A păstra unitatea Duhului - Efes. 4:3

                                                                      - III -

     Christian Briem

     7     "Să se curățească", în trei aspecte

     Cred că această curățire de sine se poate face în cel puțin trei moduri sau, în alți termeni, în trei domenii. Modul de a pune în practică porunca Domnului din 2 Timotei 2:19b și 2:21, depinde în întregime de împrejurările fiecăruia.

     Primul caz este mai ușor de înțeles - nu spun de realizat. Dacă un creștin credincios se află într-un anumit sistem creștin (denominațiune) în care nici nu poate realiza unitatea Duhului nici produce o schimbare a principiilor dominante, el este absolut obligat să se separe de acest sistem. Numai așa va putea să devină el însuși un vas de onoare.

     Al doilea caz este mai complicat și poate nu privește pe toți cititorii. Să presupunem că un copil al lui Dumnezeu se află în comuniune practică cu cei care mărturisesc că se adună numai în Numele Domnului Isus. Deși ei ocupă un loc după gândul lui Dumnezeu din punct de vedere eclesiastic, se poate întâmpla ca printre ei un rău manifestat să se răspândească în comportamentul practic sau în învățătură. Pentru început, persoana în cauză are atunci obligația, cu toată dragostea și răbdarea, să prezinte răul înaintea adunării locale și să trezească conștiința fraților și surorilor. Dar dacă toate aceste eforturi rămân zadarnice pe termen lung - eforturi la care se alătură adunările din jur - în final persoana va trebui să acționeze potrivit cu 2 Timotei 2:19b și 2:21, și să părăsească această grupare.

     Pentru a evita o aplicare pripită și nespirituală a ceea ce tocmai a fost spus, este potrivit, totuși, să subliniem încă odată acest lucru :

       1      Răul trebuie să fie manifestat  și de o așa natură încât ar justifica o excludere.

     2    Despărțirea nu poate fi decât ultima etapă, după ce s-au depus toate eforturile și toată răbdarea imaginabilă. În acest sens, lucrurile sunt aici diferite, mai complicate decât în primul caz. 

      3     A doua epistolă către Timotei nu prezintă acest aspect, dar trebuie totuși luat în seamă : Întrebarea dacă o adunare locală mai poate fi considerată în final în comuniune nu poate fi decisă de către o persoană, ci numai de către adunarea cea mai apropiată, sau și mai bine de către adunările cele mai apropiate.

     Dar cuvântul din 2 Timotei 2 poate fi aplicat și în domeniul pur personal. Un credincios poate întreține o comuniune practică cu alți copii ai lui Dumnezeu (nu vorbesc aici despre comuniune la masa Domnului) și se bucură de această comuniune. Dar într-o zi, trebuie să constate spre marele său regret că acești copii ai lui Dumnezeu nu umblă în adevăr (2 Ioan 4), de exemplu fiindcă aderă la învățături străine sau pentru că ei reprezintă un pericol moral pentru el și casa lui. Ah! cât de dureros este să vezi așa ceva la cei care au fost răscumpărați și cumpărați cu același preț al sângelui Său ca și noi ! Atunci, ar trebui, să putem continua să fim în comuniune cu ei ? 2 Timotei 2 ne dă același răspuns în acest caz.

     8     Dreptul la o judecată privată

     Toate acestea sunt serioase, iar declarațiile lui Dumnezeu sunt atât de profunde încât omul - inclusiv, deseori și credinciosul - caută să se sustragă de la consecințele practice care duc pe termen lung. El începe să argumenteze. Dumnezeu nu argumentează, El poruncește. Credința nu argumentează, ea ascultă. Necredința, dimpotrivă, argumentează că, în final, fiecare are dreptul la o judecată privată. Dar trebuie să să respingem total astfel de gânduri. Nimeni nu are dreptul să aibă o părere personală în ce privesc lucrurile divine. Numai Dumnezeu are dreptul, iar El ne-a comunicat voia Sa și intențiile Sale. Depinde de noi să urmăm această voie a lui Dumnezeu, iar aceasta conduce la unitatea Duhului ; abandonarea ei duce la diviziuni, la sectarism.

     Să nu uităm că Hristos este Capul trupului care este în cer și că trupul este acolo datorită Capului ! Așa că nu mai este loc pentru ceea ce glorifică pe om, pentru ambiția sa, pentru mândria și mulțumirea de sine. Pentru credincios, toate acestea au luat sfârșit la crucea lui Hristos, crucea care a descoperit ruina completă a omului.

     9     "Iată, Eu stau la ușă și bat"

     Mândria și mulțumirea de sine - nu erau caracteristice Laodiceei, mărturisirea creștină în ultima ei fază ? Aș dori să atrag din nou atenția cititorului asupra celei de-a doua părți a cap. 4 din această carte, unde am meditat asupra scrisorii către Laodiceea și am auzit judecat Domnului peste această adunare : "Astfel, fiindcă ești căldicel - nici rece, nici în clocot - te voi vărsa din gura mea" (Apoc. 3:16).

     Oricât de solemne și umilitoare ar fi lucrurile în sine, este o mare binecuvântare că Dumnezeu ne face cunoscut judecata Sa asupra stării creștinătății care ne înconjoară. Trebuie să învățăm să vedem totul cu ochii Săi, pentru a judeca totul cum judecă El. A fi în acord cu El și cu gândurile Sale este întotdeauna un lucru îmbucurător. Dar cum pot să mă îndepărtez de ceva fals, dacă nici măcar nu-l recunosc ca fiind fals ? De aceea trebuie să ne îndreptăm atenția asupra adevăratului caracter al creștinătății de astăzi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu ; de aceea vă cer aici să analizați explicațiile capitolului 4. Căci am ajuns acum la concluziile practice pe care trebuie să le tragem din tot ceea ce am învățat. Și aici, scrisoarea către Laodiceea (Apoc. 3:14-22) oferă încă câteva învățături importante ieșite chiar din gura Domnului, și care aruncă o lumină suplimentară asupra subiectului nostru. Mă gândesc aici la versetele 19-21 din a doua parte a acestei scrisori, pe care le-am păstrat în mod intenționat pentru această analiză.

     9.1     Disciplină / Pedeapsă

     După ce S-a adresat în versetele 14 la 18 îngerului adunării, adică elementului responsabil din adunare, și după ce a vorbit astfel adunării, de la v. 19 Domnul Se adresează individului, și mai exact credinciosului în mod individual, care se poate afla încă în legătură cu sistemul creștin mort din Laodiceea. El îi zice :

     "Eu îi mustru și îi disciplinez pe toți câți îi iubesc; fii plin de râvnă deci și pocăiește-te" (v. 19). 

     Să fim foarte atenți : Domnul nu pedepsește lumea ; El nu pedepsește decât pe cei pe care îi iubește  - pe fii (conf. Prov. 3:11-12 ; Evrei 12:5-6). El vrea să-i facă să se pocăiască de starea lor și de legăturile lor și, în providența Sa, folosește pentru aceasta căile educaționale adesea dureroase. El nu cheamă biserica responsabilă, nici creștinătatea ca atare, la pocăință - El este pe punctul de a o vomita din gura Sa ! - ci în harul și în dragostea Sa, Se ocupă încă de ai Săi pentru a-i corecta. El caută să trezească conștiința celor pe care îi iubește.

     Ce mângâiere mi se pare că există în acest gând, scumpi prieteni, când ne gândim la toate suferințele, la bolile grave și la alte nenorociri prin care trebuie să treacă ai Săi, în mod special în zilele noastre ! Nu este ca și cum, în aceste zile de pe urmă, Domnul Își dublează eforturile dragostei pentru a ne instrui - atât cât este nevoie - inclusiv printr-o disciplină, și pentru a ne feri sau elibera de răul Laodiceii care ne înconjoară peste tot precum aerul ?  Lumea poate interpreta într-un fel batjocoritor mulțimea suferințelor din poporul lui Dumnezeu, dar noi știm de ce Domnul ni le trimite. El are în vedere un scop binecuvântat : sfințirea noastră.

     9.2     O chemare personală

     "Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine" (Apoc. 3:20).

     În ce poziție serioasă Îl vedem pe Domnul aici ! El stă la ușă. El Și-a luat locul în afara sistemului creștin pentru că El nu poate să Se unească cu starea sa morală coruptă. Dar și cealaltă parte este adevărată : creștinătatea în starea Laodiceii I-a închis ușa. L-a lăsat afară, nu-L dorește. Nu vedem aici o stare de lucruri care ar trebui să ne smerească profund ?

     Dar apoi, Domnul face ceva extrem de mângâietor, ceva care este o expresie minunată a afecțiunii inimii Sale pentru ai Săi - El bate, nu la ușa Laodiceii, ci la ușa inimii celor ai Săi în mod individual (*). Vezi tu, scump cititor, El nu te-a abandonat, El bate și la ușa ta. Cu siguranță, El a făcut-o deja de nenumărate ori. Nu ai simțit niciodată pe scumpul Domn stând la ușa inimii tale și cerând să intre ? Poate că acest articol pe care îl ai înaintea ochilor face parte din acele bătăi la ușă. El este plin de răbdare și de har și vrea să ne elibereze, pe tine și pe mine, nu doar de lanțuri, ci și de duhul somnolent al Laodiceii.

     (*) Acest pasaj nu are nimic de-a face cu predicarea evangheliei așa cum se înțelege adesea.

     A auzi glasul Domnului Isus este un lucru, a-I deschide ușa este cu totul alt lucru. Ambele sunt necesare. Mulți se opresc la prima etapă. Ei au auzit adesea glasul Domnului, au ascultat meditații bune sau discursuri, au avut conversații folositoare și au înțeles anumite lucruri, dar au rămas aici. Nu au deschis ușa inimii lor Învățătorului. Nu este suficient, de fapt, să auzi glasul Domnului. Ceea ce caută El este ascultare, este a urma Cuvântul Său din dragoste pentru El. Este a deschide ușa. "Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi; și Noi vom veni la el și vom locui la el (lit. "și ne vom face locuința la el")" (Ioan 14:23).

     Poate că și tu te numeri printre cei care se află în Laodiceea și care, prin legăturile pe care le întreține, Îl dezonorează pe Domnul. Există numeroase motive pentru a rămâne în aceste legături, te vor sfătui unele voci.

