Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu
Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan
- IV -
Hamilton Smith
6 Suveranitatea lui Dumnezeu si responsabilitatea omului - Ioan 3
Daca capitolul 2 din Ioan dovedeste falimentul omului, capitolul 3 prezinta punerea deoparte totala a omului falimentar, pentru a introduce o rasa noua prin lucrarea suverana a lui Dumnezeu prin nasterea din nou si lucrarea lui Hristos la cruce. Trebuie ca omul sa se nasca din nou, si trebuie ca Fiul Omului sa fie inaltat (3:1-16).
Totodata, suveranitatea lui Dumnezeu nu exclude responsabilitatea omeneasca. De asemenea, este pe deplin dezvaluita responsabilitatea omului de a veni la lumina si de a crede in Fiul (3:17-21).
Capitolul se incheie cu ultima marturie a lui Ioan Botezatorul despre gloria lui Hristos (3:22-26). Trebuie ca Ioan sa se micsoreze si ca Hristos sa creasca. Astfel, este libera calea pentru manifestarea completa a maretiei lui Dumnezeu in Hristos - Fiul, in toate capitolele care urmeaza pana la sfarsitul Evangheliei.
6.1 Suveranitatea lui Dumnezeu
Adevaruri de toata importanta referitoare la lucrarea suverana a lui Dumnezeu in om se regasesc in istoria lui Nicodim, un exemplu de om in cel mai bun sens al cuvantului. Nicodim era cu totul religios, deosebit de respectat si in mod categoric intelectual. El era dintre farise, un mai-mare al iudeilor si un invatator in Israel. Cu toate acestea, vedem ca toate aceste calitati omenesti nu permit unui om sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Ceea ce este nascut din carne este carne. Fie ca este vorba de o carne foarte cultivata si rafinata, ca in cazul lui Nicodim, sau a carnii complet degradata precum femeia din capitolul 4, in ambele cazuri, cunoasterea lui Dumnezeu revelat in har lipseste. Fara lucrarea harului suveran al lui Dumnezeu nimeni nu vine la Hristos.
Cap. 3:1-3
La fel ca cei despre care este vorba la sfarsitul capitolului precedent, Nicodim a ajuns la o conluzie corecta cu privire la Hristos, bazata pe evidenta exterioara a minunilor. El a zis Domnului : "Stim ca esti un Invatator venit de la Dumnezeu, caci nimeni nu poate face minunile pe care le faci Tu, daca nu este Dumnezeu cu el". Era, in aceasta masura, o concluzie corecta la care duhul omenesc putea sa ajunga, dar daca aceasta nu era nimic mai mult decat rezultatul ratiunii omenesti, sufletul ramanea inca departe de Dumnezeu si fara cel mai mic sentiment al nevoi lui de Hristos.
Cu toate acestea, spre deosebire de cei care au crezut pur si simplu ceea ce au vazut, Nicodim a simtit un sentiment al nevoii sale. Acest contrast este subliniat in primul cuvant din capitolul 3 : "Dar era un om... al carui nume era Nicodim". Ceilalti au rationat si au ramas pe loc ; Nicodim a rationat de asemenea, dar el a venit, dovedind ca in spatele rationamentului sau, fara sa-si dea seama, o lucrarea a lui Dumnezeu a avut loc in sufletul sau, producand un sentiment de nevoie care l-a atras spre Hristos.
In clipa cand sufletul incearca un sentiment de nevoie, atunci el realizeaza ca religia carnii, pozitia de mai-mare si reputatia de invatator nu sunt suficiente. Cand acest sentiment de nevoie este produs de Duhul, atunci el merge imediat mana in mana cu constienta faptului ca numai Hristos poate sa-i dea raspuns. Si astfel sufletul este atras la Hristos.
Pe de alta parte, Nicodim vine noaptea. Trezirea unui sentiment de nevoie pentru Hristos este insotita de constientizarea faptului ca lumea - si in special lumea religioasa - se va opune. Astfel, prima intalnire cu Hristos este adesea in taina.
