Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                     - XXIII -

     Samuel Ridout

     14     Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)

     14.2.2     Levitul din Iuda

     Detaliile evoluției sunt foarte simple. În versetul cinci aflăm că el are un chip cioplit, așa că el trebuie să aibă o casă unde să-și pună chipul. Apoi, pentru că are o casă, trebuie să fie și un efod sau o îmbrăcăminte preoțească și terafimi, chipuri minore, după cum am putea spune, legat de acesta, iar peste toate acestea trebuie să existe un preot care să slujească. Mica numește preot pe unul dintre fiii săi, dar în curând găsește ceva mai bun decât un preot de fabricație proprie, sau primește unul care, cel puțin, este un preot al lui Dumnezeu.

     Aici vine levitul, și lucrul acesta este foarte instructiv. Vine levitul, un tânăr din Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda. Tocmai am văzut că Iuda ar trebui să aibă întotdeauna întâietate. Iată un om care părăsește locul care corespunde credinței în adevărul divin, și vine, în toată neliniștea nemulțumirii, căutând ceva mai bun pentru el însuși. Așa cum vedem în cazul lui Elimelec, pe unul care părăsește Betleemul, casa pâinii, fiindcă voia să caute mâncare, avem deci același lucru aici, un om care părăsește casa pâinii pentru a-și îmbunătăți starea. Cum ar putea cineva să-și îmbunătățească mai mult starea decât fiind în casa belșugului? Și totuși necredința acționează întotdeauna în acest fel. Nemulțumirea neliniștită va îndepărta întotdeauna pe cineva de la binecuvântare și, cu siguranță, îl va aduce într-un loc mai jos decât cel care îl ocupa înainte. 

     Acest tânăr merge la muntele lui Efraim și, ca răspuns la întrebarea lui Mica despre sine, spune că el caută un loc și o ocupație. Mica spune : am eu o ocupație pentru tine, "Rămâi la mine și să-mi fii părinte și preot, și eu îți voi da zece arginți pe an și un rând de haine și mâncare". "Și levitul s-a învoit să rămână la omul acela și tânărul a fost ca unul dintre fiii săi. Și Mica a consacrat pe levit și tânărul i-a fost preot". Pare un lucru ușor de făcut; un om care a făcut un dumnezeu poate consacra, cu siguranță, un preot să aibă grijă de acest dumnezeu. Mica încheie întreaga chestiune cu observația evlavioasă : "Acum știu că Domnul îmi va face bine, pentru că am un levit ca preot".

     Lucrul acesta este aproape ridicol, dragi frați; și, pe măsură ce privim mai atent, putem vedea aproape totul și, din nefericire, îl putem aplica cu ușurință la ceea ce avem în jurul nostru astăzi. Iată acest levit neliniștit care vrea să-și îmbunătățească starea, și aici este locul. El este doar un levit. Fără îndoială, în neliniștea lui, el își dorise deseori pe un plan superior, voia, probabil, să fie preot, cineva care nu avea doar dreptul de a sluji lucruri divine, dar și dreptul de a sta între Dumnezeu și ai Săi, poporul, fiind astfel un canal de comunicare. Iată oportunitatea. El este invitat de Mica să intre în casa lui și să-i fie părinte și preot. El trebuia să-și asume responsabilitatea tuturor intereselor sale religioase, astfel încât Mica avea să fie eliberat complet de orice grijă și dificultăți cu privire la acestea, pentru că le va încredința pe toate altuia, care le va prelua în întregime. Și pentru ca el să fie fără nicio grijă cu privire la întreținerea lui, i se promite un salariu sigur, și acesta este pe un an, astfel încât el să fie asigurat pentru o perioadă lungă de timp. El poate fi fără grijă un an; i se asigură un salariu și îmbrăcăminte, iar masa este inclusă. 

     De ce, fraților, au fost scrise aceste lucruri care se practică atât de mult printre noi astăzi? Nu ne spune lucrul acesta ceva, că un levit vine de unde îi era locul, neliniștit, căutând ceva care să-i îmbunătățească propria stare? Nu vedem oare cum slujitorul (levitul) se străduiește să fie cava mai mult decât slujitor, părăsind, din nefericire, casa pâinii (Betleem), atât spiritual cât și temporal? Nu vedem oare cum slujitorul (levitul) vrea să ia loc în cadrul preoției, și, pe de altă parte, un popor destul de dispus și doritor ca el să ocupe acest loc? Căci știm că inimii omului nu-i place să fie în legătură strânsă cu Dumnezeu, ci îi place foarte mult să existe cineva între el și Dumnezeu. De aici își are originea preoția, și este foarte bine să ai un om, ca în acest caz, care se va ocupa de părțile mai sacre și mai delicate ale religiei, și care te va lăsa cu o conștiință mulțumită ca să poți merge mai departe după cum dorești. Da, este de o importanță profundă să vedem la ce se aplică acest lucru.