     Dar aceasta nu este vocea Domnului, a Bunului Păstor, care nu doar că a venit la oile Sale, dar și le conduce întotdeauna departe de tot ce nu are aprobarea Sa (Ioan 10:3). Nu vrei tu să deschizi ușa Celui care a murit pentru tine și care caută să te aibă cu atâta dragoste ? Ce păcat dacă, ca și mireasa din Cântarea Cântărilor, nu suntem în stare să deschidem Preaiubitului atunci când bate la ușă ! Ascultă "Glasul preaiubitului meu! El bate: Deschide-mi, sora mea..." (Cant. 5:2 și următoarele).

     9.3     Cina (Masa de seară)

     Domnul vrea să intre la cel care aude glasul Său și deschide ușa, și El vrea să cineze (să mănânce masa de seară) cu el, și invers el să cineze cu El. Domnul nu Se lasă niciodată dator, și dacă noi Îi deschidem ușa chiar înainte de sfârșitul timpului harului, (la aceasta se referă cuvântul a cina sau masa de seară) El ne va răsplăti din belșug.

     El pune aici două binecuvântări înaintea noastră. El vrea să cineze cu noi. Aceasta este prima binecuvântare. Ea este într-adevăr minunată ! Când intră la noi, ne revelează tot harul Său. Da, El intră în împrejurările noastre și le împărtășește cu noi. Îți faci griji de ce vor crede prietenii tăi dacă faci acest pas al credinței, și te îndepărtezi de ceea ce ai recunoscut ca fals în lumina lui Dumnezeu ? Ți-e teamă de consecințele care ar putea să apară în urma separării pentru El ? El știe toate acestea. Îndrăznește ! El va veni la tine, Se va pleca până la tine cu îndurare,  și te va face să guști tot harul Său - dacă Îi vei deschide ușa.

     A doua binecuvântare chiar o depășește pe prima. El ne oferă posibilitatea să cinăm (să luăm masa de seară) cu El. El dorește să ne înalțe până la Sine Însuși și la gândurile Sale, dincolo de împrejurările care ne copleșesc aici. El vrea să fim în comuniune cu Persoana Sa foarte mult lăudată în glorie, cu interesele Sale, da, cu inima Sa. Aceasta este bucuria cea mai profundă. "Și comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Și vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină" (1 Ioan 1:3-4).

     Când Domnul vorbește despre a cina (a lua masa de seară), nu pot să nu mă gândesc la scena mișcătoare a ucenicilor din Emaus din Luca 24. Ei se întorceau acasă de la Ierusalim, unde Domnul lor fusese răstignit cu trei zile în urmă. Fiind una cu Cel disprețuit și răstignit, pe care Îl credeau mort încă, ei se întorceau acasă abătuți. Dar brusc, un necunoscut li se alătură, și le vorbește pe drum, într-un mod incomparabil despre suferințele lui Hristos și despre gloriile care urmează (conf. 1 Pet. 1:11). Mai târziu, ei vor trebui să mărturisească : "Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și când ne deschidea Scripturile?" (Luca 24:32).

     Satul lor se apropia deja. Străinul s-a făcut ca și cum ar vrea să meargă mai departe. Vor lăsa ei această persoană misterioasă să-și urmeze drumul său ? Și atunci a venit pe buzele lor ceea ce inima Sa ar fi dorit să audă, aceasta fiindcă El a bătut la ușa inimii lor pe drum : "Rămâi cu noi, pentru că este spre seară și ziua s-a plecat" (Luca 24:29). S-a oprit deci la ei și a devenit oaspetele lor, pentru a cina cu ei. Dar, într-un mod neașteptat, situația se schimbă : invitatul este cel care primește. "Și a fost că, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat și a frânt și le-a dat" (Luca 24:30). Acum, El este Cel care cinează cu ei. Și la frângerea pâinii ei Îl recunosc. Au văzut ei oare pe mâinile Sale semnul cuielor ?

     Scumpi prieteni, și noi facem astăzi aceeași experiență. Dacă Îi deschidem ușa, El va intra în împrejurările noastre. Mai mult chiar, Se va face cunoscut nouă, și nimic nu este comparabil cu aceasta. Dacă Îi dăm posibilitatea să intre în mod personal, și până la urmă este vorba de ceva pur personal, atunci, cu siguranță, ne va descoperi ceea ce este prețios în inima Sa pentru ai Săi în mod colectiv, și ne va conduce să apreciem legăturile pe care El Însuși le-a stabilit între ai Săi.

     10     O bază largă - un drum strâmt

     Dacă până acum am văzut prima etapă a păstrării unității Duhului și am aflat că aceasta constă în separarea de orice rău, de tot ceea ce este împotriva lui Hristos și a adevărului lui Dumnezeu, cineva ar putea întreba : "Ar trebui atunci să urmez drumul singur ? Calea lui Dumnezeu înseamnă pentru mine izolare ?"

     Cuvântul perfect al lui Dumnezeu oferă, de asemenea, la această întrebare un răspuns clar și îmbucurător :

     "Deci, dacă cineva se va curăți pe sine însuși de acestea (Separându-se de cei a căror imagine sunt vasele fără valoare), va fi un vas spre onoare, sfințit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereții și urmărește dreptatea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inima curată" (2 Tim. 2:21-22).

     Înainte de toate, este bine să amintim un principiu al lui Dumnezeu potrivit căruia El nu dă putere și lumină pentru al doilea pas, înainte ca să fie făcut primul pas. Rezultatul va fi că, cei care l-au făcut (primul pas, n.t.) în ascultarea credinței, vor avea o experiență mângâietoare și prețioasă : separați în acest mod pentru comuniunea Duhului Sfânt, ei vor întâlni și alte persoane care au făcut același lucru înaintea lor ; și astfel vor putea fi împreună cu o inimă fericită în unitatea Duhului lui Dumnezeu. Celor care se curățesc de vasele de dezonoare, Dumnezeu îi va face să găsească comuniunea celor "care cheamă pe Domnul dintr-o inima curată" (2 Tim. 2:22). "Împreună cu cei care" - iată comuniunea.

     Aceasta nu este deci o cale singuratică, nici o izolare ; dar, din moment ce trăim într-o zi rea, aceasta este o cale îngustă, conform comuniunii practice și unității Duhului, și chiar un drum separat de orice rău prin Duhul lui Dumnezeu. Dar în întinderea principiilor sale, această comuniune cuprinde întreaga adunare a lui Dumnezeu. În ce privește terenul și principiul, această cale este destul de largă pentru a primi pe fiecare mădular al trupului lui Hristos ; dar este, de asemenea, destul de îngustă pentru a îndepărta cu grijă din mijlocul credincioșilor răul care Îl dezonorează pe Domnul. Căci cei care sunt adunați în unitatea Duhului vor veghea cu gelozie ca nimic rău în practică și în învățătură să nu-i priveze de comuniunea Duhului.

     Ce privilegiu, dar și ce responsabilitate, în aceste zile de divizare, de a avea în vedere și în inimă pe toate mădularele lui Hristos, inclusiv pe cei care nu se adună în același fel în comuniunea Duhului ! Nu există niciun copil al lui Dumnezeu pe pământ care să nu aibă dreptul la dragostea mea, la dragostea tuturor sfinților. Această dragoste divină nu trebuie să se schimbe în puterea naturii sale, ci ar trebui să se schimbe mai mult modul de exprimare în funcție de situațiile pe care le întâlnește, - această dragoste pentru frați nu trebuie să fie separată niciodată de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. "Prin aceasta cunoaștem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu și ținem poruncile Lui" (1 Ioan 5:2). Adevărata dragoste nu va putea niciodată să abandoneze calea adevărului și a luminii pentru simplu fapt că alți frați nu o urmează. Dar ea va căuta, "în legătura păcii", să-i ghideze pe frați spre această lumină, pentru a umbla împreună pe cale, cu cât mai mulți posibil, spre gloria Domnului. Să ținem minte că niciodată nu vom putea schimba răul în bine amestecându-l cu binele !

     11     "Acolo Eu sunt în mijlocul lor"

     Dacă vrem să păstrăm unitatea Duhului, să nu căutăm deci unde ar putea să fie copii ai lui Dumnezeu ! Unde nu-i vom găsi ? Ei pot fi legați aici de un rău moral, acolo de o doctrină falsă. Să nu căutăm mai mult acolo unde se află multă dragoste practică și amabilitate. Dacă dragostea nu este însoțită de adevăr, aceasta nu este dragoste divină. Dragostea "se bucură cu adevărul" (1 Cor. 13:6). Nu, aceasta nu este dragostea care duce la țintă.

     Unitatea Duhului nu este doar o simplă comuniune a creștinilor, pe care mulți au fost ispitiți s-o realizeze sub diferite pretexte. Oamenii au făcut deja multe unități și au adăugat la ele Numele lui Hristos, numindu-le o biserică sau chiar biserica. Dar drumul credinciosului este mai simplu și mai umil : el doar trebuie să examineze, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, unde se realizează unitatea Duhului. Duhul Sfânt este Cel care strânge pe copiii lui Dumnezeu într-unul singur și îi adună în jurul persoanei lui Hristos Însuși. Numai acolo unde cineva este adunat astfel în jurul Lui ca centru, după cum a zis Însuși Domnul Isus, poate fi împlinit cuvântul Său : "Eu sunt în mijlocul lor" (Matei 18:20).

     12     Nu independență

     Păstrarea unității Duhului este incompatibilă cu un duh de independență. Să luăm un mic exemplu pentru a explica acest aspect. Să presupunem - și Duhul Sfânt a reușit adesea să facă acest lucru - că un grup de creștini simpli, se separă de sistemele creștine și se adună pur și simplu în jurul Domnului Isus. Ei pot să nu aibă nicio înțelegere a faptului că recunoașterea unui singur trup este baza divină a străngerii laolaltă. Poate nu au auzit niciodată vorbindu-se despre unitatea Duhului. Totuși, separându-se de ceea ce ei au recunoscut ca fals prin Duhul, sunt în mod necesar legați de toți cei care, ca obiecte ale aceleiași acțiuni ale Duhului lui Dumnezeu, au parcurs deja acest drum înaintea lor, și au dobândit deja o mai mare înțelegere cu privire la baza divină a strângeri laolaltă. Dar cât de ușor să te abați de la ea și să intri în contact cu orice fel de rău ! Cu toate acestea, chiar dacă vrăjmașul nu reușește să facă acest lucru, sau nu imediat, este imposibil de presupus că ei se pot aduna după gândul lui Dumnezeu cu o inteligență luminată de Duhul, și să ignore în același timp ceea ce același Duh a lucrat în alții înaintea lor.

     Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaște și nu îngăduie o astfel de independență. Totuși, dacă acești creștini, care se adunau la început în Numele Domnului prin puterea Duhului lui Dumnezeu în toată simplitatea, păstrând o poziție de independență, ei se plasează în mod practic în afara unității Duhului. Ce trist de a vedea că ceea ce a început prin Duhul se sfârșește prin carne - într-o nouă sectă !

     13     O rămășiță

     Deci, chiar dacă cei care se adună doar în Numele Domnului Isus, potrivit cu Matei 18:20, nu sunt decât o rămășiță - Domnul Isus vorbește despre doi sau trei - remarcăm că există trei lucruri care au caracterizat întotdeauna o rămășiță credincioasă, dintotdeauna și în toate timpurile :

      1.  A fi devotată Domnului ;

      2.  A ține cu strictețe principiile fundamentale ;

     3.  A resimți o durere sinceră și a se smeri profund cu privire la starea poporului lui Dumnezeu care Îl dezonorează pe Domnul.

     Duhul lui Dumnezeu nu prezice că acest secol se va încheia prin acceptarea generală a adevărului lui Dumnezeu și printr-o dreptate și pace universală, ci El prezice o apostazie generală. Am văzut aceasta în cele de mai înainte. Dar chiar și în acest caz, El are o rămășiță care este adevărată pentru El. Această rămășiță este văzută profetic în scrisoarea către Filadelfia (Apoc. 3:7-13).

     Termenul rămășiță este o expresie mișcătoare, căci el pune înaintea inimilor noastre ceva care vine de la origine. Dar este și o expresie umilitoare. De fapt, dacă toți erau credincioși, nu ar mai exista rămășița. Toți ar fi rămas ca la început. Dar când masa s-a îndepărtat, este extrem de mângâietor de găsit o rămășiță a ceea ce ar fi trebuit să rămână ansamblul (totalitatea credincioșilor). Și atunci când o rămășiță credincioasă se separă de răul din creștinătate, Domnul îi dă privilegiul de a merge mai departe în lumina Adunării lui Dumnezeu și în unitatea Duhului, oricât de mare ar fi ruina din jurul ei.

     Ei nu sunt Adunarea. Ei nu vor pretinde niciodată că sunt. Nici măcar nu vor avea pretenția de a fi rămășița. Dar ei sunt conduși, în ce privește închinarea și strângerile lor de zidire și rugăciune, de principiile pe care Dumnezeu le-a dat pentru a rândui toate detaliile adunării Sale, când lucrurile erau încă în stare bună. De fapt, principiile lui Dumnezeu nu sunt anulate de o oarecare ruină, oricât de gravă ar fi ea. Rămășița știe și acționează în consecință. Prin urmare, rămășița posedă toate privilegiile adunării lui Dumnezeu, și chiar prezența personală a Domnului Isus Însuși. Cu El în mijloc, ei sunt socotiți vrednici de a reprezenta adunarea Sa pe pământ. Rămășiței credincioase, Domnul Isus îi dă, de asemenea, aprobarea și consimțământul Său : "Căci ai puțină putere și ai păzit Cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu" (Apoc. 3:8).

     *     "Ai puțină putere". - Rămășița ultimelor zile ale creștinătății nu pretinde că are o tărie și o putere mare, precum cele care au caracterizat biserica la începuturile sale, la Cincizecime și după aceea. Ea recunoaște mai degrabă ruina mărturiei creștine, din care ea însăși face parte. În schimb, pretenția la o mare putere pentru a face minuni spectaculoase nu este nimic altceva decât o negare a decăderii și a ruinei care a pătruns în creștinătate. Ferice de oamenii care nu au nevoie să se prefacă că au ceea ce nu au !

     *     "Ai păzit Cuvântul Meu". - Rămășița apreciază Cuvântul Domnului mai presus de orice, și se lasă condusă și controlată de el în afecțiunile sale și în întreg drumul său, atât individual cât și colectiv. Prin tot ceea crede și face, ea dorește un "Așa zice Domnul". Tot ceea ce nu-și are fundamentul în Cuvântul lui Dumnezeu este abandonat ca simplă tradiție și învățături ale oamenilor. Ferice de cei care au Cuvântul lui Dumnezeu ca ghid și ca singura autoritate ! Ei rămân pentru eternitate, la fel cum însuși Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate (1 Ioan 2:17 ; 1 Pet. 1:25). 

     *     "Nu ai tăgăduit Numele Meu". - Rămășița nu abandonează nimic din ceea ce Domnul Isus a descoperit despre Sine Însuși în Cuvântul Său. Prețiosul nume al Domnului Isus Hristos - pe care Iacov Îl numește frumosul nume (Iac. 2:7) - cuprinde întregul adevăr cu privire la Persoana Sa, lucrarea Sa și autoritatea Sa. Rămășița ține cu tărie la aceasta, neîmpărțind nimic cu o lume care L-a respins. Ea mărturisește acest nume înaintea oamenilor, adică ea recunoaște divinitatea Sa absolută, umanitatea Sa perfectă, ea Îl recunoaște ca Mântuitor, Învățător, Domnul, Avocat și Mare Preot pentru ai Săi. Ea nu recunoaște niciun alt nume decât al Său, ca centru  și ca loc de întâlnire. Fericiți oameni ! Ei Îl au deja în mijlocul lor pe Acela care va fi centrul cerului în eternitate.

     Nu vrem și noi să facem parte din această rămășiță, care va auzi într-o cuvintele de aprobare din gura scumpului nostru Domn ? Atunci, să ieșim la El (Evrei 13:13) și să ținem ochii ațintiți asupra Lui în mijlocul valurilor înspumate ale timpului nostru, până când vom ajunge în siguranță la limanul mult dorit pentru odihna și fericirea eternă !

     "El oprește furtuna, schimbând-o în liniște, și valurile tac. Și ei se bucură că s-au liniștit (s-au : "se bucură să vadă apele liniștite", fr.) și El îi conduce în portul pe care-l doreau" (Ps. 107:29-30). 

                          ......................................................//..................................................

          

 

                               A păstra unitatea Duhului - Efes. 4:3

                                                                          - II -

     Christian Briem

     4     O unitate vizibilă

     În zilele apostolilor, credincioșii alcătuiau o unitate vizibilă aici jos pe pământ. Nu apăruseră încă diviziuni, ci toți creștinii din același loc se adunau după același principiu și erau într-o fericită unitate și comuniune (conf. Fapte 2:42) cu toți creștinii și adunările creștine din alte părți ale țării sau din alte țări, după cum mărturisesc Faptele Apostolilor și epistolele Noului Testament. Era deci clar că toți acești creștini alcătuiau împreună un trup în Hristos, un organism viu care își îndeplinea funcția sub călăuzirea și puterea Duhului Sfânt. Nu exista nicio îndoială că aceasta era tocmai ceea ce Dumnezeu a vrut  și a hotărât, și că aceasta ar fi trebuit să rămână așa.

     Dar, din nefericire ! această expresie vizibilă a unității a fost curând distrusă : mărturisitori neconvertiți și oameni neevlavioși s-au strecurat (Iuda 4), tăgăduindu-L pe Isus Hristos ca singurul Stăpân (Despotes) și Domn (Kyrios). S-au ridicat oameni care au susținut doctrine stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei (Fapte 20:30). Apariția falselor doctrine și a diviziunilor nu era decât dovada tristă că deja se abandonase în mare parte Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate. Ruina și confuzia care caracterizează astăzi creștinătatea arată în ce măsură ne-am îndepărtat de gândul lui Dumnezeu cu privire la un singur trup.

     Dar ce mângâiere pentru cei care, chiar în aceste zile sumbre, gândul lui Dumnezeu este de toată importanța : Această unitate va fi din nou vizibilă când Domnul Isus va reveni în putere și în glorie și va apare înaintea întregii lumi împreună cu ai Săi, pentru a domni aici jos. Este ca un lanț întins deasupra unui râu, al cărui început și sfârșit sunt clar vizibile pe maluri, dar care pare rupt la mijlocul râului. Astfel, chiar și astăzi, ochii lui Dumnezeu și ochii credinței văd Adunarea ca una, dar pentru ochii naturali, unitatea copiilor lui Dumnezeu nu mai este vizibilă.

     Atunci ce este de făcut, văzând această situație tristă, atât de rușinoasă pentru noi ? Răspunsul lui Dumnezeu, de care ne vom ocupa mai îndeaproape, este clar și simplu : "Păstrați unitatea Duhului în legătura păcii". Prima întrebare care se pune aici este următoarea :

     5     Ce înseamnă "unitatea Duhului" ? 

     Există ceva pe care această expresie cu siguranță nu-l semnifică : unitatea duhurilor noastre. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu este de a ne asocia pe baza punctelor de vedere, opinii sau mărturisire de credință comune. El plasează mai degrabă înaintea ochilor noștri această unitate prețioasă care este lucrată de către Duhul Sfânt și care înglobează, ca principiu, toate mădularele trupului lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaște nici nu recunoaște nicio altă unitate. Care este valoarea oricărei alte unități ? Ea nu se va ridica niciodată mai sus de originea sa omenească.

     A păstra unitatea Duhului, nu înseamnă de a o face, ci de a o recunoaște sau de a o menține. Înseamnă de a pune în practică adevărul potrivit cărui există "un singur trup și un singur Duh" și de a nu recunoaște, în practica vieții noastre, nicio altă apartenență a mădularului decât cea care este prin Duhul lui Dumnezeu ; aceasta înseamnă să păstrăm unitatea Duhului.

     "Unitatea Duhului" este deci forța și principiul prin care adevărații copii ai lui Dumnezeu sunt aduși în poziția de a umbla împreună potrivit legăturilor care le sunt proprii în unitatea trupului lui Hristos. A păstra, înseamnă a realiza moral această unitate, altfel spus, a menține relațiile noastre cu toți sfinții în conformitate cu Duhul lui Dumnezeu. 