Nicodim Il numeste pe Domnul : Rabi (Invatator) ; el Ii zice ceea ce stie si Ii da Domnului locul de Invatator, iar pentru el pe cel de elev. Necunoscandu-se cu adevarat pe sine, isi imagineaza ca este destul de capabil sa invete, cu atat mai mult cu cat gaseste pe cineva care s-o faca. Prin raspunsul Sau : "Daca cineva nu este nascut din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu", Domnul respinge imediat atitudinea respectoasa a lui Nicodim exprimata prin titlul de "Rabi" pe care I L-a dat, si respinge, de asemenea, cunostintele sale dobandite de ratiunea omeneasca si capacitatea lui naturala de a invata (de a primi invatatura, n.t.). Toate acestea apartin de natura cea veche si sunt fara valoare atunci cand este vorba de a fi instruit in lucrurile lui Dumnezeu. Ratiunea omeneasca si capacitatile naturale ne permit sa vedem multe lucruri din natura ; dar daca un om nu este nascut din nou , el nu poate sa vada Imparatia lui Dumnezeu.
Domnul leaga deci aici nasterea din nou si Imparatia ; mai tarziu, El va vorbi despre lucrurile ceresti, depre propria Lui lucrare si despre viata eterna. In acel timp, Imparatia nu era prezenta in forma ei materiala si exterioara, o forma pe care natura ar putea s-o recunoasca ; era aratata in Hristos, in trasaturile ei morale. Imparatul era prezent, dar respins ; si trasaturile morale ale Imparatiei se vedeau in El : "dreptate, si pace, si bucurie". Acestea vor fi binecuvantarile care vor caracteriza cu adevarat Imparatia in ziua domniei Sale, si care sunt cunoscute acum prin puterea Duhului in cei care cred in Hristos in ziua lepadarii Sale. Era imposibil ca natura sa vada Imparatia in acet fel moral, in Imparatul. Pentru aceasta, trebuia sa aiba loc o lucrare a lui Dumnezeu in suflet, numita aici nastere din nou.
Cap. 3:4
Rationand in omul natural, Nicodim arata ca gandurile duhului omenesc nu trec dincolo de experienta umana. Lasat la dispozitia lui insusi, omul nu poate sa inteleaga lucrurile spirituale si ceresti.
Cap. 3:5, 6
In raspunsul Sau, Domnul ne duce dincolo de limitele experientei umane si ne spune ceea ce a facut Dumnezeu. Intelegem ca aceasta lucrare a lui Dumnezeu este necesara, nu doar pentru a vedea Imparatia, dar si pentru a intra in ea. Pentru a avea parte de Imparatie sub orice forma ar fi aceasta : morala sau in gloria sa exterioara, trebuie sa avem o natura adaptata Imparatiei.
Domnul vorbeste de o nastere din apa si din Duh ; apoi El adauga : "Ce este nascut din carne este carne si ce este nascut din Duhul este duh". "Ce" - adica natura - este nascut din Duhul este duh ; a lua parte la natura Celui prin care a fost nascut ; este vorba deci de o natura in intregime noua. Apa este o imagine a Cuvantului aplicat prin Duhul, curatind practic gandurile si inimile noastre de natura cea veche si dorintele ei.
"Ce este nascut din carne este carne", aceasta este o afirmatie de o insemnatate vasta. Ea arata ca nimic din ceea ce este dupa carne nu se potriveste Imparatiei lui Dumnezeu. Israel dupa carne nu poate sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu ; dar oricine are aceasta natura noua - dintre iudei sau dintre natiuni - este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu. Domnul ne scoate din natiunea iudaica si deschide Imparatia lui Dumnezeu pentru toti cei care sunt nascuti din nou.
Cap. 3:7, 8
Necesitatea nasterii din nou este deci clara ; dar aflam, in plus, ca aceasta nastere din nou este in intregime a lui Dumnezeu. Ea este actiunea suverana a Duhului lui Dumnezeu, comparata cu vantul care nu sufla dupa indicatiile omului. Noi nu putem sti de unde vine vantul, nici unde trebuie sa sufle. La fel, actiunea suverana a Duhului nu poate fi limitata la iudeu sau la un anumit individ. Nu putem controla actiunea Duhului ; nu depinde de noi sa spunem unde si in cine poate sa actioneze.
