Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu
Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan
- VI -
Hamilton Smith
8 Caile harului pentru eliberarea de sub lege - Ioan 5
Capitolul 3 prezinta punerea deoparte a carnii prin lucrarea Duhului in noi, si condamnarea pacatului prin lucrarea lui Hristos pentru noi (3:6, 7, 14).
La capitolul 4, in istoria femeii de la fantana, aflam mijlocul de a fi eliberati in mod practic de puterea pacatului printr-o noua viata traita in puterea Duhului ; credinciosul nu mai este obligat sa slujeasca pacatului. Dupa cum apostolul a putut spune : "Legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii" (Romani 8:2).
Capitolul 5 pune inaintea noastra calea eliberarii practice de principiul legii si slabiciunea carnii. Prin puterea Fiului lui Dumnezeu, omul este ridicat din slabiciunea adusa asupra lui prin pacat si eliberat de legea care nu putea sa-l ajute. Capitolul cuprinde patru diviziuni principale : prima diviziune, scaldatoarea (5:1-9) ; a doua, odihna lui Dumnezeu obtinuta prin eliberarea omului (5:9-16) ; a treia, gloria Persoanei care asigura eliberarea omului si odihna lui Dumnezeu (5:17-29) ; in final, diferite marturii ale gloriei lui Hristos (5:30-47).
8.1 Istoria omului de la scaldatoare, sau eliberarea de sub lege - 5:1-9
Scena de la fantana din Sihar a servit ca sa arate cum elibereaza Dumnezeu de puterea pacatului. Acum, scaldatoarea Betesda ne va prezenta modul in care elibereaza Dumnezeu de sub lege. Samaria si populatia ei stricata pun inaintea noastra nevoia de a fi eliberati de pacat ; Ierusalimul si iudeii religiosi sunt folositi pentru a ne vorbi de nevoia de a fi elibetati de sub lege.
In cele cinci pridvoare ale scaldatoarei, zaceau o mare multime de bolnavi. Erau acolo orbi, schiopi, sau chiar oameni care aveau membre uscate si slabe ; dar toti aveau nevoie de vindecare. Acesti bolnavi asteptau in jurul unei scaldatori unde putea fi obtinuta binecuvantarea care le era atat de disperat necesara. La un anumit timp, in providenta lui Dumnezeu, un inger tulbura apa, si bolnavul care intra primul in scaldatoare dupa ce apa a fost tulburata, primea binecuvantarea.
Doua aspecte sunt scoase in evidenta : primul, era posibil de a primi binecuvantarea in scaldatoare ; al doilea, aceasta nu putea fi dobandita decat prin eforturile celui care era bolnav.
Scaldatoarea devine astfel o imagine izbitoare a omului sub lege. In sistemul legalis iudaic, ca si in providenta lui Dumnezeu, omul poate fi binecuvantat. Dar binecuvantarea sub lege sau in providenta lui Dumnezeu nu poate fi obtinuta decat prin eforturile omului, ceea ce presupune existenta unei puteri in el. Din acest fapt, sub lege, omul care se afla in starea cea mai nenorocita si care, in consecinta, are cea mai mare nevoi de binecuvantare, este cel mai putin capabil s-o obtina. Boala de care trebuia sa fie vindecat il priveaza de puterea necesara pentru a se bucura de mijlocul de vindecare. Aceasta era starea trista a omului bolnav de treizeci si opt de ani.
Referitor la nevoile noastre spirituale, ne aflam in aceeasi situatie ca acest om cu nevoile sale fizice. Puterea pacatului de care trebuie sa fim eliberati ne-a luat puterea de a obtine eliberare prin propriile noastre eforturi. Pe parcursul multor ani de suferinta, bolnavul s-a luptat pentru a obtine binecuvantarea, dar in zadar. In final, el ajunge sa marturiseasca ca are nevoi de un salvator. El trebuie sa fie eliberat de luptele sale legaliste pentru a dobandi binecuvantarea, si avea nevoie de putere impotriva a ceea ce il dusese in aceasta stare. Raspunzand la intrebarea lui Isus, el zice : "Domnule, nu am pe nimeni sa ma arunce in scaldatoare". El recunoaste competa lui slabiciune precum si zadarnicia tututror eforturilor sale si, prin urmare, necesitatea interventiei altcuiva pentru a-l scoate din starea lui trista. Indata ce el a incetat sa se lupte si sa caute un eliberator, descopera ca un Salvator este acolo. Domnul i-a zis : "Scoala-te, ridicati patul si umbla". Omul este eliberat de propriile sale eforturi pentru a dobandi binecuvantarea dorita, si astfel, prin puterea altuia, este vindecat si facut capabil sa poarte ceea ce il purtase (patul pe care zacuse, n.t.).