     5.1     Aceasta nu este "unitatea trupului"

     Este semnificativ că nu suntem îndemnați să păstrăm unitatea trupului. Aceasta ar însemna că ar trebui să umblăm împreună cu fiecare mădular al trupului lui Hristos, indiferent de legăturile în care ei se găsesc sau de căile pe care merg în viața practică. Chiar și cel mai mare rău la un frate nu ar trebui să ne facă să ne separăm de el. Vom vedea mai departe că aceasta nu este învățătura Scripturii, căci a păstra unitatea Duhului implică în mod necesar comuniune și o relație efectivă cu o Persoană divină. Totuși, dacă Adunarea lui Dumnezeu ar fi încă într-o stare sănătoasă și după gândul lui Dumnezeu, nu ar exista, în practică, nicio diferență între cele două expresii : "unitatea trupului" "și "unitatea Duhului".

     Cu toate aceste, când vine vorba de a păstra unitatea, noi nu putem nici păstra nici rupe unitatea trupului ; ea este menținută prin  Însuși Duhul Sfânt, care locuiește în adunare și care leagă toate mădularele trupului lui Hristos între ele și cu Capul în cer. În ciuda eșecului dureros al oamenilor, această unitate rămâne pentru că Duhul Sfânt rămâne.

     5.2     Mai este practicabilă unitatea Duhului ?

     Indiferent de amploarea ruinei, de starea de corupție a bisericii responsabile, Sfânta Scriptură nu lasă niciodată loc ideii că adevărul lui Dumnezeu nu ar mai putea fi realizat, și că comuniunea Duhului Sfânt nu ar mai putea fi menținută. Îndemnurile lui Dumnezeu, gândurile și cuvintele lui Dumnezeu sunt întotdeauna aplicabile și trebuie aplicate. Dumnezeu, după cum am amintit deja, a prevăzut decadența și zilele rele ; totuși, El îndeamnă să ne străduim să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Dumnezeu nu ne-ar îndemna la ceva care nu ar fi practicabil.

     Epistolele din vremurile din urmă, epistola lui Iuda și epistolele târzii ale lui Pavel, Petru și Ioan, care descriu timpurile grele ale "zilelor din urmă" (2 Tim. 3:1) și prezența numeroșilor antihriști în "ceasul din urmă" (1 Ioan 2:18), nu arată tocmai, chiar și pentru o clipă, că adevărul nu mai poate fi realizat ? Dimpotrivă ! Apostolul Ioan, de exemplu, are multe de spus în a doua și a treia epistolă a sa despre umblarea credincioșilor. El vorbește despre o umblare în adevăr, despre o umblare după poruncile Sale și de a ține cu tărie adevărul.

     În ciuda confuziei și a fărâmițării mărturisiri creștine, Dumnezeu ne face responsabili de a da o expresie practică adevărului binecuvântat despre singurul trup al lui Hristos. Făcând aceasta, nu trebuie să ne limităm la a ține cu tărie adevărul ca o teorie, ci, prin căile și legăturile noastre, trebuie să fim o mărturie practică a unicității trupului, o mărturie împotriva a tot ceea ce îl tăgăduiește.

     6     Primul pas - separarea

     Primul pas în păstrarea unității Duhului este separarea de orice formă de rău, care poate lua tot felul de aparențe, și care se poate manifesta ca rău moral, practic sau doctrinar. Prima noastră răspundere și prima noastră datorie, potrivit cu 2 Timotei 2:19, este de a ne separa de tot ceea ce este contrar lui Hristos :

     "Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate".

     Astfel, pusă deoparte, comuniunea Duhului Sfânt este partea noastră, căci Duhul Sfânt Îl glorifică pe Hristos (Ioan 16:14). Dar, fiindcă glorificarea lui Hristos este scopul Său, El trebuie, în mod necesar, să ne dezlipească de tot ceea ce se opune lui Hristos și care Îl dezonorează, și să ne alipească de ceea ce Îi corespunde Lui. Fie ca toți cititorii noștri să ia în serios acest principiu ! El face calea clară, și în final ușoară.

     Deci nu mai este vorba despre mădularele trupului, căci acestea sunt practic amestecate și asociate cu tot felul de rele, spunem aceasta cu o profundă rușine și umilință ; lucrul acesta devine în întregime o chestiune a lui Hristos, a Duhului lui Dumnezeu care Îl glorifică și ne păstrează în comuniune cu Hristos, Capul. Nu este vorba de a avea sentimente bune pentru fratele meu creștin. Acest lucru s-ar putea găsi în final într-o mie de comunități. Ar vrea deci Dumnezeu să aibă o mie de comunități ? Nu este oare mai degrabă adevărat că există un singur trup ? Fără nicio îndoială ! Aceasta este ceea ce a zis Dumnezeu : Există un singur trup. Ei bine, atunci toate fracțiunile și sectele sunt clar împotriva voii Sale. Ce este de făcut atunci ? Părăsiți-le !

     Lucrul acesta pare dur, dar aceasta este voia lui Dumnezeu - singura cale pe care El o indică. Nimeni în afară de Dumnezeul omniscient, care a făcut însăși inima omului, nu înțelege mai bine cât de amar și dureros este să se renunțe, pentru dragostea Domnului, la legături prețioase și mature. Uneori, ruptura apare chiar în sânul propriei familii. Totuși, dacă legăturile ecleziastice nu sunt în acord cu gândul Său, dacă în ele nu se poate realiza unitatea Duhului : părăsește-le ! Părăsește-le, chiar dacă crezi că trebuie să rămâi într-un loc recunoscut ca fals, pentru a opune ce este drept la fals, pentru a putea exercita acolo influența ta bună pentru a îmbunătăți lucrurile ! Dumnezeu nu reformează ceea ce s-a îndepărtat de El. "Îndepărtează-te de nedreptate!" este răspunsul Domnului. Nedreptatea este tot ceea ce nu este în acord cu voia revelată a lui Dumnezeu ; este tot ceea ce are ca origine voia omului. Câtă nedreptate este astfel în creștinătate !

     Nu consider că este datoria mea actuală de a numi și a denunța multiplele forme ale răului din creștinătatea mărturisitoare. Pasajele din Scriptură citate ici și colo în acest context pot vorbi de la sine. Într-o lucrare anterioară (cap.4 din "Scrisoare către Laodiceea, sau creștinătatea în ultima ei fază") (*), am subliniat, de asemenea, modul în care Domnul judecă starea creștinătății de astăzi. Dar un lucru este sigur și deja clar : este datoria, aș vrea să spun privilegiul, oricărui copil credincios al lui Dumnezeu de a se separa de toate principiile și sistemele contrare Scripturii în domeniul creștin. Creștinătatea ca atare a luat calea ecumenismului, dar aceasta este calea spre "Babilon" (Apoc. 17 și 18). Unitatea Duhului nu se obține prin regrupări neevlavioase, ci - primul pas - prin separare de ceea ce este fals și contrar voii Domnului. "Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu fiți părtași păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei, pentru că păcatele ei au ajuns până la cer și Dumnezeu Și-a adus aminte de nedreptățile ei" (Apoc. 18:4-5).

     (*) Lucrarea se găsește postată pe acest blog la data de 28. 03. 2014

  

     Este imposibil să fii un martor credibil al unității copiilor lui Dumnezeu și să rămâi legat la ceea ce tăgăduiește practic această unitate.

     Uneori, credincioșii persistă în asocieri eclesiastice în care știu că nu pot să-și exprime principiile importante ale Scripturii. Ei caută să justifice neascultarea lor  - căci aceasta nu este altceva - spunând că găsesc acolo oportunități mai mari de slujire și un câmp mai larg pentru activitățile lor. Ei afirmă că dacă s-ar separa de ceea ce știu a fi fals, atunci slujba lor pentru Domnul ar fi foarte limitată.

     Dar acestea sunt argumente eronate, contrare Scripturii. Primul lucru pe care ar trebui să-l facem este de a ne asigura că starea noastră personală și legăturile noastre personale sunt de așa natură încât Domnul le poate aproba. Abia atunci, după cum vom vedea mai departe, vom fi vase curate pe care Domnul va putea să le folosească după cum dorește în slujba Sa. Dacă înaintăm în ascultare față de Cuvântul Său, față de voia Sa revelată, Domnul ne va deschide uși și ne va da mai multe posibilități de slujire decât ceea ce suntem în stare să facem. Rămășița credincioasă aude cuvintele mângâietoare ale Domnului : "Iată, am pus înaintea ta o ușă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă" (Apoc. 3:8). Prin urmare, prima noastră grijă nu ar trebui să fie aceea de a avea uși deschise pentru mărturie și posibilități de slujire, ci de a ne separa de tot ceea ce nu place Domnului. Nu vom putea să deschidem noi înșine ușile ; oamenii și instituțiile lor nu pot s-o facă. Dar dacă El deschide uși, nimeni nu poate să le închidă. Vom putea să le folosim atunci cu toată încrederea.

     De asemenea, găsim principiul separării în 2 Corinteni 6:17 :

     "Ieșiți din mijlocul lor și fiți despărțiți", spune Domnul; și "nu atingeți ce este necurat, și Eu vă voi primi".

     Orice asociere care Îl necinstește pe Domnul trebuie să fie părăsită. Pe de altă parte, ideea că cineva poate fi asociat cu bună știință la un principiu contrar Scripturii, la o doctrină sau o practică rea, în timp ce personal este fără vină, este totuși nelegiuit : personal pot fi scutit de acest lucru rău, dar prin asocierea mea practică cu el, am părăsit deja comuniunea Duhului Sfânt. De aceea, iată cuvântul pe care ni-l adresează Dumnezeu : "Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate".

     Este uimitor de câte ori este dată invitația de separare de rău în a doua epistolă către Timotei, care efectiv ne descrie decăderea creștinătății în zilele de la urmă. Este vorba de șase ori, și de fiecare dată într-un context diferit și cu cuvinte diferite :

     *     "Iar de vorbirile deșarte, lumești, ferește-te" (2:16).

     

     *     "Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!" (2:19).