Cap. 3:9, 10
Nicodim este inca uimit de aceste adevaruri atat de contrare ratiunii sale naturale. El intreaba : "Cum pot fi acestea ?" Domnul raspunde ca, ca invatator, el ar fi trebuit sa cunoasca aceste lucruri. Nu a vorbit profetul Ezechiel despre "apa" si despre "Duh" care lucreaza in oameni, pentru ca ei sa poata fi curatiti de necuratiile lor si sa aiba o inima noua (Ezechiel 36:25-27) ?
Cap. 3:11
In contrast cu Nicodim si cu invatatorii lui Israel care au luat locul de invatatori si totusi ignorau propriile Scripturi, Domnul vorbeste de adevaruri despre care El avea o cunostinta desavarsita si dadea marturie despre lucrurile pe care le-a vazut. El stia nu doar ceea ce este in om (2:25), dar si tot ceea ce este in inima lui Dumnezeu. El stie amploarea nevoilor noastre si cunoaste maretia harului lui Dumnezeu pentru a raspunde la ele.
Cu toate acestea, Domnul trebuie sa aduge : "Voi nu primiti marturia noastra". Cu siguranta, ne putem indoi de marturia oamenilor, stiind foarte bine ca ea nu trece dincolo de cunostintele lor limitate. Dar cand Cel care are o cunostinta desavarsita da marturie si aceasta marturie este respinsa, atunci starea total disperata a omului, lasat la dispozitia lui insusi, este dovedita.
Avem astfel o expunere completa a stari de goliciune si respingere a omului natural in ceea ce are el mai bun. In primul rand, el poate ajunge la anumite concluzii referitoare la Dumnezeu si la Scripturi, corecte in ele insele, dar care il vor lasa insa departe de Dumnezeu ; in al doilea rand, cand Cel care are o cunostinta desavarsita da marturie despre adevar, omul respinge marturia.
Totul dovedeste necesitatea marelui adevar : omul trebuie sa fie "nascut din nou" (sau, dupa cum gasim in nota de subsol : in intregime nou) (*). "Din nou" nu implica o modificare sau o schimbare a naturii vechi, ci exprima transmiterea unei naturi cu totul noua de la originea sa. Expresia este tradusa prin "de la inceput" din Luca 1:3 si in Fapte 26:5. Nascut "din nou" nu inseamna ca Duhul Sfant actioneaza asupra omului natural, ca si cum ar transforma o stare rea intr-o stare buna, ci in om se produce ceva in intregime nou.
(*) Nota de subsol 3:3 (din Biblia fr.) referitoare la expresia nascut din nou : "nu doar din nou, ci in intregime nou, ca o noua sursa si origine a vietii ; comp. Luca 1:3 : de la inceput". (In Fapte 26:5, in rom. este folosita expresia "mai dinainte", dar corect este "de la inceput"), n.t.
Cap. 3:12, 13
In prima parte a capitolului, Domnul a vorbit despre lucruri pamantesti : Imparatia lui Dumnezeu (in aspectul ei pamantesc, n.t.) si necesitatea nasterii din nou pentru a vedea Imparatia si de a intra in ea. Acum, Domnul va trece la lucruri ceresti si la viata eterna, precum si la necesitatea crucii. Daca omul nu a crezut cand Hristos a vorbit despre lucruri pamantesti, cu atat mai putin va fi in stare sa creada lucrurile ceresti. Deci, daca nasterea din nou este necesara pentru a vedea lucrurile pamantesti, ea va fi cu atat mai mult necesara pentru a intelege lucrurile ceresti. Ioan Botezatorul a vorbit despre lucruri pamantesi, si profetii de asemenea, dar niciun om nu a fost in cer ca sa vorbeasca despre lucrurile care sunt acolo. Cu toate acestea, daca nimeni nu era in stare sa urce in cer pentru a relata despre lucrurile ceresti, Cineva a coborat in har din cer - Fiul Omului care este in cer. Aceasta ultima expresie este foarte profunda. Ea arata ca, in timp ce era Om adevarat, Domnul apartinea de cer si era ceresc in caracterul Sau. Noi legam gandirea omului de pamant ; dar, in Fiul Omului, vedem un om atasat de cer. El este obiectul placerii cerului, centrul laudelor ceresti. El poate veni pe pamant, dar casa Lui este cerul. Desi a umblat pe pamant, El a trait in cer in toate zilele calatoriei Sale aici jos. Cuvintele "lucruri ceresti" nu se regasesc decat in alte doua pasaje : Evrei 8:5 si 9:23. Ele se refera la crestinism.
