temelia si adevarul

 

                    Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - V -

     Hamilton Smith

     7     Caile harului in binecuvantarea pacatosilor - Ioan 4

     Evenimentele relatate in capitolul 2 au dovedit ruina totala a omului ; calea este apoi deschisa, la capitolul 3, pentru prezentarea suveranitatii lui Dumnezeu lucrand in favoarea omului. Acesta din urma fiind ruinat iremediabil, orice binecuvantare fata de el trebuie sa vina numai de la Dumnezeu. Astfel, in capitolul 3, adevarul este prezentat din partea lui Dumnezeu. Intrarea in binecuvantare depinde de lucrarea suverana a Duhului in om ; temelia binecuvantarii noastre se bazeaza pe lucrarea lui Hristos la cruce ; iar sursa binecuvantarii noastre isi are originea in dragostea lui Dumnezeu fata de om.

     La capitolul 4, adevarul este prezentat din partea noastra, aratand cum un pacatos este introdus in binecuvantare. Acest aspect este ilustrat in istoria femeii, de la fantana, scoasa din adancimile mizeriei si degradarii pentru a fi ridicata la inaltimea binecuvantarii. Unei femei stricate din nastere si injosita de viata ei i se ofera suprema binecuvantarea cereasca - apa vie, tasnind in viata eterna - astfel incat  sa devina o adoratoare multumita.

     Adevarul continut in acest capitol prezinta un contrast izbitor cu cel din capitolul 2. In acesta din urma, in legatura cu omul respectabil si religios, bucuria pamanteasca se epuizeaza, si inchinarea in templu este corupta. La capitolul 4, in legatura cu istoria unei femei degradate, avem bucurii ceresti care nu se epuizeaza niciodata si adorarea Tatalui in duh si in adevar. Bucuria pamanteasca este depasita de bucuria cereasca, si inchinarea in templu este inlocuita prin adorarea Tatalui.

     Capitolul pune inaintea noastra maretia lui Dumnezeu revelata in Hristos Isus ; vedem aici ca dragostea lui Dumnezeu, eficacitatea lucrarii lui Hristos si actiunea suverana a Duhului, dupa cum ni le revelaza capitolul 3, sunt de asa natura incat cei mai rai pacatosi de pe pamant pot fi introdusi in binecuvantarile cele mai inalate ale cerului. Inima omului poate fi satisfacuta de apa cea vie, iar inima Tatalui isi gaseste placerea in adorarea in duh si in adevar.

     7.1  Istoria femeii de la fantana - 4:1-30

     Cap. 4:1-3

     De la primele versete, vedem ca Domnul Se plaseaza in afara sferei iudaice, indicand ca binecuvantarile ceresti pe care Dumnezeu le-a pastrat pentru om nu pot fi limitate la iudei. Dupa ce L-au respins pe Hristos, fariseii erau aparent nemultumiti ca Domnul atrage la El mai multi ucenici decat Ioan.

     De fapt, citim ca "Isus nu boteza El Insusi, ci ucenicii Sai". Hristos a avut inaintea Lui planul lui Dumnezeu de a introduce pe pacatosi in binecuvantarile ceresti ; El nu putea sa indeplineasca deci un ritual care, in timp ce separa sufletele de natiunea vinovata, le lega de El numai pentru pamant. Pentru ucenici era drept sa boteze atunci ; caci in credinta sufletului lor, ei Il cunosteau pe Hristos doar pe pamant. Hristos stia, ca pentru moment, Imparatia Sa pamanteasca era pusa deoparte. Asa ca a parasit Iudeea pentru a merge in Galileea natiunilor (Matei 4:15), ca sa ne invete adevaruri valabile pentru intreaga lume. 