     *     "Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și de lemn și de lut; și unele sunt spre onoare iar altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăți pe sine însuși de acestea, va fi un vas spre onoare" (2:20-21).

     *     "Dar fugi de poftele tinereții" (2:22).

     *     "Dar ferește-te de întrebările nechibzuite" (2:23).

     *     "Având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea : depărtează-te și de aceștia" (3:5). 

     Când apostolul compară creștinătatea din zilele din urmă cu o casă mare în care se găsesc tot felul de ustensile, vase din materiale nobile și materiale josnice, vase pentru onoarea și dezonoarea stăpânului casei, el adaugă imediat invitația de a se curăți de vasele de dezonoare, adică a se separa de ele, pentru a deveni astfel  el însuși un vas de onoare. A se pune astfel deoparte este, cu siguranță, un proces dureros, după cum am remarcat deja, dar care este primul pas spre unitatea Duhului.

     Se pretinde că se poate separa de lucrurile rele, dar nu de adevărații copii ai lui Dumnezeu. Ei bine, aceasta nu este în totul adevărat. Este sigur că un vas realizat dintr-un metal prețios reprezintă un credincios, dar pentru că este realizat din aur sau argint nu înseamnă neapărat că este un vas spre onoarea stăpânului casei. Dacă, de exemplu, un vas de aur acoperit cu pânze de păianjeni se află în pivnița de cărbuni, cu siguranță nu ar face onoare stăpânului casei dacă ar fi așezat pe masa festivă decorată cu fețe de masă de un alb strălucitor. Chiar și un copil credincios al lui Dumnezeu poate fi întinat prin legăturile sale, și prin aceasta să fie un vas spre dezonoare. În ce privește comuniunea practică, trebuie să ne separăm de aceștia, oricât de dureros și umilitor ar fi pentru noi. Dar tocmai prin această separare cineva devine el însuși un vas de onoare : "Deci, dacă cineva se va curăți (literal : se îndepărtează de aceste persoane) pe sine însuși de acestea, va fi un vas spre onoare, sfințit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună" (2 Tim. 2:21). Totuși ce mângâiere : legăturile mădularelor cu trupul nu sunt afectate de toate acestea - Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu!

     Remarcăm, de asemenea, expresiile "oricine rostește" și "dacă cineva" din  v. 19 și 21 ! Ele arată că separarea care este așteptată de la noi este o chestiune pur personală. "Oricine rostește Numele Domnului", adică se consideră al Lui ca Domn, este responsabil în mod personal să se îndepărteze de orice fel de nedreptate. Nu vom putea niciodată să justificăm necredința noastră personală înaintea Domnului prin faptul că și alții au fost necredincioși. De aceea acest "dar tu" din a doua epistolă către Timotei este atât de important, dar și atât de prețios. 

    

 

                              A păstra unitatea Duhului - Efes. 4:3

                                            - I -

     Christian Briem

     1     Subiectul articolului : Cum se realizează unitatea în timpuri de decadență

     În capitole lucrării anterioare "Acolo Eu sunt în mijlocul lor", am văzut vorbindu-se mult despre adevărata Biserică, Adunarea Dumnezeului celui viu, ne-am ocupat de caracterul ei, chemarea și destinația ei, și am văzut cum trebuie să-și găsească expresia practică și vizibilă în diferitele strângeri. Noi ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu și nu pe cuvântul oamenilor, ca de exemplu cel al Părinților bisericii. Oamenii au întotdeauna numeroase opinii și doctrine (conf. Matei 15:9 ; 1 Tim. 1:3 ; 4:1 ; Col. 2:22 ; Evrei 13:9), dar Dumnezeu nu are și nu recunoaște decât o singură doctrină (conf. Ioan 7:16-17 ; Fapte 2:42 ; 13:12 ; Rom. 6:17 ; 1 Tim. 1:10 ; 4:6 ; Tit 1:9 ; 2:1, 10 ; 2 Ioan 9). Și El ne-a spus în Cuvântul Său infailibil că va fi un timp "când nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-și desfăteze urechile, își vor strânge o mulțime de învățători după poftele lor; și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor abate spre basme" (2 Tim. 4:3-4). Ce evoluție fatală : a întoarce ureche de la adevăr ! Aceasta se va întâmpla în aceste timpuri grele (2 Tim. 3:1), zilele din urmă ale timpului harului, pe care le trăim noi astăzi.

     Se pune atunci întrebarea pentru noi : vrem noi să urmăm învățătura sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu ? "Mai putem s-o facem ?", va întreba cineva. Această întrebare nu este nicidecum nejustificată. Căci dacă se compară ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre Biserică cu felul în care se prezintă creștinătatea astăzi, se deschide o prăpastie uriașă, care pare de netrecut. Pe de-o parte, gândirea clară a lui Dumnezeu, pe care orice copil sincer al lui Dumnezeu o va recunoaște ; iar pe de alta, o stare care contrazice complet această gândire. Pe de-o parte, învățătura Scripturii despre singurul Trup, pe de alta, un număr aproape incalculabil al celor mai diverse comunități de mărturisire creștină. Ce confuzie, ce harababură, s-ar putea spune, despre ceea odinioară a ieșit atât de perfect din mâna lui Dumnezeu !

     Ce trebuie făcut ? Să ne resemnăm ? Să lăsăm lucrurile așa ? Să continuăm pur și simplu ca înainte ? Să ne izolăm ? Nu, de o mie de ori nu ! Dumnezeu are un "dar tu" (2 Tim. 3:10, 14 ; 4:5), El are o cale pentru cel care vrea să fie fidel - o cale pe care unitatea copiilor lui Dumnezeu, pentru realizarea căreia Domnul Isus a murit (Ioan 11:52), poate fi realizată, chiar în zilele celei mai mari decadențe și a celei mai mari fragmentări. Acesta este subiectul pe care dorim să-l abordăm în acest capitol. Este vorba despre un capitol care trage concluzii practice din ceea ce am învățat în capitolele anterioare. Aceste concluzii pot părea dure sau impracticabile unora dintre scumpii mei cititori - și ele sunt într-adevăr contrare naturii umane - dar acestea sunt concluzii pe care le trage credința și care duc la binecuvântări bogate. Costurile pot fi mari, dar să fim siguri că Dumnezeu nu rămâne dator ! El este întotdeauna răsplătitorul celor care Îl caută (Evrei 11:6).

     2     A umbla într-un chip vrednic

     Când Dumnezeu ne prezintă gândurile Sale, atunci când ne arată relațiile în care ne-a așezat prin harul Său, El ne îndeamnă, de asemenea, să acționăm în consecință în ce privește comportamentul nostru personal. Aceasta este întotdeauna ordinea, și aceasta este întotdeauna consecința practică. Mai întâi învățătura, apoi purtarea. Astfel că, primele două capitole ale epistolei către Efeseni, pe care le-am cercetat în mai multe rânduri, ne arată învățăturile divine despre adunare. Totuși, cu cap. 4 - cap. 3 fiind o paranteză - încep îndemnurile care urmează învățătura primelor două capitole.

     "Vă îndemn deci eu, cel întemnițat în Domnul, să umblați într-un chip vrednic de chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în dragoste, străduindu-vă să păstrați unitatea Duhului, în legătura păcii. Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre; un singur Domn, o singură credință, un singur botez; un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste toți și prin toți și în noi toți" (Efes. 4:1-6).

     De trei ori, Dumnezeu ne îndeamnă în Cuvântul Său "să umblăm într-un chip vrednic". Dacă omit pasajul din Filipeni 1:27, este pentru că el conține un alt cuvânt pentru a umbla (și anume "politeuomai = a fi cetățean , a se conduce"). Cuvântul care apare în pasajele următoare este peripateo = a umbla, a se plimba, a trăi.

     În 1 Tesaloniceni 2:12, este spus : "ca să umblați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția și gloria Sa".

     În Coloseni 1:10, suntem îndemnați : "să umblați într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuți Lui".

     Dar aici, îndemnul este de a umbla într-un chip vrednic de chemarea cu care ați fost chemați. El este legat de învățăturile din cap. 2, unde Adunarea ne-a fost prezentată ca un singur om nou, un singur trup, un templu sfânt în Domnul, o locuința a lui Dumnezeu în Duh. Toți adevărații copii ai lui Dumnezeu alcătuiesc această Adunare minunată, ei sunt împreună cetățeni cu sfinții și oameni ai casei lui Dumnezeu - aceasta este chemarea lor (sau : vocația), cu care  (sau : potrivit căreia) au fost chemați. Trebuie deci să umblăm într-un chip vrednic de această chemare, ceea ce include a păstra unitatea Duhului.

     Cât de serioasă este indicația Duhului Sfânt că, atunci când vine vorba despre a păstra această unitate a Duhului, este necesar să fie făcută cu toată smerenia și blândețea împreună cu îndelunga răbdare; și El adaugă : "îngăduindu-vă unii pe alții în dragoste". Unitatea Duhului trebuie să fie păstrată "în legătura păcii". Cât de mult am încălcat noi acest cuvânt ! Ce lupte înverșunate au dus chiar adevărații copii ai lui Dumnezeu, tocmai când era vorba de ocuparea "poziției corecte" și cu privire la chestiunile ecleziastice care vin odată cu aceasta ! "Îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste" -"în legătura păcii". Fie ca Domnul să ne ajute să manifestăm aceasta stare de duh !

     Înainte de a vorbi despre unitatea Duhului, despre ceea ce înseamnă ea și cum se poate păstra, aș dori să atrag atenția asupra a trei domenii diferite de unitate, pe care aceste versete ni le prezintă. În total, există șapte unități, dar acestea se încadrează în trei domenii care sunt importante să le înțelegem pentru subiectul nostru.

     3     Trei domenii de unitate

     Versetele 4 la 6 ne arată trei domenii spirituale de unitate, care se disting unele de altele prin caracterul lor. Punctul de plecare al unității este caracteristic pentru fiecare din cele trei domenii : pentru primul domeniu, acesta este Duhul, pentru al doilea este Domnul, iar pentru al treilea este considerat ca fiind Dumnezeu Tatăl.