Cap. 3:14
Totusi, gandul lui Dumnezeu nu era ca Hristos sa fie singurul Om in aceasta scena minunata. Dar ca sa poata fi implinit planul lui Dumnezeu, ca si altii sa fie acolo in conformitate cu pozitia Sa (de acelasi rang, ordin, n.t.), trebuia ca Fiul Omului sa fie inaltat. Lucrul acesta ne conduce imediat la cruce ca raspuns nu doar cu privire la pacatele noastre, pe cat de important este, ci la starea noastra.
Cap. 3:15
Fiind inaltat Fiul Omului, vestea buna poate acum sa fie proclamata : "Pentru ca cine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna". Ca oameni cazuti, noi eram intr-o stare de pacat, si soarta noastra era de a pieri. Efectul lucrarii lui Hristos - inaltarea Sa - pentru toti cei care cred este viata eterna. Credinciosul intra in relatiile noi si ceresti ale Fiului Omului.
In acest pasaj, este prezentata Evanghelia din partea lui Dumnezeu. Aceasta este vestea buna a dragostei si a planului inimii lui Dumnezeu, mai degraba decat vestirea a ceea ce raspunde nevoilor noastre. In relatarea din Luca 24, ucenicii primesc misiunea de a predica pocainta si iertarea pacatelor in Numele lui Hristos la toate natiunile. Aceasta este vestirea care raspunde la cea dintai nevoie a unui suflet care se pocaieste, si anume iertarea pacatelor. Acesta este cel mai important lucru al tuturor predicarilor relatate in cartea Fapte (vezi Fapte 2:38 ; 3:19 ; 5:31 ; 10:42, 43 ; 13:38 ; 17:30 ; 26:18). In aparenta, nu este vestita nasterea din nou, nici viata eterna ; totusi, acolo unde mesajul era primit, nasterea din nou era cu siguranta implicata si viata eterna era rezultatul (vezi Fapte 13:47, 48).
In aceasta parte a capitolului, domina suveranitatea lui Dumnezeu si Evanghelia, din partea lui Dumnezeu, este prezentata in toata maretia ei. Cea dintai ingrijorare a omului este faptul care el a pacatuit, iar Dumnezeu raspunde in har la aceasta nevoie vestind iertarea pacatelor prin moartea si invierea lui Hristos. Dar in spatele pacatelor infaptuite se afla omul care a infaptuit pacatele. Nu este absolut nimic bun in el, de aceea sfintenia lui Dumnezeu cere ca sa fie pus in intregime capat acestui om prin judecata. Dar judecata mortii care urma sa vina asupra acestui om a fost executata la cruce. Prin urmare, aspectul crucii prezentata aici este cel prefigurat de sarpele de arama. Israelitii care priveau la sarpele de arama au vazut asemanarea a ceea ce, in ei, a cauzat tot necazul. Astfel, noi avem privilegiul de a privi in spate la cruce si sa-L vedem pe Hristos trimis in asemanarea carnii pacatului, si ca jertfa pentru pacat (Romani 8:3). El a fost facut acolo ceea ce noi suntem, ca sa poarte judecata care era peste noi. Ce este nascut din carne este carne, si este sub judecata ; iar judecata pentru tot ceea ce suntem dupa carne a fost executata pentru credincios la cruce. Asa cum acest aspect al crucii merge mult mai departe decat faptul de a purta pacatele, si binecuvantarea pentru cel credincios merge mult mai departe decat iertarea pacatelor. Aici este vorba nu doar de sfarsitul vietii aflata sub judecata, ci de introducerea unei noi vieti - viata eterna - o viata care consta in bucuria relatiilor cu Persoanele divine. Modul in care intram in bucuria practica a acestei vieti este prezentat in Ioan 4. Aceasta are loc prin Duhul din noi, ca o fantana de apa tasnind in viata eterna.
