APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                      - VI -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     SLĂBICIUNE UMANĂ ȘI MÂNGÂIERE DIVINĂ (Apoc. 1:17-18)

     Apoc. 1:17 - "Și, când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort; El Și-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi, și Cel din urmă".

     1.17.1   "Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort"

     Efectul viziunii glorioase a lui Hristos a fost copleșitor. Același Ioan care își pusese capul pe pieptul Învățătorului său (Ioan 13:23), care l-a întrecut pe Petru în cursa spre mormânt (Ioan 20:4), care s-a închinat înaintea Lui înviat dintre morți (Matei 28:17), care L-a văzut cu o privire absorbită pe Domnul său în timp ce Se înălța (Fapte 1:9-10), acum a căzut la picioarele Lui ca mort. Hristos schimbat la față pe muntele sfânt a fost un obiect de frică pentru cei trei favoriți ai grupului apostolic (Matei 17:6-7). Isaia, care mai presus de toți profeții evrei, s-a bucurat de viitorul glorios, a fost zdrobit în prezența gloriei lui Hristos; în timp ce serafimii își acopereau fața și picioarele, deoarece gloria era deosebit de strălucitoare, iar locul prea sfânt ca să calce pe el (Isaia 6 și Ioan 12:41). Ezechiel a căzut cu fața la pământ înaintea aceleiași glorii (Ezechiel 1:28), iar Daniel a făcut același lucru de mai multe ori (Daniel 8:17-18 ; 10:7-10). Dar Hristos este văzut aici, nu în starea nativă a gloriei, palatul Său din ceruri, ci în mijlocul bisericilor, în desfășurarea deplină a atributelor care simbolizează puterea și măreția. Aici Îl vedem glorificat pe Fiul Omului care a fost întrupat. Prin urmare, ca răspuns la această prezentare a lui Hristos, efectul este mai pronunțat decât cel produs până acum. Ioan a căzut la picioarele Lui ca mort. Probabil Ioan a fost cel mai iubitor și iubit dintre ucenici, dar la ce folosește chiar și puterea afecțiunii umane în lumina gloriei copleșitoare a lui Isus, Fiul Omului! Dar slăbiciunea umană primește răspuns prin mângâierea divină. Mântuitorul și Marele Preot glorificat este "mișcat de sentimentul slăbiciunii noastre". Harul și blândețea Lui sunt egale cu maiestatea și măreția Lui.

     1.17.2     "Și-a pus mâna dreaptă peste mine"

     Mâna puterii. Pe munte, atingerea mâinii și glasul lui Isus a risipit instantaneu frica ucenicilor (Matei 17:6-7). Și aici, mâna și glasul Celui glorios îl readuc pe ucenic din leșinul asemănător morții. A fost mai mult decât o atingere, "Și-a pus mâna dreaptă peste mine". Cât de emoționantă avea să fie apăsarea acelei mâini, în energia și puterea ei dătătoare de viață, peste "ucenicul pe care-l iubea Isus", același Isus, în timp și eternitate, pe pământ și în cer.

     1.17.3     "Nu te teme"

     Acesta a fost cuvântul liniștitor al Mântuitorului glorificat, rostit ca o însoțire a mâinii Sale drepte. Ambele erau necesare. "Nu te teme", repetat atât de des pe pământ, în mijlocul temerilor și împrejurărilor sale, îi răsună din nou în ureche apostolului, căci Isus este neschimbat. Circumstanțele Sale sunt complet schimbate, dar inima care bătea în Galileea este aceeași care acum pulsează de cea mai duioasă iubire față de ai Săi.

     1.17.4     "Eu sunt Cel dintâi și Cel din urmă"

     Acesta este în esență un titlu divin. Domnul (Iehova) îl revendică de trei ori în mod exclusiv pentru Sine Însuși în profeția lui Isaia (Isaia 41:4 ; 44:6 ; 48:12), iar Hristos, în mod corespunzător, de trei ori în această carte (Apoc. 1:17 ; 2:8 ; 22:13). Aplicarea acestui titlu de Iehova Fiului Omului este o dovadă absolută a Dumnezeirii Sale. Astfel, se face referire la existența Sa eternă, cu corelația sa necesară, supremație absolută. Ca "Cel dintâi", El este înaintea tuturor și deasupra tuturor și din care rezultă toate. Ca "Cel din urmă", El este după toate, și în El se concentrează toate lucrurile. El este sursa și suma creației universale. Ce motiv de teamă atunci ? În contemplarea calmă a acestui titlu magnific, revendicat și purtat de Isus din Nazaret glorificat în ceruri, frica dispare ca ceața în fața soarelui care răsare. Iată o stâncă de tărie pentru picioarele obosite și pentru cele mai grele poveri ale vieții.

     Apoc. 1:18 - "Cel viu. Am fost mort, și iată sunt viu în vecii vecilor; și am cheile morții și ale Locuinței morților".

     1.18.1     "Cel viu"

     Acesta este următorul titlu divin. El a fost, este și va fi întotdeauna sursa vieții. El este Cel viu, independent de creatură. Întruparea Domnului nu a dat naștere  la viață, ci a manifestat ceea ce a existat anterior (1 Ioan 1:2). "Cel viu" era denumirea specială folosită de evrei pentru a-L deosebi pe Dumnezeul adevărat de toți cei falși. Viața eternă a credincioșilor, existența eternă a necredincioșilor și nemurirea îngerilor își au fiecare sursa în Hristos, "Cel viu". Ceea ce este predicat despre Dumnezeu în Scripturile Vechiului și Noului Testament (Ier. 10:10 ; 1 Tim. 3:15) este la fel de adevărat și despre Hristos.

     1.18.2     "Am fost mort"

     Chiar și ca om, moartea, plata păcatului, nu avea nicio pretenție asupra Lui. Dar, în har, pentru noi, El a "murit" de bunăvoie, și nu doar a murit, ci a devenit cu adevărat mort. El Și-a dat viața. Matei scrie: "Și-a dat duhul" (Matei 27:50); Marcu: "Și-a dat duhul" (Marcu 15:37); Luca: Și-a încredințat duhul Tatălui Său și "Și-a dat duhul" (Luca 23:46); Ioan: Și-a plecat capul și "Și-a dat duhul" (Ioan 19:30). Măreția morală a afirmației "Am fost mort" este amplificată pe măsură ce reflectăm asupra gloriei divine a Vorbitorului. El, "Cel dintâi și Cel din urmă", a coborât din gloria existenței eterne pentru a deveni om, a cărui scurtă viață aici a fost măsurată la puțin peste treizeci de ani; și "Cel viu", viața și Inițiatorul (sau originea) oricărei inteligențe, Se coboară în moarte, pentru ca prin aceasta să-l poată desființa pe cel ce avea puterea morții, pe diavolul, și să-i elibereze pe captivii lui (Evrei 2:14-15). Această biruință asupra morții este completă. Legăturile morții sunt rupte. "El a rupt gratiile". Îngerii, deși nu au fost văzuți la cruce, au fost martori, atât în afara, cât și în interiorul mormântului, ai biruinței lui Hristos asupra morții (Matei 28:2-7 ; Ioan 20:11-13). Mutarea noastră la ceruri va fi anunțată de strigătul de triumf: "Unde îți este boldul, moarte? Unde îți este biruința, moarte?" (1 Cor. 15:55). 

     1.18.3     "Iată sunt viu în vecii vecilor"

     Biruitorul morții atrage atenția asupra faptului că El trăiește veșnic, nu va mai muri. El a ieșit din stăpânirea morții și anunță sfinților Săi și Bisericii, pentru tăria și mângâierea lor eternă, că El trăiește și nu va mai muri. "Amin-ul" (*) din Versiunea Autorizată este respins în unanimitate de critici.

     (*)  În Versiunea Autorizată, după expresia "în vecii vecilor" apare cuvântul "Amin" care nu se mai regăsește în celelalte traduceri (Versiunea Revizuită, și nici în Biblia rom.), n.t.

     1.18.4     "Și am cheile morții și ale Locuinței morților (gr. "hades").

     Urmează apoi concluzia potrivită a acestei mari declarații de glorie divină și umană combinate: "Și am cheile morții și ale Locuinței morților". În Bibliile noastre englezești ordinea este inversată, Hadesul precede moartea (și în rom. la fel, n.t.). Dar, în mod evident, aceasta este o greșeală și contrară ordinii generale în care se găsesc cuvintele în alte părți ale cărții (Apoc. 6:8 ; 20:13-14). Moartea cere trupul; Hadesul revendică sufletul. Domnul a fost supus uneia și a intrat în celălalt. Cuvântul nostru englezesc "iad" ar trebui abandonat și înlocuit cu "hades", care semnifică nevăzutul. S-au depus eforturi pentru a se localiza hadesul. Este imposibil de făcut acest lucru. Este mai degrabă o stare decât un loc și se referă la acea condiție în care toți, buni și răi, se regăsesc după moarte și înainte de înviere. Pentru credincioși, hades înseamnă a fi cu Hristos; pentru necredincioși, hades înseamnă a fi în chinuri. Astfel, atât Domnul, cât și bogatul s-au dus în hades (Fapte 2:27 ; Luca 16:23). Hristos a ieșit din el; bogatul va face același lucru când va fi înviat pentru judecata eternă. Hades, ca stare, există între moarte și înviere. Cuvântul în sine nu semnifică nici binecuvântare, nici nefericire. Starea este una de binecuvântare conștientă pentru credincioși, și una de nefericire conștientă pentru necredincioși 

     "Cheile" reflectă stăpânirea deplină a lui Hristos asupra trupurilor și asupra sufletelor. Dreptul de a "deschide" și de a "închide" sugerează autoritatea absolută asupra morții și a hadesului, respectivii gardieni ai morților, și este exercitată după plăcerea Sa suverană. Satan nu mai are acum puterea morții (Evrei 2:14). Pentru puterea cuvântului "chei", ca simbol al autorității incontestabile, vezi Isaia 22:22 ; Matei 16:19.