     1) "Un singur trup și un singur Duh" : acesta este domeniul unei comuniuni divine și reale. Nu există decât un singur trup, care, după cum am văzut, este alcătuit prin Duhul Sfânt. Orice copil al lui Dumnezeu care se află pe pământ la un moment dat aparține acestui trup, trup în aspectul său temporal. Această unitate este numită și unitatea Duhului, deoarece Duhul Sfânt este forța întemeietoare și legătura sa. El este, de asemenea, Cel care ține vie în noi "singura speranță", aceea de a-L vedea pe Hristos  și de a locui cu El în glorie.

     2) "Un singur Domn, o singură credință, un singur botez" - acesta este domeniul (sau unitatea) mărturiei publice, a mărturisirii de credință în creștinism. Este domeniul stăpânirii lui Hristos (= unde Hristos este Domn) pe pământ. De aceea se spune : "Un singur Domn". Este adevărat că acest domeniu îi cuprinde de asemenea pe toți cei care, într-un fel sau altul, chiar dacă numai printr-o formă exterioară, de exemplu o mărturisire creștină, - mărturisesc pe Hristos ca Domn - este deci adevărat că acest domeniu cuprinde și pe mărturisitorii care nu au viața, dar aceasta nu este subiectul acestei epistole. Pentru a vedea aceasta, trebuie să ne îndreptăm spre alte părți ale Noului Testament, de exemplu a doua epistolă către Timotei. Ceea ce vom face mai târziu. Cu toate acestea, pasaje ca Matei 7:21-23 și 25:11-12, arată că este posibil de a mărturisi pe Hristos ca Domn și totuși să fii pierdut. Dar, în general, Cuvântul lui Dumnezeu pleacă mai întâi de la principiu că mărturisirea este autentică. Acesta este și cazul în epistola către Efeseni. Dezvoltarea ulterioară a mărturisire creștine nu este abordată aici.

     Expresia "o singură credință" subliniază contrastul dintre iudaism sau păgânism pe de-o parte, și credința creștină pe de altă parte, pe care toți cei care o mărturisesc poartă semnul exterior, și anume botezul în apă.

     3) "Un singur Dumnezeu și Tată al tuturor care este peste toți și prin toți și în noi toți" - acesta este domeniul unității universale. El are un caracter chiar mai general decât al doilea, și înglobează nu doar creștinii, ci și toate făpturile unui singur Dumnezeu și Tată. Dumnezeu este "Tatăl", adică originea "tuturor", căci El a creat totul. El este Cel care "dă tuturor viață și suflare și toate" ; "căci și noi suntem neam al Lui" (Fapte 17:25, 28). "Noi suntem neam al Lui" nu înseamnă că toți oamenii sunt copiii Săi și că ei sunt născuți din nou, ci înseamnă că ei sunt cu toții făpturile Sale, care au ieșit din mâna Sa și că El Se îngrijește de ei. De asemenea, El este "Dumnezeul" tuturor oamenilor, "Dumnezeul duhurilor oricărei cărni" (Num. 27:16). Aceasta este ceea ce El revendică. În ce măsură făptura răspunde la aceasta, este o altă chestiune care, de asemenea, nu este abordată aici. "Peste toți" face referire la suveranitatea Sa ;  "prin toți" se referă la providența Sa. În loc de "în noi toți", ar trebui, fără îndoială, să se citească "în toți", căci manuscrisele mai vechi și mai bune omit cuvântul noi. Astfel, expresia "în toți" pare să însemne că suflarea lui Dumnezeu este în toți și că Dumnezeu este ominiprezent. Acesta este cercul creației.

     Deja la cap. 3 v. 9, s-a făcut referire la Dumnezeu creator, Cel "care a creat toate" ; iar la v. 14, Pavel începe rugăciunea sa către "Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" prin adăugarea remarcabilă "din care este numită orice familie, în ceruri și pe pământ". Aici, de asemenea, avem domeniul universal al creației, al creației inteligente, care înglobează fiecare familie în ceruri și pe pământ. Cuvântul grec pentru "familie" (patria) înseamnă de fapt "paternitate". Lucrul acesta ne arată din nou ideea că fiecare grupă de ființe create, dotate cu inteligență, își are paternitatea, originea sa în Dumnezeu.

     Ca Domnul (Yahve, n.t.), Dumnezeu nu era în legătură decât cu un singur popor, dar în relație cu "Tatăl Domnului nostru Isus Hristos", sunt luate în considerare toate ființele inteligente în ceruri și pe pământ, căci toate au fost create pentru gloria lui Isus Hristos, prin El și pentru El (Col. 1:16). Cu siguranță, Adunarea a primit un loc deosebit de privilegiat și apropiat cu Dumnezeu, dar revendicarea titlului "Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" se extinde la orice clasă de creaturi pe care El le-a făcut. Fie că este vorba despre domnii și stăpâniri în ceruri, adică diferiți îngeri, sau iudei, sau națiuni, sau Adunarea lui Dumnezeu, - tuturor le-a atribuit un loc hotărât potrivit planului Său. Dar El L-a așezat pe Hristos, Fiul Omului glorificat, la dreapta Sa "în locurile cerești, mai presus de orice stăpânire și autoritate și putere și domnie și de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor" (Efes. 1:21). Faptul că epistola către Efeseni face astfel referire la universalitatea paternității lui Dumnezeu este remarcabil în cel mai înalt grad. Cred că este așa pentru a vedea cu atât mai clar întregul domeniu peste care Hristos va fi Cap. Întregul univers Îi va fi supus ca Om glorificat, "cele din ceruri și cele de pe pământ" (Efes. 1:10).

     Am văzut deci trei domenii de unitate - domeniul comuniunii divine, domeniul mărturisirii creștine și domeniul creației. Dar ce tristețe să constatăm că fiecare din aceste trei domenii este astăzi practic tăgăduit în creștinătate ! Singurul Duh care alcătuiește sigurul trup este înlocuit de numeroase păreri și opinii ale oamenilor, ceea ce duce la înființarea unui număr incalculabil de comunități și cercuri. Singurul Domn este înlocuit de dispozițiile așa-zisului cler, - iar singurul Dumnezeu, Dumnezeul creator, este făcut inutil de teoriile dezvoltate ale științei. Este cu atât mai remarcabil faptul că îndemnurile din ultimele trei capitole ale epistolei către Efeseni se împart exact după aceste  trei domenii :

     -    Îndemnurile din cap. 4, v. 1 la 16, sunt în legătură cu singurul trup, domeniul adevăratei comuniuni creștine. Ne vom ocupa de aceasta în continuare.

     - Pasajul de la 4:17 la 5:21, ne prezintă îndemnurile care sunt în legătură cu al doilea domeniu, cel al autorității Domnului. Dacă Îl recunoaștem ca Domn, fiecare dintre noi este chemat să lucreze potrivit cu acest Nume cu o adevărată evlavie.

     -     De la cap 5 v.22 la cap. 6 v. 9, se găsesc îndemnurile care sunt în legătură cu al treilea domeniu, cel al creației lui Dumnezeu. Fie că este vorba despre soții sau soți, copii sau părinți, servitori sau stăpâni, copiii lui Dumnezeu sunt îndemnați să-și ocupe locurile respective sau legăturile lor naturale potrivit cu ordinea lui Dumnezeu în creație.

     Dar după această vedere de ansamblu, ne vom îndrepta mai întâi spre primul dintre aceste domenii, unitatea Duhului, pe care suntem îndemnați să o păstrăm în legătura păcii.  

 

                           L-am văzut pe Domnul - Ioan 20:19-29

                                                                    - II -

     Christian Briem

     7     Trupul înviat

     Aș dori să abordez pe scurt un aspect care a ridicat deja multe semne de întrebare, dar despre care nu putem spune prea multe lucruri : trupul Domnului în înviere. Înainte de toate, este potrivit de menționat că nu există o diferență completă între trupul Domnului Isus înviat pe care El l-a avut și cel pe care Îl are. El are un alt caracter, de un fel superior, cu siguranță ; dar nu este complet diferit. Căci atunci când femeile au intrat în mormânt, ele "nu au găsit trupul Domnului Isus" (Luca 24:3). De ce nu? Pentru că Domnul Isus a înviat în acel trup. "Pentru ce-L căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat ", Le-au zis îngerii. Este vorba deci despre același trup omenesc, care totuși a suferit o transformare de neimaginat pentru noi la înviere.

     Este ceea ce vedem aici în Ioan 20 : Cu acest trup de înviere, Domnul a putut trece prin ușile încuiate fără ca un înger să trebuiască să I le deschidă, așa cum a fost cazul mai târziu cu Petru (Fapte 5:19 ; 12:10). Aici nu s-a produs nicio astfel de minune, dar aflăm ceva despre capacitatea supranaturală pe care o are trupul înviat. Trupul înviat este o minune în sine, și noi nu putem să spunem mai mult decât ceea ce a spus Scriptura.

     Deși este vorba despre un trup omenesc real, despre un trup material care poate fi atins, alcătuit din carne și oase (Luca 24:39 ; nu din "carne și sânge", 1 Cor. 15:50) și purtând semnele suferinței Sale, era de asemenea un trup spiritual care nu era supus legilor fizice ale primei creații, astfel că, cu acest trup, Domnul a putut să treacă prin ușile încuiate, să apară în acest trup apoi să dispară : "Și El S-a făcut nevăzut" (Luca 24:31). În final, în acest trup L-au văzut ucenicii suindu-Se la cer, L-au văzut înălțându-Se până când un nor l-a luat dinaintea ochilor lor" (Fapte 1:9). Acum, Domnul Isus este glorificat la dreapta măreției în ceruri, dar El este acolo cu trupul Său omenesc, cu "trupul Său de glorie" (sau "trupul gloriei Sale"), despre a cărui alcătuire Scriptura nu ne spune totuși nimic.

     O taină de nepătruns planează asupra acestui trup de înviere. Pentru a înțelege mai mult, va trebui, fără îndoială, să așteptăm până când va veni ceea ce este desăvârșit (1 Cor. 13:10). Dar încă de acum, avem siguranța fermă că El va transforma și trupul smereniei noastre pentru a-l face asemenea trupului gloriei Sale (Filip. 3:21), - și că nu vom adormi toți, dar că toți vom fi transformați, "într-o clipă, într-o clipeală din ochi" (1 Cor. 15:51-52). Atunci Îl vom vedea așa cum este. Cu toate acestea, gloria trupului pe care îl vom purta atunci nu ne va preocupa prea mult, cred : El nu va fi decât instrumentul, cu siguranță minunat, care ne va permite să contemplăm și să ne bucurăm de ce Cel care ne iubește cu o dragoste de nespus.