     Adevărata slujire a Cuvântului este un lucru binecuvântat. Dar să ne amintim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon, că există numai două clase de preoți; o clasă care nu are decât o singură Persoană în ea, Marele Preot. Nimeni nu îndrăznește să-I uzurpe locul. Cealaltă clasă de preoți cuprinde în ea pe tot poporul lui Dumnezeu. "Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească" (1 Pet. 2: 9). Cele două clase sunt alcătuite doar din Hristos și tot poporul Său. Dar preoția instituită de om va dori întotdeauna să transforme o slujbă destinată slujirii, și aceasta în preoție. În alte timpuri, levitul pregătea jertfa pentru ca preotul să o aducă înaintea lui Dumnezeu, așa că orice slujire adevărată  este pur și simplu de a pregăti elementele adevărului divin pentru poporul lui Dumnezeu, astfel încât ei să le prezinte ca jertfa inimii lor.

     Orice slujire care îndrăznește să uzurpe locul poporului lui Dumnezeu ca preoți, este pur și simplu o uzurpare a locului Duhului Sfânt din inimile lor. Orice fel de slujire care pătrunde în sanctuarul sacru al inimii credinciosului, și încearcă acolo să dicteze cu privire la închinarea lui, corespunde cu ceea ce vedem aici, levitul devine preot. Și vom descoperi că oriunde este un preot făcut de om, vom descoperi că există un dumnezeu făcut de om în spatele acestuia. Ce vreau să spun prin asta? Adică, dragi frați, că mintea omenească a fost la lucru, modelând un dumnezeu după propriile gânduri. El ia numele lui Hristos, ia anumite adevăruri ale lui Hristos, învățătura Lui, orice de felul acesta; iar din aceste elemente - în mod semnificativ este argintul din care a fost făcut acest idol - el modelează ceva care nu este cu adevărat Hristos.

     Privind la slujirea a ceea ce se numește Hristos astăzi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, ne întrebăm, dragi frați, este acesta Hristosul lui Dumnezeu sau este Hristosul omului? Este acesta Cel care ne-a fost prezentat de Duhul lui Dumnezeu în Cuvântul Său sau este  un Hristos al cărui caracter a fost alcătuit de gândurile omului ? Nu avem noi, până la urmă, în creștinătatea de astăzi, un Hristos care răspunde gândurilor oamenilor? Și este neapărat o consecință a acestui lucru, că acolo unde există o preoție omenească, trebuie să existe un obiect uman pentru acea preoție, care să-l facă cunoscut pentru închinare.

     Dumnezeul care este cunoscut astăzi sau pe care oamenii pretind că îl cunosc, dumnezeul despre care se învață și despre care se vorbește, ce este el până la urmă? Nu este el un om? Priviți la atributele lui; nu este el lipsit de ele? Cu siguranță. Dumnezeul despre care aud oamenii astăzi este unul atotputernic? Dacă oamenii își fac cunoscute gândurile lor, ei cred că puterea este în ei înșiși. Este el un dumnezeu al voinței suverane? Oamenii, când își expun gândurile inimii lor, spun că ei sunt creaturi ale propriei lor voințe, că sunt agenți morali liberi (adică au liberul arbitru, n.t.) așa cum le place să spună, și că totul depinde de om. Dumnezeul lor este un dumnezeu al sfințeniei absolute? Din nou vom descoperi că oamenii l-au modelat, făcând ca atributul de sfințenie să răspundă gândurilor lor, și nu după ceea ce a revelat El în Cuvântul Său sfânt. Este el un dumnezeu al dreptății? Astăzi ar fi huiduit de la amvon, în multe locuri, cineva care ar îndrăzni să proclame dreptatea și judecata neclintită a unui Dumnezeu atotputernic.

     Aceasta explică, dragi frați, de ce nu auzim nimic despre predicarea responsabilității, despre oamenii care vor trebui să răspundă lui Dumnezeu la marea judecată când vor primi pentru faptele lor făcute în trup judecata eternă, dacă sunt păcătoși nemântuiți. De aceea nu auzim nimic despre pedeapsa viitoare și de ce acel cuvânt groaznic iad a fost șters din vocabularul predicatorilor. De aceea Îl avem pe Dumnezeu prezentat la un nivel așa de jos, slab, umil, un Dumnezeu care este reprezentat de om, la fel cum păgânii râd de proprii lor dumnezei, și cred că îi pot înșela. Toate acestea sunt mustrate în cartea Psalmilor, unde Dumnezeu, în timp ce El vorbește celor care încearcă să facă acest lucru, spune : "Ai gândit că Eu sunt ca tine" (Ps. 50:21).

     Deci, omul și-a făcut dumnezeul lui, și trebuie să-și facă un preot să-l ajute să se închine dumnezeului său și, făcând aceasta, el a deschis ușa pentru toată această idolatrie care poartă un nume de creștin. Și apoi el se bucură de aceasta. El crede că lucrarea Domnului prosperă; acum el crede că Domnul, cu siguranță, îl va binecuvânta, pentru că are un preot și o casă, un efod și un chip cioplit pe care îl numește dumnezeul său. Cu siguranță, nu-i lipsește nimic și este complet satisfăcut de starea lucrurilor.