     O TRIPLĂ ÎMPĂRȚIRE A CĂRȚII - PORUNCĂ DE SCRIERE REPETATĂ

     Apoc. 1:19 - "Scrie deci ce ai văzut și cele ce sunt și ceea ce va fi după acestea"

     Se va observa că între prima poruncă de a scrie (v. 11) și a doua (v. 19), avem apariția glorioasă a lui Hristos, văzută de văzător în viziune (v. 12-16), iar acest lucru trebuie să fie consemnat de el. Cuvântul "deci" (omis în Versiunea Autorizată) este important aici, deoarece leagă porunca de a scrie de demnitatea Vorbitorului. Măreția divină, combinată cu blândețea umană în Domnul, și-au făcut o puternică lucrare morală în sufletul lui Ioan; de aici și introducerea cuvântului "deci" ca o legătură între poruncă și mângâierea divină, transmisă în două dintre cele mai prețioase versete (v. 17, 18) din Apocalipsa. 

     CELE TREI MARI ÎMPĂRȚIRI

     Marile împărțiri ale cărții sunt scrise aici pentru instruirea Bisericii lui Dumnezeu. "Ceea ce ai văzut" se referă la viziunea lui Hristos care tocmai avusese loc (v. 12-16). "Cele ce sunt" se referă la mai multe trăsături succesive, definite în linii mari, ale Bisericii mărturisitoare și ale relației lui Hristos cu aceasta, până la respingerea ei finală, încă neîmplinită (Apoc. 2 și 3). "Cele ce vor fi după acestea". În această a treia diviziune, lumea și iudeii, și, putem adăuga, Biserica coruptă și apostată, adică cea care urmează să fie "vărsata", sunt cuprinse în această parte strict profetică a Apocalipsei (Apoc. 4 la 22:5).

     Nimic nu a contribuit mai mult la discreditarea studiilor profetice decât principiul eronat pe baza căruia s-a căutat să se înțeleagă această carte. Iată cheia interpretării ei atârnând pe ușă. Luați-o jos, folosiți-o și intrați. Există simplitate și consecvență în împărțirea conținutului principal al cărții într-un trecut, un prezent și un viitor. Nu puteți lua în mod constant evenimente din viitor, sau din a treia diviziune, și să le plasați în a doua. Fiecare diviziune are propriul grup de evenimente, iar a le transpune înseamnă a distorsiona. Ruperea peceților, sunetul trâmbițelor și vărsarea potirelor sunt, împreună cu numeroase alte evenimente profetice, cuprinse în a treia diviziune, adică sunt cuprinse în timpul prevăzut în Apocalipsa 4 la 22:5, iar aceasta corespunde cu timpul Bisericii pe pământ.

     Diviziunile nu se suprapun. Prima este o viziune completă în sine însăși. A doua este la fel de distinctă ca prima sau a treia. Fazele succesive ale istoriei Bisericii, urmărite de la sfârșitul primului secol, reprezintă o relatare completă și cuprinzătoare în sine însăși. A treia diviziune reprezintă atât de clar o schiță profetică, încât nici detaliile, nici principiile ei nu pot fi adaptate la prezent. "Cele ce sunt" își urmează cursul. Biserica este încă recunoscută public ca aparținând lui Dumnezeu, iar istoria ei este cea relatată de Duhul inspirației în capitolele 2 și 3, și nu cea a iudeilor și a națiunilor la care se aplică pecețile, trâmbițele și potirele. Introduceți-le acum, și faceți din Biserică subiectul actual al judecății judiciare, ceea ce, de fapt, nu este. Respingerea dezgustătoare a Bisericii mărturisitoare (care nu are și realitatea vieții de înviere a lui Hristos, n.t.) (Apoc. 3:16), este cea care încheie istoria ei ca martor public al lui Dumnezeu pe pământ și ne introduce în sferele profetice ale zilelor din urmă. Biserica umple golul dintre ruptura față de Israel și reluarea relațiilor divine cu poporul din vechime. Istoria ecleziastică formează, pe scurt, "Cele ce sunt", în timp ce o criză profetică de doar câțiva ani este perioada acoperită de "ceea ce va fi după acestea". Istoria caracterizează a doua diviziune. Profeția este trăsătura distinctivă a celei de-a treia diviziuni. Istoria ecleziastică timp de aproape nouăsprezece secole (*) este schițată grafic și energic în capitolele 2 și 3.

     (*)  Autorul scrie despre istoria ecleziastică (sau a Bisericii) în sec XIX, n.t.

     Marea împlinire politică este dezvăluită în Apocalipsa 6 - 19. Puterea civilă apostată, Iuda vinovat și răzvrătit și prostituata - stricăciunea pământului - sunt subiectele speciale ale lucrării providențiale a lui Dumnezeu în judecată. S-a căutat să se facă distincția între profețiile "împlinite" și cele "neîmplinite". Întreaga profeție este concentrată la sfârșitul celei de-a șaptezecea săptămâni a lui Daniel (Daniel 9:25-27), deși este posibil să fi început cu secole înainte. Pustiirea Ierusalimului de către națiuni, vestită de Domnul cu treizeci și șapte de ani înainte de capturarea sa de către Titus (Luca 21), culminează în acel mare punct de întâlnire al tuturor profețiilor, venirea Fiului Omului (v. 27). Prin urmare, nicio profeție nu a avut o împlinire completă. Firele rupte ale profeției sunt reluate cu Israel la sfârșitul perioadei Bisericii. Principiile apostaziei viitoare sunt activ la lucru; circumstanțele se formează și este posibil ca unii dintre principalii actori ai crizei profetice să fie în prezent în viață și gata de acțiune atunci când diavolul va începe să-și joace rolul teribil. Însă, atât timp cât Biserica este recunoscută de Dumnezeu, dezvoltarea deplină a răului este împiedicată. Duhul Sfânt în Biserică este principalul obstacol în calea izbucnirii cumplite a răului, adică a negării oricărei autorități divine (2 Tes. 2:7-8). "Cele ce sunt" trebuie neapărat să se încheie înainte ca oricare dintre evenimentele profetice cuprinse în "ceea ce va fi după acestea" să își poată avea locul. Caracterul prezentului interzice orice aplicare a viitorului, cu excepția puterii morale prezente.

     TAINA STELELOR ȘI A SFEȘNICELOR

     Apoc. 1:20 - "Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă și cele șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngeri (mesageri, trimiși) ai celor șapte adunări și cele șapte sfeșnice sunt șapte adunări".

     1.20.1     "Taina"

     Cuvântul "taină" folosit în Noul Testament semnifică ceea ce este secret și ascuns până când este revelat, apoi, desigur, încetează să mai fie o taină. Dar anumite adevăruri, după revelația lor, sunt vorbite încă ca despre taine, deoarece nimeni altcineva în afară de cei învățați de Dumnezeu nu le pot înțelege sau cunoaște. Astfel, tainele Împărăției cerurilor (Matei 13) sunt ambalate în pilde clare ca lumina soarelui pentru ucenici, dar întunecate ca miezul nopții pentru necredincioși (v. 11, 13). Să luăm un alt exemplu. Masa mare a creștinătății visează la o lume îmbunătățită și în continuă dezvoltare și, de fapt, pervertește cuvântul "aluat", care semnifică întotdeauna răul (1 Cor. 5:8) ; Gal. 5:9 ; Matei 16:6), pentru a arăta exact opusul binelui. Numeroasele agenții științifice, educaționale și religioase sunt numite "aluat", care, în timp, va realiza regenerarea morală a lumii. Totuși, Scripturile vorbesc despre aceasta fără echivoc: "Taina fărădelegii deja lucrează", nu "taina binelui", ci "a fărădelegii". Lucrarea secretă a răului până când se coace pe deplin și apare "omul păcatului" - dezvoltarea sa publică și exprimarea vie - sunt pentru credincioși adevăruri bine cunoscute și stabilite, în timp ce mulțimea, care poartă doar numele de creștin, le ridiculizează. "Taina" înseamnă atunci ceea ce a fost ținut secret sau ascuns și pe care îl înțeleg numai cei care au gândul lui Hristos.

     Se spune că cele șapte stele sunt în mâna Lui dreaptă în versetul 16 și în sau pe mâna Lui dreaptă în versetul 20. Ideea pare a fi că în prima iese în evidență siguranța și binecuvântarea lor, în timp ce în cea de-a doua este exprimată relația lor publică cu Hristos; El le susține.

     1.20.2     "Stelele sunt îngeri"

     Dar de ce sunt stelele numite îngeri ? Comentând versetul 16, am văzut că stelele reprezintă conducători spirituali ai biserici, persoane remarcabile responsabile să dea mărturie pentru Dumnezeu în noaptea întunecată actuală a istoriei Bisericii. Însă numirea stelelor drept îngeri face referire la alte gânduri. Cuvântul "înger" în sine nu arată natura, ci funcția; el semnifică un mesager. Contextul și utilizarea specială a cuvântului pot determina singure aplicarea lui la persoane sau la ființe spirituale. În Luca 7:24 ; 9:52 ; 2 Cor. 12:7 ; Iac. 2:25, termenul "înger" sau pluralul său este folosit pentru cei trimiși cu mesaje de diferite feluri. Slujirea este marea caracteristică a rasei de ființe spirituale despre care se vorbește ca "îngeri" (Ps. 103:20-21 ; Evrei 1:13-14).

     Adică, nu numai că dau mărturie pentru Dumnezeu în Biserică, așa cum o fac stelele în cerurile terestre, ci sunt și îngeri sau mesageri de la Dumnezeu către biserici și de la biserici la Dumnezeu și, în plus, reprezintă din punct de vedere moral bisericile separate în starea, încercările, eșecurile și condiția lor generală înaintea lui Dumnezeu. Îngerul bisericii este "reprezentantul simbolic al adunării văzute în cei responsabili din ea, care, într-adevăr sunt toți". Astfel, în poziția completă ocupată de stele, am combinat un gând triplu: conducere spirituală, canal de comunicare divină și umană și reprezentare morală înaintea lui Dumnezeu.

     1.20.3     "Cele șapte sfeșnice sunt șapte adunări"

     Cele șapte sfeșnice de aur semnifică faptul că Biserica este completă din punct de vedere spiritual înaintea lui Dumnezeu, că alcătuirea și statutul ei original sunt conforme cu însăși natura lui Dumnezeu și că misiunea ei este să strălucească pentru El.