     8     Salutul Domnului (Ioan 20:19c)

     Știm din Luca 24 că ucenicii au fost "înspăimântați" și "înfricoșați" (24:37) atunci când Domnul Isus a intrat brusc în mijlocul lor trecând prin ușile încuiate. Ei erau convinși că văd un duh. Dar ce a avut să le spună El mai întâi ? Avea să le reproșeze că L-au părăsit cu toții și au fugit ? Avea să le explice că nu mai voia să aibă de-a face cu astfel de "prieteni" ? O nu ! El S-a înfățișat înaintea lor cu un salut de pace : "Pace vouă" sau "Pacea să fie cu voi" !

     Cu acest rezultat, pentru ei și pentru noi, Se întoarce El de pe câmpul de bătălie de la Golgota. El a făcut pace prin sângele crucii Lui (Col. 1:20), pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1), de care se pot bucura acum toți cei care se bazează prin credință pe sângele ispășirii, toți cei care au înțeles că El a murit pentru ei. "Pace vouă !" : iată rezultatul prețios al lucrării răscumpărătoare împlinite ! Despre această pace a vorbit El în ultimele Sale discursuri adresate ucenicilor Săi înainte de moartea Sa, spunând : "Vă las pacea Mea" (Ioan 14:27). Și primul lucru pe care le aduce acum, după moartea și învierea Sa, este această pace prețioasă.

     9     Rănile Domnului (Ioan 20:20a)

     Dar apoi, Domnul Isus face ceva care este legat în mod evident de salutul Său de pace : El le arată mâinile și coasta Sa. Aceasta înseamnă că le arată ceea ce era necesar pentru a obține această pace pentru ei și pentru noi - moartea Sa. Cât de mișcătoare este această manieră de a acționa a Domnului în mijlocul alor Săi ! Fără a vorbi mai mult, fără a spune un singur cuvânt, El descoperă semnele suferinței și a morții Sale, pentru a vorbi inimilor lor și a le da convingerea că El Însuși era. Căci se pare că ucenicii nu erau încă siguri că cel care stătea acolo în mijlocul lor era Domnul și Învățătorul lor. 

     De câte ori, preaiubiților, nu am experimentat și noi că Domnul ne-a arătat mâinile și costa Sa atunci când eram adunați pentru a vesti moartea Lui ! Acestea sunt printre cele mai sublime momente ale vieții noastre când, în timpul frângerii pâinii, El ne amintește de suferința Sa de nepătruns, pe care a îndurat-o pentru a ne răscumpăra. Suntem noi destul de preocupați cu aceasta ?

     În Evanghelia după Luca, auzim despre mâinile și picioarele Sale, în timp ce aici despre mâinile Sale și coasta Sa. De ce această diferență ? Fără îndoială, Duhul Sfânt pune aici accent pe o răscumpărare împlinită. Căci ne amintim că din coasta deschisă a Mântuitorului mort a curs sânge și apă - semnele ispășirii și ale curățirii (Ioan 19:34) !

     Și apoi trebuie să fim atenți la un fapt important : trupul de înviere al Domnului, al cărui caracter supranatural l-am văzut deja, acest trup al Domnului a purtat trăsăturile suferințelor și morții Sale ! Nu este aceasta foarte semnificativ ? Când, la înviere, vom dezbrăca trupul slab al smereniei noastre și vom îmbrăca trupul de glorie, va purta încă acest trup cicatricile și stigmatele care au caracterizat trupul pământesc ? Este imposibil ! Căci citim : "Este semănat în dezonoare, înviază în glorie; este semănat în slăbiciune, înviază în putere; este semănat trup natural, înviază trup spiritual" (1 Cor. 15:43-44). Și apostolul Pavel adaugă la v. 49 asigurarea următoare : "Și, după cum am purtat chipul celui din țărână, vom purta și chipul Celui ceresc".

     Dumnezeu Însuși va îndepărta toată amintirea suferinței pământești. Este, fără îndoială, sensul cuvântului din Apocalipsa : "El va șterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 21:4). Dar trupul Domnului Isus, pe care El îl poartă în înviere, are semnele care ne vor aminti etern de moartea Sa, de dragostea Sa până la moarte ! Căci Apocalipsa 5:6, ne arată clar că aceasta nu este deloc un lucru trecător, așa cum presupun unii în mod ciudat : Îl vom vedea și în gloria cerului ca "un Miel înjunghiat". Iar când Israel va contempla pe Cel pe care L-au "străpuns" (Apoc. 1:7), nu implică aceasta că El va purta și anumite caracteristici ?

     10     Bucuria (Ioan 20:20b)

     Credem că ucenicii s-au bucurat atunci când ei au văzut... mâinile și coasta Sa ? - Nu, când au văzut pe Domnul. Pacea, am văzut, este rezultatul lucrării Sale; dar bucuria este rezultatul atunci când cineva este preocupat cu Persoana Domnului. Această bucurie ne ridică mai presus de împrejurările noastre. Împrejurările ucenicilor nu se schimbaseră. Domnul le-a lăsat așa cum erau. O lume ostilă a continuat să se împotrivească ucenicilor. Și totuși, nu frica de iudei era cea care îi mai stăpânea, ci bucuria cu privire la Domnul lor.

     La fel va fi și pentru noi. Se poate să fim "pentru puțin, acum, dacă trebuie, întristați prin felurite încercări" (1 Pet. 1:6). Adesea, Domnul nu schimbă împrejurările care ne încearcă și ne ispitesc. Dar ceea ce face, este aceasta : ne ridică deasupra lor preocupându-ne cu El Însuși, astfel că putem să ne bucurăm cu o bucurie de nespus : "... pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; și, crezând în El, deși acum nu-L vedeți, vă bucurați mult, cu bucurie de nespus și glorioasă" (1 Pet. 1:8). 

     Dacă tocmai am menționat latura personală a bucuriei în Domnul, latura colectivă nu este mai puțin importantă. Când credincioșii sunt adunați în jurul Domnului și când El Se face cunoscut lor, rezultatul nu poate fi decât bucurie. "Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul". Aceasta este o experiență binecuvântată, aproape o bucată de cer.

     11     Misiunea Domnului (Ioan 20:21)

     Înainte de a le da o misiune specială ucenicilor Săi, Domnul le repetă încă odată salutul păcii : "Pace vouă!". Dar nu este vorba de o simplă repetare. Nu cred că Domnul Se repetă vreodată în cuvintele Sale. Când spune acum pentru a doua oară "Pace vouă!", în mod clar El nu vorbește de pacea conștiinței, ci despre pacea inimii, - nu de pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1), ci de pacea lui Dumnezeu (Filip. 4:7). El a făcut această distincție și în Ioan 14:27, spunând : "Vă las pacea; vă dau pacea Mea". Prima pace era legată de relația lor cu Dumnezeu, a doua de umblarea lor în lume. În lume, vor avea necazuri ; dar în El, chiar dacă trebuia să-i părăsească din nou și să-i lase în această lume, - în El, vor avea pace (Ioan 16:33). Aceasta este condiția prealabilă a oricărei slujiri, și este, fără îndoială, motivul celei de-a doua "Pace vouă".

     Aceasta ne arată tocmai și poziția noastră. Cum am putea fi mesagerii Săi în această lumea rea dacă pacea Sa nu umple inima noastră ? Cum am putea vesti Evanghelia păcii altora, dacă noi înșine nu avem picioarele protejate de pacea pe care ne-a adus-o această Evanghelie, și dacă nu suntem astfel capabili să ducem această pace oriunde Domnul ne va trimite (Efes. 6:15) ? Să luăm aminte că pacea inimii este condiția prealabilă pentru slujire, nu rezultatul ei. Mulți caută să-l slujească pe Domnul pentru a dobândi pacea, pentru a fi mai fericiți. Dar Domnul Isus a spus mai întâi : "Pace vouă!" și apoi "Vă trimit".

     "Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi" (20:21). Avem aici misiunea Domnului către ucenicii Săi. Ori, fiecare din cele patru Evanghelii se încheie cu o misiune specială încredințată de Cel înviat către ucenicii Săi, și fiecare misiune este diferită de celelalte și potrivită cu caracterul Evangheliei în cauză. Mi se pare că misiunea Evangheliei lui Ioan este cea mai înaltă.

     Domnul a fost trimis în lume de Tatăl Său - Ioan o menționează de peste patruzeci de ori în evanghelia sa - pentru ca Tatăl să fie revelat în El. El era Dumnezeu, și era cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2). El a venit de sus și nu era din această lume (Ioan 8:23). Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar El era, El, "singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, care L-a făcut cunoscut" (Ioan 1:18). În cuvintele și în lucrările Sale, a arătat cine este Tatăl ; El era revelația perfectă, chipul Dumnezeului nevăzut. Atunci când Filip a exprimat cererea care a dat dovadă de un discernământ limitat : "Doamne, arată-ni-L pe Tatăl", următorul răspuns minunat a ieșit din gura Fiului : "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; și cum spui tu: Arată-ni-L pe Tatăl" (Ioan 14:9).

     Dar apoi, Domnul Isus a murit, a înviat dintre morți și era pe punctul de a Se întoarce la Tatăl Său, de la care a ieșit. În rugăciunea Sa către Tatăl din cap 17, El a spus deja înainte de moartea Sa (deși în duh Se afla dincolo de cruce) : "Cum M-ai trimis pe Mine în Lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume" (Ioan 17:18). Acum venise momentul s-o facă. Așa cum El L-a făcut cunoscut pe Tatăl în această lume, ei trebuiau să-L reveleze aici jos, pe El, Fiul Tatălui. Prin ei, prin ucenici, lumea trebuia să cunoască cine este Hristos.