Bolnavul este astfel o imagine izbitoare a omului descris in Romani 7, care voia sa faca binele, dar nu avea putere. Totusi, cand descopera ca toate eforturile legaliste pentru a se elibera de pofte sunt zadarnice, si cand el striga : "O, nenorocit om ce sunt ! Cine ma va elibera... ?", el realizeaza imediat ca un Salvator este prezent, si poate spune : "Multumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru". Astfel, gasim in Hristos pe Cel care ne elibereaza de eforturile noastre legaliste si ne face capabili sa biruim chiar lucrul la care eram robi.
Cu toate acestea, trebuie observat cu atentie ce se intelege prin eliberarea de lege. Principiul legii vrea ca noi sa fim biruitori prin ceea ce facem noi. Omul din capitolul 7 din Romani cauta sa actioneze dupa acest principiu ; el a luptat pentru a birui poftele sale prin propriile eforturi. Intr-un mod practic, a fi eliberati de lege inseamna ca noi suntem eliberati de propriile noastre eforturi. Suntem eliberati de lupta istovitoare pentru a invinge carnea (principiul raului din noi, n.t.) si puterea pacatului. Eliberarea de care avem nevoie nu este doar aceea de starile si poftele noastre rele, ci eliberarea de propriile noastre eforturi pentru a le invinge ; atunci, in loc sa luptam impotriva inclinatiilor si poftelor noastre si de a suferi permanent infrangeri, vom privi la Domnul si vom gasi in El un Salvator.
Principiul scaldatoarei este acesta : "Ajuta-te si Dumnezeu te va ajuta". Dar Hristos arata ca El il ajuta pe cel care isi recunoaste totala neputinta. Puterea este in Hristos ; eliberarea depinde de Salvator.
8.2 Odihna lui Dumnezeu obtinuta prin eliberarea omului - 5:9-15
Dupa vindecarea omului, citim : "Iar ziua aceea era sabat". Semnificatia sabatului este : "odihna dupa munca" ; astfel, dupa creatie, Dumnezeu "in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Sa pe care o facuse" (Gen. 2:2 ; Ex. 20:11). Odihna creatiei a fost intrerupta prin pacat, iar acum nu mai poate fi odihna pentru Dumnezeu sau pentru om, atat timp cat aceasta este sub puterea pacatului si a mortii. Atunci cand, prin lucrarea si puterea lui Hristos, omul va fi eliberat de pacat si vindecat, "in ziua aceea" va fi adevaratul sabat.
Aceasta odihna nu poate fi obtinuta prin eforturile omului sub lege. Aceasta zicea : "Fa aceasta si vei trai" ; dar omul nu a pazit legea si nici nu putea. Incercarea lui de a tine legea nu a facut decat sa arate grozavia pacatului, precum si intreaga lui slabiciune si, prin urmare, neputinta lui de a obtine odihna lui Dumnezeu prin propriile sale fapte.
Cu toate acestea, ignorand adevarata semnificatie a sabatului, omul insista sa tina aceasta zi in exterior, pentru a dobandi o reputatie religioasa. Dar in timp ce pune accent pe tinerea ei exterioara, omul este complet indiferent fata de pacatul care a tulburat odihna. Binecuvantarea odihnei sabatice este pentru un popor care pazeste legea, nu pentru cel care a incalcat-o. Omul poate fi multumit sa se odihneasca in prezenta pacatului si a nenorocirii pe care a adus-o. Dumnezeu nu Se poate odihni acolo unde exista pacat si nenorocire. Sfintenia Lui cere ca sa Se ocupe de pacat ; dragostea Lui Il determina sa lucreze pentru a elibera pacatosul.
Raspunsul omului in fata acestor iudei impotrivitori este convingator pentru oricine nu este plin de vrajmasie fata de Hristos : "Cel care m-a facut sanatos, El mi-a spus : Ridica-ti patul si umbla". Cel care avea puterea infinita sa-l elibereze de nenorocirea lui, i-a dat dreptul sa-si ridice patul in ziua sabatului. Trebuia sa fii animat de rautate ca sa pui la indoiala autoritatea Celui care avea o asemenea putere.