Cap. 3:16, 17
Mai mult, dragostea lui Dumnezeu se afla in spatele oricarui mod de a lucra fata de omul aflat sub judecata. Lucrul aceasta este de o importanta imensa pentru sufletele noastre. Fara acest mare adevar, versetul 14 ar putea sa ne lase sub impresia ca Dumnezeu este doar judecator - un judecator care poate a fost pe deplin multumit, dar totusi un judecator. Aici, invatam ca Dumnezeul care a actionat in judecata este un Dumnezeu al dragostei. Aceeasi cruce care reveleaza pe Dumnezeu ca un judecator drept demonstreaza maretia dragostei Sale. A iubit atat de mult incat L-a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna. Daca pe de-o parte judecata a fost executata si viata eterna data celor care cred, in perfecta dreptate, conform versetelor 14 la 15, pe de alta parte, binecuvantarea isi are sursa in dragostea divina conform versetului 16.
In plus, daca este vorba despre implinirea dreptatii, Hristos este prezentat ca Fiul Omului ; cand este vorba de a face cunoscuta dragostea lui Dumnezeu, Hristos este pus inaintea noastra ca singurul Fiu al lui Dumnezeu. Cel care a luat locul omului si a purtat judecata lui, trebuia in mod necesar sa fie un om - Fiul Omului. Cel care a revelat inima lui Dumnezeu trebuia sa fie o Persoana divina - singurul Fiu.
In aceste versete, totul este redus la sursa sa, fie in Dumnezeu, fie in om, si totul tinde spre scopul final, fie de partea lui Dumnezeu sau de partea omului. In Dumnezeu, sursa tuturor actiunilor Sale se afla in dragostea Sa ; in om, sursa intregului sau faliment rezulta din ceea ce el este, si nu doar din ceea ce el a facut. Dupa planul lui Dumnezeu, scopul este viata eterna intr-o sfera cereasca pentru cei care cred. Referitor la cei care nu cred, mania lui Dumnezeu ramane peste ei pentru totdeauna.
6.2 Responsabilitatea omului - 3:18-21
Cap. 3:18
In timp ce prima parte a capitolului prezinta suveranitatea lui Dumnezeu, versetele care urmeaza pune inaintea noastra responsabilitatea omului. In dragostea Lui, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau in lume, nu ca s-o condamne, ci pentru ca, prin El, lumea sa fie mantuita. Daca versetul 17 afirma ca nu putem fi mantuiti decat "prin El", versetul urmator stabileste ca cei care Il resping sunt "deja judecati". Oamenii nu trebuie sa astepte o zi viitoare pentru a-si auzi judecata datorita faptelor lor rele. Daca Il resping pe Hristos, ei sunt deja judecati, orice altceva ar fi facut.
Pasajul arata clar ca nu poate avea loc nicio judecata pentru cel care crede in Hristos ; altfel ar fi tagaduita eficacitatea lucrarii lui Hristos atunci cand a fost inaltat pe cruce. El (pasajul, n.t.) stabileste la fel de clar ca cel care Il respinge pe Hristos este deja judecat. Binecuvantarea sau judecata oamenilor depinde de atitudinea lor fata de Hristos si nu doar de raul pe care l-au facut.
Cap. 3:19-21
Responsabilitatea omului se bazeaza pe faptul ca "lumina a venit in lume" si a stralucit in toata splendoarea ei in Persoana Fiului, reveland inima lui Dumnezeu. Omul este responsabil pentru folosirea luminii. Faptul ca nu a putu face acest lucru (datorita starii lui cazute, n.t.) nu afecteaza responsabilitatea lui. Oamenii au iubit mai mult intunericul decat lumina. Dar de ce este asa ? Deoarece faptele lor erau rele. Astfel, prin faptele sale rele, omul s-a facut incapabil sa beneficieze de lumina. Un betiv se poate imbata pana ajunge inconstient si incapabil sa-si implineasca datoriile. El nu este mai putin responsabil. Incapacitatea nu-l elibereaza de responsabilitate.
Faptele rele pe care oamenii le fac ii conduc sa urasca lumina care arata actiunile lor si tulbura constiinta lor. O constiinta tulburata nu suporta lumina. Cel care practica adevarul nu se va teme de lumina.
6.3 Ultima marturie a lui Ioan Botezatorul despre gloria lui Hristos - 3:22-34
In aceste ultime versete, Ioan pune in contrast propria sa slujba si cea a lui Hristos si, prin aceasta, da marturie despre gloria lui Hristos si despre caracterul ceresc al slujbei Sale ; inaintea Lui, Ioan trebuie sa se micsoreze pentru ca Hristos sa poata creste.