     Ce poziție, ce misiune pentru noi, copiii lui Dumnezeu ! Nu trebuie să facem doar una sau alta pentru El, ci de a fi aici jos pe pământ, în faptele și gesturile noastre, în comportamentul și motivațiile noastre, o revelație a Lui Însuși - a Celui care nu mai este aici jos. Noi nu mai suntem atât de mult "din lume" încât El ne trimite în lume. Acesta este un mare privilegiu să fim lăsați aici încă ceva timp pentru a-L reprezenta în această lume care nu L-a cunoscut, și de a-L sluji în acest fel. Fie ca Dumnezeu să ne ajute s-o facem ! 

     12     Viața de înviere (Ioan 20:22)

     Este a doua oară când citim aceste cuvinte în acest pasaj : "Și, spunând aceasta" (Ioan 20:22). Ca în v. 20, aceasta stabilește o legătură între cuvântul dinainte și acțiunea Domnului care urmează. "Spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a spus: Primiți Duh Sfânt". Ce semnifică această acțiune a Domnului ? Ucenicii au primit darul Duhului Sfânt în seara aceea ?

     Nu putea fi vorba de coborârea Duhului Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii, căci acest eveniment nu putea avea loc decât după ce Domnul Isus glorificat avea să Se înalțe la cer  (Ioan 7:39). De fapt, Duhul nu a venit decât la ziua Cincizecimii, după cum relatează Fapte 2, exact cincizeci de zile mai târziu. Domnul a dat, de asemenea, o poruncă ucenicilor pentru o dată ulterioară evenimentului din Ioan 20:22, spunându-le să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci "să aștepte promisiunea Tatălui: pe care ați auzit-o de la Mine; căci Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt" (Fapte 1:4-5). 

     Ori, cu siguranță nu este întâmplător faptul ca este folosit aici cuvântul insufla ("a suflat asupra lor"), care nu apare decât aici în Noul Testament, și a fost folosit de către traducătorii Septuagintei în Geneza 2:7 : "Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață; și omul a devenit un suflet viu". Așa cum partea spirituală a primului om a fost adusă la existență prin faptul că Dumnezeu a suflat în nările sale o suflare de viață, la fel vedem aici la ultimul Adam, care este un duh dătător de viață (1 Cor. 15:45), suflând în ucenici viața Sa de înviere. Fără îndoială, ei erau deja născuți din nou, dar Domnul Isus i-a făcut să participe împreună cu El Însuși la "viața din belșug" (Ioan 10:10). Cât de binecuvântat este acest adevăr ! Viața pe care o avem în Hristos este viața Sa de înviere, adică o viață care corespunde poziției Sale în înviere, care este dincolo de moarte, dincolo de judecata lui Dumnezeu și de puterea lui Satan.

     Dar atunci, de ce această viață de înviere a Domnului Isus este numită Duhul Sfânt ? În primul rând, deoarece Domnul a vrut, nu am nicio îndoială, să anticipeze faptul că ucenicii aveau să fie umpluți cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, și în al doilea rând, fiindcă Duhul Sfânt este puterea acestei vieți. Domnul Isus a fost "rânduit Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfințenie, prin învierea morților" (Rom. 1:4) ; El a fost "făcut viu prin Duhul", după cum spune Petru (1 Petru 3:18). Faptul că Duhul este o Persoană divină, este incontestabil. Cu toate acestea, în numeroase pasaje, El nu este prezentat în personalitatea Sa, ci mai degrabă ca o putere caracteristică. Lucrul acesta este foarte clar în Romani 8, unde Îl găsim în primele zece versete ca viața, ca "Duhul de viață", în timp ce în versetele 11 la 27, este prezentat ca o Persoană divină locuind în noi, și care lucrează în noi și pentru noi.

     Când Domnul Isus le-a dat misiunea Sa ucenicilor, ei nu aveau încă puterea de a o împlini. Ei nu trebuiau să o primească până când Duhul Sfânt avea să vină peste ei. Dar era nevoie ca ei să primească deja o inteligență interioară a gândirii Sale, căci în relatarea paralelă din Luca 24, vedem că El le-a deschis "mintea ca să înțeleagă Scripturile" (Luca 24:45). Astfel, o înțelegere spirituală, o "inteligență" spirituală, dacă pot să zic așa, este legată de viața de înviere, ceea ce ne oferă și explicația înțelegerii uimitoare a apostolului Petru din Fapte 1. 

     Dar mai era un alt aspect pentru care ei aveau nevoie de Duhul Sfânt. Domnul vorbește despre acesta în versetul 23.

     13     Iertarea administrativă a păcatelor (Ioan 20:23).

     "Celor cărora le iertați păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt". Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte ? Acest verset, în mare parte, ne pune adesea în mare dificultate deoarece nu vedem că Scriptura vorbește despre mai multe feluri de iertare de păcate. Obiecția pertinentă a cărturarilor și fariseilor din Luca 5:21, arată clar că Domnul nu vorbește aici de iertarea absolută a păcatelor, de iertarea în legătură cu cerul : "Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?" În această privință ei aveau dreptate. Peste tot unde  Sfânta Scriptura vorbește despre iertarea păcatelor în sens etern, doar Dumnezeu poate acorda aceasta pe baza jertfei lui Hristos. Nimeni altcineva nu are de-a face cu aceasta.

     Dar există, de asemenea, o iertare de păcate care este administrată de oameni. De aceea putem s-o numim "iertarea administrativă a păcatelor". De aceasta vorbește Domnul Isus aici. El încredințează acest fel de iertare a păcatelor ucenicilor Săi, și nu numai apostolilor, așa cum aflăm din v. 19 : În Noul Testament nu există clase preoțești speciale ! Aceasta ar fi o negare totală a adevăratului creștinism.

     Putem să distingem două feluri de iertare administrativă a păcatelor, și mi se pare că Domnul vorbește în special de primul fel în versetul nostru. Nevoia urgentă a păcătosului este să obțină iertarea păcatelor sale. Lucrarea necesară pentru aceasta a fost împlinită de Hristos la cruce. Dar trebuie ca să fie și cineva care să fie în stare să ducă "poporului Său cunoștința mântuirii prin iertarea păcatelor lor", ca să reluăm frumosul pasaj din Luca 1:77. Adevărul iertării păcatelor trebuie să fie "administrat" aici jos pe pământ într-un mod conform cu gândul lui Dumnezeu. Prin ce mijloc ? Predicându-l. "Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? și cum vor auzi fără cineva care să predice?" (Rom. 10:14).

     Faptele Apostolilor ne oferă exemple excelente ale predicării Evangheliei. Petru spune, în casa lui Corneliu la Cezareea : "Toți profeții mărturisesc despre El că, prin Numele Lui, oricine crede în El primește iertarea păcatelor" (Fapte 10:43). Pavel a predicat Evanghelia în Antiohia Pisidiei spunând : "Să vă fie cunoscut deci, fraților, că prin Acesta vi se vestește iertarea păcatelor" (Fapte 13:38). 

     Sa reținem deci aceasta : Domnul a încredințat ucenicilor Săi, și nouă de asemenea, predicarea iertării păcatelor. Acolo unde ducem această binecuvântare prin predicare, acolo ea este cunoscută ; acolo unde nu o ducem, acolo nu este cunoscută. Ce responsabilitate serioasă avem !

     Al doilea fel de iertare administrativă a păcatelor are de-a face cu faptul de "a admite" de către adunare, de a "lega" și a "dezlega", pe care le-am văzut deja într-un capitol dintr-un articol anterior.

     Că botezul face parte din administrarea marelui adevăr al iertării păcatelor prin sângele lui Hristos nu am nicio îndoială, căci el are loc "spre iertarea păcatelor" (Fapte 2:38). Dar pentru că botezul nu este o problemă de adunare, nu voi întârzia asupra lui aici. Am să fac doar remarca următoare - pentru a evita orice neînțelegere - că Petru nu spune în Fapte 2 : "Cel care este botezat are iertarea păcatelor". Nu, botezul are loc pentru iertarea păcatelor, în vederea acestei iertări. Prin botez, se intră, în mod exterior, pe terenul unde adevărul iertării păcatelor  este cunoscut și administrat - în mărturisirea creștină pe pământ ; și dacă o credință reală și vie este prezentă ("Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit", Marcu 16:16"), nu va primi doar această mare binecuvântare, ci și toate celelalte binecuvântări creștine care decurg din ea. Simon magul nu a crezut cu adevărat, după cum o arată întreaga derulare a istorie sale, și, din câte știm, este pierdut pentru eternitate. Totuși, el a fost botezat pentru acest adevăr (Fapte 8:13). Cât de mult aceasta mărește responsabilitatea atâtor creștini de nume care în exterior mărturisesc creștinismul (prin acceptarea botezului creștin, n.t.), dar care nu cred cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal !

     14     Rezumat

     Astfel, ca împlinire a versetului din Ioan 12:24 ("Dacă grăuntele de grâu căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod"), avem în acest pasaj din Ioan 20 o imagine mișcătoare a adunării lui Dumnezeu pe pământ. Și iată elementele caracteristice :

      -     Prima zi a săptămânii, ziua Domnului, este ziua specială pentru creștinism. Este cea mai importantă zi când credincioșii se adună.

      -     Domnul înviat este centrul adunării separate de lume. El este în mod personal în mijlocul lor, chiar dacă nu fizic.

        -     Pacea cu Dumnezeu este cunoscută și apreciată ca rezultat al lucrării lui Hristos.

        -     Prezența personală a Domnului este trăită, - și a fi preocupat cu El produce bucurie.

      -     Bucuria păcii practice a inimii, care decurge din faptul de a fi preocupat cu Hristos, este baza slujirii creștine.

      -     Credincioșii au misiunea de a-L revela pe Domnul lor care este absent, prin viața lor de fiecare zi.

       -     Ei au viața de înviere a Domnului, și chiar pe Duhul Sfânt Însuși, care îi face capabili să se bucure de Hristos și să împlinească orice slujire.

      -     Iertarea păcatelor le este încredințată în două moduri : prin proclamarea acestui adevăr, și prin faptul de a lega și a dezlega prin adunare. Botezul creștin conduce, în mod exterior, pe terenul unde acest adevăr este cunoscut și administrat.

     "L-am văzut pe Domnul". Aceasta este experiența comună a copiilor lui Dumnezeu care sunt adunați cu adevărat în Numele Său. Este și experiența ta, iubitul meu cititor ? Nu există nimic altceva care să facă mai multă plăcere !