Imediat acesti impotrivitori intreaba cu un aparent dispret : "Cine este Omul care ti-a spus : Ridica-ti patul si umbla ?" Oricare ar fi fost gandurile lor, este adevarat ca totul se invarte in jurul intrebarii : "Cine este acest Om ?" Ea este pusa inca si astazi : Cine este aceasta Persoana glorioasa, plina de har si de adevar, care a venit pentru a locui printre oameni ? Orice binecuvantare pentru om depinde de gloria Persoanei Sale, pusa inaintea noastra intr-un mod atat de binecuvantat in versetele care urmeaza.
Omul insusi "nu stia cine este". Caci, traversand tara ca un strain, "Isus Se retrasese din multimea care era in acel loc". El nu Se afla acolo pentru a binecuvanta natiunea ca atare, deoarece ea Il respinsese deja si I Se impotrivise. El Isi cauta oile pentru a le salva si a le scoate afara din natiune. Astfel, Domnul il urmareste pe bolnavul vindecat si il gaseste in templu. Se pare ca inima acestui om a fost atinsa prin vindecarea primita, caci imediat el se duce in templu pentru a lauda pe Dumnezeu. Domnul ii spune ca dincolo de boala trupului, el a pacatuit, si ca pacatul atrage consecinte guvernamentale (o anumita pedeapsa, disciplina, in caile de guvernare ale lui Dumnezeu fata de om, n.t.).
Omul a plecat indata si a spus iudeilor ca Isus era Cel care l-a facut sanatos. El a facut-o, probabil, in toata simplitatea, ignorand rautatea acestor oameni si gandind ca si ei doreau sa cunoasca aceasta Persoana minunata. Evident, bolnavul vindecat era plin de lucrarea puternica care a fost facuta, pentru ca o mentioneaza de doua ori (5:11, 15). Dar ei sunt preocupati cu dispretul care a fost aruncat peste mandria lor de a tine sabatul. "Din cauza aceasta, iudeii Il persecutau pe Isus si cautau sa-L omoare, pentru ca facea aceste lucruri in sabat".
8.3 Gloria Persoanei care care il elibereaza pe om si-i asigura odihna lui Dumnezeu - 5:17-31
Iudeii l-au intrebat : "Cine este Omul care ti-a spus: Ridica-ti patul si umbla ?" Vom vedea acum gloria Celui care poate elibera de puterea pacatului si de robia legi, si sa aduca odihna lui Dumnezeu. Daca gloria Lui este manifestata, lucrul acesta este ca toti sa-L onoreze pe Fiul.
Cap. 5:17-19
Domnul incepe acest discurs spunand : "Tatal Meu lucreaza pana acum si Eu de asemenea lucrez", cuvinte de o semnificatie profunda, asupra carora abia indraznim sa ne oprim, caci ele releva gloria lui Hristos ca Fiu si raspunde astfel la obiectia iudeilor : "pentru ca facea aceste lucruri in ziua sabatului". Care este caracterul lucrarilor Tatalui si ale Fiului ? am putea sa ne intrebam. Pe parcursul istoriei lumii, lucrarile oamenilor au fost caracterizate de violenta si coruptie. Cea mai mare putere a omului se manifesta in a inventa mijloace pentru nimicirea vietii. Aceasta scena din Ierusalim dovedeste caracterul faptelor omenesti ; intr-adevar, in acel moment, iudeii cautau sa-L omoare pe Cel care venise sa ridice un om de pe patul de moarte. In contrast cu lucrarile oamenilor, cele ale Tatalui si ale Fiului erau de a invia oamenii din morti si sa-i aduca la viata si binecuvantare.
In plus, Tatal a lucrat "pana acum". Cu siguranta, Tatal nu este revelat ca atare numai atunci cand Fiul vine in lume ; dar in spatele a tot ceea ce a facut Dumnezeu in lume de la inceputul timpurilor, putem discerne acum mana Tatalui care a lucrat in conformitate cu planul si harul inimii Sale, pentru a-l elibera pe om de prezenta pacatului si a mortii. Astfel, putem urmari lucrarea Tatalui de la promisiunea facuta in gradina Edenului, in caile Sale fata de Abel si Enoh, la potop, in promisiunile facute patriarhilor precum si in declaratiile profetilor.