Cap. 3:22-27
Se ridicase o intrebare referitoare la curatire ; iudeii profita de faptul acesta si-i spun lui Ioan ca toti oamenii merg la Hristos. Ioan admite cu usurinta ca multimile care altadata veneau la el, acum se strang in jurul lui Hristos. El recunoaste ca este vorba de o lucrare venita din cer pentru a atrage la Hristos, si este bucuros ca este asa.
Cap. 3:28-30
Apoi Ioan isi stabileste clar pozitia in raport cu cea a lui Hristos. El este inainte-mergator si, dupa ilustratia de care se foloseste, el este prietenul Mirelui. Hristos este adevaratul Mire care isi va primi mireasa si Ioan se bucura pentru ca a vazut pe Mire si I-a auzit glasul. Ioan nu face parte din mireasa ; nici nu o vede pe mireasa ; dar, ca prieten, aude glasul Mirelui, si bucuria lui este deplina si slujba sa implinita. De asemenea, el adauga : "El trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez". Dragostea se bucura sa-L vada pe Hristos inaltat, chiar daca cel care se bucura dispare din gandurile si din vederile oamenilor. Daca toti credinciosii ar putea fi animati de acest fericit duh al lui Ioan care se da inapoi dinaintea publicitatii si a intaietatii dintre oameni, care nu face niciun caz de el, pentru ca Hristos sa fie totul in toti !
Cap. 3:31-33
In final, Ioan da marturie despre gloria lui Hristos ca venind de sus - din cer, si luand deci, in mod necesar, un loc mai presus de toti cei care sunt de pe pamant. Originea lui Ioan era de pe pamant ; el era pamantesc dupa caracter si vorbea doar despre lucruri pamantesti : Mesia si Imparatia Lui pamanteasca. Cel care a venit din cer vorbeste despre lucruri ceresti, despre ceea ce a vazut si auzit. Un profet ca Ioan nu este limitat doar la lucrurile pamantesti ; dar chiar si asa, este vorba despre lucrurile viitoare care nu existau inca pe pamant. Dimpotriva, Hristos vorbeste despre lucruri reale care existau in cer.
Ioan trebuie sa aduge constatarea solemna ca "nimeni nu primeste marturia Lui". Aceasta marturie despre lucrurile ceresti - lucruri care existau in prezenta lui Dumnezeu - nu prezinta niciun interes pentru oamenii care nu inteleg nici nu doresc lucrurile din cer. Lasat la dispozitia lui insusi, niciun om nu primeste marturia lui Hristos, care nu poate fi primita decat prin credinta. Cel care primeste marturia o face in virtutea autoritatii lui Dumnezeu ; el pecetluieste (si-a pus pecetea, n.t.) ca Dumnezeu este adevarat.
Cap. 3:34
Credinciosul are un motiv bun pentru a primi aceasta marturie cu privire la autoritatea lui Dumnezeu, caci este vorba despre o Persoana divina trimisa sa aduca un mesaj divin de la o Persoana divina. Hristos a fost trimis de Dumnezeu pentru a vorbi cuvintele lui Dumnezeu prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Mai mult, Duhul nu I-a fost dat cu masura. Nu mai este vorba, ca in zilele profetilor, de un mesaj care contine un adevar particular ; ci, Fiul fiind Cel care vorbeste, acesta (mesajul, n.t.) este prezentarea deplina a adevarului.
Cap. 3:35, 36
Se crede, in general, ca ultimele doua versete exprima marturia lui Ioan Evanghelistul despre Hristos, vazand ca ele vorbesc despre viata eterna ca despre ceva prezent si cunoscut, decat sa prezinte mai degraba o marturie profetica despre ceea ce Dumnezeu da, ca in cazul slujbei lui Ioan Botezatorul. S-ar parea ca Evanghelistul adauga marturia lui despre gloria Fiului. El zice cam asa : "Ceea ce spune Ioan Botezatorul - ca "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" lui Hristos - trebuie sa fie adevarat, caci "Tatal iubeste pe Fiul si a dat toate lucrurile in mana Lui". Plinatatea adevarului prezentat de o Persoana atat de glorioasa conduce, daca este primita, la plinatatea binecuvantarii - viata eterna ; dar daca aceasta Persoana este respinsa, il va lasa pe cel care nu vrea sub mania lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu