Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - VI -

     Hamilton Smith

     8     Caile harului pentru eliberarea de sub lege - Ioan 5

     Capitolul 3 prezinta punerea deoparte a carnii prin lucrarea Duhului in noi, si condamnarea pacatului prin lucrarea lui Hristos pentru noi (3:6, 7, 14).

     La capitolul 4, in istoria femeii de la fantana, aflam mijlocul de a fi eliberati in mod practic de puterea pacatului printr-o noua viata traita in puterea Duhului ; credinciosul nu mai este obligat sa slujeasca pacatului. Dupa cum apostolul a putut spune : "Legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii" (Romani 8:2).

     Capitolul 5 pune inaintea noastra calea eliberarii practice de principiul legii si slabiciunea carnii. Prin puterea Fiului lui Dumnezeu, omul este ridicat din slabiciunea adusa asupra lui prin pacat si eliberat de legea care nu putea sa-l ajute. Capitolul cuprinde patru diviziuni principale : prima diviziune, scaldatoarea (5:1-9) ; a doua, odihna lui Dumnezeu obtinuta prin eliberarea omului (5:9-16) ; a treia, gloria Persoanei care asigura eliberarea omului si odihna lui Dumnezeu (5:17-29) ; in final, diferite marturii ale gloriei lui Hristos (5:30-47).

     8.1  Istoria omului de la scaldatoare, sau eliberarea de sub lege - 5:1-9

     Scena de la fantana din Sihar a servit ca sa arate cum elibereaza Dumnezeu de puterea pacatului. Acum, scaldatoarea Betesda ne va prezenta modul in care elibereaza Dumnezeu de sub lege. Samaria si populatia ei stricata pun inaintea noastra nevoia de a fi eliberati de pacat ; Ierusalimul si iudeii religiosi sunt folositi pentru a ne vorbi de nevoia de a fi elibetati de sub lege.

     In cele cinci pridvoare ale scaldatoarei, zaceau o mare multime de bolnavi. Erau acolo orbi, schiopi, sau chiar oameni care aveau membre uscate si slabe ; dar toti aveau nevoie de vindecare. Acesti bolnavi asteptau in jurul unei scaldatori unde putea fi obtinuta binecuvantarea care le era atat de disperat necesara. La un anumit timp, in providenta lui Dumnezeu, un inger tulbura apa, si bolnavul care intra primul in scaldatoare dupa ce apa a fost tulburata, primea binecuvantarea.

     Doua aspecte sunt scoase in evidenta : primul, era posibil de a primi binecuvantarea in scaldatoare ; al doilea, aceasta nu putea fi dobandita decat prin eforturile celui care era bolnav.

     Scaldatoarea devine astfel o imagine izbitoare a omului sub lege. In sistemul legalis iudaic, ca si in providenta lui Dumnezeu, omul poate fi binecuvantat. Dar binecuvantarea sub lege sau in providenta lui Dumnezeu nu poate fi obtinuta decat prin eforturile omului, ceea ce presupune existenta unei puteri in el. Din acest fapt, sub lege, omul care se afla in starea cea mai nenorocita si care, in consecinta, are cea mai mare nevoi de binecuvantare, este cel mai putin capabil s-o obtina. Boala de care trebuia sa fie vindecat il priveaza de puterea necesara pentru a se bucura de mijlocul de vindecare. Aceasta era starea trista a omului bolnav de treizeci si opt de ani.

     Referitor la nevoile noastre spirituale, ne aflam in aceeasi situatie  ca acest om cu nevoile sale fizice. Puterea pacatului de care trebuie sa fim eliberati ne-a luat puterea de a obtine eliberare prin propriile noastre eforturi. Pe parcursul multor ani de suferinta, bolnavul s-a luptat pentru a obtine binecuvantarea,  dar in zadar. In final, el ajunge sa marturiseasca ca are nevoi de un salvator. El trebuie sa fie eliberat de luptele sale legaliste pentru a dobandi binecuvantarea, si avea nevoie de putere impotriva a ceea ce il dusese in aceasta stare. Raspunzand la intrebarea lui Isus, el zice : "Domnule, nu am pe nimeni sa ma arunce in scaldatoare". El recunoaste competa lui slabiciune precum si zadarnicia tututror eforturilor sale si, prin urmare, necesitatea interventiei altcuiva pentru a-l scoate din starea lui trista. Indata ce el a incetat sa se lupte si sa caute un eliberator, descopera ca un Salvator este acolo. Domnul i-a zis : "Scoala-te, ridicati patul si umbla". Omul este eliberat de propriile sale eforturi pentru a dobandi binecuvantarea dorita, si astfel, prin puterea altuia, este vindecat si facut capabil sa poarte ceea ce il purtase (patul pe care zacuse, n.t.).

     Bolnavul este astfel o imagine izbitoare a omului descris in Romani 7, care voia sa faca binele, dar nu avea putere. Totusi, cand descopera ca toate eforturile legaliste pentru a se elibera de pofte sunt zadarnice, si cand el striga : "O, nenorocit om ce sunt ! Cine ma va elibera... ?", el realizeaza imediat ca un Salvator este prezent, si poate spune : "Multumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru". Astfel, gasim in Hristos pe Cel care ne elibereaza de eforturile noastre legaliste si ne face capabili sa biruim chiar lucrul la care eram robi.

     Cu toate acestea, trebuie observat cu atentie ce se intelege prin eliberarea de lege. Principiul legii vrea ca noi sa fim biruitori prin ceea ce facem noi. Omul din capitolul 7 din Romani cauta sa actioneze dupa acest principiu ; el a luptat pentru a birui poftele sale prin propriile eforturi. Intr-un mod practic, a fi eliberati de lege inseamna ca noi suntem eliberati de propriile noastre eforturi. Suntem eliberati de lupta istovitoare pentru a invinge carnea (principiul raului din noi, n.t.) si puterea pacatului. Eliberarea de care avem nevoie nu este doar aceea de starile si poftele noastre rele, ci eliberarea de propriile noastre eforturi pentru a le invinge ; atunci, in loc sa luptam impotriva inclinatiilor si poftelor noastre si de a suferi permanent infrangeri, vom privi la Domnul si vom gasi in El un Salvator.

     Principiul scaldatoarei este acesta : "Ajuta-te si Dumnezeu te va ajuta". Dar Hristos arata ca El il ajuta pe cel care isi recunoaste totala neputinta. Puterea este in Hristos ; eliberarea depinde de Salvator.

     8.2  Odihna lui Dumnezeu obtinuta prin eliberarea omului - 5:9-15

     Dupa vindecarea omului, citim : "Iar ziua aceea era sabat". Semnificatia sabatului este : "odihna dupa munca" ; astfel, dupa creatie, Dumnezeu "in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Sa pe care o facuse" (Gen. 2:2 ; Ex. 20:11). Odihna creatiei a fost intrerupta prin pacat, iar acum nu mai poate fi odihna pentru Dumnezeu sau pentru om, atat timp cat aceasta este sub puterea pacatului si a mortii. Atunci cand, prin lucrarea si puterea lui Hristos, omul va fi eliberat de pacat si vindecat, "in ziua aceea" va fi adevaratul sabat.

     Aceasta odihna nu poate fi obtinuta prin eforturile omului sub lege. Aceasta zicea : "Fa aceasta si vei trai" ; dar omul nu a pazit legea si nici nu putea. Incercarea lui de a tine legea nu a facut decat sa arate grozavia pacatului, precum si intreaga lui slabiciune si, prin urmare, neputinta lui de a obtine odihna lui Dumnezeu prin propriile sale fapte.

     Cu toate acestea, ignorand adevarata semnificatie a sabatului, omul insista sa tina aceasta zi in exterior, pentru a dobandi o reputatie religioasa. Dar in timp ce pune accent pe tinerea ei exterioara, omul este complet indiferent fata de pacatul care a tulburat odihna. Binecuvantarea odihnei sabatice este pentru un popor care pazeste legea, nu pentru cel care a incalcat-o. Omul poate fi multumit sa se odihneasca in prezenta pacatului si a nenorocirii pe care a adus-o. Dumnezeu nu Se poate odihni acolo unde exista pacat si nenorocire. Sfintenia Lui cere ca sa Se ocupe de pacat ; dragostea Lui Il determina sa lucreze pentru a elibera pacatosul.

     Raspunsul omului in fata acestor iudei impotrivitori este convingator pentru oricine nu este plin de vrajmasie fata de Hristos : "Cel care m-a facut sanatos, El mi-a spus : Ridica-ti patul si umbla". Cel care avea puterea infinita sa-l elibereze de nenorocirea lui, i-a dat dreptul sa-si ridice patul in ziua sabatului. Trebuia sa fii animat de rautate ca sa pui la indoiala autoritatea Celui care avea o asemenea putere.

     Imediat acesti impotrivitori intreaba cu un aparent dispret : "Cine este Omul care ti-a spus : Ridica-ti patul si umbla ?" Oricare ar fi fost gandurile lor, este adevarat ca totul se invarte in jurul intrebarii : "Cine este acest Om ?" Ea este pusa inca si astazi : Cine este aceasta Persoana glorioasa, plina de har si de adevar, care a venit pentru a locui printre oameni ? Orice binecuvantare pentru om depinde de gloria Persoanei Sale, pusa inaintea noastra intr-un mod atat de binecuvantat in versetele care urmeaza.

     Omul insusi "nu stia cine este". Caci, traversand tara ca un strain, "Isus Se retrasese din multimea care era in acel loc". El nu Se afla acolo pentru a binecuvanta natiunea ca atare, deoarece ea Il respinsese deja  si I Se impotrivise. El Isi cauta oile pentru a le salva si a le scoate afara din natiune. Astfel, Domnul il urmareste pe bolnavul vindecat si il gaseste in templu. Se pare ca inima acestui om a fost atinsa prin vindecarea primita, caci imediat el se duce in templu pentru a lauda pe Dumnezeu. Domnul ii spune ca dincolo de boala trupului, el a pacatuit, si ca pacatul atrage consecinte guvernamentale (o anumita pedeapsa, disciplina, in caile de guvernare ale lui Dumnezeu fata de om, n.t.).

     Omul a plecat indata si a spus iudeilor ca Isus era Cel care l-a facut sanatos. El a facut-o, probabil, in toata simplitatea, ignorand rautatea acestor oameni si gandind ca si ei doreau sa cunoasca aceasta Persoana minunata. Evident, bolnavul vindecat era plin de lucrarea puternica care a fost facuta, pentru ca o mentioneaza de doua ori (5:11, 15). Dar ei sunt preocupati cu dispretul care a fost aruncat peste mandria lor de a tine sabatul. "Din cauza aceasta, iudeii Il persecutau pe Isus si cautau sa-L omoare, pentru ca facea aceste lucruri in sabat".

     8.3  Gloria Persoanei care care il elibereaza pe om si-i asigura odihna lui Dumnezeu - 5:17-31

     Iudeii l-au intrebat : "Cine este Omul care ti-a spus: Ridica-ti patul si umbla ?" Vom vedea acum gloria Celui care poate elibera de puterea pacatului si de robia legi, si sa aduca odihna lui Dumnezeu. Daca gloria Lui este manifestata, lucrul acesta este ca toti sa-L onoreze pe Fiul.

     Cap. 5:17-19

     Domnul incepe acest discurs spunand : "Tatal Meu lucreaza pana acum si Eu de asemenea lucrez", cuvinte de o semnificatie profunda, asupra carora abia indraznim sa ne oprim, caci ele releva gloria lui Hristos ca Fiu si raspunde astfel la obiectia iudeilor : "pentru ca facea aceste lucruri in ziua sabatului". Care este caracterul lucrarilor Tatalui si ale Fiului ? am putea sa ne intrebam. Pe parcursul istoriei lumii, lucrarile oamenilor au fost caracterizate de violenta si coruptie. Cea mai mare putere a omului se manifesta in a inventa mijloace pentru nimicirea vietii. Aceasta scena din Ierusalim dovedeste caracterul faptelor omenesti ; intr-adevar, in acel moment, iudeii cautau sa-L omoare pe Cel care venise sa ridice un om de pe patul de moarte. In contrast cu lucrarile oamenilor, cele ale Tatalui si ale Fiului erau de a invia oamenii din morti si sa-i aduca la viata si binecuvantare.

     In plus, Tatal a lucrat "pana acum". Cu siguranta, Tatal nu este revelat ca atare numai atunci cand Fiul vine in lume ; dar in spatele a tot ceea ce a facut Dumnezeu in lume de la inceputul timpurilor, putem discerne acum mana Tatalui care a lucrat in conformitate cu planul si harul inimii Sale, pentru a-l elibera pe om de prezenta pacatului si a mortii. Astfel, putem urmari lucrarea Tatalui de la promisiunea facuta in gradina Edenului, in caile Sale fata de Abel si Enoh, la potop, in promisiunile facute patriarhilor precum si in declaratiile profetilor.

     Apoi Domnul adauga : "Si Eu de asemenea lucrez". Lucrul acesta arata gloria Lui personala. Iudeii au interpretat foarte corect aceste cuvinte ale Domnului ca semnificand ca El era "egal cu Dumnezeu". Ele afirmau divinitatea Sa si, prin urmare, revelatia gloriei Persoanei Sale. Ele aratau egalitatea Fiului si a Tatalui, in masura in care tot ceea ce Tatal a facut, Fiul a facut la fel. In plus, Fiul nu lucreaza independent de Tatal. Totul este facut intr-un acord perfect, ca miscati de acelasi gand, aceeasi afectiune, caci "Tatal iubeste pe Fiul si Ii arata toate cate face El".

     Devenind Om, Domnul are totusi grija sa mentina tot ceea ce este drept si corect intr-o astfel de conditie (de Om, n.t.). Astfel, in timp ce Isi afirma gloria Sa ca fiind egal cu Tatal, El zice : "Fiul nu poate face nimic de la Sine Insusi". Desi egal cu Tatal, El primeste totul de la Tatal. Egalitatea persoanelor divine nu inseamna independenta intre persoanele divine, ca si cum ar fi doi Dumnezei. Coexistenta a doua fiinte supreme si atotputernice ar fi o imposibilitate. De asemenea, Domnul a putut sa spuna : "Orice face El (Tatal), acestea le face si Fiul intocmai".

     Cu toate acestea, faptul ca Fiul nu face nimic de la Sine Insusi, decat lucrurile pe care Tatal I le  arata, manifesta clar ca tot ceea ce Fiul face este revelatia Tatalui. Daca iudeii Il vedeau pe Fiul, ei Il vedeau pe Tatal ; daca ei L-au respins pe Fiul, L-au respins pe Tatal. Acest pasaj nu prezinta doar gloria Fiului, ci ne spune ca in tot ceea ce El a facut, L-a prezentat pe Tata. La capitolul 4, suntem adusi la Tatal prin fantana de apa vie care tasneste in viata eterna, si noi Il adoram. Aici, Tatal este pus inaintea noastra in Persoana Fiului.

     Cap. 5:20

     "Tatal iubeste pe Fiul". Aceasta afirmatie arata ca a existat pe pamant un Om vrednic de manifestarea iubirii Tatalui. A spune ca Tatal a iubit un sfant - chiar pe cel mai mare dintre ei - desi perfect adevarat, nu ar reprezenta in mod potrivit maretia iubirii Tatalui. Oamenii dovedesc saracia iubirii lor prin micimea obiectelor spre care se indreapta afectiunile lor. Cu cat obiectul iubirii este mai mare, cu atat este mai mare caracterul iubirii. In Fiul, toate calitatile morale se regasesc in perfectiune. Dragostea Tatalui este atat de mare incat El nu poate fi satisfacut printr-un obiect mai mic decat Fiul.

     Gloria Fiului este aratata apoi sub o alta forma. Lucrarile Sale fac cunoscuta gloria Sa. El a schimbat deja apa in vin, a vindecat pe fiul slujitorului imparatesc si l-a ridicat pe bolnavul de la scaldatoare. Acestea au fost lucrari legate de binecuvantarea omului pe pamant. Exista totusi lucrari mai mari pe care Tatal le-a rezervat pentru Fiul, lucrari care depasesc granitele mortii si sunt in legatura cu viata eterna.

     Cap. 5:21-23

     Domnul va arata ca lucrarile  mai mari sunt cele cu privire la inviere, aducere la viata (*) si la judecata. Aceste lucrari mai mari vor afecta pe toti oamenii, credinciosi si necredinciosi. Credinciosii vor fi inviati ; necredinciosii si impotrivitorii, asa cum erau iudeii carora Domnul le vorbea, vor cadea sub lovitura lucrarii Sale neobisnuite de judecata.

     (*) Aducere la viata, sau a da viata, din starea de moarte spirituala; in rom. se poate confunda cu invierea, dar nu este acelasi lucru, n.t.

     A aduce la viata inseamna a da viata - o viata care traieste pentru Dumnezeu. Intr-un sens spiritual, credinciosul este adus la viata inca de acum ; el este facut constient ca este viu fata Dumnezeu, scos afara din starea in care era mort spiritual fata de Dumnezeu (Col. 2:13). Mai mult, aducerea la viata se refera nu doar la sufletul credinciosului, ci si la trupul sau muritor care, la venirea lui Hristos, va fi eliberat in intregime de moarte, pentru a imbraca nemurirea (Rom. 8:11 ; 1 Cor. 15:53). Necredinciosii vor fi inviati din morti ; dar despre ei nu este spus ca sunt adusi la viata.

     Daca, asemenea iudeilor, oamenii refuza sa-L onoreze pe Fiul ca fiind egal cu Tatal, ei Il vor onora intalnindu-L ca Judecator. A-L refuza ca Fiu inseamna a pierde binecuvantarea ; intalnindu-L ca Judecator destinul lor va fi pecetluit. Dar Tatal vrea ca Fiul Sau sa fie onorat fie ca Fiu, fie ca Judecator. El a dispus ca "toti" Il vor onora pe Fiul. Sufletele aduse la viata, in puterea unei vieti noi, se vor bucura sa-L recunoasca ca Fiu. Cei rai vor fi obligati sa-L recunoasca astfel in judecata. In plus, ei vor fi judecati nu doar ca L-au respins pe Fiul, ci pentru ca, actionand asa, ei L-au refuzat si pe Tatal. "Cine nu-L onoreaza pe Fiul, nu-L onoreaza pe Tatal care L-a trimis".

     Cap. 5:24

     In versetele care urmeaza, Domnul face distinctie intre moartea morala si moartea fizica. Marele fapt legat de moarte este separarea ; poate fi vorba despre separarea sufletului si trupului ca in cazul mortii fizice, sau separarea dintre Dumnezeu si suflet in ce priveste moartea morala. In versetele de la 24 la 27, Domnul Se ocupa mai intai de aceasta din urma. El arata cum fiinte moarte fata de Dumnezeu in greselile si in pacatele lor pot fi aduse la viata, si arata ca acestia aud cuvantul Sau si Il cred pe Tatal care L-a trimis. Nu doar ca ei scapa de judecata, dar au viata, traind aceasta viata, trec din starea in care erau morti fata de Dumnezeu intr-o stare in care ei traiesc fata de Dumnezeu. Ei au trecut "din moarte la viata".

     Cap. 5:25-27

     Responsabilitatea de a asculta si de a crede revine pacatosului, dar aceste versete prezinta mai degraba suveranitatea Fiului de a aduce la viata pe cei care sunt morti moral : ei aud glasul Fiului lui Dumnezeu si vor trai.

     A auzi glasul Fiului lui Dumnezeu nu inseamna pur si simplu a asculta anumite cuvinte care au fost rostite de catre Domnul. In Fapte 13:27, aflam ca locuitorii din Iersusalim au auzit cuvintele profetilor in fiecare sabat, si totusi nu au cunoscut "glasurile profetilor". Este deci evident ca putem sa auzim cuvintele si sa nu discernem glasul. In 1 Corinteni 14:10 citim : "Exista, poate, atat de multe glasuri in lume, insa niciunul din ele nu este lipsit de sunet (sau : "fara sunet distinct", trad. fr., n.t.). Glasul este, prin urmare, puterea reala (sunetul distinct) a cuvintelor - mesajul continut in cuvinte. Semnificatia glasului Fiului lui Dumnezeu este revelatia lui Dumnezeu in dragoste, actionand in harul suveran fata de om.

     Astfel, glasul reprezinta ceea ce este special si specific marturiei date de o persoana. Profetii aveau un glas - ceea ce era particular marturiei lor. Ioan Botezatorul a vorbit el insusi ca un glas ; si acesta era ce avea importanta in marturia lui. Exista ceva ce este absolut unic si special in glasul Fiului lui Dumnezeu - si oile Sale asculta glasul Sau (10:3).

     Atunci cand sensul corect al glasului Fiului lui Dumnezeu este auzit, sufletul traieste. "Cei care-l vor auzi vor trai". Acestia trec din domeniul mortii in cel al vietii unde Dumnezeu este cunoscut.

     Mai mult, Fiul Omului are autoritate sa faca judecata. Oamenii L-au respins pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si au cautat sa-L omoare ca Fiu al Omului. Dumnezeu vrea ca El sa fie onorat atat ca Fiul lui Dumnezeu, cat si ca Fiul Omului de catre cei care L-au respins. Lucrul acesta nu se poate realiza decat prin judecata, din moment ce ei L-au refuzat. De asemenea, El va exercita judecata atat ca Fiul lui Dumnezeu, cat si ca Fiul Omului (5:22, 27).

     Cap. 5:28, 29

     La versetele 24 la 27 gasim efectul actual cand glasul Fiului lui Dumnezeu este auzit. El conduce la viata. La versetele 28 si 29, caracterul glasului si efectul sunt diferite. El va avea un efect fizic efectiv in faptul ca va scoate mortii din mormintele lor. S-a spus ca la Dumnezeu aspectul moral este intotdeauna primul, iar ceea ce este fizic urmeaza. La versetul 25, atunci cand este vorba despre credinciosi, citim : "cei care-l vor auzi (glasul Fiului lui Dumnezeu) vor trai". Aici, in versetul 29, care include pe credinciosi si necredinciosi, nu este mentionata viata, ci se spune pur si simplu ca "cei care vor auzi glasul Sau...vor iesi".

     Exista doua invieri ; invierea vietii si cea a judecatii. Chestiunea de a sti la care din cele doua avem parte este prezentata aici ca depinzand de motive morale - a face bine sau a face rau. Ea (una din cele doua invieri, n.t.) nu este plasata pe baza credintei sau necredintei. Este adevarat ca niciun om nu poate practica binele independent de credinta in Dumnezeu ; si, de asemenea, ceea ce Dumnezeu numeste "a face bine" poate fi foarte diferit de ceea ce omul considera a fi. Acolo unde se gaseste viata, ea se va manifesta practic in facerea binelui.

     Atat "viata" cat si "judecata" necesita inviere. Pentru ca viata sa poata fi vazuta si gustata in sfera ei proprie, trebuie ca trupul sa fie inviat din morti. Pentru ca omul sa poata fi judecat, trebuie si el sa fie inviat din morti. Invierea este o necesitate pentru a se face cunoscuta gloria lui Hristos.

     8.4  Diferitele marturii cu privire la gloria lui Hristos - 5:30-47

     Cap. 5:30, 31

     Plecand de la aceste versete, vom gasi prezentarea de catre Domnul a diferitelor marturii cu privire la gloria Lui personala - marturii care ii lasa fara nicio scuza pe cei care L-au respins pe Hristos. Desigur, exista marturia Domnului despre Sine Insusi. Nu era pur si simplu marturia unui om care vorbea si actiona dupa gandurile si mintea sa, sau cineva care a cautat sa-si impuna propria lui vointa. Era marturia Celui care a luat locul omului perfect dependent. Potrivit cu acest loc, El nu putea face nimic de la Sine Insusi. In spatele marturiei Sale se afla viata ascunsa a comuniunii cu Tatal si a dependentei de Tatal. De asemenea, putea zice : "Eu judec dupa cum aud si judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis". Judecata Lui nu era intemeiata pe ceea ce a auzit de la oameni, nici denaturata de cautarea propriei vointe. Prea adesea, judecatile noastre sunt gresite deoarece mintea noastra este influentata de oameni si afectata de lucrarea propriei noastre vointe.

     Cu toate acestea, in ciuda perfectiunii ei, propria Lui marturie, in sine, nu ar fi valabila dupa legea care zice : "Marturia a doi oameni este adevarata". Cineva a zis : "Martutia unui om ar putea fi adevarata - absolut ; la fel de adevarata in sine ca si a celor doi. Dar nu ar fi la fel de adevarata si pentru altii ; este nevoie ca ea sa fie confirmata". Pentru acest motiv, in ciuda corectitudinii judecatii Sale si a curatiei motivelor Sale, El nu cere oamenilor sa creada pur si simplu in El pe baza propriei Sale marturii. Domnul ne va da alte patru marturii :

     1- Marturia lui Ioan Botezatorul (5:32-35).

     2- Marturia lucrarilor Sale (5:36).

     3- Marturia Tatalui Insusi (5:37, 38).

     4- Marturia Scripturii (5:39-47). (vezi postarea din 15.07.2013).

     Cap. 5:32-35

     Ioan Botezatorul a dat marturie despre Hristos si despre adevar, si marturila lui era adevarata. Domnul nu avea nevoie de marturia oamenilor, dar, in harul Sau, pentru a veni in intampinarea iudeilor, in vederea mantuirii lor, El mentioneaza marturia lui Ioan. Prin viata lui, Ioan era o "lampa care arde si lumineaza" in mijlocul intunericului care a precedat venirea lui Hristos ; si oamenii au vrut sa se bucure un timp la lumina sa, caci ei il socoteau ca profet (Luca 20:6).

     Cap. 5:36

     Totusi, exista o marturie mult mai mare decat cea a lui Ioan. Lucrarile pe care Tatal I le-a dat sa le faca - marile semne din Evanghelia dupa Ioan -, care erau implinirea lucrarilor Tatalui (5:17), dadeau marturie despre gloria Persoanei Sale ca Trimisul Tatalui.

     Cap. 5:37, 38

     In plus, Tatal Insusi a dat marturie in mod direct despre gloria Persoanei Sale. La botez, glasul venit din cer a spus : "Acesta este Fiul Meu Preiubit in care Imi gasesc placerea". In ce-i priveste pe impotrivitori, aceasta marturie a fost cu totul in zadar. Desi Tatal a vorbit, ei n-au auzit niciodata glasul Sau ; pentru ei, atunci cand vorbea, nu era decat tunet. Era clar ca cuvantul Sau nu a ramas in inimile lor, caci ei nu credeau in Cel pe care L-a trimis.

     Cap. 5:39, 40

     In final, exista marturia Scripturilor cu care iudeii se laudau, socotind ca in ele au viata si binecuvantarea. Ei ar fi facut bine sa cerceteze Scripturile, caci ele dadeau marturie despre Hristos. Din nefericire, in timp ce se laudau cu Scripturile, nu voiau sa vina la Cel despre care ele vorbeau si doar in El ar fi gasit viata si binecuvantarea. Domnul nu a zis : "Voi nu puteti sa veniti", ci "Voi nu vreti sa veniti". Este adevarat ca omul este mort in greselile si pacatele sale si nu poate sa vina ; dar la fel de adevarat este ca el traieste in pacatele sale si nu vrea sa vina.

     Cap. 5:41, 42

     Invitandu-i pe oameni sa vina la El, Domnul avea in vedere nu sa primeasca glorie de la oameni, ci acestia sa obtina binecuvantarea lui Dumnezeu. Faptul ca ei nu voiau sa vina la Hristos arata starea lor si dovedea ca dragostea lui Dumnezeu nu insemna nimic pentru ei ; El nu avea loc in inimile lor.

     Cap. 5:43

     Domnul a venit in Numele Tatalui Sau pentru a face cunoscuta dragostea din inima Tatalui. Refuzand sa-L primeasca pe Hristos, ei au respins o marturie care, in timp ce dezvaluia dragostea inimii Tatalui, condamna total rautatea si egoismul din propriile lor inimi. Aceasta respingere ii va expune la influenta teribila a Antihristului care va veni in numele lui insusi. El va flata dorinta de maretie, de putere si de glorie a oamenilor. Nu-l va interesa deloc starea lor de pacatosi. Nu va cere nicio schimbare morala in ei, ci le va cere numai sa-i dea lui puterea si gloria. Ei il vor primi pe acest om care se potriveste perfect propriilor lor inimi.

     Cap. 5:44

     Din cauza starii lor morale scazute, le era imposibil sa creada in Hristos si sa primeasca adevarul. Cautarea onoarei si aprecierii oamenilor i-a impiedicat sa ia locul de smerenie si sa primeasca binecuvantarea si onoarea lui Dumnezeu, recunoscand starea lor reala de pacatosi.

     Cap. 5:45-47

     Moise, in care ei marturiseau ca spera, era acuzatorul lor. Daca l-ar fi crezut cu adevarat pe Moise, L-ar fi crezut si pe Hristos, caci Moise a scris despre Hristos.

     Domnul incheie acest discurs dand o marturie remarcabila despre importanta si valoarea scrierilor lui Moise. El da o valoare mai mare formei in care sunt date comunicarile lui Moise decat cea a propriilor Sale comunicari. Comunicarile lui Moise erau scrieri; ale Sale, orale. Scrierile lui Moise si cuvintele Domnului aveau aceeasi autoritate divina, dar valoarea permanenta a ceea ce este scris prin inspiratie este superioara fata de comunicarile inspirate facute prin viu grai. 

                           

 

                    Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - V -

     Hamilton Smith

     7     Caile harului in binecuvantarea pacatosilor - Ioan 4

     Evenimentele relatate in capitolul 2 au dovedit ruina totala a omului ; calea este apoi deschisa, la capitolul 3, pentru prezentarea suveranitatii lui Dumnezeu lucrand in favoarea omului. Acesta din urma fiind ruinat iremediabil, orice binecuvantare fata de el trebuie sa vina numai de la Dumnezeu. Astfel, in capitolul 3, adevarul este prezentat din partea lui Dumnezeu. Intrarea in binecuvantare depinde de lucrarea suverana a Duhului in om ; temelia binecuvantarii noastre se bazeaza pe lucrarea lui Hristos la cruce ; iar sursa binecuvantarii noastre isi are originea in dragostea lui Dumnezeu fata de om.

     La capitolul 4, adevarul este prezentat din partea noastra, aratand cum un pacatos este introdus in binecuvantare. Acest aspect este ilustrat in istoria femeii, de la fantana, scoasa din adancimile mizeriei si degradarii pentru a fi ridicata la inaltimea binecuvantarii. Unei femei stricate din nastere si injosita de viata ei i se ofera suprema binecuvantarea cereasca - apa vie, tasnind in viata eterna - astfel incat  sa devina o adoratoare multumita.

     Adevarul continut in acest capitol prezinta un contrast izbitor cu cel din capitolul 2. In acesta din urma, in legatura cu omul respectabil si religios, bucuria pamanteasca se epuizeaza, si inchinarea in templu este corupta. La capitolul 4, in legatura cu istoria unei femei degradate, avem bucurii ceresti care nu se epuizeaza niciodata si adorarea Tatalui in duh si in adevar. Bucuria pamanteasca este depasita de bucuria cereasca, si inchinarea in templu este inlocuita prin adorarea Tatalui.

     Capitolul pune inaintea noastra maretia lui Dumnezeu revelata in Hristos Isus ; vedem aici ca dragostea lui Dumnezeu, eficacitatea lucrarii lui Hristos si actiunea suverana a Duhului, dupa cum ni le revelaza capitolul 3, sunt de asa natura incat cei mai rai pacatosi de pe pamant pot fi introdusi in binecuvantarile cele mai inalate ale cerului. Inima omului poate fi satisfacuta de apa cea vie, iar inima Tatalui isi gaseste placerea in adorarea in duh si in adevar.

     7.1  Istoria femeii de la fantana - 4:1-30

     Cap. 4:1-3

     De la primele versete, vedem ca Domnul Se plaseaza in afara sferei iudaice, indicand ca binecuvantarile ceresti pe care Dumnezeu le-a pastrat pentru om nu pot fi limitate la iudei. Dupa ce L-au respins pe Hristos, fariseii erau aparent nemultumiti ca Domnul atrage la El mai multi ucenici decat Ioan.

     De fapt, citim ca "Isus nu boteza El Insusi, ci ucenicii Sai". Hristos a avut inaintea Lui planul lui Dumnezeu de a introduce pe pacatosi in binecuvantarile ceresti ; El nu putea sa indeplineasca deci un ritual care, in timp ce separa sufletele de natiunea vinovata, le lega de El numai pentru pamant. Pentru ucenici era drept sa boteze atunci ; caci in credinta sufletului lor, ei Il cunosteau pe Hristos doar pe pamant. Hristos stia, ca pentru moment, Imparatia Sa pamanteasca era pusa deoparte. Asa ca a parasit Iudeea pentru a merge in Galileea natiunilor (Matei 4:15), ca sa ne invete adevaruri valabile pentru intreaga lume. 

     Cap. 4:4

     Pentru a Se duce in Galileea, "trebuia sa treaca prin Samaria". De ce trebuia neaparat sa treaca prin Samaria ? Este adevarat ca drumul direct catre Galilea trecea prin Samaria, dar existau si alte drumuri pe care le lua iudeii stricti, pentru a evita un popor pe care il dispretuiau. Necesitatea nu era deci o chestiune de drumuri si de tara. Nu putem spune mai degraba ca nevoia era in inima lui Dumnezeu ? Inainte de intemeierea lumii, Dumnezeu a destinat o sarmana pacatoasa din Samaria la binecuvantare si, pentru a castiga acest suflet si a satisface inima lui Dumnezeu, trebuia ca Isus sa treaca prin Samaria.

     Samaritenii din timpul Domnului erau considerati pe drept o rasa stricata. Inceputul istoriei lor este relatat in 2 Imparati 17:24 la 41. Dupa deportarea celor zece semintii, imparatul asirian a adus oameni din Babilon si din alte cetati pagane pentru a repopula tara. Cum aceste populatii locuiau in tara lui Dumnezeu, dar nu se temeau de Domnul, El i-a tulburat trimitand lei impotriva lor. Pentru a incerca sa-i scape de acest rau, imparatul Asiriei le-a trimis un preot al Domnului, ca sa-i invete cale lui Dumnezeu. Urmarea a fost ca au devenit un popor stricat : "s-au temut de Domnul si au slujit si dumnezeilor lor". Ei aveau deci o vaga cunostinta despre Domnul si despre faptul ca trebuia sa vina Mesia.

     Cap. 4:5-8

     Domnul a trecut prin aceasta tara stricata pentru a binecuvanta un suflet aflat in nevoie. Ajungand la fantana lui Iacov si "fiind obosit de calatorie", S-a asezat langa fantana. Nu doar ca era obosit, ci Ii era si  sete ; intr-adevar, El cere femeii care vine in acel moment sa scoata apa sa-I dea sa bea apa. In plus, ucenicii fiind plecati in cetatea din apropiere pentru a cumpara de mancare, Domnul Se afla singur.

     Ce scena minunata ! Cuvantul etern, Creatorul lumii, Fiul etern, care este in sanul Tatalui, a devenit carne si, devenind carne, a locuit printre noi plin de har si de adevar. A pus deoparte starea si maretia Lui imperiala pentru a umbla pe un drum de umilinta ca un strain pe pamant. El nu a traversat tara ca un imparat in maretia lui, insotit de o suita imperiala, ci a devenit un Om sarac pentru ca prin saracia Lui noi sa fim imbogatiti. Astfel, cu uimire si adorare, Il gasim asezat langa fantana, obosit, insetat si singur.

     Dumnezeul eternitatii, Domnul, Creatorul marginilor pamantului, Cel care "nu oboseste , nici nu-Si pierde puterea" a venit ca un strain in tara, si este obosit de calatorie ! Creatorul fiecarei picaturi de apa din univers este El Insusi un Om insetat in lumea pe care mainile Sale au facut-o. Cel care, in gloria cereasca, a fost inconjurat dintotdeauna de ostirile angelice este vazut, pe pamant, ca un Om singur. 

     De ce a devenit El un Om obosit, insetat si singur ? Pentru ca nu exista alta cale prin care S-ar fi putut apropia de o sarmana femeie decazuta, si astfel sa castige increderea acestei pacatoase pentru a face sa dispara toate temerile ei vinovate, si pentru a o face sa creada ca, in ciuda numeroaselor ei pacate, Dumnezeu o iubeste. Pentru a face cunoscuta inima lui Dumnezeu, El a infruntat oboseala, setea si singuratatea. Totul in jurul Lui era potrivit sa-L oboseasca. A avut de-a face din toate partile cu pacatul si durerile, ignoranta si nerecunostinta, ura si impotrivire, dar nu a abandonata niciodata marturia Sa despre dragostea lui Dumnezeu, in slujirea Lui plina de dragoste fata de sarmanii pacatosi sau in grija Lui tandra fata de slabii Sai ucenici.

     Cine era femeia pe care a venit s-o intalneasca ? Nu doar ca ea apartinea de o rasa stricata si dispretuita, dar ea insasi a baut din cupa pacatului pana la fund. In cautarea placerilor si a satisfactiei poftelor, ea devenise total emancipata, si a renuntat la reputatia ei si la tot ceea ce o femeie  tine ca pretios. Ea a incalcat legea lui Dumnezeu si a oamenilor, si a cazut in adancimile pacatului si ale rusinii. In final, si asa este intotdeauna, nu a gasit decat amaraciune si insatisfactie, epuizare si rusine. Evitand contactul cu compatriotii sai, ea vine sa scoata apa la o ora cand nu apar alte femei. Ca intotdeauna, pacatul ei a facut din ea o femeie singuratica.

     In caile lui Dumnezeu, aceasta pacatoasa obosita, insetata si singura se afla in prezenta Mantuitorului obosit, insetat si singur. Ea se obosise in slujba pacatului ; El era obosit de calatoria Sa in slujba dragostei. Pacatele ei au facut din ea o femeie singuratica ; dragostea Lui a facut din El un Om singuratic. Dragostea L-a dus pe Domnul acolo unde pacatul a dus-o pe femeie. La fel, putin mai tarziu, dragostea Sa Il va duce in locul unde pacatul ne duce - singuratatea insuportabila a crucii, cand cei apropiati si prietenii L-au parasit, cand S-a uitat sa vada daca este cineva care sa aiba mila, dar nu era nimeni, cand cauta mangaietori, si nu a gasit. Vandut de un fals ucenic, tagaduit de un adevarat ucenic, parasit de toti ucenicii, inaltat intre cer si pamant, lepadat de oameni si parasit de Dumnezeu, a trebuit sa infrunte teribila singuratate a crucii. Ce L-a condus in aceasta singuratate ? Dragostea - o dragoste pe care apele nu o pot stinge si pe care raurile nu pot s-o inunde. Dragostea care a facut din El un Om singuratic la fantana din Sihar L-a condus in singuratatea si mai mare a crucii de pe Calvar. Daca oamenii resping o astfel de dragoste, nu este de mirare ca ei se regasesc in final in singuratatea unei pieiri eterne.

     Fie ca si noi, precum femeia, sa ne gasim singuri cu Isus in ziua de har ! Daca cineva se teme sa fie singur cu El, sa se lase patruns de harul acestei scene minunate si sa vada cum a lucrat Domnul fata de aceasta pacatoasa. Niciun cuvant dur sau nepotrivit nu a iesit de pe buzele Sale ; nu este rostit niciun cuvant de amaraciune sau de repros. El zice simplu : "Da-Mi sa beau". De ce a cerut El o inghititura de apa ? In mod normal, putul era adanc, iar El nu avea nimic pentru a scoate apa ; dar nu putea El sa faca o minune pentru a-Si potoli setea ? Pentru alte persoane, desigur, a lucrat minuni de har ; dar nu citim niciodata ca El a facut o minune pentru a raspunde propriilor Sale nevoi. Nu exista decat un singur raspuns : Fiul etern, trimis de Tatal pentru a fi Mantuitorul lumii, in maretia cailor Sale, coboara atat de mult incat Se indatoreaza pentru un pahar de apa rece unei femei cazute, pentru a castiga increderea inimii ei disperate.

     Cap. 4:9

     Femeia este intrigata de faptul ca un om, pe care ea il recunoastea ca fiind iudeu, i-a facut o cerere, ei, o samariteanca.

     Cap. 4:10

     Raspunsul Domnului arata ca femeia nu-si cunostea propriile nevoi, nici dragostea lui Dumnezeu, nici gloria Celui inaintea caruia se afla. Daca ar fi cunoscut, ea ar fi cerut si El i-ar fi dat. Acum ea trebuie sa invete ca Dumnezeu este Cel care da in dragoste, si ca ea nu poate sa primeasca decat in har, oricat de mari sunt nevoile ei.

     Cap. 4:11, 12

     Domnul vorbeste despre darul lui Dumnezeu si despre bucuria Lui de a da apa vie, dar femeia, total absorbita de grijile sale si de lucrurile mareriale, continua in linia sa de gandire si ramane la fantana, la apa naturala si la Iacov care le-a dat fantana.

     Cap. 4:13, 14

     In raspunsul Sau, Domnul pune in contrast apa care ocupa gandurile femeii cu apa vie despre care vorbeste El. Apa din fantana, ca toate bucuriile pamantesti pe care ea le simbolizeaza, nu poate satisface niciodata. Nu exista nicio sursa de satisfactie durabila in lucrurile de pe pamant. Bani, placeri, ambitie, indatoririle si relatiile pamantesti pe care le urmareste omul pot oferi o distragere de moment sau o multumire trecatoare, dar nu o satisfactie durabila. "Oricine nu-L cunoaste pe Hristos are fie o inima dezamagita, fie o inima care cauta ceea ce il va dazamagi" (J.N.D.).

     In contrast, Domnul Isi propune sa-i dea apa vie unei sarmane pacatoase - sau viata in puterea Duhului , care va tasni in viata eterna. Hristos nu doar ca poate satisface nevoile noastre ca pacatosi, dar El o poate face dincolo de toate nevoile noastre. El da o viata care aduce o satisfactie eterna si conduce sufletul afara din aceasta lume de nevoi intr-o alta lume - cea a dorintei satisfacute.

                    In curand fericiti, intr-o noua lume,

                    Vom canta glorie Mielului ;

                    Acolo nu va mai fi doliu, nici strigat, nici lacrimi,

                    Nici pacat, in acel loc plin de farmec.

     Cap. 4:15

     Din nefericire ! lucrurile ceresti nu patrund in lista de gandire a acestei femei. Vazand doar nevoile sale zilnice, ea atribuie cuvintelor Domnului un sens material. Ca intreaga omenire, ea ar fi multumita ca nevoile sale zilnice sa fie satisfacute, fara durerea zilnica adusa prin cadere. Oamenii s-ar multumi foarte mult cu binecuvantarile pamantesti, daca s-ar putea ca blestemul sa fie luat. "Omul natural nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; si nu le poate cunoaste, pentru ca ele se judeca spiritual" (1 Corinteni 2:14). Fara Duhul, inteligenta omeneasca nu poate intelege lucrurile divine.

     Cap. 4:16

     Urmeaza apoi ca, in raspunsul Sau, Domnul sa ignore in totul cuvintele femeii. Este inutil de vorbit mai mult despre lucruri prea mari unui duh (inteligenta, minte, n.t.) prea mic pentru a le intelege. Asa ca Domnul recurge la un alt mijloc, singurul mijloc prin care intunericul din duhurile noastre poate fi risipit. El Se adreseaza constiintei, si castiga inima. Discernamantul in lucrurile divine este dat de catre constiinta si nu de inteligenta.

     Si ce frumusete in maniera de a actiona plina de tandrete a Domnului ! El sta pe marginea fantanii, singur in compania unei femei cu o viata stricata, ca sa-i arate ce este ea, si sa-i reveleze cine este El. El va da pe fata viata ei ca sa-i castige inima, dar o face doar El singur cu ea. Pune astfel degetul pe pata neagra a existentei ei, si adresandu-Se constiintei ei, ii zice : "Du-te, cheama-l pe barbatul tau si vino aici". 

     Ce bogatii contin cuvintele "du-te" si "vino" din aceasta scurta fraza ! "Du-te, cheama-l pe barbatul tau", descopera pacatul din viata ei ; "vino aici", vorbeste de harul inimii Sale. "Du-te", pare sa zica : "Pacatele tale te-au pus la o distanta infinita fata de Mine" ; "vino", vrea sa spuna : "Dragostea Mea te-a atras la Mine". O ! pretios Mantuitor care cunosti raul din noi si care totusi ne chemi sa venim la Tine ! Ce revelatie a iubirii divine !

     Cap. 4:17, 18

     Femeia simte puterea cuvintelor Domnului peste constiinta ei si, dand inapoi dinaintea luminii, cauta sa se sustraga de la adevar. Ea o face pentru a-l ascunde ; intr-adevar, ea zice : "Nu am barbat". Dar dragostea cauta sa obtina adevarul mai clar. Minciuna este descoperita. Este adevarat ca ea nu avea barbat, caci a avut cinci, si in acel moment, ea traia in pacat.

     Cap. 4:19

     Femeia realizeaza imediat ca se afla in prezenta Celui care-i cunostea toate secretele. Ea stia ca nimeni, in afara de Dumnezeu, nu cunostea secretele inimii ei ; astfel, fara nicio scuza sau alta incercare de a ascunde adevarul, ea exclama : "Domnule, vad ca Tu esti profet". Nu avea nevoie de nimeni ca sa-i spuna ca Isus era profet. Constiinta ei fiind atinsa, incepe sa inteleaga si poate sa zica : "vad". Ea are multe de invatat, dar lumina patrunde in sufletul ei intunecat. Cum se face ca oamenii nu "vad" ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu ? Exista un motiv, si doar unul : constiinta nu a fost atinsa niciodata. J. N. Darby a zis : "Daca gasesc o carte care imi spune toate lucrurile pe care le-am facut, stiu ce este. Ea nu cere sa fie aprobata de oameni. Singurul lucru care are autoritate in sine insusi este Cuvantul lui Dumnezeu care atinge constiinta".

     Cap. 4:20

     Femeia este preocupata inca de propriile ei ganduri ; dar increderea ei este castigata astfel incat poate sa aduca inaintea Domnului dificultatile ei religioase.

     Cap. 4:21-24

     In raspunsul Sau, Domnul profita de observatia femeii pentru a vorbi despre schimbarea pe care introducerea crestinismului ar aduce-o in adorare. Bazat pe autoritatea Domnului, ea este invitata sa creada ca a venit ceasul cand adorarea nu va mai fi legata de un loc, precum muntele Samariei sau templul de la Ierusalim, ci va fi adresata unei Persoane. Mai mult, adorarea nu va mai fi adusa unei persoane nedescoperite, ci lui Dumnezeu revelat si cunoscut in har ca Tatal. Apoi, aceasta nu va mai fi o adorare exterioara prin forme si ritualuri : adoratorii vor adora in duh si in adevar. Mai mult chiar, Dumnezeu nu va mai cere adoratori, ci, ca Tata, va cauta adoratori. In final, adorarea crestina este in conformitate cu adevarata natura a lui Dumnezeu. "Dumnezeu este duh si cei care I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar".

     Cap. 4:25, 26

     Sensul profund al cuvintelor Domnului depaseste poate complet intelegerea femeii, dar cel putin o conving ca nu se poate lipsi de Hristos ; caci acesta este fara indoiala semnificatia raspunsului ei : "Stiu ca vine Mesia, care Se numeste Hristos, cand va veni El, ne va spune toate lucrurile". Hristos, ca profet, a vorbit constiintei ei si a pus-o inaintea pacatelor sale. In prezenta pacatelor sale, ea simte ca religia pamanteasca, fie ca era vorba de acel loc sau un altul (Samaria sau Ierusalim, n.t.), nu-i folosea la nimic. Pacatele sale descoperite si religia ei ofilita, stia ca doar Hristos care trebuia sa vina va putea rezolva situatia ei. Hristos ca profet a convins-o de nevoia ei de Hristos ca Mantuitor. Limbajul ei exprima cu adevarat dorinta : "Oh ! daca Hristos era aici !"

     Astfel, este pregatit drumul pentru ca Cel care i-a atins constiinta sa Se reveleze inimii ei. "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela". Ea se afla descoperita ca pacatoasa in prezenta Mantuitorului care are intregul har pentru a Se ocupa de pacatele ei si toata dragostea pentru a-i castiga inima.

     Cap. 4:27

     Intorcandu-se din cetate, ucenicii "se mirau ca vorbea cu o femeie". Inceti in a aprecia maretia lui Dumnezeu, ei se mirau, la fel ca si noi, de-o astfel de scena : Din nefericire ! cat de des, ignorarea harului este insotita de o indepartarea morala fata de Domnul ; asa ca se temeau sa-I spuna Domnului gandurile care treceau prin mintea lor. "Niciunul nu a spus : Ce cauti (sau : "Ce-L intrebi", n.t.) ? De ce vorbesti cu ea ?" Ei nu realizau ca, in maretia harului Sau, Dumnezeu a coborat aici jos in Persoana Fiului Sau, ca sa caute adoratori. Cat de frumos si vrednic de El este drumul pe care-l parcurge pentru a gasi un adorator ! Este ca si cum Dumnezeu ar spune : In aceasta lume ruinata, doresc sa gasesc inimi care se aprind contemplandu-Ma intr-o asemenea masura incat, miscati de adorare, se simt constransi sa adore. Pentru a gasi acest suflet, Cuvantul etern a devenit carne si, ca Om smerit, parasind marea cetate Ierusalim, templul superb, fariseii religiosi, carturarii intelepti si preotii ceremoniali, S-a dus intr-o tara stricata si dispretuita ; acolo, obosit si insetat, El S-a asezat langa o fantana alaturi de o sarmana femeie pacatoasa, trista si injosita de pacat. Ca sa-i castige increderea, El Se face dependent de ea pentru a bea ; apoi, facand sa patrunda cu blandete lumina in sufletul ei intunecat, ii descopera pacatul din inima ei pentru a putea sa-i reveleze dragostea din a Sa, pentru ca in final, fiind la capatul resurselor, nu mai ramane acestei samaritence decat sa adore si sa laude in prezenta maretiei lui Dumnezeu revelata in Isus.

     Cap. 4:28-30

     Daca binecuvantarea harului Domnului ajunge sa-i atinga incet pe ucenici, ea are un efect imediat si practic asupra femeii. Pana aici, ea a fost  absorbita cu treburile ei zilnice, simbolizate prin ulcior. Acum, ea gaseste un obiect nou in viata : Hristos umple sufletul ei ; asa ca isi lasa ulciorul si merge in cetate pentru a fi un martor, chiar in locul pacatului ei, al Celui care a eliberat-o.

     Ce marturie minunata a dat ea ! Domnul i-a zis : "vino aici", si acum, reluand cuvintele Domnului, ea poate sa spuna oamenilor din cetate : "Veniti sa vedeti un Om". Ea nu-i indeamna sa mearga intr-un loc sau chiar la o grupare, ci ii invita sa vina la o Persoana. Ioan i-a indreptat pe ucenicii sai spre Isus - Mielul lui Dumnezeu ; Andrei l-a condus pe Petru la Isus ; Filip a zis : Noi L-am gasit pe Isus... Vino si vezi ; si femeia a spus : "Veniti sa vedeti un Om".

     Si cine este Acest Om binecuvantat ? Unul, zice ea, "care mi-a spus toate cate am facut". El mi-a spus, mie, dar nu a spus la altcineva. Apoi ea adauga : "nu cumva Acesta este Hristosul ?" Categoric, ea avea dreptate ; El trebuia sa fie Hristosul ; caci cine altul decat Hristos ar putea sa-mi spuna tot ce am facut, si cu toate acestea sa ma iubeasca si sa ma atraga la El ?

     Cuvantul care vine din inima atinge inima ; asa ca citim : "Ei au iesit din cetate si veneau spre El".

     7.2  Voia Tatalui in slujba pacatosilor - 4:31-38

     Cap. 4:31-34

     Ucenicii erau ocupati mai de graba cu lucrurile materiale  decat cu cele spirituale ; totusi, cuvintele lor dovedeau dragostea lor reala pentru Domnul ; intr-adevar, citim ca ei : "Il rugau, zicand : Rabi, mananca". In raspunsul Sau, fara a nega nevoile trupului, Domnul le spune ca El avea o sursa de hrana si de bucurie pe care ei o stiau foarte putin sau chiar deloc. "Eu am de mancat o mancare pe care voi nu o cunoasteti".

     Gandindu-se mereu la lucrurile materiale, ei "ziceau deci unii catre altii : Nu cumva I-a adus cineva sa manance ?"

     Rapunzand la framantarile lor, Domnul ne descopera binecuvantarea drumului pe care il avea de urmat. El zice : "Mancarea Mea este sa fac voia Celui care M-a trimis si sa implinesc lucrarea Lui". In mijlocul tuturor greutatilor de pe pamant si a incercarilor de pe cale, avem aici un Om care era sustinut de un singur scop : sa faca voia Tatalui. Pusi in fata  perfectiunii drumului Sau, ne putem intreba foarte bine inimile noastre cu privire la motivele care ne sustin in umblarea noastra zilnica. Daca suntem sinceri cu noi insine, nu ar trebui sa recunoastem, cel putin, ca motivele noastre sunt foarte amestecate ? Si totusi, cat de mult ne-am usura viata daca, in mica noastra masura, realizand ca Tatal are o voie fata de noi si un plan pentru noi, singura noastra dorinta ar fi sa facem voia Sa si sa implinim lucrarea pe care ne-a dat-o s-o facem (2 Tim. 2:4 ; Fapte 20:24 ; 2 Tim. 4:7).

     Cap. 4:35-38

     Pentru invatatura ucenicilor, dar si a noastra, Domnul pune inaintea noastra binecuvantarea drumului voii Tatalui in slujirea dragostei fata de altii, si ne incurajeaza sa mergem pe acelasi drum, in aceasta privinta, pe care El Insusi l-a urmat.

     In primul rand, Domnul vrea sa ne preocupam de secerisul ceresc, nu de cel natural. Daca ar fi fost vorba de aceasta din urma, ucenicii ar fi trebuit sa astepte patru luni ; nevoile spirituale sunt intotdeauna prezente. Holdele spirituale "sunt deja albe pentru secerat".

     In al doilea rand, Domnul aminteste ca cel care este angajat in aceasta slujba a dragostei "primeste o plata". El nu o "castiga" neaparat, ca si cum ar fi pur si simplu echivalentul corect al muncii sale, ci el "primeste" o plata ; aceasta ar putea fi intr-adevar mai mult decar ceea ce ar "merita" el. Domnul nu vrea sa ramana dator, ci Isi pastreaza suveranitatea rasplatindu-i pe slujitorii Sai.

     In al treilea rand, rodul acestei slujiri va ramane. Pentru munca lui naturala, omul isi asigura doar lucruri care pier odata cu intrebuintarea lor. In aceasta slujire spirituala, seceratorul "aduna rod spre viata eterna" (4:36 - vezi 1 Tes. 2:19).

     In al patrulea, aceasta este o slujire care produce bucurie, si o bucurie care este impartasita cu altii. "Si cel ce seamana si cel ce secera sa se bucura impreuna". Profetii si oamenii evlaviosi de altadata au lucrat, iar ucenicii recoltau rodul muncii lor. Nu era adevarat, intr-un anumit fel, cu Domnul Insusi ? Tatal a lucrat pana atunci (5:17) prin profeti si prin altii, de la inceputul lumii, iar Domnul putea sa spuna ca El a fost trimis ca sa sfarseasca lucrarea Sa (a Tatalui, n.t.) (4:34). Intr-un alt sens, Domnul, ca semanator, a inceput o lucrare in intregime noua (Matei 13) ; prin urmare, din punct de vedere dispensational, slujitorii Domnului mai degraba "au secerat" decat "au semanat", si astfel ei sunt insarcinati mai degraba cu seceratul decat cu semanatul. Totusi, ca principiu general, ramane cu siguranta adevarat ca "unul seamana si altul secera".

     7. 3  Mantuitorul lumii - 4:39-42

     In cetatea stricata a samaritenilor, Domnul este recunoscut ca Mantuitorul lumii. Femeii, Domnul i-a spus ca mantuirea vine de la iudei ; acum, Ii place sa arate ca aceasta mantuire este pentru samariteni. Dupa cum a zis cineva : "Fara semne sau minuni, in acest sat al Samariei, Isus a fost auzit, cunoscut si marturisit ca fiind adevaratul Mantuitor al lumii" (W.K.). Marturia femeii despre harul lui Hristos a atras la El inimile samaritenilor, si L-au rugat sa ramana cu ei. Niciun iudeu, agatandu-se de propria lui dreptate si de importanta lui religioasa, n-ar fi marturisit vreodata pe Hristos ca fiind Mantuitorul lumii. Dar omul care s-a recunoscut pacatos in prezenta Celui care-i cunostea toate pacatele si care, totusi, este plin de har fata de pacatos, vede imediat ca o usa de binecuvantare este deschisa pentru fiecare pacatos.

     7.4  Istoria slujitorului imparatesc - 4:43-54

     Istoria femeii ne-a aratat ca exista har pentru cel mai rau dintre pacatosi. Prin invataturile date ucenicilor, invatam ca sunt foarte multi pacatosi aflati in nevoie. In cetatea Samariei am auzit ca Hristos este "Mantuitorul lumii". Si acum, vom vedea ca binecuvantarea nu poate fi primita decat prin credinta.

     Dupa ce a ramas doua zile in cetatea Samariei, Domnul  a plecat in Galileea. Locuitorii din Sihar L-au primit pe Domnul in baza marturiei Sale ; ei au zis : "Noi insine L-am auzit". In contrast, galileenii L-au primit "dupa ce vazusera tot ce facuse la Ierusalim". Domnul profita de venirea la El a acestui tata in nevoie pentru a reprosa natiunii iudaice ca ei cauta "semne si minuni" ca baza a credintei.

     Tatal L-a rugat pe Domnul sa coboare  si sa-i vindece pe fiul sau care era pe moarte. Cuvintele Domnului ar putea sa ne lase cu impresia ca acest tata Il punea pe Domnul la incercare : daca ar putea sa-L vada pe Hristos inviind in mod miraculos pe fiul sau, atunci ar crede. Domnul inlatura acest gand. Credinta nu se bazeaza pe semne exterioare care fac apel la vedere, ci pe Cuvantul lui Dumnezeu. De aceea, Domnul face ca binecuvatarea sa depinda din credinta in cuvantul Sau : "Du-te, fiul tau traieste". Astfel, slujitorul imparatesc este pus la incercare : se va multumi el sa creada cuvantul lui Isus fara sa vada semne si minuni ? El raspunde intr-un mod foarte frumos la punerea la incercare ; intr-adevar, citim : "Omul a crezut cuvantul pe care i l-a spus Isus".

     Apoi, dupa ce a crezut, el primeste semnul ca o confirmare a credintei sale. Niciun semn nu poate sa dea credinta ; dar minunile vor confirma credinta care exista.

     Avem aici al doilea semn pe care Isus l-a facut - un semn care arata ca Domnul avea putere sa opreasca moartea in cazul unei persoane care era pe moarte. Precum fiul slujitorului imparatesc, Israel ca natiune era pe moarte, si Hristos era prezent cu puterea de a opri moartea si de a vindeca poporul ; dar primirea binecuvantarii implica credinta in Cuvantul Sau. Din nefericire ! natiunea isi arata necredinta cautand semne si minuni.  

       

                      

     

    

               

                Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - IV -

     Hamilton Smith

     6     Suveranitatea lui Dumnezeu si responsabilitatea omului - Ioan 3

     Daca capitolul 2 din Ioan dovedeste falimentul omului, capitolul 3 prezinta punerea deoparte totala a omului falimentar, pentru a introduce o rasa noua prin lucrarea suverana a lui Dumnezeu prin nasterea din nou si lucrarea lui Hristos la cruce. Trebuie ca omul sa se nasca din nou, si trebuie ca Fiul Omului sa fie inaltat (3:1-16).

     Totodata, suveranitatea lui Dumnezeu nu exclude responsabilitatea omeneasca. De asemenea, este pe deplin dezvaluita responsabilitatea omului de a veni la lumina si de a crede in Fiul (3:17-21).

     Capitolul se incheie cu ultima marturie a lui Ioan Botezatorul despre gloria lui Hristos (3:22-26). Trebuie ca Ioan sa se micsoreze si ca Hristos sa creasca. Astfel, este libera calea pentru manifestarea completa a maretiei lui Dumnezeu in Hristos - Fiul, in toate capitolele care urmeaza pana la sfarsitul Evangheliei.

     6.1  Suveranitatea lui Dumnezeu

     Adevaruri de toata importanta referitoare la lucrarea suverana a lui Dumnezeu in om se regasesc in istoria lui Nicodim, un exemplu de om in cel mai bun sens al cuvantului. Nicodim era cu totul religios, deosebit de respectat si in mod categoric intelectual. El era dintre farise, un mai-mare al iudeilor si un invatator in Israel. Cu toate acestea, vedem ca toate aceste calitati omenesti nu permit unui om sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Ceea ce este nascut din carne este carne. Fie ca este vorba de o carne foarte cultivata si rafinata, ca in cazul lui Nicodim, sau a carnii complet degradata precum femeia din capitolul 4, in ambele cazuri, cunoasterea lui Dumnezeu revelat in har lipseste. Fara lucrarea harului suveran al lui Dumnezeu nimeni nu vine la Hristos.

     Cap. 3:1-3

     La fel ca cei despre care este vorba la sfarsitul capitolului precedent, Nicodim a ajuns la o conluzie corecta cu privire la Hristos, bazata pe evidenta exterioara a minunilor. El a zis Domnului : "Stim ca esti un Invatator venit de la Dumnezeu, caci nimeni nu poate face minunile pe care le faci Tu, daca nu este Dumnezeu cu el". Era, in aceasta masura, o concluzie corecta la care duhul omenesc putea sa ajunga, dar daca aceasta nu era nimic mai mult decat rezultatul ratiunii omenesti, sufletul ramanea inca departe de Dumnezeu si fara cel mai mic sentiment al nevoi lui de Hristos.

     Cu toate acestea, spre deosebire de cei care au crezut pur si simplu ceea ce au vazut, Nicodim a simtit un sentiment al nevoii sale. Acest contrast este subliniat in primul cuvant din capitolul 3 : "Dar era un om... al carui nume era Nicodim". Ceilalti au rationat si au ramas pe loc ; Nicodim a rationat de asemenea, dar el a venit, dovedind ca in spatele rationamentului sau, fara sa-si dea seama, o lucrarea a lui Dumnezeu a avut loc in sufletul sau, producand un sentiment de nevoie care l-a atras spre Hristos. 

     In clipa cand sufletul incearca un sentiment de nevoie, atunci el realizeaza ca religia carnii, pozitia de mai-mare si reputatia de invatator nu sunt suficiente. Cand acest sentiment de nevoie este produs de Duhul, atunci el merge imediat mana in mana cu constienta faptului ca numai Hristos poate sa-i dea raspuns. Si astfel sufletul este atras la Hristos.

     Pe de alta parte, Nicodim vine noaptea. Trezirea unui sentiment de nevoie pentru Hristos este insotita de constientizarea faptului ca lumea  - si in special lumea religioasa - se va opune. Astfel, prima intalnire cu Hristos este adesea in taina.

     Nicodim Il numeste pe Domnul : Rabi (Invatator) ; el Ii zice ceea ce stie si Ii da Domnului locul de Invatator, iar pentru el pe cel de elev. Necunoscandu-se cu adevarat pe sine, isi imagineaza ca este destul de capabil sa invete, cu atat mai mult cu cat gaseste pe cineva care s-o faca. Prin raspunsul Sau : "Daca cineva nu este nascut din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu", Domnul respinge imediat atitudinea respectoasa a lui Nicodim exprimata prin titlul de "Rabi" pe care I L-a dat, si respinge, de asemenea, cunostintele sale dobandite de ratiunea omeneasca si capacitatea lui naturala de a invata (de a primi invatatura, n.t.). Toate acestea apartin de natura cea veche si sunt fara valoare atunci cand este vorba de a fi instruit in lucrurile lui Dumnezeu. Ratiunea omeneasca si capacitatile naturale ne permit sa vedem multe lucruri din natura ; dar daca un om nu este nascut din nou , el nu poate sa vada Imparatia lui Dumnezeu.

     Domnul leaga deci aici nasterea din nou si Imparatia ; mai tarziu, El va vorbi despre lucrurile ceresti, depre propria Lui lucrare si despre viata eterna. In acel timp, Imparatia nu era prezenta in forma ei materiala si exterioara, o forma pe care natura ar putea s-o recunoasca ; era aratata in Hristos, in trasaturile ei morale. Imparatul era prezent, dar respins ; si trasaturile morale ale Imparatiei se vedeau in El : "dreptate, si pace, si bucurie". Acestea vor fi binecuvantarile care vor caracteriza cu adevarat Imparatia in ziua domniei Sale, si care sunt cunoscute acum prin puterea Duhului in cei care cred in Hristos in ziua lepadarii Sale. Era imposibil ca natura sa vada Imparatia in acet fel moral, in Imparatul. Pentru aceasta, trebuia sa aiba loc o lucrare a lui Dumnezeu in suflet, numita aici nastere din nou.

     Cap. 3:4

     Rationand in omul natural, Nicodim arata ca gandurile duhului omenesc nu trec dincolo de experienta umana. Lasat la dispozitia lui insusi, omul nu poate sa inteleaga lucrurile spirituale si ceresti.

     Cap. 3:5, 6

     In raspunsul Sau, Domnul ne duce dincolo de limitele experientei umane si ne spune ceea ce a facut Dumnezeu. Intelegem ca aceasta lucrare a lui Dumnezeu este necesara, nu doar pentru a vedea Imparatia, dar si pentru a intra in ea. Pentru a avea parte de Imparatie sub orice forma ar fi aceasta : morala sau in gloria sa exterioara, trebuie sa avem o natura adaptata Imparatiei.

     Domnul vorbeste de o nastere din apa si din Duh ; apoi El adauga : "Ce este nascut din carne este carne si ce este nascut din Duhul este duh". "Ce" - adica natura - este nascut din Duhul este duh ; a lua parte la natura Celui prin care a fost nascut ; este vorba deci de o natura in intregime noua. Apa este o imagine a Cuvantului aplicat prin Duhul, curatind practic gandurile si inimile noastre de natura cea veche si dorintele ei.

     "Ce este nascut din carne este carne", aceasta este o afirmatie de o insemnatate vasta. Ea arata ca nimic din ceea ce este dupa carne nu se potriveste Imparatiei lui Dumnezeu. Israel dupa carne nu poate sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu ; dar oricine are aceasta natura noua - dintre iudei sau dintre natiuni - este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu. Domnul ne scoate din natiunea iudaica si deschide Imparatia lui Dumnezeu pentru toti cei care sunt nascuti din nou.

     Cap. 3:7, 8

     Necesitatea nasterii din nou este deci clara ; dar aflam, in plus, ca aceasta nastere din nou este in intregime a lui Dumnezeu. Ea este actiunea suverana a Duhului lui Dumnezeu, comparata cu vantul care nu sufla dupa indicatiile omului. Noi nu putem sti de unde vine vantul, nici unde trebuie sa sufle. La fel, actiunea suverana a Duhului nu poate fi limitata la iudeu sau la un anumit individ. Nu putem controla actiunea Duhului ; nu depinde de noi sa spunem unde si in cine poate sa actioneze. 

     Cap. 3:9, 10

     Nicodim este inca uimit de aceste adevaruri atat de contrare ratiunii sale naturale. El intreaba : "Cum pot fi acestea ?" Domnul raspunde ca, ca invatator, el ar fi trebuit sa cunoasca aceste lucruri. Nu a vorbit profetul Ezechiel despre "apa" si despre "Duh" care lucreaza in oameni, pentru ca ei sa poata fi curatiti de necuratiile lor si sa aiba o inima noua (Ezechiel 36:25-27) ?

     Cap. 3:11

     In contrast cu Nicodim si cu invatatorii lui Israel care au luat locul de invatatori si totusi ignorau propriile Scripturi, Domnul vorbeste de adevaruri despre care El avea o cunostinta desavarsita si dadea marturie despre lucrurile pe care le-a vazut. El stia nu doar ceea ce este in om (2:25), dar si tot ceea ce este in inima lui Dumnezeu. El stie amploarea nevoilor noastre si cunoaste maretia harului lui Dumnezeu pentru a raspunde la ele.

     Cu toate acestea, Domnul trebuie sa aduge : "Voi nu primiti marturia noastra". Cu siguranta, ne putem indoi de marturia oamenilor, stiind foarte bine ca ea nu trece dincolo de cunostintele lor limitate. Dar cand Cel care are o cunostinta desavarsita da marturie si aceasta marturie este respinsa, atunci starea total disperata a omului, lasat la dispozitia lui insusi, este dovedita.

     Avem astfel o expunere completa a stari de goliciune si respingere a omului natural in ceea ce are el mai bun. In primul rand, el poate ajunge la anumite concluzii referitoare la Dumnezeu si la Scripturi, corecte in ele insele, dar care il vor lasa insa departe de Dumnezeu ; in al doilea rand, cand Cel care are o cunostinta desavarsita da marturie despre adevar, omul respinge marturia.

     Totul dovedeste necesitatea marelui adevar : omul trebuie sa fie "nascut din nou" (sau, dupa cum gasim in nota de subsol : in intregime nou) (*). "Din nou" nu implica o modificare sau o schimbare a naturii vechi, ci exprima transmiterea unei naturi cu totul noua de la originea sa. Expresia este tradusa prin "de la inceput" din Luca 1:3 si in Fapte 26:5. Nascut "din nou" nu inseamna ca Duhul Sfant actioneaza asupra omului natural, ca si cum ar transforma o stare rea intr-o stare buna, ci in om se produce ceva in intregime nou.

     (*) Nota de subsol 3:3 (din Biblia fr.) referitoare la expresia nascut din nou : "nu doar din nou, ci in intregime nou, ca o noua sursa si origine a vietii ; comp. Luca 1:3 : de la inceput". (In Fapte 26:5, in rom. este folosita expresia "mai dinainte", dar corect este "de la inceput"), n.t.

     

     Cap. 3:12, 13

     In prima parte a capitolului, Domnul a vorbit despre lucruri pamantesti : Imparatia lui Dumnezeu (in aspectul ei pamantesc, n.t.) si necesitatea nasterii din nou pentru a vedea Imparatia si de a intra in ea. Acum, Domnul va trece la lucruri ceresti si la viata eterna, precum si la necesitatea crucii. Daca omul nu a crezut cand Hristos a vorbit despre lucruri pamantesti, cu atat mai putin va fi in stare sa creada lucrurile ceresti. Deci, daca nasterea din nou este necesara pentru a vedea lucrurile pamantesti, ea va fi cu atat mai mult necesara pentru a intelege lucrurile ceresti. Ioan Botezatorul a vorbit despre lucruri pamantesi, si profetii de asemenea, dar niciun om nu a fost in cer ca sa vorbeasca despre lucrurile care sunt acolo. Cu toate acestea, daca nimeni nu era in stare sa urce in cer pentru a relata despre lucrurile ceresti, Cineva a coborat in har din cer - Fiul Omului care este in cer. Aceasta ultima expresie este foarte profunda. Ea arata ca, in timp ce era Om adevarat, Domnul apartinea de cer si era ceresc in caracterul Sau. Noi legam gandirea omului de pamant ; dar, in Fiul Omului, vedem un om atasat de cer. El este obiectul placerii cerului, centrul laudelor ceresti. El poate veni pe pamant, dar casa Lui este cerul. Desi a umblat pe pamant, El a trait in cer in toate zilele calatoriei Sale aici jos. Cuvintele "lucruri ceresti" nu se regasesc decat in alte doua pasaje : Evrei 8:5 si 9:23. Ele se refera la crestinism.

     Cap. 3:14

     Totusi, gandul lui Dumnezeu nu era ca Hristos sa fie singurul Om in aceasta scena minunata. Dar ca sa poata fi implinit planul lui Dumnezeu, ca si altii sa fie acolo in conformitate cu pozitia Sa (de acelasi rang, ordin, n.t.), trebuia ca Fiul Omului sa fie inaltat. Lucrul acesta ne conduce imediat la cruce ca raspuns nu doar cu privire la pacatele noastre, pe cat de important este, ci la starea noastra.

     Cap. 3:15

     Fiind inaltat Fiul Omului, vestea buna poate acum sa fie proclamata : "Pentru ca cine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna". Ca oameni cazuti, noi eram intr-o stare de pacat, si soarta noastra era de a pieri. Efectul lucrarii lui Hristos - inaltarea Sa - pentru toti cei care cred este viata eterna. Credinciosul intra in relatiile noi si ceresti ale Fiului Omului.

     In acest pasaj, este prezentata Evanghelia din partea lui Dumnezeu. Aceasta este vestea buna a dragostei si a planului inimii lui Dumnezeu, mai degraba decat vestirea a ceea ce raspunde nevoilor noastre. In relatarea din Luca 24, ucenicii primesc misiunea de a predica pocainta si iertarea pacatelor in Numele lui Hristos la toate natiunile. Aceasta este vestirea care raspunde la cea dintai nevoie a unui suflet care se pocaieste, si anume iertarea pacatelor. Acesta este cel mai important lucru al tuturor predicarilor relatate in cartea Fapte (vezi Fapte 2:38 ; 3:19 ; 5:31 ; 10:42, 43 ; 13:38 ; 17:30 ; 26:18). In aparenta, nu este vestita nasterea din nou, nici viata eterna ; totusi, acolo unde mesajul era primit, nasterea din nou era cu siguranta implicata si viata eterna era rezultatul (vezi Fapte 13:47, 48).

     In aceasta parte a capitolului, domina suveranitatea lui Dumnezeu si Evanghelia, din partea lui Dumnezeu, este prezentata in toata maretia ei. Cea dintai ingrijorare a omului este faptul care el a pacatuit, iar Dumnezeu raspunde in har la aceasta nevoie vestind iertarea pacatelor prin moartea si invierea lui Hristos. Dar in spatele pacatelor infaptuite se afla omul care a infaptuit pacatele. Nu este absolut nimic bun in el, de aceea sfintenia lui Dumnezeu cere ca sa fie pus in intregime capat acestui om prin judecata. Dar judecata mortii care urma sa vina asupra acestui om a fost executata la cruce. Prin urmare, aspectul crucii prezentata aici este cel prefigurat de sarpele de arama. Israelitii care priveau la sarpele de arama au vazut asemanarea a ceea ce, in ei, a cauzat tot necazul. Astfel, noi avem privilegiul de a privi in spate la cruce si sa-L vedem pe Hristos trimis  in asemanarea carnii pacatului, si ca jertfa pentru pacat (Romani 8:3). El a fost facut acolo ceea ce noi suntem, ca sa poarte judecata care era peste noi. Ce este nascut din carne este carne, si este sub judecata ; iar judecata pentru tot ceea ce suntem dupa carne a fost executata pentru credincios la cruce. Asa cum acest aspect al crucii merge mult mai departe decat faptul de a purta pacatele, si binecuvantarea pentru cel credincios merge mult mai departe decat iertarea pacatelor. Aici este vorba nu doar de sfarsitul vietii aflata  sub judecata, ci de introducerea unei noi vieti - viata eterna - o viata care consta in bucuria relatiilor cu Persoanele divine. Modul in care intram in bucuria practica a acestei vieti este prezentat in Ioan 4. Aceasta are loc prin Duhul din noi, ca o fantana de apa tasnind in viata eterna.

     Cap. 3:16, 17

     Mai mult, dragostea lui Dumnezeu se afla in spatele oricarui mod de a lucra fata de omul aflat sub judecata. Lucrul aceasta este de o importanta imensa pentru sufletele noastre. Fara acest mare adevar, versetul 14 ar putea sa ne lase sub impresia ca Dumnezeu este doar judecator - un judecator care poate a fost pe deplin multumit, dar totusi un judecator. Aici, invatam ca Dumnezeul care a actionat in judecata este un Dumnezeu al dragostei. Aceeasi cruce care reveleaza pe Dumnezeu ca un judecator drept demonstreaza maretia dragostei Sale. A iubit atat de mult incat L-a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna. Daca pe de-o parte judecata a fost executata si viata eterna data celor care cred, in perfecta dreptate, conform versetelor 14 la 15, pe de alta parte, binecuvantarea isi are sursa in dragostea divina conform versetului 16.

     In plus, daca este vorba despre implinirea dreptatii, Hristos este prezentat ca Fiul Omului ; cand este vorba de a face cunoscuta dragostea lui Dumnezeu, Hristos este pus inaintea noastra ca singurul Fiu al lui Dumnezeu. Cel care a luat locul omului si a purtat judecata lui, trebuia in mod necesar sa fie un om - Fiul Omului. Cel care a revelat inima lui Dumnezeu trebuia sa fie o Persoana divina - singurul Fiu.

     In aceste versete, totul este redus la sursa sa, fie in Dumnezeu, fie in om, si totul tinde spre scopul final, fie de partea lui Dumnezeu sau de partea omului. In Dumnezeu, sursa tuturor actiunilor Sale se afla in dragostea Sa ; in om, sursa intregului sau faliment rezulta din ceea ce el este, si nu doar din ceea ce el a facut. Dupa planul lui Dumnezeu, scopul este viata eterna intr-o sfera cereasca pentru cei care cred. Referitor la cei care nu cred, mania lui Dumnezeu ramane peste ei pentru totdeauna.

     6.2  Responsabilitatea omului - 3:18-21

     Cap. 3:18

     In timp ce prima parte a capitolului prezinta suveranitatea lui Dumnezeu, versetele care urmeaza pune inaintea noastra responsabilitatea omului. In dragostea Lui, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau in lume, nu ca s-o condamne, ci pentru ca, prin El, lumea sa fie mantuita. Daca versetul 17 afirma ca nu putem fi mantuiti decat "prin El", versetul urmator stabileste ca cei care Il resping sunt "deja judecati". Oamenii nu trebuie sa astepte o zi viitoare pentru a-si auzi judecata datorita faptelor lor rele. Daca Il resping pe Hristos, ei sunt deja judecati, orice altceva ar fi facut.

     Pasajul arata clar ca nu poate avea loc nicio judecata pentru cel care crede in Hristos ; altfel ar fi tagaduita eficacitatea lucrarii lui Hristos atunci cand a fost inaltat pe cruce. El (pasajul, n.t.) stabileste la fel de clar ca cel care Il respinge pe Hristos este deja judecat. Binecuvantarea sau judecata oamenilor depinde de atitudinea lor fata de Hristos si nu doar de raul pe care l-au facut.

     Cap. 3:19-21

     Responsabilitatea omului se bazeaza pe faptul ca "lumina a venit in lume" si a stralucit in toata splendoarea ei in Persoana Fiului, reveland inima lui Dumnezeu. Omul este responsabil pentru folosirea luminii. Faptul ca nu a putu face acest lucru (datorita starii lui cazute, n.t.) nu afecteaza responsabilitatea lui. Oamenii au iubit mai mult intunericul decat lumina. Dar de ce este asa ? Deoarece faptele lor erau rele. Astfel, prin faptele sale rele, omul s-a facut incapabil sa beneficieze de lumina. Un betiv se poate imbata pana ajunge inconstient si incapabil sa-si implineasca datoriile. El nu este mai putin responsabil. Incapacitatea nu-l elibereaza de responsabilitate.

     Faptele rele pe care oamenii le fac ii conduc sa urasca lumina care arata actiunile lor si tulbura constiinta lor. O constiinta tulburata nu suporta lumina. Cel care practica adevarul nu se va teme de lumina.

     6.3  Ultima marturie a lui Ioan Botezatorul despre gloria lui Hristos - 3:22-34

     In aceste ultime versete, Ioan pune in contrast propria sa slujba  si cea a lui Hristos si, prin aceasta, da marturie despre gloria lui Hristos si despre caracterul ceresc al slujbei Sale ; inaintea Lui, Ioan trebuie sa se micsoreze pentru ca Hristos sa poata creste.

     Cap. 3:22-27

     Se ridicase o intrebare referitoare la curatire ; iudeii profita de faptul acesta si-i spun lui Ioan ca toti oamenii merg la Hristos. Ioan admite cu usurinta ca multimile care altadata veneau la el, acum se strang in jurul lui Hristos. El recunoaste ca este vorba de o lucrare venita din cer pentru a atrage la Hristos, si este bucuros ca este asa.

     Cap. 3:28-30

     Apoi Ioan isi stabileste clar pozitia in raport cu cea a lui Hristos. El este inainte-mergator si, dupa ilustratia de care se foloseste, el este prietenul Mirelui. Hristos este adevaratul Mire care isi va primi mireasa si Ioan se bucura pentru ca a vazut pe Mire si I-a auzit glasul. Ioan nu face parte din mireasa ; nici nu o vede pe mireasa ; dar, ca prieten, aude glasul Mirelui, si bucuria lui este deplina si slujba sa implinita. De asemenea, el adauga : "El trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez". Dragostea se bucura sa-L vada pe Hristos inaltat, chiar daca cel care se bucura dispare din gandurile si din vederile oamenilor. Daca toti credinciosii ar putea fi animati de acest fericit duh al lui Ioan care se da inapoi dinaintea publicitatii si a intaietatii dintre oameni, care nu face niciun caz de el, pentru ca Hristos sa fie totul in toti !

     Cap. 3:31-33

     In final, Ioan da marturie despre gloria lui Hristos ca venind de sus - din cer, si luand deci, in mod necesar, un loc mai presus de toti cei care sunt de pe pamant. Originea lui Ioan era de pe pamant ; el era pamantesc dupa caracter si vorbea doar despre lucruri pamantesti : Mesia si Imparatia Lui pamanteasca. Cel care a venit din cer vorbeste despre lucruri ceresti, despre ceea ce a vazut si auzit. Un profet ca Ioan nu este limitat doar la lucrurile pamantesti ; dar chiar si asa, este vorba despre lucrurile viitoare care nu existau inca pe pamant. Dimpotriva, Hristos vorbeste despre lucruri reale care existau in cer.

     Ioan trebuie sa aduge constatarea solemna ca "nimeni nu primeste marturia Lui". Aceasta marturie despre lucrurile ceresti - lucruri care existau in prezenta lui Dumnezeu - nu prezinta niciun interes pentru oamenii care nu inteleg nici nu doresc lucrurile din cer. Lasat la dispozitia lui insusi, niciun om nu primeste marturia lui Hristos, care nu poate fi primita decat prin credinta. Cel care primeste marturia o face in virtutea autoritatii lui Dumnezeu ; el pecetluieste  (si-a pus pecetea, n.t.) ca Dumnezeu este adevarat.

     Cap. 3:34

     Credinciosul are un motiv bun pentru a primi aceasta marturie cu privire la autoritatea lui Dumnezeu, caci  este vorba despre o Persoana divina trimisa sa aduca un mesaj divin de la o Persoana divina. Hristos a fost trimis de Dumnezeu pentru a vorbi cuvintele lui Dumnezeu prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Mai mult, Duhul nu I-a fost dat cu masura. Nu mai este vorba, ca in zilele profetilor, de un mesaj care contine un adevar particular ; ci, Fiul fiind Cel care vorbeste, acesta (mesajul, n.t.) este prezentarea deplina a adevarului.

     Cap. 3:35, 36

     Se crede, in general, ca ultimele doua versete exprima marturia lui Ioan Evanghelistul despre Hristos, vazand ca ele vorbesc despre viata eterna ca despre ceva prezent si cunoscut, decat sa prezinte mai degraba o marturie profetica despre ceea ce Dumnezeu da, ca in cazul slujbei lui Ioan Botezatorul. S-ar parea ca Evanghelistul adauga marturia lui despre gloria Fiului. El zice cam asa : "Ceea ce spune Ioan Botezatorul - ca "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" lui Hristos - trebuie sa fie adevarat, caci "Tatal iubeste pe Fiul si a dat toate lucrurile in mana Lui". Plinatatea adevarului prezentat de o Persoana atat de glorioasa conduce, daca este primita, la plinatatea binecuvantarii - viata eterna ; dar daca aceasta Persoana este respinsa, il va lasa pe cel care nu vrea sub mania lui Dumnezeu.