     Cap. 4:4

     Pentru a Se duce in Galileea, "trebuia sa treaca prin Samaria". De ce trebuia neaparat sa treaca prin Samaria ? Este adevarat ca drumul direct catre Galilea trecea prin Samaria, dar existau si alte drumuri pe care le lua iudeii stricti, pentru a evita un popor pe care il dispretuiau. Necesitatea nu era deci o chestiune de drumuri si de tara. Nu putem spune mai degraba ca nevoia era in inima lui Dumnezeu ? Inainte de intemeierea lumii, Dumnezeu a destinat o sarmana pacatoasa din Samaria la binecuvantare si, pentru a castiga acest suflet si a satisface inima lui Dumnezeu, trebuia ca Isus sa treaca prin Samaria.

     Samaritenii din timpul Domnului erau considerati pe drept o rasa stricata. Inceputul istoriei lor este relatat in 2 Imparati 17:24 la 41. Dupa deportarea celor zece semintii, imparatul asirian a adus oameni din Babilon si din alte cetati pagane pentru a repopula tara. Cum aceste populatii locuiau in tara lui Dumnezeu, dar nu se temeau de Domnul, El i-a tulburat trimitand lei impotriva lor. Pentru a incerca sa-i scape de acest rau, imparatul Asiriei le-a trimis un preot al Domnului, ca sa-i invete cale lui Dumnezeu. Urmarea a fost ca au devenit un popor stricat : "s-au temut de Domnul si au slujit si dumnezeilor lor". Ei aveau deci o vaga cunostinta despre Domnul si despre faptul ca trebuia sa vina Mesia.

     Cap. 4:5-8

     Domnul a trecut prin aceasta tara stricata pentru a binecuvanta un suflet aflat in nevoie. Ajungand la fantana lui Iacov si "fiind obosit de calatorie", S-a asezat langa fantana. Nu doar ca era obosit, ci Ii era si  sete ; intr-adevar, El cere femeii care vine in acel moment sa scoata apa sa-I dea sa bea apa. In plus, ucenicii fiind plecati in cetatea din apropiere pentru a cumpara de mancare, Domnul Se afla singur.

     Ce scena minunata ! Cuvantul etern, Creatorul lumii, Fiul etern, care este in sanul Tatalui, a devenit carne si, devenind carne, a locuit printre noi plin de har si de adevar. A pus deoparte starea si maretia Lui imperiala pentru a umbla pe un drum de umilinta ca un strain pe pamant. El nu a traversat tara ca un imparat in maretia lui, insotit de o suita imperiala, ci a devenit un Om sarac pentru ca prin saracia Lui noi sa fim imbogatiti. Astfel, cu uimire si adorare, Il gasim asezat langa fantana, obosit, insetat si singur.

     Dumnezeul eternitatii, Domnul, Creatorul marginilor pamantului, Cel care "nu oboseste , nici nu-Si pierde puterea" a venit ca un strain in tara, si este obosit de calatorie ! Creatorul fiecarei picaturi de apa din univers este El Insusi un Om insetat in lumea pe care mainile Sale au facut-o. Cel care, in gloria cereasca, a fost inconjurat dintotdeauna de ostirile angelice este vazut, pe pamant, ca un Om singur. 

     De ce a devenit El un Om obosit, insetat si singur ? Pentru ca nu exista alta cale prin care S-ar fi putut apropia de o sarmana femeie decazuta, si astfel sa castige increderea acestei pacatoase pentru a face sa dispara toate temerile ei vinovate, si pentru a o face sa creada ca, in ciuda numeroaselor ei pacate, Dumnezeu o iubeste. Pentru a face cunoscuta inima lui Dumnezeu, El a infruntat oboseala, setea si singuratatea. Totul in jurul Lui era potrivit sa-L oboseasca. A avut de-a face din toate partile cu pacatul si durerile, ignoranta si nerecunostinta, ura si impotrivire, dar nu a abandonata niciodata marturia Sa despre dragostea lui Dumnezeu, in slujirea Lui plina de dragoste fata de sarmanii pacatosi sau in grija Lui tandra fata de slabii Sai ucenici.

     Cine era femeia pe care a venit s-o intalneasca ? Nu doar ca ea apartinea de o rasa stricata si dispretuita, dar ea insasi a baut din cupa pacatului pana la fund. In cautarea placerilor si a satisfactiei poftelor, ea devenise total emancipata, si a renuntat la reputatia ei si la tot ceea ce o femeie  tine ca pretios. Ea a incalcat legea lui Dumnezeu si a oamenilor, si a cazut in adancimile pacatului si ale rusinii. In final, si asa este intotdeauna, nu a gasit decat amaraciune si insatisfactie, epuizare si rusine. Evitand contactul cu compatriotii sai, ea vine sa scoata apa la o ora cand nu apar alte femei. Ca intotdeauna, pacatul ei a facut din ea o femeie singuratica.

     In caile lui Dumnezeu, aceasta pacatoasa obosita, insetata si singura se afla in prezenta Mantuitorului obosit, insetat si singur. Ea se obosise in slujba pacatului ; El era obosit de calatoria Sa in slujba dragostei. Pacatele ei au facut din ea o femeie singuratica ; dragostea Lui a facut din El un Om singuratic. Dragostea L-a dus pe Domnul acolo unde pacatul a dus-o pe femeie. La fel, putin mai tarziu, dragostea Sa Il va duce in locul unde pacatul ne duce - singuratatea insuportabila a crucii, cand cei apropiati si prietenii L-au parasit, cand S-a uitat sa vada daca este cineva care sa aiba mila, dar nu era nimeni, cand cauta mangaietori, si nu a gasit. Vandut de un fals ucenic, tagaduit de un adevarat ucenic, parasit de toti ucenicii, inaltat intre cer si pamant, lepadat de oameni si parasit de Dumnezeu, a trebuit sa infrunte teribila singuratate a crucii. Ce L-a condus in aceasta singuratate ? Dragostea - o dragoste pe care apele nu o pot stinge si pe care raurile nu pot s-o inunde. Dragostea care a facut din El un Om singuratic la fantana din Sihar L-a condus in singuratatea si mai mare a crucii de pe Calvar. Daca oamenii resping o astfel de dragoste, nu este de mirare ca ei se regasesc in final in singuratatea unei pieiri eterne.

     Fie ca si noi, precum femeia, sa ne gasim singuri cu Isus in ziua de har ! Daca cineva se teme sa fie singur cu El, sa se lase patruns de harul acestei scene minunate si sa vada cum a lucrat Domnul fata de aceasta pacatoasa. Niciun cuvant dur sau nepotrivit nu a iesit de pe buzele Sale ; nu este rostit niciun cuvant de amaraciune sau de repros. El zice simplu : "Da-Mi sa beau". De ce a cerut El o inghititura de apa ? In mod normal, putul era adanc, iar El nu avea nimic pentru a scoate apa ; dar nu putea El sa faca o minune pentru a-Si potoli setea ? Pentru alte persoane, desigur, a lucrat minuni de har ; dar nu citim niciodata ca El a facut o minune pentru a raspunde propriilor Sale nevoi. Nu exista decat un singur raspuns : Fiul etern, trimis de Tatal pentru a fi Mantuitorul lumii, in maretia cailor Sale, coboara atat de mult incat Se indatoreaza pentru un pahar de apa rece unei femei cazute, pentru a castiga increderea inimii ei disperate.

     Cap. 4:9

     Femeia este intrigata de faptul ca un om, pe care ea il recunoastea ca fiind iudeu, i-a facut o cerere, ei, o samariteanca.

     Cap. 4:10

     Raspunsul Domnului arata ca femeia nu-si cunostea propriile nevoi, nici dragostea lui Dumnezeu, nici gloria Celui inaintea caruia se afla. Daca ar fi cunoscut, ea ar fi cerut si El i-ar fi dat. Acum ea trebuie sa invete ca Dumnezeu este Cel care da in dragoste, si ca ea nu poate sa primeasca decat in har, oricat de mari sunt nevoile ei.

     Cap. 4:11, 12

     Domnul vorbeste despre darul lui Dumnezeu si despre bucuria Lui de a da apa vie, dar femeia, total absorbita de grijile sale si de lucrurile mareriale, continua in linia sa de gandire si ramane la fantana, la apa naturala si la Iacov care le-a dat fantana.

     Cap. 4:13, 14

     In raspunsul Sau, Domnul pune in contrast apa care ocupa gandurile femeii cu apa vie despre care vorbeste El. Apa din fantana, ca toate bucuriile pamantesti pe care ea le simbolizeaza, nu poate satisface niciodata. Nu exista nicio sursa de satisfactie durabila in lucrurile de pe pamant. Bani, placeri, ambitie, indatoririle si relatiile pamantesti pe care le urmareste omul pot oferi o distragere de moment sau o multumire trecatoare, dar nu o satisfactie durabila. "Oricine nu-L cunoaste pe Hristos are fie o inima dezamagita, fie o inima care cauta ceea ce il va dazamagi" (J.N.D.).

     In contrast, Domnul Isi propune sa-i dea apa vie unei sarmane pacatoase - sau viata in puterea Duhului , care va tasni in viata eterna. Hristos nu doar ca poate satisface nevoile noastre ca pacatosi, dar El o poate face dincolo de toate nevoile noastre. El da o viata care aduce o satisfactie eterna si conduce sufletul afara din aceasta lume de nevoi intr-o alta lume - cea a dorintei satisfacute.

                    In curand fericiti, intr-o noua lume,

                    Vom canta glorie Mielului ;

                    Acolo nu va mai fi doliu, nici strigat, nici lacrimi,

                    Nici pacat, in acel loc plin de farmec.

     Cap. 4:15

     Din nefericire ! lucrurile ceresti nu patrund in lista de gandire a acestei femei. Vazand doar nevoile sale zilnice, ea atribuie cuvintelor Domnului un sens material. Ca intreaga omenire, ea ar fi multumita ca nevoile sale zilnice sa fie satisfacute, fara durerea zilnica adusa prin cadere. Oamenii s-ar multumi foarte mult cu binecuvantarile pamantesti, daca s-ar putea ca blestemul sa fie luat. "Omul natural nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; si nu le poate cunoaste, pentru ca ele se judeca spiritual" (1 Corinteni 2:14). Fara Duhul, inteligenta omeneasca nu poate intelege lucrurile divine.

     Cap. 4:16

     Urmeaza apoi ca, in raspunsul Sau, Domnul sa ignore in totul cuvintele femeii. Este inutil de vorbit mai mult despre lucruri prea mari unui duh (inteligenta, minte, n.t.) prea mic pentru a le intelege. Asa ca Domnul recurge la un alt mijloc, singurul mijloc prin care intunericul din duhurile noastre poate fi risipit. El Se adreseaza constiintei, si castiga inima. Discernamantul in lucrurile divine este dat de catre constiinta si nu de inteligenta.

     Si ce frumusete in maniera de a actiona plina de tandrete a Domnului ! El sta pe marginea fantanii, singur in compania unei femei cu o viata stricata, ca sa-i arate ce este ea, si sa-i reveleze cine este El. El va da pe fata viata ei ca sa-i castige inima, dar o face doar El singur cu ea. Pune astfel degetul pe pata neagra a existentei ei, si adresandu-Se constiintei ei, ii zice : "Du-te, cheama-l pe barbatul tau si vino aici". 

     Ce bogatii contin cuvintele "du-te" si "vino" din aceasta scurta fraza ! "Du-te, cheama-l pe barbatul tau", descopera pacatul din viata ei ; "vino aici", vorbeste de harul inimii Sale. "Du-te", pare sa zica : "Pacatele tale te-au pus la o distanta infinita fata de Mine" ; "vino", vrea sa spuna : "Dragostea Mea te-a atras la Mine". O ! pretios Mantuitor care cunosti raul din noi si care totusi ne chemi sa venim la Tine ! Ce revelatie a iubirii divine !

     Cap. 4:17, 18

     Femeia simte puterea cuvintelor Domnului peste constiinta ei si, dand inapoi dinaintea luminii, cauta sa se sustraga de la adevar. Ea o face pentru a-l ascunde ; intr-adevar, ea zice : "Nu am barbat". Dar dragostea cauta sa obtina adevarul mai clar. Minciuna este descoperita. Este adevarat ca ea nu avea barbat, caci a avut cinci, si in acel moment, ea traia in pacat.

     Cap. 4:19

     Femeia realizeaza imediat ca se afla in prezenta Celui care-i cunostea toate secretele. Ea stia ca nimeni, in afara de Dumnezeu, nu cunostea secretele inimii ei ; astfel, fara nicio scuza sau alta incercare de a ascunde adevarul, ea exclama : "Domnule, vad ca Tu esti profet". Nu avea nevoie de nimeni ca sa-i spuna ca Isus era profet. Constiinta ei fiind atinsa, incepe sa inteleaga si poate sa zica : "vad". Ea are multe de invatat, dar lumina patrunde in sufletul ei intunecat. Cum se face ca oamenii nu "vad" ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu ? Exista un motiv, si doar unul : constiinta nu a fost atinsa niciodata. J. N. Darby a zis : "Daca gasesc o carte care imi spune toate lucrurile pe care le-am facut, stiu ce este. Ea nu cere sa fie aprobata de oameni. Singurul lucru care are autoritate in sine insusi este Cuvantul lui Dumnezeu care atinge constiinta".

     Cap. 4:20

     Femeia este preocupata inca de propriile ei ganduri ; dar increderea ei este castigata astfel incat poate sa aduca inaintea Domnului dificultatile ei religioase.

     Cap. 4:21-24

     In raspunsul Sau, Domnul profita de observatia femeii pentru a vorbi despre schimbarea pe care introducerea crestinismului ar aduce-o in adorare. Bazat pe autoritatea Domnului, ea este invitata sa creada ca a venit ceasul cand adorarea nu va mai fi legata de un loc, precum muntele Samariei sau templul de la Ierusalim, ci va fi adresata unei Persoane. Mai mult, adorarea nu va mai fi adusa unei persoane nedescoperite, ci lui Dumnezeu revelat si cunoscut in har ca Tatal. Apoi, aceasta nu va mai fi o adorare exterioara prin forme si ritualuri : adoratorii vor adora in duh si in adevar. Mai mult chiar, Dumnezeu nu va mai cere adoratori, ci, ca Tata, va cauta adoratori. In final, adorarea crestina este in conformitate cu adevarata natura a lui Dumnezeu. "Dumnezeu este duh si cei care I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar".

     Cap. 4:25, 26

     Sensul profund al cuvintelor Domnului depaseste poate complet intelegerea femeii, dar cel putin o conving ca nu se poate lipsi de Hristos ; caci acesta este fara indoiala semnificatia raspunsului ei : "Stiu ca vine Mesia, care Se numeste Hristos, cand va veni El, ne va spune toate lucrurile". Hristos, ca profet, a vorbit constiintei ei si a pus-o inaintea pacatelor sale. In prezenta pacatelor sale, ea simte ca religia pamanteasca, fie ca era vorba de acel loc sau un altul (Samaria sau Ierusalim, n.t.), nu-i folosea la nimic. Pacatele sale descoperite si religia ei ofilita, stia ca doar Hristos care trebuia sa vina va putea rezolva situatia ei. Hristos ca profet a convins-o de nevoia ei de Hristos ca Mantuitor. Limbajul ei exprima cu adevarat dorinta : "Oh ! daca Hristos era aici !"

     Astfel, este pregatit drumul pentru ca Cel care i-a atins constiinta sa Se reveleze inimii ei. "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela". Ea se afla descoperita ca pacatoasa in prezenta Mantuitorului care are intregul har pentru a Se ocupa de pacatele ei si toata dragostea pentru a-i castiga inima.

     Cap. 4:27

     Intorcandu-se din cetate, ucenicii "se mirau ca vorbea cu o femeie". Inceti in a aprecia maretia lui Dumnezeu, ei se mirau, la fel ca si noi, de-o astfel de scena : Din nefericire ! cat de des, ignorarea harului este insotita de o indepartarea morala fata de Domnul ; asa ca se temeau sa-I spuna Domnului gandurile care treceau prin mintea lor. "Niciunul nu a spus : Ce cauti (sau : "Ce-L intrebi", n.t.) ? De ce vorbesti cu ea ?" Ei nu realizau ca, in maretia harului Sau, Dumnezeu a coborat aici jos in Persoana Fiului Sau, ca sa caute adoratori. Cat de frumos si vrednic de El este drumul pe care-l parcurge pentru a gasi un adorator ! Este ca si cum Dumnezeu ar spune : In aceasta lume ruinata, doresc sa gasesc inimi care se aprind contemplandu-Ma intr-o asemenea masura incat, miscati de adorare, se simt constransi sa adore. Pentru a gasi acest suflet, Cuvantul etern a devenit carne si, ca Om smerit, parasind marea cetate Ierusalim, templul superb, fariseii religiosi, carturarii intelepti si preotii ceremoniali, S-a dus intr-o tara stricata si dispretuita ; acolo, obosit si insetat, El S-a asezat langa o fantana alaturi de o sarmana femeie pacatoasa, trista si injosita de pacat. Ca sa-i castige increderea, El Se face dependent de ea pentru a bea ; apoi, facand sa patrunda cu blandete lumina in sufletul ei intunecat, ii descopera pacatul din inima ei pentru a putea sa-i reveleze dragostea din a Sa, pentru ca in final, fiind la capatul resurselor, nu mai ramane acestei samaritence decat sa adore si sa laude in prezenta maretiei lui Dumnezeu revelata in Isus.

     Cap. 4:28-30

     Daca binecuvantarea harului Domnului ajunge sa-i atinga incet pe ucenici, ea are un efect imediat si practic asupra femeii. Pana aici, ea a fost  absorbita cu treburile ei zilnice, simbolizate prin ulcior. Acum, ea gaseste un obiect nou in viata : Hristos umple sufletul ei ; asa ca isi lasa ulciorul si merge in cetate pentru a fi un martor, chiar in locul pacatului ei, al Celui care a eliberat-o.

     Ce marturie minunata a dat ea ! Domnul i-a zis : "vino aici", si acum, reluand cuvintele Domnului, ea poate sa spuna oamenilor din cetate : "Veniti sa vedeti un Om". Ea nu-i indeamna sa mearga intr-un loc sau chiar la o grupare, ci ii invita sa vina la o Persoana. Ioan i-a indreptat pe ucenicii sai spre Isus - Mielul lui Dumnezeu ; Andrei l-a condus pe Petru la Isus ; Filip a zis : Noi L-am gasit pe Isus... Vino si vezi ; si femeia a spus : "Veniti sa vedeti un Om".

     Si cine este Acest Om binecuvantat ? Unul, zice ea, "care mi-a spus toate cate am facut". El mi-a spus, mie, dar nu a spus la altcineva. Apoi ea adauga : "nu cumva Acesta este Hristosul ?" Categoric, ea avea dreptate ; El trebuia sa fie Hristosul ; caci cine altul decat Hristos ar putea sa-mi spuna tot ce am facut, si cu toate acestea sa ma iubeasca si sa ma atraga la El ?

     Cuvantul care vine din inima atinge inima ; asa ca citim : "Ei au iesit din cetate si veneau spre El".

     7.2  Voia Tatalui in slujba pacatosilor - 4:31-38

     Cap. 4:31-34

     Ucenicii erau ocupati mai de graba cu lucrurile materiale  decat cu cele spirituale ; totusi, cuvintele lor dovedeau dragostea lor reala pentru Domnul ; intr-adevar, citim ca ei : "Il rugau, zicand : Rabi, mananca". In raspunsul Sau, fara a nega nevoile trupului, Domnul le spune ca El avea o sursa de hrana si de bucurie pe care ei o stiau foarte putin sau chiar deloc. "Eu am de mancat o mancare pe care voi nu o cunoasteti".

     Gandindu-se mereu la lucrurile materiale, ei "ziceau deci unii catre altii : Nu cumva I-a adus cineva sa manance ?"

     Rapunzand la framantarile lor, Domnul ne descopera binecuvantarea drumului pe care il avea de urmat. El zice : "Mancarea Mea este sa fac voia Celui care M-a trimis si sa implinesc lucrarea Lui". In mijlocul tuturor greutatilor de pe pamant si a incercarilor de pe cale, avem aici un Om care era sustinut de un singur scop : sa faca voia Tatalui. Pusi in fata  perfectiunii drumului Sau, ne putem intreba foarte bine inimile noastre cu privire la motivele care ne sustin in umblarea noastra zilnica. Daca suntem sinceri cu noi insine, nu ar trebui sa recunoastem, cel putin, ca motivele noastre sunt foarte amestecate ? Si totusi, cat de mult ne-am usura viata daca, in mica noastra masura, realizand ca Tatal are o voie fata de noi si un plan pentru noi, singura noastra dorinta ar fi sa facem voia Sa si sa implinim lucrarea pe care ne-a dat-o s-o facem (2 Tim. 2:4 ; Fapte 20:24 ; 2 Tim. 4:7).

     Cap. 4:35-38

     Pentru invatatura ucenicilor, dar si a noastra, Domnul pune inaintea noastra binecuvantarea drumului voii Tatalui in slujirea dragostei fata de altii, si ne incurajeaza sa mergem pe acelasi drum, in aceasta privinta, pe care El Insusi l-a urmat.

     In primul rand, Domnul vrea sa ne preocupam de secerisul ceresc, nu de cel natural. Daca ar fi fost vorba de aceasta din urma, ucenicii ar fi trebuit sa astepte patru luni ; nevoile spirituale sunt intotdeauna prezente. Holdele spirituale "sunt deja albe pentru secerat".

     In al doilea rand, Domnul aminteste ca cel care este angajat in aceasta slujba a dragostei "primeste o plata". El nu o "castiga" neaparat, ca si cum ar fi pur si simplu echivalentul corect al muncii sale, ci el "primeste" o plata ; aceasta ar putea fi intr-adevar mai mult decar ceea ce ar "merita" el. Domnul nu vrea sa ramana dator, ci Isi pastreaza suveranitatea rasplatindu-i pe slujitorii Sai.

     In al treilea rand, rodul acestei slujiri va ramane. Pentru munca lui naturala, omul isi asigura doar lucruri care pier odata cu intrebuintarea lor. In aceasta slujire spirituala, seceratorul "aduna rod spre viata eterna" (4:36 - vezi 1 Tes. 2:19).

     In al patrulea, aceasta este o slujire care produce bucurie, si o bucurie care este impartasita cu altii. "Si cel ce seamana si cel ce secera sa se bucura impreuna". Profetii si oamenii evlaviosi de altadata au lucrat, iar ucenicii recoltau rodul muncii lor. Nu era adevarat, intr-un anumit fel, cu Domnul Insusi ? Tatal a lucrat pana atunci (5:17) prin profeti si prin altii, de la inceputul lumii, iar Domnul putea sa spuna ca El a fost trimis ca sa sfarseasca lucrarea Sa (a Tatalui, n.t.) (4:34). Intr-un alt sens, Domnul, ca semanator, a inceput o lucrare in intregime noua (Matei 13) ; prin urmare, din punct de vedere dispensational, slujitorii Domnului mai degraba "au secerat" decat "au semanat", si astfel ei sunt insarcinati mai degraba cu seceratul decat cu semanatul. Totusi, ca principiu general, ramane cu siguranta adevarat ca "unul seamana si altul secera".

     7. 3  Mantuitorul lumii - 4:39-42

     In cetatea stricata a samaritenilor, Domnul este recunoscut ca Mantuitorul lumii. Femeii, Domnul i-a spus ca mantuirea vine de la iudei ; acum, Ii place sa arate ca aceasta mantuire este pentru samariteni. Dupa cum a zis cineva : "Fara semne sau minuni, in acest sat al Samariei, Isus a fost auzit, cunoscut si marturisit ca fiind adevaratul Mantuitor al lumii" (W.K.). Marturia femeii despre harul lui Hristos a atras la El inimile samaritenilor, si L-au rugat sa ramana cu ei. Niciun iudeu, agatandu-se de propria lui dreptate si de importanta lui religioasa, n-ar fi marturisit vreodata pe Hristos ca fiind Mantuitorul lumii. Dar omul care s-a recunoscut pacatos in prezenta Celui care-i cunostea toate pacatele si care, totusi, este plin de har fata de pacatos, vede imediat ca o usa de binecuvantare este deschisa pentru fiecare pacatos.

     7.4  Istoria slujitorului imparatesc - 4:43-54

     Istoria femeii ne-a aratat ca exista har pentru cel mai rau dintre pacatosi. Prin invataturile date ucenicilor, invatam ca sunt foarte multi pacatosi aflati in nevoie. In cetatea Samariei am auzit ca Hristos este "Mantuitorul lumii". Si acum, vom vedea ca binecuvantarea nu poate fi primita decat prin credinta.

     Dupa ce a ramas doua zile in cetatea Samariei, Domnul  a plecat in Galileea. Locuitorii din Sihar L-au primit pe Domnul in baza marturiei Sale ; ei au zis : "Noi insine L-am auzit". In contrast, galileenii L-au primit "dupa ce vazusera tot ce facuse la Ierusalim". Domnul profita de venirea la El a acestui tata in nevoie pentru a reprosa natiunii iudaice ca ei cauta "semne si minuni" ca baza a credintei.

     Tatal L-a rugat pe Domnul sa coboare  si sa-i vindece pe fiul sau care era pe moarte. Cuvintele Domnului ar putea sa ne lase cu impresia ca acest tata Il punea pe Domnul la incercare : daca ar putea sa-L vada pe Hristos inviind in mod miraculos pe fiul sau, atunci ar crede. Domnul inlatura acest gand. Credinta nu se bazeaza pe semne exterioare care fac apel la vedere, ci pe Cuvantul lui Dumnezeu. De aceea, Domnul face ca binecuvatarea sa depinda din credinta in cuvantul Sau : "Du-te, fiul tau traieste". Astfel, slujitorul imparatesc este pus la incercare : se va multumi el sa creada cuvantul lui Isus fara sa vada semne si minuni ? El raspunde intr-un mod foarte frumos la punerea la incercare ; intr-adevar, citim : "Omul a crezut cuvantul pe care i l-a spus Isus".

     Apoi, dupa ce a crezut, el primeste semnul ca o confirmare a credintei sale. Niciun semn nu poate sa dea credinta ; dar minunile vor confirma credinta care exista.

     Avem aici al doilea semn pe care Isus l-a facut - un semn care arata ca Domnul avea putere sa opreasca moartea in cazul unei persoane care era pe moarte. Precum fiul slujitorului imparatesc, Israel ca natiune era pe moarte, si Hristos era prezent cu puterea de a opri moartea si de a vindeca poporul ; dar primirea binecuvantarii implica credinta in Cuvantul Sau. Din nefericire ! natiunea isi arata necredinta cautand semne si minuni.