     Cititorul atent al primelor trei capitole ale Apocalipsei nu are nicio îndoială că, deși cele șapte biserici ale Asiei, în ansamblu, sunt reprezentative pentru întreaga Biserică, în același timp, adunările separate sunt văzute ca fiind fiecare sprijinită pe propria bază și toate suficient de separate pentru ca Domnul să poată merge în mijlocul lor. El este printre ele pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru încurajare. Fiecare act ecleziastic cu caracter arogant (sau "cu mână ridicată") este mărturisit de Cel care nu doarme niciodată. Aroganța multora dintre "clerici", pe de-o parte, și democrația "laicilor", pe de altă parte, distrug rapid Biserica în caracterul ei exterior, astfel încât abia dacă mai vede lumea vreo trăsătură a adevăratei Biserici. Glorie Domnului, că ceea ce zidește Hristos este de neînvins (Matei 16:18) și iubit (Efes. 5:25).     

 

                  APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                     - V -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     12     ȘAPTE SFEȘNICE DE AUR

     Apoc. 1:12 - "Și m-am întors să văd glasul care îmi vorbea; și, întorcându-mă, am văzut șapte sfeșnice de aur".

     Văzătorul, întorcându-se să vadă glasul Vorbitorului, s-a întors în mod necesar spre est, scena de interes imediat. Primul obiect care l-a văzut au fost "șapte sfeșnice de aur". Ceea ce semnificau acestea suntem informați în versetul 20: "Cele șapte sfeșnice sunt șapte adunări". Valoarea numerică a numărului șapte indică ceea ce este complet din punct de vedere moral. Aurul, cel mai prețios dintre metale, semnifică dreptatea divină. Întemeierea și alcătuirea Biserici, fie că este privită în raport cu Hristos ca trupul Său, fie cu Dumnezeu ca locuință a Sa, este manifestarea dreptății divine a caracterului lui Dumnezeu. Nu ar putea fi altfel. În simbolul "celor șapte sfeșnice de aur" avem Biserica în caracterul ei complet și perfect pe pământ, după gândurile lui Dumnezeu, în poziția ei publică de martor al Său. Nu este ceea ce a devenit Biserica, ci este văzută în originea și caracterul ei, așa cum a fost întemeiată de El. În timp ce întreaga Biserică se are în vedere, aceasta este considerată aici ca adunări separate.

     Cele șapte sfeșnice de aur fac referire în mod evident la sfeșnicul de aur cu șapte brațe care se afla în partea de sud a compartimentului exterior al sanctuarului din vechime. Aici, sfeșnicele stau în partea de est. Acolo, cele șapte candele (ale sfeșnicului, n.t.) aveau o tijă și un suport, în timp ce fiecare candelă își arunca lumina clară asupra tijei frumos ornamentate, descoperindu-i frumusețile în timpul ceasurilor întunecate ale nopții (Exod 25:31-40 ; Num. 8:2-4), astfel încât numai în prezența divină sunt exprimate pe deplin gloriile morale ale lui Isus, Fiul iubit al lui Dumnezeu. Aici, fiecare sfeșnic se sprijină pe propria sa bază. Ele reprezintă adunări separate și independente, fiecare la locul ei fiind responsabilă să-și arunce razele de lumină prin întuneric. Este responsabilitatea serioasă și urgentă a fiecărei grupări de sfinți care se declară a fi martori pentru Dumnezeu în propria lor localitate, iar ceea ce, cu siguranță, este adevărat pentru adunările locale este în egală măsură valabil și pentru Biserica universală. Cele șapte sfeșnice asiatice au fost de mult îndepărtate conform amenințării divine (Apoc. 2:5), iar o judecată similară, deși exprimată sub un simbol diferit, este pe cale să cuprindă Biserica mărturisitoare în ansamblul ei (Romani 11:22). Unde sunt sfeșnicele de aur de astăzi ? Aceasta este o întrebare solemnă și stăruitoare pentru noi toți.

     VIZIUNEA LUI HRISTOS (Apoc. 1:13-16)

     Lucrul care atrage prima dată atenția văzătorului sunt cele șapte sfeșnice de aur, nu doar niște simple candele (*).  Dar ce este Biserica separată de Hristos ?  Gloria distinctivă a acestei viziuni introductive nu sunt bisericile în poziția lor divină pe pământ, ci splendoarea și măreția Aceluia care a binevoit să fie în mijlocul lor. Cine este El ? "Unul ca un Fiu al Omului". Trebuie remarcată omiterea articolului hotărât în original, ca și în Daniel 7:13. Atât profetul, cât și văzătorul L-au văzut pe Fiul Omului fără îndoială, dar ceea ce L-a caracterizat moral ca purtând acest Nume sau titlu este gândul prezentat prin omiterea articolului, nu atât persoana cunoscută ca Fiul Omului; ci Unul care este văzut în cer de către profetul evreu și pe pământ de către văzătorul creștin, în trăsăturile morale care aparțin Aceluia care a purtat acest titlu. Lucrul acesta este caracteristic, nu personal.

     (*)  "Candela" se deosebește de "sfeșnic", sau, ca în Versiunea Revizuită, de "lampă", prin "suportul" său. "Lampa" este cea care dă lumina (Luca 8:16 ; 11:35-36 ; Matei 5:15). În sanctuarul din vechime se acorda o importanță deosebită "suportului" (sau "piedestal"), deoarece în ornamentația sa pură, sub lumina înșeptită a Duhului, erau expuse frumusețile lui Isus închinătorilor din interior. 

     Apoc. 1:13 - "Și, în mijlocul celor șapte sfeșnice, pe Cineva asemenea unui Fiu al Omului, îmbrăcat cu o mantie care-I ajungea până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur".

     13.1     "Fiul Omului"

     "Fiul Omului" este un titlu folosit de Ezechiel de aproximativ o sută de ori și o dată de Daniel (Daniel 8:17), singurul Profet evreu despre care se vorbește astfel. În evanghelii numai Domnul folosește acest titlu cu privire la Sine Însuși de aproximativ șaptezeci de ori. Ioan 12:34 este doar o excepție aparentă. Acest titlu este unul care exprimă o gamă mai largă de stăpânire și glorie decât cea de Împărat al lui Israel (comp. Psalmul 2 și 8). Ca Fiu al lui Dumnezeu, El învie morții, spiritual (Ioan 5:25) și fizic (v. 28). Ca Fiu al Omului, El judecă (v. 22) și, de asemenea, Își exercită judecata (v. 27). Este un titlu de o plăcere deosebită pentru Domnul.

     13.2     "Îmbrăcat cu o mantie care-I ajungea până la picioare"

     Adică până la picioarele Celui glorios, dar nu atât de jos încât să le acopere (v. 15). Nu se specifică nici materialul, nici culoarea mantiei. Există o aluzie evidentă la efod, mantia deosebită a marelui preot (*). Dar mantia lungă și largă nu este nici încinsă în jurul coapselor (Luca 12:35), nici dată deoparte (Ioan 13:4), așa cum ar cere activitatea de slujire, ci prin aceasta se exprimă mai degrabă "o demnă judecată preoțească".

     (*)  Septuaginta folosește în Exod 28:31 același cuvânt pentru "efod" ca și în Apocalipsa 1:13 pentru "mantie". Prin urmare, acest cuvânt are aici o aplicație preoțească.

     13.3     "Încins la piept cu un brâu de aur"

     Materialele din care era alcătuit brâul marelui preot era "aur" și "in", în care erau introduse culorile "albastru, purpuriu și stacojiu" (Exod 28:8), făcând astfel referire la unirea dreptății divine cu cea umană în Isus, marele nostru Preot, în timp ce culorile exprimau caracterul Său ceresc (albastru), suferințele Sale (purpuriu) și gloria (stacojiu). Dar brâul de aici este în întregime de aur, dreptatea divină. Încins la piept, nu la coapse (Daniel 10:5), ar sugera o odihnă calmă. Brâul în sine exprimă dreptatea și credincioșia, atribute care L-au caracterizat întotdeauna pe Domnul în toate căile Sale (Isaia 11:5). Îngerii judecății (Apoc. 15:6), la fel ca Domnul nostru, sunt încinși la piept cu brâuri de aur. Ordinea obișnuită, cu brâul în jurul coapselor, este îndepărtată în cazul lor, deoarece locul brâului la nivelul pieptului arată că judecata care trebuie executată este în conformitate cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa.

     Apoc. 1:14 - "Capul și părul Lui erau albe ca zăpada; și ochii Lui, ca o flacără de foc"

     14.1     "Capul și părul Lui erau albe ca zăpada"

     "Cel Bătrân de zile" (Daniel 7:9) este descris în mod asemănător. Există anumite caracteristici comune atât Fiului Omului, cât și Celui Bătrân de zile. Sunt persoane distincte, totuși atât de identice în acțiuni și caracter încât nu este întotdeauna posibil să le distingem. Identificarea lui Isus cu Iehova; a Omului obosit (Ioan 4:6) cu Creatorul neobosit (Isaia 40:28) este un subiect de interes profund. Înțelepciunea divină în puritate absolută pare, în principal, gândul intenționat prin albul uimitor al capului și al părului. În pasajul din Daniel, nu este menționat albul capului. Aici, capul este descoperit. Sunt în discuție atribute personale, și nu glorii oficiale sau relative, care se găsesc în versetul 16.

     14.2     "Ochii Lui, ca o flacără de foc"

     O judecată ageră și pătrunzătoare, care cercetează și expune în toată goliciunea lui răul, oricât de ascuns ar fi. Cine sau ce poate scăpa de examinarea acelor ochi ca de foc ?

     Apoc. 1:15 - "Și picioarele Lui, ca arama strălucitoare, ca arzând într-un cuptor; și glasul Lui, ca vuietul de ape multe".

     15.1    "Picioarele Lui, ca arama strălucitoare, ca arzând într-un cuptor".

     Un simbol al celei mai cumplite și neclintite puteri în hotărâre judiciară (comp. Apoc. 10:1).

     15.2     "Glasul Lui, ca vuietul de ape multe".

     Gloria, măreția glasului Său este mai presus de vuietul neîncetat al multor cascade. "Domnul, în locurile înalte, este mai puternic decât glasul apelor mari, decât valurile puternice ale mării" (Psalmul 93:4). Semnul suveranității și maiestății Sale supreme asupra tuturor valurilor pasiunii omenești, asupra circumstanțelor unei lumi distruse și ale unei Biserici ruinate, se face auzit "Glasul Lui ca vuietul de ape multe". Glasul Său - "Dumnezeu a zis" - repetat de zece ori a adus ordine din haos, lumină din întuneric și viață din moarte (Geneza 1). Glasul Său a liniștit marea galileeană furioasă și a liniștit vânturile și valurile ei zgomotoase, aducând calmul unui copil adormit (Matei 8:23-27).

     Apoc. 1:16 - "Și în mâna dreaptă avea șapte stele; și din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri; și înfățișarea Lui era ca soarele care strălucește în puterea lui".

     16.1     "În mâna dreaptă avea șapte stele".

     Stelele sunt declarate a fi îngerii sau reprezentanții bisericilor (v. 20). "Stelele" sunt expresia, în primul rând, a nenumărate mulțimi (Gen. 15:5); În al doilea rând, a persoanelor cu autoritate deosebită, civilă și ecleziastică (Daniel 8:10 ; Apoc. 6:13 ; 12:4); în al treilea rând, a puterilor mai mici sau, în general, subordonate (Gen. 37:9 ; Apoc. 12:1). Toată autoritatea Bisericii, toată slujirea și toată conducerea spirituală în fiecare adunare sunt încredințate lui Hristos. Competența Lui de a da sau de a reține, de a păstra și susține fiecare adevărat slujitor al lui Dumnezeu este gândul fundamental al stelelor ținute în mâna Lui dreaptă. Când este vorba despre siguranța eternă a credincioșilor, se spune că aceștia sunt în mâna Lui și în mâna Tatălui, de unde nicio putere nu îi poate smulge (Ioan 10:28-29). Dar nu se spune că sunt în "mâna Lui dreaptă", așa cum vedem aici. Conducătorii spirituali - nu spunem oficiali, căci nu toți aceștia au fost puși în Biserica lui Dumnezeu - sunt ținuți și păstrați în mâna dreaptă a Fiului Omului. "Mâna dreaptă" simbolizează autoritatea și onoarea supremă (Ps. 110:1 ; Efes. 1:20 ; Apoc. 5:1, 7). Ce poziție responsabilă, dar totuși onorabilă, ocupă fiecare conducător din Biserică! Daniel 12:3 vorbește despre o clasă viitoare de slujitori sau conducători evrei. Iuda 13 se referă la o clasă de creștini apostați.

     Responsabilitatea unei stele este să strălucească. În timpul nopții absenței Domnului, adunările sunt purtătoarele de lumină ale lui Dumnezeu prin întuneric și sunt, în mod colectiv, lumina lumii. Dar fiecare conducător sau călăuză creștină trebuie să strălucească și în sfera sa desemnată. Cu cât noaptea este mai întunecată, cu atât este mai mare nevoia de a străluci și de a reflecta lumina cerului asupra întunericului tot mai mare din jur.

     16.2     "Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri"

     Executarea judecății divine prin simpla putere a Cuvântului Său - judecată care, de asemenea, nu poate fi respinsă - căci sabia, care are două tăișuri, este forța imaginii. Nu citim niciodată despre Domnul nostru că va pune El Însuși mâna peste vrăjmașii Săi. El vorbește și se face. Cuvântul Său personal este punctul central aici, ca și Cuvântul scris din Evrei 4:12. Cei nelegiuiți din Biserică sunt cei dintâi amenințați cu judecata, de care este fără speranță să scape dacă nu se pocăiesc (Apoc. 2:16). La începutul domniei milenare, suntem martorii uneia dintre cele mai triste priveliști de pe pământ, națiunile adunate din apus, etc., sub conducătorii lor, în sfidare deschisă față de Mielul lui Dumnezeu (Apoc. 19:19-21). Sabia Atotputernicului Biruitor, energia neîmpotrivitoare a Cuvântului Său, îi găsește pe vrăjmașii Săi, iar măcelul universal al mulțimi de națiuni glorifică dreptatea Lui "în răzbunare" peste cei care refuză să-I recunoască sceptrul.

     16.3     "Înfățișarea Lui era ca soarele care strălucește în toată puterea lui"

     Odinioară, saliva josnică a oamenilor se odihnea pe fața Lui răbdătoare (Matei 26:67), acum gloria divină, mult mai strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele tropical la amiază, este văzuta aici pe fața Domnului. "Soarele în toată puterea lui", pe care niciun ochi muritor nu-l poate privi, imaginează gloria supremă a lui Isus, Fiul Omului. Putem observa că Hristos este numit Lumina lumii (Ioan 8:12), Soarele dreptății pentru Israel (Maleahi 4:2) și Steaua strălucitoare de dimineață pentru Biserică (Apoc. 22:16). Hengstenberg face un contrast între gloria soarelui  și cea a stelelor (1 Cor. 15:41),  aplicând lecția la gloria supremă a lui Hristos (soarele) și la cea a slujitorilor Săi (stelele). Stelele sunt doar niște reflectoare. Nu au o lumină proprie, independentă. În relatarea inegalabilă, dar simplă, a creației (Geneza 1), sferele distinctive pentru zi și noapte sunt desemnate în raport cu acest pământ, iar apoi se adaugă, ca o chestiune de mică importanță, "stelele" (v. 16). Aș vrea ca fiecare slujitor să pună la inimă acest lucru. Nu există oare în această o lecție pentru fiecare slujitor ? Noi suntem de-o importanță neînsemnată, cu excepția cazului în care suntem ținuți în mâna dreaptă a lui Hristos. Legătura slujitorului cu Domnul este singura care conferă demnitate.

     Ce viziune glorioasă a lui Hristos am avut, atât de diferit de Hristosul din evanghelii. Acolo, atributele Sale sunt cele ale tandreții, sfințeniei și iubirii; aici, El este îmbrăcat în măreție și putere. Acolo, Omul durerilor; aici, în divinitate combinată ca Cel Bătrân de zile și umanitate ca Fiu al Omului. El a fost, desigur, pururea Divin, întotdeauna Dumnezeu, dar pe pământ Și-a ascuns gloria eternă sau, așa cum se exprimă Pavel, "S-a golit pe Sine Însuși" (Filip. 2:7). Aici, gloria Lui strălucește în mijlocul bisericilor, o putere și o mângâiere pentru fiecare inimă adevărată, o groază pentru toți cei care I Se împotrivesc din punct de vedere moral. 

 

                    APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                       - IV -

     Walter Scott                                                                                                    STEM Publishing

     CELE ȘAPTE ADUNĂRI - CADRUL ISTORIC

     Apoc. 1:11 - "Ce vezi, scrie într-o carte și trimite celor celor șapte adunări: la Efes, și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadelfia și la Laodiceea".

    Notă de autor- Titlurile divine "Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel din urmă" ar trebui respinse ca nefăcând parte din ceea ce a scris Ioan. Primul titlu, "Eu sunt Alfa și Omega", a fost probabil introdus din versetul 8, iar al doilea, "Cel dintâi și Cel din urmă", din versetul 17 (*); în plus, Vorbitorul nu este dezvăluit și nici titlurile Sale nu sunt declarate atunci când Ioan se întoarce (v. 12). "M-am întors să văd glasul care îmi vorbea".

     (*)  Arhidiaconul Lee (vezi lista din prima postare, n.t.) remarcă: "Versiunea engleză a Apocalipsei (Versiunea Autorizată, King James 1881, n.t.) reprezintă un text grecesc care nu se bazează pe aceeași autoritate ca și cea a celorlalte cărți ale Noului Testament (Comentariul vorbitorului)". Toți criticii biblici competenți sunt de acord cu această mărturie. Ea se bazează pe textul grecesc (ediția a cincea) publicat de Erasmus (din Rotterdam, n.t.), cel mai distins învățat al secolului al XVI-lea. Dar Erasmus avea înaintea lui un singur manuscris grecesc, găsit de Delitzsch într-o bibliotecă germană în anul 1861, și acesta atât de defectuos și mutilat încât a completat de fapt ultimele șase versete care lipseau din copia din Vulgata. În plus, a fost făcut prea în grabă. Există mai puține manuscrise unciale, adică cele mai vechi copii grecești, decât ale oricărei alte cărți a Noului Testament. Dar textul a fost restaurat în ultimii ani aproape la starea de puritate în care a fost scris inițial, astfel încât gândul lui Dumnezeu în Apocalipsa este o chestiune de certitudine absolută.

     1.11.1     "Ce vezi, scrie într-o carte și trimite celor șapte adunări..."

     Au existat și alte adunări importante în Asia proconsulară, pe lângă cele șapte specificate. Dar Duhul lui Dumnezeu a avut un scop moral în alegerea acelor biserici particulare, de unde și articolul hotărât, "cele șapte adunări". Și ordinea în care sunt numite este demnă de atenție. Hengstenberg, în comentariul său, remarcă: "Efesul, Smirna și Pergam trebuie să stea împreună și să fie separate de restul. Căci aceste trei cetăți, și nu doar acestea, s-au luptat pentru întâietate în Asia". În discursurile separate către biserici (Apoc. 2 și 3) există o împărțire marcată în trei și patru. Astfel, chemarea "Cine are urechi" repetată de șapte ori, apare în discursurile către primele trei biserici înainte de cuvântul adresat învingătorului (Apoc. 2:7, 11, 17); în timp ce în ultimele patru, chemarea de a "asculta" vine după promisiunea făcută învingătorului (Apoc. 2:29 ; 3:6, 13, 22). Adunările sunt numite separat. Independența fiecăreia este pe deplin asigurată, iar responsabilitatea fiecăreia față de Hristos este la fel de distinct arătată. Unitatea vitală a Bisericii ca "un singur trup", și dependența reciprocă a mădularelor ei sunt adevăruri învățate în mod exclusiv de Pavel. În primele trei capitole ale Apocalipsei, Biserica este, pe de altă parte, privită în poziția ei publică pe pământ ca purtătoare de lumină și martor al lui Dumnezeu. "Cele șapte adunări", fără îndoială, au prezentat anumite trăsături distinct marcate care își imprimă în mod separat caracterul asupra Biserici universale în etape succesive ale istoriei sale, în timp ce, aceleași trăsături, disting în mod colectiv Biserica pe întreg pământul în orice moment dat, atunci și acum.

     Două dintre ele, Smirna și Filadelfia, sunt lăudate fără niciun cuvânt de mustrare. Pe prima a caracterizat-o suferința, iar pe a doua slăbiciunea. Laudele amestecate cu acuzațiile sunt adresate către  Efes, Pergam, Tiatira și Sardes. Laodiceea este cea mai rea dintre "cele șapte". Starea ei este fără speranță, totul este acuzație fără niciun cuvânt de laudă. În Tiatira, este recunoscută pentru prima dată o rămășiță.

     1 - EFES

     Renumita capitală a Asiei (cea la care face referire Apocalipsa), "Lumina Asiei", a fost sediul principal și centrul idolatriei păgâne. A fost fortăreața lui Satan, iar de-acolo idolatria s-a răspândit în toată lumea cunoscută (Fapte 19). Micile altare de argint care o reprezentau pe zeița Diana au fost cumpărate cu nerăbdare de străini și ridicate ca zeități casnice în casele lor îndepărtate; în timp ce imensul templu al zeiței, împodobit și înfrumusețat de bogățiile Asiei, a fost considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii. Efesul a devenit scena unui conflict aprig între puterile luminii și ale întunericului. Devotații Aquila și Priscila au lucrat o vreme în această cetate idolatră; anterior, doisprezece dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul ajutaseră, într-o mică măsură, să pătrundă lumina, dar eforturile lor trebuie să fi fost slabe din cauza propriei lor stări imperfecte (Fapte 19); apoi, elocventul Apolo a dat un nou impuls lucrării. Pavel, însă, pare să fi zdrobit puterea întunericului și să fi stârnit furia adepților idolatriei și superstiției, deoarece au văzut întregul sistem, asemenea vechiului Dagon, tremurând în fața adevărurilor emancipătoare ale creștinismului; în cele din urmă, iubitul apostol Ioan, după ce și-a părăsit casa din Ierusalim, și-a stabilit reședința în Efes și, timp de treizeci de ani, a făcut din acesta centrul lucrării sale pentru Hristos. Gloria Efesului a dispărut, iar cetatea păgână, odinioară atât de mândră, este acum doar un jalnic sat cunoscut sub numele de Ayasalook.

     2 - SMIRNA

     Smirna se află la aproximativ 65 de kilometri nord de Efes, și este acum unul dintre cele mai importante orașe ale imperiului turc; populația sa estimată este de aproximativ 200.000 de locuitori. În vechime, a fost, în anumite privințe, rivalul Efesului. Situația sa naturală și comercială, bogăția și comerțul său, precum și splendoarea clădirilor sale au făcut ca aceasta să fie numită " cea plăcută". Nu era cu mult, dacă nu chiar deloc, în urma Efesului în ce privește idolatria. Smirna nu este menționată în Fapte Apostolilor, nici chiar în epistolele pauline, și nu avem nicio modalitate de a stabili în mod concludent cum și când a pătruns Evanghelia acolo. Legile imperiale stricte împotriva creștinismului au fost aplicate riguros în Smirna, în principal prin intermediul iudeilor asociați cu păgânii, care au forțat mâinile autorităților locale pentru a pune în aplicare edictele persecutorii. Policarp, prietenul lui Ioan, a fost, se spune, ucis aici în al nouăzecilea an al său, în anul 168 d.H., ultimul ucenic care a vorbit personal cu apostolul. Persecuția aprigă care a izbucnit în Asia Mică și-a avut centru în Smirna și este, fără îndoială, menționată în discursul extins adresat acelei adunări (Apoc. 2:8-11).

     3 - PERGAM (PERGAMOS)

     Pergam se află și mai la nord. Această cetate nu avea aproape deloc comerț, dar era remarcată prin învățământ, rafinament și știința sa, în special medicina. O lungă succesiune de regi a făcut din Pergam, sau Pergamum, cum îl numeau grecii, reședința lor regală. Celebra sa bibliotecă, a doua după cea din Alexandria, cu care a fost în cele din urmă încorporată, consta din 200.000 de cărți. Aici s-a perfecționat arta pregătirii pieilor de animale pentru scris, de unde derivă și cuvântul nostru pergament. Astfel, numele acestei cetăți de rău augur din punct de vedere scriptural (Apoc. 2:12-17) a fost transmis de-a lungul perioadelor creștine și, fără îndoială, o mulțime de pergamente pentru manuscrise literare de valoare au fost pregătite în Pergam. Cultul lui Artemis (Diana) caracterizează Efesul. Dionysos era zeitatea distinctă a Smirnei. Aceste cetăți erau rele, dar Pergam le depășea prin idolatria sa. Expresiile "tronul lui Satan" și "unde locuiește Satan" (Apoc. 2:13) trebuie să fi avut, în primul rând o aplicație locală la Pergam. Cel mai evident obiect din celebrul templu al lui Esculap (din Pergam) era șarpele înfășurat pe o coloană (*), în spatele căruia se afla "Satan, șarpele cel vechi". Nobila știință a medicinei a fost astfel identificată de timpuriu cu închinarea la Satan, care a uzurpat locul, funcțiile și titlurile lui Hristos. Numele de "Ocrotitor" și de "Salvator" i-au fost aplicate lui Esculap, iar vindecările efectuate au fost atribuite acestei zeități alese.

     (*)  Simbolul medicinei pe care îl întâlnim și astăzi, n.t.

     4 - TIATIRA

     Tiatira se afla la sud-est de Pergam. "Drumul de la Tiatira la Pergam... este unul dintre cele mai frumoase din lume". Cele trei cetăți menționate anterior erau mult mai cunoscute decât Tiatira, care, totuși au un interes propriu. Indirect, se leagă de lucrarea misionară a lui Pavel în Europa. Prima sa convertită a fost o femeie din Tiatira, angajată în vânzarea celebrei purpuri pentru care cetatea ei era renumită (Fapte 16:14). Inscripțiile, care există și astăzi, arată că breasla vopsitorilor forma cea mai importantă activitate comercială a cetății și, până în ziua de azi (*), pânza stacojie strălucitoare vopsită aici este folosită pe scară largă în Asia și Europa, o cantitate săptămânală fiind trimisă la Smirna. Tiatira este în prezent un oraș înfloritor, cu o populație de aproape 20.000 de locuitori.

     (*)  Autorul vorbește în sec XIX, dar astăzi această vopsea renumită se realizează pe cale sintetică, n.t.

     5 - SARDES

     Sardes se afla la aproximativ 43 de kilometri sud de Tiatira. Sardes a fost în trecut o cetate mândră și bogată și capitala Lidiei. Această cetate, odinioară regală, în ciuda vitejiei locuitorilor ei, a căzut înaintea marelui cuceritor, Cirus. Odată cu căderea cetății, monarhia lidiană a luat sfârșit. Numele actual al fostei capitate este Sart. Ce comentariu despre măreția umană este oferit acum despre cetatea degradată a bogatului, înțeleptului și capabilului Cresus (*) : "Doi sau trei păstori locuiau într-o colibă, și un turc cu doi servitori, în momentul vizitei domnului Arundel (**) în 1826. În 1850, nicio ființă umană nu a mai fost găsită locuind în odinioară puternicul și populatul Sarde (***)".

     (*)  Ultimul rege al Lidiei, n.t.

     (**)  Familia (și domeniu) Arundel făcea parte din cea mai veche și cea mai renumită familie de conți din Anglia, probabil că domnul Arundel era unul din membri acestei familii, n.t.

     (***)  Imperial Bible Dictionary, article, "Sardis". 

     6 - FILADELFIA

     Filadelfia își trage numele de la fondatorul său, Attalus Philadelphus, regele Pergamului, și este situată la aproximativ 40 de kilometri sud de Sardes. Numele său modern, Allah Shehr, "cetatea lui Allah", este semnificativ, deși turcii nu privesc orașul cu niciun grad de venerație. Orașul actual este mare și conține aproximativ 15.000 de locuitori, dintre care o proporție considerabilă sunt creștin greci. Rămășițele creștinismului timpuriu sunt mai numeroase aici decât în oricare dintre celelalte orașe asiatice menționate de Ioan; sunt indicate ruinele a nu mai puțin de douăzeci și cinci de biserici, în timp ce pe mai mulți stâlpi de marmură, aproape întregi, ne amintesc de referința apocaliptică (Apoc. 3:12), probabil chiar la acești stâlpi. Absența sa de vină în mesajul către îngerul său (Apoc. 3:7-13) este demnă de remarcat în legătură cu faptul că a avut cea mai lungă durată dintre oricare dintre cele șapte cetăți numite. Scepticul Gibbon a spus: "Dintre coloniile și bisericile grecești din Asia, Filadelfia este încă în picioare; o coloană într-o scenă de ruine, un exemplu plăcut că drumurile onoarei și ale siguranței pot fi uneori aceleași.

     7 - LAODICEEA

     Laodiceea era situată la aproximativ 65 de kilometri est de Efes, și și-a primit numele de la Laodiceea, soția monarhului sirian Antioh al II-lea. Era o cetate extrem de bogată, atât de mult încât, deși a a fost dărâmată de un cutremur în timpul domniei lui Nero, în anul 62 d.H., revenind rapid după această lovitură și, din propriile resurse, și-a recăpătat curând gloria inițială, iar la data Apocalipsei era o cetate magnifică. Adunarea era infectată cu "febra aurului", fiind "bogată și îmbogățită cu multe bunuri" (Apoc. 3:17). Mândria, luxul și mulțumirea de sine au caracterizat viața generală a populației și, în mod evident, și-au imprimat caracterul și asupra bisericii. Mândria Laodiceei a fost umilită, bogăția sa împrăștiată printre străini, iar strălucirea ei a fost aruncată în țărână. Amplasamentul cetății, odinioară opulentă, este acum o scenă de ruină și pustiire totală (*).

     (*)  Referirile lui Pavel la biserica din Laodiceea (Col. 2:1 ; 4:13-16) oferă un exemplu excelent de dragoste și interes creștin față de sfinții necunoscuți în mod personal. "Să o citiți și voi pe cea din Laodiceea" (Col. 4:16) se referă probabil la epistola către Efeseni, care atunci făcea turul adunărilor. Având în vedere că nu există saluturi către persoane individuale și, în general, având în vedere caracterul epistolei, credem că este extrem de probabil ca epistola către Efeseni să fi fost o scrisoare circulară, aflată atunci la Laodiceea". Este sigur că epistola către Coloseni a fost destinată de apostol ca să fie citită și adunării din Laodiceea. Ce poate fi mai potrivit decât adevărurile conținute în aceste epistole pentru a-i salva pe sfinții din Laodiceea de pericolele grave care îi asaltau! Crucea din epistolele către Romani și către Galateni a fost adevărul emancipator al secolului al XVI. Gloria cerească a lui Hristos din epistolele către Efeseni și către Coloseni este adevărul măreț și eliberator al secolului al XX-lea, ed.

     APLICAȚIA

     Trebuie admisă o aplicare specială, dar nicidecum exclusivă, a primelor trei capitole la  adunările asiatice menționate. Astfel, Ioan salută "cele șapte adunări care sunt în Asia" (v. 4); le are în vedere în egală măsură în versetul 11; în timp ce fiecăreia dintre "cele șapte" i se adresează o epistolă specială (Apoc. 2 și 3). Însă, deși o aplicare primară la cele șapte adunări asiatice este fără îndoială, la fel de clar este că acestea erau reprezentative întregii Biserici, nu numai într-un moment dat, ci și în etapele morale succesive ale istoriei sale. După al treilea capitol nu mai întâlnim nicio referire la aceste adunări asiatice. "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor", repetat de șapte ori, sugerează o aplicare directă a acestor discursuri la ascultătorul individual, precum și la fiecare grup de credincioși declarați pe pământ, la un moment dat. Aplicarea actuală este de o valoare și un profit imens.

     Au fost ridicare întrebări referitor la capacitatea lui Ioan, ca prizonier, de a scrie și de a comunica cu adunările. Noi susținem că Apocalipsa în ansamblul ei a fost scrisă în Patmos și, în plus, că cele șapte adunări au primit epistolele adresate lor de acolo. Nu vedem niciun motiv pentru presupunerea lansată de unii că viziunile au fost văzute în Patmos și ulterior scrise la Efes, la eliberarea văzătorului din exilul de sub împăratul Nerva. Supranaturalul caracterizează o mare parte a cărții și, prin urmare, dificultățile dispar ca topirea fulgilor de zăpadă.    

     

     

 

                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - III -

     Walter Scott                                                                                                   STEM Publishing

     INTRODUCERE (Apoc. 1:1-8)

     Apoc. 1:7 - "Iată, El vine cu norii și orice ochi Îl poate vedea și cei care L-au străpuns; și toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, Amin" (Apoc. 1:7)

     7.1     "El vine cu norii"

     A doua venire a Domnului nostru este o parte vitală a mărturiei creștine, și niciodată nu a fost mai necesar să se insiste asupra ei ca acum, mai ales în lumina reflecției solemne că atât Biserica, cât și lumea sunt pe cale să intre în fazele lor finale de vinovăție acumulată, înainte de a fi tratate cu o aspră judecată. Dar este esențial să distingem cele două părți distincte în care se împarte venirea. Există o clasă de pasaje, limitate la Noul Testament, care se referă în mod direct la venirea Domnului pentru sfinții Săi, cum ar fi : Ioan 14:3 ; Filip. 3:20 ; 1 Tes. 4:15-17 și 1 Cor. 15:23). Dar mai există și un alt set de texte, comune ambelor Testamente, care învață la fel de distinct venirea împreună cu sfinții, precum Iuda 14 ; Zah. 14:5 ; Col. 3:4 și Apoc. 19:11-14). Acum, deși ambele aspecte ale unicei veniri a Domnului nostru ar trebui să fie din ce în ce mai mult în atenția creștinilor ca parte, și nicidecum cea mai puțin importantă, a credinței aleșilor lui Dumnezeu, totuși a doua parte sau etapă a venirii este cea la care ne referim aici. Prima, adică mutarea tuturor sfinților în timpul coborârii Domnului în văzduh (1 Tes. 4:17), are loc, în mod necesar, înaintea celei de-a doua, adică venirea Lui cu sfinții Săi (Iuda 14) și cu îngerii (Matei 25:31).

     Mărturia apocaliptică "Iată, El vine cu norii" se identifică cu cea profetului evreu: "Am privit în viziunile de noapte și, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor" (Daniel 7:13); și, de asemenea, cu vestirea profetică a Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor: "Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu glorie mare" (Matei 24:30). Toate aceste pasaje se referă la același timp și eveniment. Epifania Fiului Omului, într-o măreție cum nu a mai fost văzută niciodată de ochiul muritor, va îngrozi inimile tuturor celor de pe pământ, cu excepția celor din propriul Său popor.

     Profeții din vechime, fiecare în felul său și potrivit caracteristicilor lor personale, dar toți sub îndrumarea Duhului, vorbesc despre cele două mari teme profetice: Judecata și Gloria.

     Cu puțin timp înainte de zorii binecuvântării, națiunile, nu mai puțin evreii, vor fi învăluite într-un gros întuneric moral (Isaia 60:2); în timp ce, în loc să-I acorde o primire potrivită Aceluia care vine, națiunile vor fi găsite adunate într-o răzvrătire deschisă și armată, fie la apus, împotriva Mielului (Apoc. 19:19), fie la răsărit împotriva Ierusalimului (Zah. 14:2). Prin urmare, pământul trebuie curățat de oamenii răi și nelegiuiți înainte ca pașii sfinți ai Domnului său și ai noștri să-l facă să vibreze de o bucurie cu mult mai mare decât cea experimentată în timpul scurt și fără păcat din Geneza 2. Acesta este aspectul judecății venirii la care se referă văzătorul de pe Patmos  în versetul 7.

     Nicăieri nu se spune că Hristos vine cu norii ca să-i adune pe ai Săi. Dimpotrivă, ei se vor sui în nori (1 Tes. 4:17). Aceștia (norii, n.t.) sunt trăsurile regale prevăzute pentru a ne duce de pe pământ pentru a-L întâlni pe Domnul. Norul din vechime era simbolul binecunoscut al prezenței lui Iehova cu poporul Său (Exod 13:21 ; 40:34-38 ; Luca 9:35). Trebuie remarcat că nu se spune că Hristos vine în nori (Marcu 13:26), ci cu ei (Apoc. 1:7) și pe ei (Matei 24:30). Norii care însoțesc venirea Lui sunt simboluri ale măreției Sale (Ps. 18:9-12). El stă pe ei ca pe tronul Său (Matei 24:30). Noi vom fi răpiți în nori (1 Tes. 4:17). El S-a suit la cer într-un nor (Fapte 1:9) și va veni în nor (Luca 21:27). Astfel de distincții minore sunt interesante.

     Aici, deci, suntem îndrumați spre punctul culminat al întregii profeții - sursa binecuvântării pentru Israel, Biserică și lume. Prima și ultima mărturie din carte sunt despre venirea Domnului (Apoc. 1:7 ; 22:20), și putem observa în continuare că termenul "repede", aplicat venirii (Domnului) îl întâlnim o singură dată în această profeție sublimă.

     7.2     "Orice ochi Îl va vedea"

     Venirea Domnului pentru a zdrobi puterea manifestată a răului de pe pământ, pentru a împrăștia forțele combinate adunate sub conducerea lui Satan, pentru a măcina în atomi orice putere ostilă, va fi un eveniment atât de public și copleșitor, încât este adăugat: "Orice ochi Îl va vedea". Ce priveliște în ceruri! Domnul coborând, cu multe diademe pe capul Său, îmbrăcat în însemnele regalității, cu sfinții și îngerii care Îi măresc triumful, înconjurat de nori de jur împrejur, va apărea atunci într-un mod potrivit maiestății Sale.

     7.3     "Cei care L-au străpuns"

     Dar, deși afirmația "Orice ochi Îl va vedea" trebuie acceptată în sens literal - trebuie adăugat, că nu în același timp - totuși, există o clasă separată din marea masa a omenirii, aflată atunci în răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său (Psalmul 2), și anume "cei care L-au străpuns". Sulița națiunilor care a străpuns coasta Mântuitorului este un fapt consemnat doar de "ucenicul pe care-l iubea Isus" (Ioan 19:33-37). Reprezentantul slab și șovăitor al Romei (Pilat, n.t.), în măreția sa imperială, și-a pătat lăudata reputație de justiție inflexibilă, poruncind ca augustul său Prizonier, pe care L-a declarat de trei ori nevinovat, să fie biciuit și răstignit. Dar iudeii s-au comportat și mai rău, cerând cu voce tare moartea Lui, moartea lui Mesia al lor, și provocându-l pe nefericitul guvernator să pronunțe sentința fatală. Copiii lor, care au moștenit vina lor și care refuză sângele vărsat al lui Hristos ca răspunsul lui Dumnezeu la păcatul lor, Îl vor vedea pe Cel care L-au străpuns, în timp ce Zaharia 12:10 arată cum îl va folosi harul (sângele lui Hristos, n.t.). Clasa specială la care se face referire aici, "cei care L-au străpuns", sunt deci iudeii. 