Apoi Domnul adauga : "Si Eu de asemenea lucrez". Lucrul acesta arata gloria Lui personala. Iudeii au interpretat foarte corect aceste cuvinte ale Domnului ca semnificand ca El era "egal cu Dumnezeu". Ele afirmau divinitatea Sa si, prin urmare, revelatia gloriei Persoanei Sale. Ele aratau egalitatea Fiului si a Tatalui, in masura in care tot ceea ce Tatal a facut, Fiul a facut la fel. In plus, Fiul nu lucreaza independent de Tatal. Totul este facut intr-un acord perfect, ca miscati de acelasi gand, aceeasi afectiune, caci "Tatal iubeste pe Fiul si Ii arata toate cate face El".
Devenind Om, Domnul are totusi grija sa mentina tot ceea ce este drept si corect intr-o astfel de conditie (de Om, n.t.). Astfel, in timp ce Isi afirma gloria Sa ca fiind egal cu Tatal, El zice : "Fiul nu poate face nimic de la Sine Insusi". Desi egal cu Tatal, El primeste totul de la Tatal. Egalitatea persoanelor divine nu inseamna independenta intre persoanele divine, ca si cum ar fi doi Dumnezei. Coexistenta a doua fiinte supreme si atotputernice ar fi o imposibilitate. De asemenea, Domnul a putut sa spuna : "Orice face El (Tatal), acestea le face si Fiul intocmai".
Cu toate acestea, faptul ca Fiul nu face nimic de la Sine Insusi, decat lucrurile pe care Tatal I le arata, manifesta clar ca tot ceea ce Fiul face este revelatia Tatalui. Daca iudeii Il vedeau pe Fiul, ei Il vedeau pe Tatal ; daca ei L-au respins pe Fiul, L-au respins pe Tatal. Acest pasaj nu prezinta doar gloria Fiului, ci ne spune ca in tot ceea ce El a facut, L-a prezentat pe Tata. La capitolul 4, suntem adusi la Tatal prin fantana de apa vie care tasneste in viata eterna, si noi Il adoram. Aici, Tatal este pus inaintea noastra in Persoana Fiului.
Cap. 5:20
"Tatal iubeste pe Fiul". Aceasta afirmatie arata ca a existat pe pamant un Om vrednic de manifestarea iubirii Tatalui. A spune ca Tatal a iubit un sfant - chiar pe cel mai mare dintre ei - desi perfect adevarat, nu ar reprezenta in mod potrivit maretia iubirii Tatalui. Oamenii dovedesc saracia iubirii lor prin micimea obiectelor spre care se indreapta afectiunile lor. Cu cat obiectul iubirii este mai mare, cu atat este mai mare caracterul iubirii. In Fiul, toate calitatile morale se regasesc in perfectiune. Dragostea Tatalui este atat de mare incat El nu poate fi satisfacut printr-un obiect mai mic decat Fiul.
Gloria Fiului este aratata apoi sub o alta forma. Lucrarile Sale fac cunoscuta gloria Sa. El a schimbat deja apa in vin, a vindecat pe fiul slujitorului imparatesc si l-a ridicat pe bolnavul de la scaldatoare. Acestea au fost lucrari legate de binecuvantarea omului pe pamant. Exista totusi lucrari mai mari pe care Tatal le-a rezervat pentru Fiul, lucrari care depasesc granitele mortii si sunt in legatura cu viata eterna.
Cap. 5:21-23
Domnul va arata ca lucrarile mai mari sunt cele cu privire la inviere, aducere la viata (*) si la judecata. Aceste lucrari mai mari vor afecta pe toti oamenii, credinciosi si necredinciosi. Credinciosii vor fi inviati ; necredinciosii si impotrivitorii, asa cum erau iudeii carora Domnul le vorbea, vor cadea sub lovitura lucrarii Sale neobisnuite de judecata.
(*) Aducere la viata, sau a da viata, din starea de moarte spirituala; in rom. se poate confunda cu invierea, dar nu este acelasi lucru, n.t.
A aduce la viata inseamna a da viata - o viata care traieste pentru Dumnezeu. Intr-un sens spiritual, credinciosul este adus la viata inca de acum ; el este facut constient ca este viu fata Dumnezeu, scos afara din starea in care era mort spiritual fata de Dumnezeu (Col. 2:13). Mai mult, aducerea la viata se refera nu doar la sufletul credinciosului, ci si la trupul sau muritor care, la venirea lui Hristos, va fi eliberat in intregime de moarte, pentru a imbraca nemurirea (Rom. 8:11 ; 1 Cor. 15:53). Necredinciosii vor fi inviati din morti ; dar despre ei nu este spus ca sunt adusi la viata.
Daca, asemenea iudeilor, oamenii refuza sa-L onoreze pe Fiul ca fiind egal cu Tatal, ei Il vor onora intalnindu-L ca Judecator. A-L refuza ca Fiu inseamna a pierde binecuvantarea ; intalnindu-L ca Judecator destinul lor va fi pecetluit. Dar Tatal vrea ca Fiul Sau sa fie onorat fie ca Fiu, fie ca Judecator. El a dispus ca "toti" Il vor onora pe Fiul. Sufletele aduse la viata, in puterea unei vieti noi, se vor bucura sa-L recunoasca ca Fiu. Cei rai vor fi obligati sa-L recunoasca astfel in judecata. In plus, ei vor fi judecati nu doar ca L-au respins pe Fiul, ci pentru ca, actionand asa, ei L-au refuzat si pe Tatal. "Cine nu-L onoreaza pe Fiul, nu-L onoreaza pe Tatal care L-a trimis".
Cap. 5:24
In versetele care urmeaza, Domnul face distinctie intre moartea morala si moartea fizica. Marele fapt legat de moarte este separarea ; poate fi vorba despre separarea sufletului si trupului ca in cazul mortii fizice, sau separarea dintre Dumnezeu si suflet in ce priveste moartea morala. In versetele de la 24 la 27, Domnul Se ocupa mai intai de aceasta din urma. El arata cum fiinte moarte fata de Dumnezeu in greselile si in pacatele lor pot fi aduse la viata, si arata ca acestia aud cuvantul Sau si Il cred pe Tatal care L-a trimis. Nu doar ca ei scapa de judecata, dar au viata, traind aceasta viata, trec din starea in care erau morti fata de Dumnezeu intr-o stare in care ei traiesc fata de Dumnezeu. Ei au trecut "din moarte la viata".
Cap. 5:25-27
Responsabilitatea de a asculta si de a crede revine pacatosului, dar aceste versete prezinta mai degraba suveranitatea Fiului de a aduce la viata pe cei care sunt morti moral : ei aud glasul Fiului lui Dumnezeu si vor trai.
A auzi glasul Fiului lui Dumnezeu nu inseamna pur si simplu a asculta anumite cuvinte care au fost rostite de catre Domnul. In Fapte 13:27, aflam ca locuitorii din Iersusalim au auzit cuvintele profetilor in fiecare sabat, si totusi nu au cunoscut "glasurile profetilor". Este deci evident ca putem sa auzim cuvintele si sa nu discernem glasul. In 1 Corinteni 14:10 citim : "Exista, poate, atat de multe glasuri in lume, insa niciunul din ele nu este lipsit de sunet (sau : "fara sunet distinct", trad. fr., n.t.). Glasul este, prin urmare, puterea reala (sunetul distinct) a cuvintelor - mesajul continut in cuvinte. Semnificatia glasului Fiului lui Dumnezeu este revelatia lui Dumnezeu in dragoste, actionand in harul suveran fata de om.
Astfel, glasul reprezinta ceea ce este special si specific marturiei date de o persoana. Profetii aveau un glas - ceea ce era particular marturiei lor. Ioan Botezatorul a vorbit el insusi ca un glas ; si acesta era ce avea importanta in marturia lui. Exista ceva ce este absolut unic si special in glasul Fiului lui Dumnezeu - si oile Sale asculta glasul Sau (10:3).
Atunci cand sensul corect al glasului Fiului lui Dumnezeu este auzit, sufletul traieste. "Cei care-l vor auzi vor trai". Acestia trec din domeniul mortii in cel al vietii unde Dumnezeu este cunoscut.
Mai mult, Fiul Omului are autoritate sa faca judecata. Oamenii L-au respins pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si au cautat sa-L omoare ca Fiu al Omului. Dumnezeu vrea ca El sa fie onorat atat ca Fiul lui Dumnezeu, cat si ca Fiul Omului de catre cei care L-au respins. Lucrul acesta nu se poate realiza decat prin judecata, din moment ce ei L-au refuzat. De asemenea, El va exercita judecata atat ca Fiul lui Dumnezeu, cat si ca Fiul Omului (5:22, 27).
Cap. 5:28, 29
La versetele 24 la 27 gasim efectul actual cand glasul Fiului lui Dumnezeu este auzit. El conduce la viata. La versetele 28 si 29, caracterul glasului si efectul sunt diferite. El va avea un efect fizic efectiv in faptul ca va scoate mortii din mormintele lor. S-a spus ca la Dumnezeu aspectul moral este intotdeauna primul, iar ceea ce este fizic urmeaza. La versetul 25, atunci cand este vorba despre credinciosi, citim : "cei care-l vor auzi (glasul Fiului lui Dumnezeu) vor trai". Aici, in versetul 29, care include pe credinciosi si necredinciosi, nu este mentionata viata, ci se spune pur si simplu ca "cei care vor auzi glasul Sau...vor iesi".
Exista doua invieri ; invierea vietii si cea a judecatii. Chestiunea de a sti la care din cele doua avem parte este prezentata aici ca depinzand de motive morale - a face bine sau a face rau. Ea (una din cele doua invieri, n.t.) nu este plasata pe baza credintei sau necredintei. Este adevarat ca niciun om nu poate practica binele independent de credinta in Dumnezeu ; si, de asemenea, ceea ce Dumnezeu numeste "a face bine" poate fi foarte diferit de ceea ce omul considera a fi. Acolo unde se gaseste viata, ea se va manifesta practic in facerea binelui.
Atat "viata" cat si "judecata" necesita inviere. Pentru ca viata sa poata fi vazuta si gustata in sfera ei proprie, trebuie ca trupul sa fie inviat din morti. Pentru ca omul sa poata fi judecat, trebuie si el sa fie inviat din morti. Invierea este o necesitate pentru a se face cunoscuta gloria lui Hristos.
8.4 Diferitele marturii cu privire la gloria lui Hristos - 5:30-47
Cap. 5:30, 31
Plecand de la aceste versete, vom gasi prezentarea de catre Domnul a diferitelor marturii cu privire la gloria Lui personala - marturii care ii lasa fara nicio scuza pe cei care L-au respins pe Hristos. Desigur, exista marturia Domnului despre Sine Insusi. Nu era pur si simplu marturia unui om care vorbea si actiona dupa gandurile si mintea sa, sau cineva care a cautat sa-si impuna propria lui vointa. Era marturia Celui care a luat locul omului perfect dependent. Potrivit cu acest loc, El nu putea face nimic de la Sine Insusi. In spatele marturiei Sale se afla viata ascunsa a comuniunii cu Tatal si a dependentei de Tatal. De asemenea, putea zice : "Eu judec dupa cum aud si judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis". Judecata Lui nu era intemeiata pe ceea ce a auzit de la oameni, nici denaturata de cautarea propriei vointe. Prea adesea, judecatile noastre sunt gresite deoarece mintea noastra este influentata de oameni si afectata de lucrarea propriei noastre vointe.
Cu toate acestea, in ciuda perfectiunii ei, propria Lui marturie, in sine, nu ar fi valabila dupa legea care zice : "Marturia a doi oameni este adevarata". Cineva a zis : "Martutia unui om ar putea fi adevarata - absolut ; la fel de adevarata in sine ca si a celor doi. Dar nu ar fi la fel de adevarata si pentru altii ; este nevoie ca ea sa fie confirmata". Pentru acest motiv, in ciuda corectitudinii judecatii Sale si a curatiei motivelor Sale, El nu cere oamenilor sa creada pur si simplu in El pe baza propriei Sale marturii. Domnul ne va da alte patru marturii :
1- Marturia lui Ioan Botezatorul (5:32-35).
2- Marturia lucrarilor Sale (5:36).
3- Marturia Tatalui Insusi (5:37, 38).
4- Marturia Scripturii (5:39-47). (vezi postarea din 15.07.2013).
Cap. 5:32-35
Ioan Botezatorul a dat marturie despre Hristos si despre adevar, si marturila lui era adevarata. Domnul nu avea nevoie de marturia oamenilor, dar, in harul Sau, pentru a veni in intampinarea iudeilor, in vederea mantuirii lor, El mentioneaza marturia lui Ioan. Prin viata lui, Ioan era o "lampa care arde si lumineaza" in mijlocul intunericului care a precedat venirea lui Hristos ; si oamenii au vrut sa se bucure un timp la lumina sa, caci ei il socoteau ca profet (Luca 20:6).
Cap. 5:36
Totusi, exista o marturie mult mai mare decat cea a lui Ioan. Lucrarile pe care Tatal I le-a dat sa le faca - marile semne din Evanghelia dupa Ioan -, care erau implinirea lucrarilor Tatalui (5:17), dadeau marturie despre gloria Persoanei Sale ca Trimisul Tatalui.
Cap. 5:37, 38
In plus, Tatal Insusi a dat marturie in mod direct despre gloria Persoanei Sale. La botez, glasul venit din cer a spus : "Acesta este Fiul Meu Preiubit in care Imi gasesc placerea". In ce-i priveste pe impotrivitori, aceasta marturie a fost cu totul in zadar. Desi Tatal a vorbit, ei n-au auzit niciodata glasul Sau ; pentru ei, atunci cand vorbea, nu era decat tunet. Era clar ca cuvantul Sau nu a ramas in inimile lor, caci ei nu credeau in Cel pe care L-a trimis.
Cap. 5:39, 40
In final, exista marturia Scripturilor cu care iudeii se laudau, socotind ca in ele au viata si binecuvantarea. Ei ar fi facut bine sa cerceteze Scripturile, caci ele dadeau marturie despre Hristos. Din nefericire, in timp ce se laudau cu Scripturile, nu voiau sa vina la Cel despre care ele vorbeau si doar in El ar fi gasit viata si binecuvantarea. Domnul nu a zis : "Voi nu puteti sa veniti", ci "Voi nu vreti sa veniti". Este adevarat ca omul este mort in greselile si pacatele sale si nu poate sa vina ; dar la fel de adevarat este ca el traieste in pacatele sale si nu vrea sa vina.
Cap. 5:41, 42
Invitandu-i pe oameni sa vina la El, Domnul avea in vedere nu sa primeasca glorie de la oameni, ci acestia sa obtina binecuvantarea lui Dumnezeu. Faptul ca ei nu voiau sa vina la Hristos arata starea lor si dovedea ca dragostea lui Dumnezeu nu insemna nimic pentru ei ; El nu avea loc in inimile lor.
Cap. 5:43
Domnul a venit in Numele Tatalui Sau pentru a face cunoscuta dragostea din inima Tatalui. Refuzand sa-L primeasca pe Hristos, ei au respins o marturie care, in timp ce dezvaluia dragostea inimii Tatalui, condamna total rautatea si egoismul din propriile lor inimi. Aceasta respingere ii va expune la influenta teribila a Antihristului care va veni in numele lui insusi. El va flata dorinta de maretie, de putere si de glorie a oamenilor. Nu-l va interesa deloc starea lor de pacatosi. Nu va cere nicio schimbare morala in ei, ci le va cere numai sa-i dea lui puterea si gloria. Ei il vor primi pe acest om care se potriveste perfect propriilor lor inimi.
Cap. 5:44
Din cauza starii lor morale scazute, le era imposibil sa creada in Hristos si sa primeasca adevarul. Cautarea onoarei si aprecierii oamenilor i-a impiedicat sa ia locul de smerenie si sa primeasca binecuvantarea si onoarea lui Dumnezeu, recunoscand starea lor reala de pacatosi.
Cap. 5:45-47
Moise, in care ei marturiseau ca spera, era acuzatorul lor. Daca l-ar fi crezut cu adevarat pe Moise, L-ar fi crezut si pe Hristos, caci Moise a scris despre Hristos.
Domnul incheie acest discurs dand o marturie remarcabila despre importanta si valoarea scrierilor lui Moise. El da o valoare mai mare formei in care sunt date comunicarile lui Moise decat cea a propriilor Sale comunicari. Comunicarile lui Moise erau scrieri; ale Sale, orale. Scrierile lui Moise si cuvintele Domnului aveau aceeasi autoritate divina, dar valoarea permanenta a ceea ce este scris prin inspiratie este superioara fata de comunicarile inspirate facute prin viu grai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu