : "Dacă vei merge cu mine, atunci voi merge, dar dacă nu vei merge cu mine, nu voi merge". Și asta în fața unei porunci clare ! Ah, iubiți frați, dacă suntem dispuși să-l învinovățim prea aspru pe Barac, atunci trebuie să ne includem și pe noi. De cate ori am ezitat să acționăm atunci când Dumnezeul cel viu ne-a dat porunca Sa.

     Prin urmare, biruința deplină nu va fi a lui, ci Sisera va cădea în mâinile lui Iael, o femeie slabă. Dumnezeul nostru binecuvântat va veghea, cu o gelozie sfântă, ca locul Său să nu fie uzurpat, chiar și de către instrumentul pe care El îl poate folosi. 

     Nu sunt date multe detalii despre acest mare conflict. Barac, însoțit de către Debora, conduce mica sa oștire de bărbați din Zabulon și Neftali - teritoriu peste care stăpânea în mod deosebit Iabin -  pe muntele Tabor. Zabulon sugerează o comuniune permanentă, iar Neftali duhul adevăratei lupte. Prin urmare, ei sunt uniți în mod corespunzător. Muntele sugerează acea înălțare a sufletului care vine din comuniune, și care permite o analiza amănunțită și calmă a întregului conflict. După părerea multora, numele Tabor înseamnă doar o "movilă" sau o "înălțime" ; după alții, un munte "sfărâmat, crestat", care ar descrie doar forma sa. Sensul de "scop" (sau "destinație") ar descrie mai degrabă semnificația sa spirituala, și acest lucru a fost dat. "Muntele scopului (sau destinației)" este un loc potrivit din care să intri într-un astfel de conflict ca acesta, căci Dumnezeu nu poate folosi pe cineva care șovăie. 

     Sisera, în mândria lui, aude de această adunare și a adunat oștile lui puternice pentru a zdrobi efortul lor slab. Scena conflictului este la râul Chison, unde, mai târziu, Ilie îi va ucide pe falșii profeți (1 Împ. 18:40). Numele Chison înseamnă "a se îndoi, a se pleca" și a fost tradus în mod obișnuit ca "înfășurare". Strâns legate de acest înțeles sunt și alte cuvinte derivate din aceeași rădăcina : "arc" și "a pune o cursă". Astfel, se sugerează  arma luptei și ambuscada în care cade însuși omul vicleniei. Chison pare să fie locul ales de el pentru luptă. În groapa pe care o săpase pentru alții, cade el însuși. Dar de fapt, totul fusese prevăzut și asigurat de Dumnezeu.

     Ah, iubiți frați, când cei slabi sunt cu Dumnezeu, ce biruință puternica este câștigată asupra rațiunii și asupra luptei limbilor ! Mândria trufașă a omului este umilită, Sisera, conducătorul, fuge pe jos. Barac și oamenii lui urmăresc oștile care fug și le nimicesc complet, nelăsând niciunul dintre ei. Unde este toată puterea și resursele cu care se lauda mintea omului ? Cântarea Deborei va celebra biruința.

     5.6     Acțiunea Iaelei

     Urmărindu-l pe Sisera vom vedea că oștirea lui este învinsă, conducătorul înfrânt și dezonorat coboară din carul său, și, în speranța de a se sustrage de urmăritorii săi, fuge pe jos. Se pare că și-a atins scopul, pentru că Iael, soția lui Heber chenitul, îi oferă adăpost în cortul ei. Am văzut deja cine erau acești cheniți, care s-au suit din Ierihon și și-au stabilit locuința în seminția lui Iuda. Ei reprezentau acolo, așa cum am spus, un principiu al lumii care a fost cruțat, și căruia îi este îngăduit să găsească un adăpost în mijlocul poporului lui Dumnezeu. 

     Dar Heber, deși numele său înseamnă "tovarăș", se desparte de cei din neamul său și își găsește un refugiu în Neftali, aproape de Chedeș, "sanctuarul". El va manifesta astfel opusul a ceea ce am văzut la cei din neamul său. Fiind un străin, ar fi putut avea pace cu Iabin fără a fi vinovat de aceasta, așa cum era cazul pentru Israel. Dar nu era nicio complicitate vinovată între acesta și căpetenia oștirii lui Iabin.

     Cu toate acestea, nu Heber este folosit de Dumnezeu, ci Iael, soția lui. Ea are o credință care o identifică cu poporul lui Dumnezeu, și își face proprii ei dușmani. La fel ca Rahav, ea vede unde se află adevărul lui Dumnezeu și acționează în consecință, deși, ca și Rahav, s-ar putea ca credința ei să fie atât de slabă încât să se exprime prin înșelăciune. Dar înainte de a decide, trebuie să privim puțin mai atent. Să observăm aici lecția repetată deseori - care ne privește pe toți - că drumul puterii este prin slăbiciune, și că Dumnezeu va folosi doar instrumentul care este suficient de slab pentru a se lăsa folosit de El.

     Aceasta este ceea ce găsim la Iael. Ea este o femeie, și cu țărușul cortului ei îl ucide pe Sisera. Cortul ne sugerează un caracter de pelerin, și până la urmă, iubiți prieteni, un cort este o locuință potrivită în care să locuiești, în timp ce Domnul nu este încă prezent. Un cort este o locuință de pelerin, și este singurul loc în care un pelerin să trăiască cu adevărat. Dacă locuiți într-un cort, veți avea și cealaltă caracteristică care-l însoțește - altarul. Cortul arată că se află în afara ordinii existente aici jos. Omul dorește ca totul să vorbească de rezistență și permanență - opusul de a trăi în cort. Altarul, pe de altă parte, arată că suntem străini în lume, dar aproape de Dumnezeu, și putem să-I aducem închinarea noastră de pelerini.

     Numele Iael este semnificativ. Înseamnă "cățărare" și deci "capră (care se cațără)". Țapul însuși sugerează păcatul, așa cum capra a fost folosită întotdeauna pentru jertfa pentru păcat. Deci aici avem ceea ce în sine vorbește despre jertfa pentru păcat, amintindu-ne de nevrednicie și nimicnicie, dar întâlnite toate în jertfa lui Hristos. Cățăratul, de asemenea, ne amintește de înălțare, de cineva care nu se mulțumește să rămână la nivelul de jos al pământului, ci dorește să se ridice deasupra lucrurilor pământești.

     Astfel, putem spune că Iael a învățat să urce, ea a învățat drumul în sus, ea a învățat, daca pot spune așa, că dacă a înviat împreună cu Hristos trebuie să caute lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Ea este o cățărătoare, iar un cățărător (alpinist) locuiește în cort. Cei care caută lucrurile de sus realizează că aici nu au o cetate permanentă, ci sunt străini și pelerini. 

     Dar, veți spune, ce fel de lecție spirituală putem să învățăm din acest act de înșelăciune, invitând un om obosit în cort și apoi să se răzbune pe el ? Cu siguranță, trebuie să ne amintim că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al adevărului, și nu dorește ca noi să folosim viclenii și înșelăciuni pentru a câștiga biruințe pentru El. M-am referit deja la credința slabă a lui Rahav, care, deși a identificat-o cu poporul Domnului, și a împins-o să folosească funia stacojie, totuși nu a ridicat-o (credința ei slaba, n.t.) deasupra fricii exterioare de om.

     Oricum ar fi, aici vedem o lecție spirituală clara : menținerea păcii în exterior, cu scopul de a câștiga o biruință. Într-un anumit sens, pelerinii lui Dumnezeu sunt atât de nesemnificativi, încât cei mari de pe pământ nu-i consideră vrednici de a fi atacați și astfel pot fi în pace cu ei. Dar iată o femeie aici care vede în mâinile ei pe dușmanul înverșunat al poporului lui Dumnezeu. Aici nu era vorba de ospitalitate, ci de cum să facă ca în slăbiciunea ei să aibă putere și să-l poată birui.

     Când transpui aceasta în domeniul spiritual, și când vezi că în Sisera această luptă este a înțelegerii umane împotriva revelației lui Dumnezeu - când rațiunea umană te confruntă, ce faci în această situație ? Îi oferi un loc ? Faceți loc oricărei rațiuni sensibile. Dacă vine cineva cu propriile lui argumente, și nu suntem de acord cu argumentele lui, dar îl ascultăm, și acest lucru ne permite să-l prindem în propria lui viclenie. Merită să primești un necredincios, daca lucrul acesta va pune capăt necredincioșiei lui. Pentru a-i introduce țărușul adevărului în cap, să fim dispuși să ascultăm cu atenție principiile lui greșite. Dacă putem, după ce am auzit tot ce are de spus, să-i dăm o mărturie divină, mărturia unei umblări de pelerin, aceasta va fi suficient pentru a-i răsturna argumentele.

     Și trebuie să ne amintim că nu suntem soldați, ci pelerini. Noi nu ucidem oameni, ci omorâm răutatea spirituală în locurile cerești. Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, prin Dumnezeu. Există multe lecții de învățat din Scriptură cu privire la luptă : despre retragere, ambuscade, atac în flanc, atac de noapte, a birui o mare putere chiar și atunci când una este mai slabă ; și totuși, luptându-ne în așa fel încât puterea cea mai tare să poată fi învinsă. Știm cu toții acest lucru și, deși poate fi puțin mai greu să înțelegem detaliile, dacă insistăm asupra lor, nu există nicio greutate ca să învățăm lecția spirituală. Putem fi buni și prietenoși cu cei care greșesc și totuși să fim loiali și fermi în păstrarea adevărului.

     Sisera adoarme, iar Iael ia atunci ceea ce mărturisea despre viața ei de străin și pelerin și îl ucide. Singura armă pe care o are este destul de slabă, dar care spune "că nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare" (Evrei 13:14). A fost țărușul de cort care l-a ucis pe cel puternic ! Ah ! Lot nu a putut folosi un țăruș de cort față de oamenii din Sodoma. El nu avea cort unde să locuiască. Mă întreb dacă s-ar fi putut găsi un singur țăruș de cort în toata Sodoma. Lot și-a întins cortul spre Sodoma și este ultima mențiune despre caracterul de pelerin în viața lui. Doar cățărătorul separat de lume, care este cu adevărat străin și călător, are un țăruș de cort pe care îl poate introduce în capul oricărui necredincios care se ridică împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Iubiți frați, acesta este secretul. Să luam acel caracter de străin în viața noastră practică, să apucăm ciocanul Cuvântului lui Dumnezeu - este un ciocan în mâna noastră dreaptă - și să-l aplicăm argumentelor noastre care ar ataca adevărul lui Dumnezeu, străpungând acel raționament mizerabil care ne-ar face mulțumiți să mergem mai departe în starea de robie. Să luăm țărușul și ciocanul și să omorâm acele principii care rod viața din sufletele noastre. Oh! câți Iaeli ar trebui să fie ei înșiși eliberați astfel, pentru ca apoi să elibereze poporul lui Dumnezeu. Pentru ca acest caracter de străin - care aparține unei alte lumi - este conștientizarea că comorile și speranțele noastre sunt în altă parte, ceea ce ne permite să biruim cea mai mare putere pe care o poate aduce vrăjmașul împotriva noastră. 

      

 

                                                                 Malta sau Melita ?

     Fapte 28:1

     "Ei au aflat mai târziu că țara unde au naufragiat se numea Malta. Nu există nicio controversă în aceasta privință. Cu toate acestea, acest lucru a fost contestat chiar și până în zilele noastre. Primul care a argumentat în favoarea insulei din golful Veneției, numita Melita, se pare că a fost Constantin Porfirogenet, care a inclus această idee în lucrarea sa cu privire la Administrarea imperiului ; el a fost unul din istoricii Bizanțului, și era unul cu greutate în ceea ce cunoștea personal. Dar el, împreuna cu alții care au adoptat părerile sale cu privire la naufragiul apostolului, nu au luat în considerare în mod corespunzător relatarea revelată, și nici care, dintre aceste două locuri, se potrivește cel mai bine relatării inspirate. Direcția vântului este în favoarea Maltei, care i-a dus dinspre Creta și insula Clauda spre temutele Sirte (bancuri de nisip de pe coasta africană). Acest vânt nu ar fi putut să-i ducă spre nordul golfului. Și nu există niciun motiv să reducem Adriatica la acel golf ; căci este bine cunoscut faptul că, după cunoștințele din antichitate, și potrivit unor scriitori atenți precum Claudius Ptolemeu, celebrul geograf, Adriatica cuprindea marea înălța (sau deschisa) de unde corabia plutea spre Malta, si chiar mai departe. În plus, nu există nimic în caracteristicile locale, sondări, ancorări, recife, golfuri prevăzute cu plaje, un loc cu doua mari, - nimic care să se poată aplica la Melita ca la Malta. Și argumentul bazat pe cuvântul "barbarii" este lipsit cu totul de valoare, căci romanii ca și grecii aplicau acest termen nu la cei care erau sălbatici, ci la cei care vorbeau o limbă care le era străina. Pe de altă parte, chiar dacă cuvântul semnifică "sălbatici", eu nu cunosc nicio dovadă că acest termen se aplica atunci mai mult locuitorilor din Melita decât celor din Malta, și este greu de presupus că această insulă neînsemnată avea locuitori precum Publius, tatăl sau, și cei care l-au onorat pe Pavel și pe tovarășii săi cu multe onoruri și multă bunătate, fără să mai zicem nimic de omenia generală față de soldați și de echipajul corabiei. Malta, prin poziția și valoarea ei de altă dată și până astăzi, a fost întotdeauna o insulă importantă, în schimb Melita niciodată.

     Scaliger și Bochart cu discernământul lor obișnuit și cu marea lor erudiție, nu au ezitat să respingă eroarea medievală, și au justificat revendicarea golfului Sf. Pavel din Malta ca adevărata scenă a naufragiului și a salvării. Raționamentul lui Bryant, și mai târziu argumentele lui S. T. Coleridge în favoarea Melitei contra Maltei, nu au un fundament real."

     William Kelly - "Expuneri asupra cărții Faptele Apostolilor".