     7.4     "Toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui"

     "Toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui", în special în țara și printre oamenii unde harul Său fost arătat atât de evident. Jalea, însă, nu se limitează la cele două seminții care se aflau atunci în țară, Iuda și Beniamin; nici la cele zece seminții aflate în afara Palestinei înainte de a intra în ea (Ezechiel 20), ci le cuprinde și pe națiuni. "Toate semințiile pământului". Înlocuirea cuvântului "țară" cu "pământ" este pur și simplu o chestiune de interpretare și nu de traducere. "Neamuri, familii" sau "seminții" din Apoc. 7:9 desemnează, fără îndoială, națiunile. Comparați cu Matei 24:30, care fixează momentul jelirii generale de durere, și anume, venirea Fiului Omului.

     7.5     "Da, amin"

     Afirmația dublă "Da, amin" este pecetea Duhului Sfânt pentru această mărturie profetică impresionantă. "Da-ul" este grec, iar "Amin-ul" ebraic (ambele înseamnă același lucru : "Așa să fie", n.t.). Atât pentru națiuni, cât și pentru iudei, Cuvântul Său este neschimbător.

     UN ANUNȚ DIVIN 

     Apoc. 1:8 - "Eu sunt Alfa și Omega, spune Domnul Dumnezeu, Cel care este și care era și care vine, Cel Atotputernic".

     8.1    "Eu sunt Alfa și Omega"

   Enunțarea acestor titluri divine alcătuiesc o concluzie potrivită acestei introduceri. Demnitatea vorbitorului și caracterul cuvintelor Sale necesită o atenție profundă. Nu auzim aici glasul lui Hristos ca Om, ci Dumnezeu Însuși este Vorbitorul. El Își anunță propriile titluri și glorii. "Eu sunt Alfa și Omega" - prima și ultima literă a alfabetului grecesc - face referire la relația Sa cu creația. Dumnezeu este sursa, începutul oricărui adevăr revelat, al oricărei promisiuni date și al oricărei mărturii încredințate oamenilor. În acest sens, El este "Alfa". Dar El este și scopul. Gloria Lui este scopul. Totul își găsește răspunsul în El. Calea noastră, încercarea noastră, se află între aceste puncte, Dumnezeu Alfa și Dumnezeu Omega. Toate gravitează, ca scop, către El. În mâinile noastre, ițele sunt rupte; în mâinile Sale, nu au fost niciodată rupte. În mijlocul unor circumstanțe eșuate și falimentare, iar Biserica fiind o ruină ecleziastică în mijlocul mărturiei distruse de-a lungul veacurilor, glasul lui Dumnezeu se aude deasupra zgomotelor și conflictelor. Începutul oricărei mărturii este în Dumnezeu, iar sfârșitul, de asemenea, se află în El. În El, ca Omega, este desăvârșit ceea ce a început ca Alfa.

     8.2     "Cel care este și care era și care vine"

     În continuare suntem introduși în măreția divină a Celui care vorbește, care nu este nimeni altul decât Domnul Dumnezeu din Vechiul Testament (Gen. 2, etc.).

     Cine este Domnul Dumnezeu ? Iehova Elohim, Dumnezeul oamenilor și al lui Israel, Cel care a binevoit să intre într-o relație morală și cu unul și cu celălalt, vorbește încă odată din ceruri. Ce liniște pentru suflet în mijlocul agitației vieții! Murmurul din interior și vacarmul din afară se potolesc la glasul Celui Etern. În cuvintele explicative care urmează : "care este și care era și care vine", este afirmată natura esențială și eternă a Ființei Sale ca Iehova. Cele trei expresii formează interpretarea Numelui Iehova. A treia expresie a textului, "care vine", ar părea la prima vedere să indice o venire reală, dar nu este așa. Forța întregului este de a prezenta un "Este" etern, dar nu doar o existență eternă, ci o relație pozitivă cu trecutul și viitorul.

     8.3     "Cel Atotputernic"

     Cât de potrivit este ca această introducere, cu adevărat importantă, să se încheie cu titlul lui Dumnezeu ca " Cel Atotputernic", un titlu care a fost o stâncă de putere pentru poporul Său întristat din toate veacurile. "Cel Atotputernic" nu este doar martorul puterii omnipotente, ci înseamnă Atotputernic în "susținerea resurselor", iar pe parcursul acestei cărți se va constata că circumstanțele poporului lui Dumnezeu impun de multe ori acest Nume puternic; de unde și frecvența sa în Apocalipsă, întâlnit doar o dată în altă parte a Noului Testament (2 Cor. 6:18), și apoi ca citat din Isaia. "Atotputernic" folosit în mod individual sau asociat împreună cu alte nume apare de aproximativ șaizeci de ori, jumătate fiind în vechea carte a lui Iov. Dumnezeu Atotputernic este un titlu plin de putere și mângâiere. El este Atotputernic în susținerea poporului Său, dar la fel de Atotputernic în judecata asupra vrăjmașilor Săi.

     Trebuie menționat că Versiunea Autorizată (King James) a versetului opt intercalează și omite deopotrivă. Cuvintele "începutul și sfârșitul" sunt corecte în textul din Apocalipsa 21:6 și 22:13, dar greșite aici. "Dumnezeu" după "Domnul" este, de asemenea, o omisiune importantă. Aceste greșeli și altele sunt corectate în Versiunea Revizuită din 1881. Trebuie ținut minte că oamenii deosebiți și, în general, evlavioși, care au tradus Scripturile în 1611 nu au avut avantajele succesorilor lor din 1881. Nici Vaticanul, Codex Sinaiticus (ambele fiind cele mai vechi manuscrise biblice), nici Codex Alexandrinus nu au fost disponibile traducătorilor nobilei noastre Versiuni Autorizate (King James 1611).

     VIZIUNEA GLORIOASĂ A LUI HRISTOS (Apoc. 1:9-20).

     Apoc. 1:9 - "Eu, Ioan, fratele vostru și împreună-părtaș la necazul și împărăția și răbdarea în Isus, eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus".

     9.1     "Eu Ioan"

     Daniel, mai mult decât oricare alt profet evreu, tratează subiecte care intră în sfera viziunilor avute de Ioan. Există numeroase puncte de asemănare între cei doi. Astfel, atât profetul Daniel, cât și văzătorul Ioan dezvăluie caracterul ultimului deținător al puterii imperiale civile a Romei; ambii dezvăluie ultima fază a imperiului reînviat, precum și sfârșitul lui cumplit (comp. Daniel 7 cu Apoc. 17).

     "Eu, Ioan", ne amintește de "Eu, Daniel" (Daniel 7:15, etc.). Primul nu este un stil de anunț împrumutat de cel de-al doilea, ci este o declarație independentă de demnitate liniștită, dar conștientă, potrivit caracterului viziunilor care urmează să fie dezvăluite.

     9.2     "împreună-părtaș"

     Apoi, Ioan sugerează o părtășie comună în viață și suferință cu poporul lui Dumnezeu greu încercat. Perioadele martirajului neronian și domițian au fost, probabil, cele mai aprige dintre toate persecuțiile păgâne, care, cu o perioadă de acalmie ocazională, au durat aproximativ 250 de ani. Potrivit unora, Ioan a suferit sub Nero; alții l-ar plasa în nobila armată de martiri sub Domițian. Nu este important care tradiție este adevărată (*). Trebuie remarcat faptul că Ioan nu vorbește aici nici ca apostol, nici ca bătrân, ci ca "frate și părtaș" (sau tovarăș) cu sfinții la "necazul și împărăția și răbdarea în Isus".

     (*)  Data atribuită în general "Apocalipsei" este cea din Biblia noastră engleză (autorul fiind englez, n.t.), anul 96 d.Hr., în timpul domniei lui Domițian. Unii, însă, atribuie o dată mult mai veche. A fost plasată în timpul lui Claudius, 41-54 d.Hr., iar alții, în timpul domniei lui Nero, 54-68 d.Hr. Data anterioară este extrem de improbabilă.

     9.3     "la necazul"

     "Necazul" indică un caracter clar al încercării, și nu doar dificultățile obișnuite ale vieții creștine. Există trei mari perioade de suferință determinată: (1) Sub Roma păgână; (2) Sub Roma papală în timpul Evului Mediu; (3) Sub persecuția comună a viitoarelor puteri civile și ecleziastice (Apoc. 6 și 13).

     9.4     "Împărăția"

     Este introdusă în continuare "Împărăția" ca fiind cea în care Ioan a avut o parte comună cu cei cărora le scrie. Există patru faze distincte în care Împărăția este prezentată în Scripturi: (1) În responsabilitate, așa cum este prezentată iudeilor, Împăratul fiind respins (Matei 1-12); (2) În taină printre națiuni, așa cum s-a dezvoltat (Matei 13); În necaz, așa cum este detaliat în partea centrală a Apocalipsei; și (4) În putere, la venirea Domnului în glorie (Matei 25:31), marele și mărețul subiect al profeților din vechime.

     9.5     "Răbdarea"

     Urmează "răbdarea" sau perseverența, căci răul domnește încă nestăvilit în lume și în Biserică. Cererea "vie Împărăția Ta", care se ridică zilnic din inimile și buzele a mii de oameni, este încă fără răspuns. Necazul este calea rânduită către Împărăție. Viața unora este una de suferință aproape neîntreruptă, a altora de slujire activă, în timp ce pentru majoritatea este una de rutină obositoare a datoriei zilnice. De aici și nevoia de răbdare din partea tuturor în îndeplinirea voii lui Dumnezeu în fiecare ceas. Tristețea și singurătatea de pe Patmos cereau "multă răbdare", o caracteristică esențială a fiecărui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2 Cor. 6:4). Mergi mai departe, sfânt obosit, până la ivirea zorilor, când Dumnezeu Se va arăta deschis și public în numele tuturor acelora care, între timp, în slăbiciune se agață prin credință de Numele Său binecuvântat! 

     9.6     "în Isus"

     Dar nu numai că avem comuniune cu apostolul bătrân și onorat în aceste trei lucruri, și anume : "necazul", "Împărăția" și "răbdarea"(*), ci Domnul are partea Lui în ele, și una deosebită. Aceste lucruri sunt "în Isus". Introducerea Numelui, de cea mai dulce semnificație pentru urechea și inima credincioșilor, este plină de mângâiere și alinare pentru sfinții care trec prin suferință.

     (*)  Cele trei cuvinte, "necaz", "Împărăție" și "răbdare" sunt strâns legate, fiind unite sub un singur titlu printr-un singur articol în greacă, JND.

     9.7     "insula numită Patmos"

     Locul exilului lui Ioan era aproape necunoscut, chiar și după nume; de aceea, suntem informați că era o "insulă" și se numea "Patmos". Această insulă extrem de mohorâtă și neprimitoare din Marea Egee, situată în largul coastei de sud a Asiei Mici, are o circumferință de aproximativ 25 de kilometri. În Evul Mediu era cunoscută sub numele de Palmoso, acum fiind cunoscută sub numele de Patino. Populația sa actuală este de aproximativ 4000 de locuitori, toți creștini greci. Călugării ignoranți și leneși posedă o bibliotecă valoroasă pe care nu o pot folosi. Tischendorf, acel neobosit erudit biblic, a spus : "Mica insulă se întindea tăcută în fața mea în zorii dimineții. Ici și colo, câte un măslin sparge monotonia pustiului stâncos. Marea era nemișcată ca un mormânt. Patmos dormea ca un sfânt mort. Ioan - acesta este gândul insulei. Insula îi aparține; este sanctuarul lui. Pietrele vorbesc despre el, și el trăiește în fiecare inimă". Cât de potrivită era poziția geografică! Ioan, în Patmos, se afla, ca să spunem așa, chiar în centrul situației profetice. Ierusalimul se afla la sud, Roma în spatele văzătorului la vest, Babilonul la est, iar țara Magog (Rusia) la nord, în timp ce pe coastă, în fața lui, se aflau cele șapte adunări asiatice, a căror istorie urma să o relateze.

     Superioritatea morală în circumstanțele sale este exprimată prin afirmația simplă: "Eram pe insula numită Patmos". Niciun cuvânt de reproș, nici de plângere. Arestarea, procesul și procedurile dinaintea sălbaticului împărat Domițian sunt trecute cu vederea în tăcere absolută, nefiind considerate demne de atenție.

     Tradiția, care nu este un instructor sigur, ne-a furnizat relatări interesante despre un personaj legendar, care sunt mai numeroase și mai veridice decât cele relatate despre distinșii apostoli Petru și Pavel (*).

     (*)  Gloag, în lucrarea sa "Introducere în scrierile ioanine", vorbește despre aceste relatări legendare într-un duh calm și respectos. Poate exista o bază de adevăr în unele dintre ele, dar nu există certitudine.

     9.8     "pentru Cuvântul lui Dumnezeu"

     Dumnezeu a lucrat ca mânia împăratului arogant să-L laude. Împrejurările erau ceea ce era necesar pentru ca Ioan să aibă viziunile lui Dumnezeu, una dintre acestea înfățișând căderea măreției imperiale a Romei, renașterea ei viitoare și soarta finală (Apoc. 17:8 ; 19:20), în timp ce ea era încă în apogeul gloriei sale, stăpâna de necontestat a lumii.

     Aceeași putere, care a dat sancțiunea legală răstignirii Domnului nostru, l-a etichetat pe "ucenicul pe care-l iubea Isus" drept criminal. Aici, însă, adevărata cauză a infracțiunii este menționată în termeni preciși ca fiind "Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus". Acestea vor stârni mereu ostilitatea lumii.

     Ioan, deși lipsit de învățătură omenească (Fapte 4:13) și vorbind în limba vulgară a Galileii, a predicat și a învățat fără teamă și cu credință Cuvântul lui Dumnezeu, atât în public, cât și în particular. Apostolii nu învățaseră arta - una extrem de iscusită în acele vremuri - de a adapta adevărul la gusturile variate ale oamenilor. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu este făcut cunoscut în plinătatea și integritatea sa, iar cerințele lui Dumnezeu sunt impuse conștiinței, vrăjmășia lumii este stârnită la acțiune.

     9.9     "mărturia lui Isus" 

     "Mărturia lui Isus" este privită aici în special în aspectul ei profetic. Nașterea Împăratului iudeilor a trezit gelozia crudă a lui Irod și a tulburat Ierusalimul în centrul său (Matei 2). Mărturia drepturilor imperiale ale lui Isus a fost o crimă pe care nici legile Romei, nici măreția imperială nu au putut-o tolera, așa că Roma l-a răstignit pe Petru, l-a decapitat pe Pavel și l-a exilat pe Ioan.

     Apoc. 1:10 - "Eram în Duh în ziua Domnului".

     10.1     "În Duh"

     Toți creștinii sunt "în Hristos", spre deosebire de starea lor anterioară "în Adam", și sunt "în Duh" spre deosebire de condiția lor anterioară "în carne". Niciun creștin nu va mai putea fi găsit vreodată nici în "Adam", nici în "carne", ambele descriind o condiție trecută. În prima, este semnificat faptul că faci parte din acea rasă al cărei cap este "Adam"; în cea de-a doua (în carne), este sugerată condiția decăzută moral în care se află rasa (primului om, Adam, n.t.). Dar a fi în Duh (Romani 8), așa cum este, fără îndoială, orice creștin, nu are același înțeles ca și afirmația lui Ioan: "Eram în Duh". Înțelesul este că Ioan era ținut, controlat și caracterizat de o supunere absolută față de Duhul. Scos din conștiența vieții și a împrejurărilor zilnice, el s-a aflat într-o altă stare de a fi. Lipsa articolului de la cuvântul "Duh" nu trebuie să ne facă să gândim că nu este vorba despre Duhul Sfânt. Nu se face referire la Duhul Sfânt ca Persoană, nici la propriul nostru duh, ci omiterea articolului marchează fraza ca indicând o stare caracteristică,, o stare caracterizată de Duhul Sfânt, și una în care duhul uman și întreaga ființă interioară erau pentru un timp absorbite (comp. Ez. 11:24 cu 2 Cor. 12:2-3). Pavel, în starea lui de extaz, nu a avut voie atunci, nici după aceea, să consemneze ceea ce a văzut și auzit. Ioan, dimpotrivă, a primit porunca să facă ambele lucruri.

     Aceeași formă de cuvinte se găsește în introducerea viziunilor ulterioare consemnate în Apoc. 4:5, etc. Scena stării de extaz spiritual din Apocalipsa 1 este pe pământ, în timp ce, cea din capitolul 4 este în cer.

     10.2     "Ziua Domnului"

     Întregul conținut al cărții Apocalipsa a fost comunicat în viziune în cea mai importantă zi a săptămânii, "ziua Domnului". Cele opt viziuni detaliate în Zaharia au fost văzute într-o singură noapte (Zah. 1:8 la cap. 6). Viziunile lui Daniel au fost, de asemenea, văzute noaptea (Daniel 7).

     "Ziua Domnului" apare o singură dată în Sfintele Scripturi, ulterior devenind denumirea comună a zilei speciale de odihnă și închinare a creștinului. Faptul că este vorba despre prima zi a săptămânii pare evident din următoarele considerații: În primul rând, diferența dintre expresia folosită în original și cea folosită pentru a descrie profetica "zi a Domnului", pentru care vedem 1 Cor. 5:5 ; 2 Cor. 1:14 ; 1 Tes. 5:2. În al doilea rând, caracterul primei viziuni (Apoc. 1:12-20), care are o aplicație prezentă. Hristos, glorificat în mijlocul bisericilor, nu putea avea niciun loc, nici semnificație în perioada judecății viitoare, despre care se vorbește în ambele Testamente ca fiind "ziua Domnului" și care depinde de punerea deoparte a Bisericii, ca martor public pentru Dumnezeu pe pământ. Aceste considerații, și altele, interzic aplicarea termenului disputat la "ziua Domnului", încă viitoare.

     Două fapte mărețe își definesc caracterul în prima zi a săptămânii: învierea Domnului dintre morți (Ioan 20) și întemeierea Biserici la Cincizecime (Lev. 23:16 și Fapte 2). Astfel, "ziua Domnului" nu este o zi obișnuită, nici "cina Domnului" nu este o masă obișnuită. Atât "ziua", cât și "cina" sunt în mod deosebit ale Sale. Caracterul sacru al "zilei" și al "cinei" ar trebui menținut în deplină integritate. Mâna nelegiuită a prădătorului ne-ar jefui de aceste prețioase moșteniri care vorbesc în mod semnificativ despre Biserică, despre învierea și moartea Sa.

     10.3  "Am auzit înapoia mea". 

     Poziția văzătorului este semnificativă. Spatele lui este spre Biserică, iar fața spre Împărăție. Ruina ecleziastică, prezisă de Pavel (Fapte 20:28-32 ; Rom. 11 ; 2 Tim. 3), își instalase deja existența. Elementul polemic din scrierile lui Ioan a fost îndreptat în principal împotriva lui Cerinthus (contemporan cu apostolul) și a altora, care începuse o cruciadă viguroasă și satanică împotriva creștinismului. Anumite erezii gnostice, ale căror principii au fost denunțate de Pavel în epistolele sale către Corinteni și Coloseni, au fost dezvoltate mai mult în zilele lui Ioan și, în secolul al doilea, aveau școlile lor speciale, toate în opoziție deschisă și flagrantă față de Persoana Domnului nostru Isus Hristos. La aceste pericole ale Bisericii se adăuga puterea persecutoare a lumii. Nu este de mirare, deci, că privirea prizonierului bătrân și onorat era îndreptată spre gloria și puterea Împărăției, când binele va fi îndreptățit și răul pedepsit. Dar Domnul nu terminase cu Biserica, dacă Ioan, în duh, îi întorsese spatele. El trebuia să audă și să vadă, așa că trebuia să se întoarcă și să se ocupe de ceea ce era prezent pentru Domnul.

     10.4     "Un glas puternic ca de trâmbiță"

     "Glasul puternic ca de trâmbiță" ar sugera că o chestiune de importanță publică trebuia comunicată, una de care întreaga Biserică era interesată. Mai mult, viziunea la care Ioan a fost chemat să fie martor în spatele lui este o introducere la întreaga serie revelată ulterior, stabilind astfel începutul acestor revelații. Cât de potrivit este ca prima viziune prezentată privirii captivate a văzătorului să fie a lui Hristos în umanitate, dar în putere și măreție în mijlocul bisericilor.