     O astfel de stare nu poate sta pe loc. Trebuie fie judecată, fie se va răspândi. Am privit această situație în legătură cu un singur individ. Vom vedea în continuare cum începe să se răspândească, până când va cuprinde o întreagă seminție, și aceasta este seminția lui Dan.

     14.2.3     Seminția lui Dan

     Așa cum Iuda reprezintă adevărul, baza oricărei guvernări în mijlocul poporului lui Dumnezeu, la fel și Dan reprezintă exercitarea guvernării. Dan înseamnă judecător și el reprezintă acest lucru în profeția lui Iacov. "Dan va judeca pe poporul său ca o altă seminție a lui Israel" (Gen. 49:16). 

     Cel mai semnificativ, de asemenea, patriarhul prevestește apostazia, al cărei început îl vedem aici. Este semnificativ faptul că expresia "partea lor", în legătură cu "moștenirea", este scrisă cu litere italice; deoarece această expresie nu apare în original. Chiar se spune, "Moștenirea [lor] nu le căzuse". Practic, ei nu moșteniseră un loc. Aici avem un popor fără o parte. De fapt, seminția lui Dan nu-și luase moștenirea lor. Filistenii au ocupat o mare parte din ea, iar pe de altă parte ei nu au fost în stare, după cum am văzut, să-i alunge pe amoriți, așa că ei au fost alungați în munți, și apăsați atât de mult încât nu se bucurau de moștenirea lor.

     Aceasta era o oportunitate potrivită pentru ca să pătrundă idolatria. Poporul lui Dumnezeu care nu este mulțumit și nu se bucură deplin de propria moștenire este, cu siguranță, gata pentru ca vrăjmașul să pătrundă și să-i ducă în rătăcire. Lucrul acesta reflectă o inimă care nu era plină cu moștenirea sa, o inimă care nu a reușit să intre în propria sa parte, care este deschisă acestor atacuri. La fel cum vedem că era caracteristic pentru întreaga națiune a lui Israel; nu a reușit să intre în posesia a tot ceea ce i s-a dat; așa și aici; iar inima care nu este plină de ceea ce îi aparține, care nu se bucură de asta, este gata pentru ca vrăjmașul să intre și s-o ducă la idolatrie. Daniții devin neliniștiți, la fel cum a fost levitul, și "Ca o pasăre care rătăcește de la cuibul ei, așa este omul care rătăcește de la locul lui" (Prov. 27:8).

     Aici urmează o relatare destul de lungă despre cum se duc să spioneze o altă parte pentru ei înșiși. Ei se duc în partea de nord a țării, iar nordul sugerează întotdeauna faptul de a întoarce spatele Domnului. Este partea ascunsă, partea în care, ne amintim, stăpânea Iabin, la Hațor. Ei se duc în partea de nord a țării, și acolo iscodesc un loc pentru ei înșiși în mijlocul unui popor care nu fusese încă deranjat.

     Desigur, nu s-ar spune niciun cuvânt împotriva lor dacă teritoriul cucerit le aparținea cu adevărat, dar ideea este, că activitatea lor nu era în legătură cu ceea ce le dăduse Dumnezeu. Dacă activitatea lor ar fi fost îndreptată împotriva filistenilor; dacă s-ar fi mulțumit să lărgească granițele pe care le-a dat Dumnezeu Însuși, cu siguranță, aceasta ar fi fost credință. Dar aici, neputând intra în bucuria a ceea ce Dumnezeu le-a dat de fapt, ei merg în altă parte, să caute un loc mai ușor, decât cel deținut de redutabilii filisteni. Un loc mai ușor pentru ei înșiși; și, dragi frați, cât de des alunecă poporul lui Dumnezeu într-un loc mai ușor, și dorește, parcă, să se așeze într-o parte mai plăcută decât moștenirea aspră pe care le-a dat-o El. Deși este o moștenire aspră, ea dă, totuși, cele mai alese roade.

     Dar nu este un lucru obișnuit în propria noastră istorie să alegem ceea ce ne costă mai puțin, și să încercăm să întâmpinăm vrăjmași care, până la urmă, sunt în siguranță și în largul lor, și ușor de biruit, mai degrabă decât pe cei care sunt mai puternici și mai tari decât noi, și de a căror putere ne temem, și care, dacă nu suntem într-o comuniune reală cu Dumnezeu, ne vor doborî? Astfel, Dan merge să caute un loc în altă parte, mai degrabă decât în locul pe care i l-a atribuit Dumnezeu.

     Tocmai lucrurile de care ne temem, care ne afectează acolo unde suntem, care sunt lângă noi și care ne împiedică să ne bucurăm de ceea ce este în mod clar al nostru, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le confruntăm și să le depășim. Vedem mulți în istoria Bisericii care au plecat pe câmpuri străine. Cu siguranță, nu putem spune nimic împotriva plecării pe câmp străin pentru a duce Evanghelia lui Hristos. Dar, iubiți frați, primul lucru, lucru absolut esențial, este ca poporul lui Dumnezeu să aibă o stare spirituală potrivită pentru a se bucura de adevăratul lor loc aici. 

     Și astfel că lucrul acela greu care se afla chiar la ușa noastră, pe care l-am privit și de care ne-am temut, și care totuși a fost ca o mare barieră între noi și adevărata noastră bucurie și privilegiu, acesta este lucrul pe care trebuie să-l cucerim, altfel vom fi ca Dan, ne vom îndepărta de locul care ni se cuvine și vom deschide în continuare uși și vom ocupa un teren  inferior față de Dumnezeu și de interesele Sale. Nu este aceasta adevărat? Nu este acesta un lucru real și important de observat pentru noi, că tocmai acest duh de compromis și de căutare a unei căi mai ușoare deschide calea spre dezonoare și neascultare față de Binecuvântatul nostru Dumnezeu? 

     Și astfel, în timp ce acestea iscoade se apropie, ele recunosc glasul acestui levit în casa lui Mica. El este preot și ei îi cer sfaturi cu privire la drumul pe care merg. Ei cer îndrumări de la cel care s-a îndepărtat de calea pe care l-a chemat Dumnezeu. Ei cer sfaturi, ca să zicem așa, de la un dumnezeu modelat de om, un dumnezeu ale cărui atribute i-au fost luate; a cărui înțelepciune, sfințenie și dreptate au fost luate de la el, iar în locul lor au pus imaginea gândirea omului, ceva ce nu va fi prea greu de ascultat și urmat pentru om.

     Cu siguranță, ei primesc sfatul pe care îl doresc. Ei au făcut la fel cum fac oamenii astăzi, merg și întreabă pe dumnezeul propriei lor gândiri. Ah, iubiți frați, atunci când cerem călăuzirea lui Dumnezeu, cerem unui idol sau cerem Dumnezeului cel viu? Dumnezeul cel viu are voia Sa exprimată în Cuvântul Său. Cât de des întâlnim oameni care spun că Domnul m-a călăuzit așa și așa. Domnul mi-a pus pe inimă să fac asta și asta, gândind că prin aceasta fac ceea ce trebuie. Au avut sentimentul să o facă, dar a fost acesta sentimentul lui Dumnezeu dragi frați?

     Dumnezeu nu acționează doar prin providență și, cu siguranță, El nu-și călăuzește poporul prin impresii sau sentimente, nesusținute de Cuvântul Său. Am putea spune că Domnul ne-a condus să facem asta sau asta, dar dacă nu a fost Sfântul Său Cuvânt care ne-a călăuzit, dacă nu a fost Duhul Său cel Sfânt care ne-a călăuzit, prin acest Cuvânt, să avem grijă să nu fie doar propria noastră înclinație cea care care ne conduce, sau mai rău, că un vrăjmaș ne-a pus un anumit gând în minte și a aranjat circumstanțele, în așa fel, încât să pară providențiale. Există o suma mare de lucruri de ceea ce se numește călăuzire și conducerea Domnului, care întreabă la casa lui Mica pe un levit care ia locul preotului și pe un chip cioplit care reprezintă idolul meu sau al tău, în locul Dumnezeului cel viu și adevărat.

     Apoi ei merg și spionează țara și totul, așa cum am spus, pare să răspundă așteptării lor. Iată un loc frumos, ușor de cucerit, pe care să-l ia. Ei se întorc apoi la Dan, adună seminția, și pleacă în expediția lor. Aici, avem din nou lucruri care ne sunt atât de familiare și atât de izbitoare încât ne fac aproape să zâmbim, dar faptul în sine este prea trist pentru a zâmbi. Vedem aici un grup mare de oameni care doresc serviciile unui om care a slujit într-o sferă mai mică. El a fost preotul unei singure familii. Nu este mai bine, spun acești oameni : Noi îți oferim un domeniu de utilitate mai mare. Te chemăm la ceva mai important. Aici ai o slujbă nesemnificativă, o singură familie, dar noi te întrebăm dacă nu vrei să te muți cu întreg sistemul tău de lucruri și să te ocupi de o seminție. Nu este mai bine ca, în locul micului tău cerc de influență, să te ocupi de o întreagă seminție a lui Israel? 

     Deci levitul, în așteptarea unei astfel de avansări, este foarte bucuros și consideră că acum este o oportunitate deosebită din partea Domnului, că el ar trebui să intre în acest câmp mai larg de utilitate. Cu alte cuvinte, el este chemat într-un loc cu mai multă slujire, cu o utilitate mai largă și crede că este condus să plece. Desigur, nu vreau să mă înțelegeți că spun ceva împotriva oricărui fel de slujire adevărată, evlavioasă și devotată lui Hristos, indiferent de numele cu care ar fi numit. Vorbesc despre acea stare de lucruri care face posibil ca un om să se implice el însuși în preoție și să uzurpe în mijlocul poporului lui Dumnezeu, spre propria lor pagubă și spre dezonoarea lui Dumnezeu, un loc pe care doar Hristos îl poate ocupa. Lucrul acesta trebuie să-l urâm și să-l condamnăm oriunde îl vedem astăzi. Dacă Domnul poate spune despre sistemul clerical : "lucrul pe care-l urăsc", să urâm și noi ceea ce interferează cu lucrurile lui Hristos, înlocuind astfel pe Duhul Sfânt.

     Și astfel, după împotrivirea ineficientă a lui Mica, care constată că seminția este mai puternică decât el, și că propunerile lor sunt mai puternice decât ale sale, levitul merge cu mare bucurie în câmpul său mai mare și își mută idolatria, chipul lui cioplit, și efodul lui și toate accesoriile pe care le avea, până la Dan. Acolo, până la captivitatea țării (cuvinte semnificative), până când Dumnezeu vine la judecată și chivotul este luat din  Șilo, această formă subtilă de idolatrie a prevalat în seminția lui Dan. Ea va dospi întreaga plămădeală pentru a rezulta, fără nicio îndoială, o idolatrie mai profundă, și anume cei doi viței pe care Ieroboam, fiul lui Nebat, i-a așezat, unul în Betel, în Efraim, aproape de originea idolatriei, iar celălalt în Dan, locul unde ea a culminat.

     Astfel, vedem o idolatrie absolută, care marchează tot Israelul apostat, în zilele separării sub Ieroboam, fiul lui Nebat. Cum se răspândește răul! Și, iubiți frați, când ne uităm la acest lucru astăzi, și vedem cum sistemul clerical a dospit toată casa creștinătății, când ne gândim cum slujitorii lui Hristos (care ar fi trebuit să rămână așa) s-au separat alcătuind un cler, nu cred că am vorbit prea aspru despre acest lucru. Dacă există ceva la care ar trebui să ne împotrivim și să detestăm cu toată energia sufletului nostru, aceasta este ceea ce contrazice prezența Duhului Sfânt în fiecare credincios, care contrazice preoția absolută și unică a lui Hristos de sus, și faptul prețios că fiecare credincios are acces în cele sfinte prin sângele lui Isus.

     Să urâm acest lucru, indiferent cu ce nume s-ar putea numi, - și vă spun că idolii nu au întotdeauna un nume; este ușor pentru noi să avem idolatrie, este ușor pentru noi să avem o clasă de preoți fără să știm asta - haideți să o aruncăm de la noi. Lenevia spirituală este cea care face posibilă această clasă de preoți. Lenevia spirituală a sufletului este cea care se retrage de la o activitate mai mare a credinței, chiar și acolo unde este credință, de la responsabilitatea noastră pentru închinare, laudă și mulțumire, ceea ce face posibilă apariția unei clase de preoți, și aceasta la rândul ei face posibilă instaurarea idolatriei pe care o vedem aici.

     Această idolatrie pe care o vedem aici este pur și simplu partea interioară a ceea ce vedem în exterior prin apostazia întregului popor, adus sub călcâiul de fier al vrăjmașilor lui Dumnezeu din afară. Nu este oare solemn, și nu este acest lucru în concordanță cu tot ceea ce am văzut mai înainte despre neputința lor în fața vrăjmașului?

     La final ni se spune cine este acest om (Jud. 18:30). El este (după cum redă "Versiunea Revizuită") fiul lui Gherșom, fiul lui Moise, și el și fiii săi au fost preoți pentru seminția lui Dan până în ziua robiei țării. Acest levit, care a luat locul de preot în relație cu idolatria, era un descendent a nimeni altuia decât Moise însuși, marele legiuitor al lui Israel. Ce gând, iubiților! Ah, nu este adevărat, nu este scris în fiecare verset pe care l-am citit: "Trebuie să vă nașteți din nou?" Nu există descendență spirituală. Nu există moștenirea trăsăturilor spirituale; iar copilul lui Moise poate deveni conducătorul unei apostazii, la fel de mult ca un vrăjmaș a lui Dumnezeu, ca un împărat păgân necircumcis.

     Cât de solemn este gândul că fiii celor care au fost cel mai aproape de Dumnezeu în privința privilegiului, în ce privește slujba, instrumente care au fost folosite de Dumnezeu, - dacă nu au aceeași credință, pot folosi cu adevărat spiritualitatea strămoșilor lor ca o scuză pentru propria lor apostazie și idolatrie. Nu vedem uneori acest lucru astăzi în secte și partide care pot privi înapoi la spiritualitatea celor care au întemeiat sectele? Despre spiritualitatea oamenilor care L-au iubit cu adevărat pe Hristos și, potrivit luminii pe care au avut-o, I-au fost credincioși lui Hristos? Nu întâlnim noi oameni care caută să iasă în evidență prin astfel de lucruri și care pretind excelență spirituală pentru că părinții lor au fost aproape de Dumnezeu?

     Să ne amintim, că un fapt prețios, prezența Duhului Sfânt în mijlocul poporului lui Dumnezeu, rezolvă toate aceste probleme. Mulțumim lui Dumnezeu, nu trebuie să ne uităm înapoi la părinții noștri. Nu trebuie să privim înapoi la zilele lui Luther, sau ale lui Wesley, sau, într-un anumit sens, chiar ale lui Pavel. Trebuie să fim conștienți că același Duh care a dat energie fiecărui slujitor al lui Hristos, care I-a fost credincios în vremurile trecute, același Duh care a vorbit prin Pavel, locuiește astăzi în Biserica lui Hristos și în fiecare credincios și, prin urmare, fiecare credincios este un instrument pe care poate să-l folosească Duhul lui Dumnezeu, dacă se va preda Lui.

     Este același Duh binecuvântat care deschide sufletelor noastre realitatea a ceea ce este Dumnezeu, și astfel ne ferește de idolatrie; care ne descoperă frumusețile și gloriile adevăratului nostru Preot, Hristos, și ne ferește astfel de orice gând despre o preoție omenească. Astfel încât, dacă poporul lui Dumnezeu ar realiza doar prezența Duhului lui Dumnezeu ca locuind în mijlocul lor, ar găsi atunci un antidot pentru această tendință către clericalism, care este legată, de asemenea, de idolatria pe care am văzut-o.

     Să ne amintim cuvintele acelui apostol care a vorbit atât de mult despre dragostea divină și despre adevărul divin, apostolul Ioan, care la încheierea epistolei sale, o epistolă dedicată dezvăluirii realităților divine pentru cel credincios, a spus: "Copilașilor, păziți-vă de idoli!" (1 Ioan 5:21).

     Să ne ferim, preaiubiților, să nu avem vreun gând despre Dumnezeu pe care El nu ni l-a dat. Să ne ferim de a îndepărta ceva din revelația Duhului despre ceea ce este Binecuvântatul nostru Dumnezeu în Sfântul Sau Cuvânt, și din revelația Duhului despre ceea ce este Binecuvântatul nostru Hristos, Marele nostru Preot, și astfel vom fi eliberați de idolatrie.

     Bucurându-ne de posesiunea noastră în muntele lui Efraim, nu vom fi asemănați cu nemulțumirea care caută mereu altceva; și, astfel, ne vom bucura de partea noastră în Iuda și din ea va țâșni lauda. Astfel, în mod practic Dumnezeu și Hristos vor avea locul central în inimile noastre și în poporului Său. Aceste pericole pe care El ni le arată pot fi evitate chiar și în zilele noastre. Chiar și acum, chiar și printr-o slabă rămășiță a sfinților, aceste pericole, atât de apăsătoare peste tot, pot fi evitate dacă credința ia măsurile pe care Dumnezeu le pune la dispoziție pentru noi.

     Astfel, am căutat să urmăresc lecția importantă pentru noi din aceste două capitole. O parte din ea a fost înaintea noastră altădată (Jud. 2, 3, de la Ghilgal la Bochim), dar Duhul lui Dumnezeu a insistat din nou aici, și nu putem ignora această lecție. Fie ca aceasta să rămână scrisă în inimile noastre!  

 

                                   Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                    - XXII -

     Samuel Ridout

     14     Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)

     Am încheiat cercetarea noastră cu privire la istoria diferitelor eliberări pe care le-a lucrat Dumnezeu pentru poporul Sau prin diverse instrumente, judecători, care au fost ridicați pentru acest scop. Cred că suntem cu toții de acord că ultimul eliberator a fost un nume. El a fost asociat pur și simplu cu foștii judecători, pentru a arăta rezultatul complet al slăbiciunii care, din nefericire, s-a manifestat chiar de la început în cei pe care Dumnezeu i-a ridicat. 

     Această slăbiciune a culminat într-unul care era renumit pentru puterea sa, și a cărui putere nu a făcut efectiv nimic pentru eliberarea practică a poporului lui Dumnezeu, oricât de capabilă ar fi o putere să facă minuni, dacă ar fi folosită în mod corect. Căci, până la urmă, este posibil, într-un anumit sens, să folosim puterea lui Dumnezeu într-un mod greșit; și cât de des persoane înzestrate din belșug, prin har, cu daruri și abilități pe care chiar Hristos le-a dăruit, le folosește greșit, fie pentru propria lor glorie, fie într-un mod care pur și simplu îi zdrobește fără a folosi practic la zidirea sfinților lui Dumnezeu.

     Cu Samson se sfârșește istoria eliberărilor. Nu mai este vorba despre eliberare în această carte. A fost un curs descendent, și se încheie cu captivitatea eliberatorului însuși, în loc să facă captivitatea captivă, așa cum Debora la chemat pe Barac să facă în istoria timpurie a acestor eliberări. La începutul acestei istorii am avut acel cântec și, așa cum spuneam atunci, acesta este singurul cântec pe care-l avem în toată această perioadă. Timpul Deborei și al lui Barac a fost, probabil, cel mai strălucit din întreaga perioadă. Acum nu mai există cântec, ci suspinul prizonierului însuși, a cărui viață se stinge cu ultimul act, prin care el caută, nu să-i elibereze pe sfinții lui Dumnezeu, ci pentru a se răzbuna asupra dușmanilor săi pentru pierderea propriei sale vederi. 

     Ajungem acum la ceea ce face trecerea de la capitolul șaptesprezece la sfârșitul cărții, iar aici găsim un stil de tratament complet nou. Nu mai este lunga istorie a decăderii lui Israel și a robiei în mâinile vrăjmașului. Nici despre faptul că au fost apăsați foarte mult, și că au strigat către Dumnezeu pentru ajutor, și că El le-a ridicat un ajutor, și cu relatarea eliberării înfăptuite. Aici nu mai avem așa ceva, dar avem de aici încolo, în cele două părți principale, ca să zicem așa, starea sufletească completă a poporului manifestată în îndepărtarea lor de Dumnezeu, care este rădăcina, și în violența lor față de semenii lor, stricăciunea morală, care este rezultatul.

     Nu vreau să mă opresc în această seară asupra celei de-a doua părți a acesteia, relația poporului unii cu alții, decât pentru a vă atrage atenția asupra faptului că deseori noi inversăm lucrurile. De multe ori am acordat importanță la ceea ce nu este, până la urmă, decât  rodul unei rădăcini, mult mai subtilă și adânc ascunsă decât rodul însuși. Oricine citește relatările îngrozitoare de la sfârșitul cărții se va rușina de semenii săi, ca să nu mai vorbim de rușinea pentru oamenii care  au fost numiți cu numele Domnului. Dar violența și corupția în relațiile lor unii cu alții izvorăsc din relația oamenilor cu Dumnezeu și, prin urmare, avem cea mai semnificativă relatare a acestei prime părți.

     14.1     Idolatria introdusă în mijlocul poporului ca un sistem stabilit

     Această relatare semnificativă se referă la istoria idolatriei introdusă în mijlocul poporului ca un sistem obișnuit. Observați că relatarea de aici se întinde probabil pe toată perioada judecătorilor. De fapt, știm că idolatria care a fost instaurată, la care vom privi în seara aceasta, nu a încetat cu adevărat niciodată până în zilele profetului Samuel, chiar înainte de introducerea regalității. Ea a început destul de devreme, în legătură cu istoria lui Dan. Dar ceea ce avem aici nu este ceva care urmează după timpul lui Samson. Relatarea nu este cronologică, ci aranjată într-o ordine morală. Avem înaintea noastră un subiect nou, istoria internă a poporului, în timp ce partea dinainte ne oferă în principal istoria externă. Ne-am ocupat de robiile și eliberările din afară; acum trebuie să vedem starea inimii din interior, ceea ce era la fel de rău ca cea mai rea robie în care au fost ținuți de către vrăjmașul din exterior.

     Aceasta este idolatria la care trebuie să privim. Dar aceasta nu este o astfel de idolatrie precum închinarea la Baal și Astarteea, dumnezeii națiunilor în mijlocul cărora locuiseră, sau de care erau înconjurați, nu dumnezei păgâni, după cum am spune. Trebuie să-i vedem ca dumnezei de fabricație domestică și ascensiunea, progresul și dezvoltarea idolatriei așa cum este practicată de un popor care, alături de idolatrie, a păstrat numele și, aparent, relația celor care au aparținut lui Dumnezeu. 

     Aceasta nu a fost apostazie, în sensul că a fost aruncat peste bord tot ceea ce avea legătură cu Dumnezeu. Nu a fost vrăjmașul din afară care a venit ca un potop și a șters orice urmă a lui Dumnezeu și a autorității Lui. Nu, erau oameni care aduceau înăuntru -  israeliți după rasă, oameni care foloseau cu evlavie numele Domnului și chemau cu evlavie în ajutorul lor serviciile Sale, - un sistem propriu, și care legau de el Numele sfânt al lui Dumnezeu.

     Sunt sigur că cunoașterea noastră a Cuvântului lui Dumnezeu ne va arăta că acest tip de idolatrie, care este mai subtil decât orice altceva, este mult mai periculos, din cauza acestei subtilități. Printre cei care se pretind a fi poporul lui Dumnezeu, ceea ce este acceptat în mod obișnuit ca fiind voia lui Dumnezeu, este mult mai periculos decât cel ce are întipărit pe fruntea sa nume de blasfemie, prin care oricine poate vedea că este o înlocuire distinctă și absolută a lui Dumnezeu.

     Aceasta trebuie văzut aici, la sfârșitul acestei cărți, pentru a ne arăta destul de limpede că o stare sufletească interioară nejudecată și dezvoltată în mijlocul poporului, în toată această perioadă, sfârșește prin această apostazie oribilă, această idolatrie exterioară. Această stare interioară a sufletului a făcut posibilă idolatria și explică, până la urmă, puterea dușmanului.

     14.2     Idolatria lui Efraim

     Să privim acum la acest lucru pe care l-am caracterizat puțin și să vedem cum începe. Suntem introduși în anumite scene care sunt foarte umilitoare și care marchează totuși întotdeauna idolatria.

     14.2.1     Mica și mama sa

     Avem aici un fiu care și-a jefuit mama, și mama care a blestemat, fără să știe pe cine, fiul ei, a blestemat pe hoțul care i-a luat cei o mie o sută de sicli de argint. El i-a furat și i-a ascuns, dar, de groaza blestemului, îi este frică să-i mai păstreze și astfel îi restituie mamei sale. Ea, foarte evlavioasă, cea care tocmai blestemase, poate acum să binecuvânteze, nu din cauza părerii de rău a fiului ei, care restituise lucrul furat, ci pentru că îi primise înapoi. Ea Îl binecuvântează pe Domnul și spune că i-a dedicat Domnului pentru folosirea ciudată de a face din ei un chip cioplit. 

     Ea nu dă totul, căci nu găsim niciodată vreo idolatrie, orice dumnezeu pe care l-am realizat cu mâinile noastre, să ne coste totul. Indiferent care ar fi preferința despre ceea ce ne-am asumat să punem în locul lui Dumnezeu, putem fi siguri că nu ne va costa niciodată întreaga noastră avere.

     Sa privim la sistemul Romei. Ea pune mâna pe tot și îl revendică ca fiind al său, dar vă spun, dragi prieteni, că devotații Romei știu destul de bine că ei au plătit doar, ca să zic așa, aproape două zecimi din ceea ce este al lor. Desigur, ei dau cu generozitate din banii lor, din loialitate față de un sistem, dar, de fapt, aici există o măsura mare de voință proprie care este permisă, o mare cantitate de plăcere a cărnii. Omul care merge foarte devreme la slujbă (sau liturghie), are voie să facă ce vrea în restul zilei, sau cei care pentru cele patruzeci de zile din postul mare sunt siliți să fie foarte religioși, în restul anului pot să se manifeste chiar invers.

     Deci, idolatria nu dă totul pentru a-și face un dumnezeu, ci dă doar un procent, și apoi, parcă pentru a suplini lipsa ei de devotament deplin, adaugă o energie mărturisitoare care ar trebui să compenseze. Roma pretinde totul pentru falșii ei dumnezei. Ea pretinde totul pentru ei, pentru a avea voie să facă în mare măsură ce vrea ea. 

     Este foarte interesant de observat cine era acest om. El este un om din muntele lui Efraim al cărui nume era Mica. Am putea crede că un om cu acest nume, - dacă el a însemnat ceva, așa cum ar trebui să însemne fiecare nume, mai ales atunci când au fost date cu credință și recunoscute ca având o semnificație în poporul lui Dumnezeu, - ar fi o dovadă împotriva oricărei forme de idolatrie. "Cine este ca Domnul?", ar fi suficient pentru a rezolva orice chestiune de idolatrie.

     Mama sa ia două sute de sicli din argintul recuperat, și a făcut un chip cioplit, după care pare să dispară din istorie, după ce a demonstrat astfel cât de complet de infidelă este ea, și cât de mult contrastează cu credincioasele din Israel, chiar și cu mama lui Samson, după cum am văzut. Totul este făcut cu aprobarea evidentă a fiului ei, care ia chipul turnat și cel cioplit, și îi așază în casa lui ca idoli.

     El este din seminția lui Efraim. Și lucrul acesta necesită atenție. Cortul a fost ridicat în Efraim, la Șilo. Aceasta a fost seminția care reprezintă activitățile vieții divine în contrast cu Iuda, care reprezintă adevărurile vieții divine. Adevărul divin trebuie să fie baza oricărei închinări divine, și astfel vom descoperi că în Israel lucrurile nu s-au așezat niciodată în adevăratul lor centru până când, așa cum vedem în Psalmi, Dumnezeu a părăsit Șilo, a părăsit seminția lui Efraim, și a ales muntele Sion, pe care El l-a iubit, spunând : "Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit" (Ps. 132:14).

     Iuda reprezintă adevărul divin și lauda, sau închinarea, care curge dintr-o inimă luminată și plină de adevăr. Efraim, care înseamnă rodnicie, reprezintă acea umblare și activitate a vieții divine care este rezultatul unei înțelegeri a adevărului. Acestea le vedem ilustrate în mod practic în Maria și Marta. În Maria vedem ceea ce corespunde lui Iuda. Ea stă la picioarele Domnului, ascultând cuvântul Lui. Ea se află în acel loc pentru a primi adevărul de la Domnul, și acolo, într-o supunere adevărată față de El, ea învață gândul Domnului cu privire la ea. Cu siguranță, toți cei ai Săi trebuie să învețe acest lucru în același mod. Marta reprezintă, cu siguranță, ceea ce este corect și potrivit pentru locul ei - slujirea - dar atunci slujirea trebuie să izvorască întotdeauna din comuniune, altfel doar va invidia acea comuniune. Efraim îl va invidia pe Iuda. Câte inimi sunt pline de invidie asemănătoare cu a Martei, pur și simplu pentru că nu se află în locul adevăratei supuneri, adevăratului ucenic. Dacă Iuda devine subordonat lui Efraim care preia rolul de conducător, va rezulta nemulțumire, iar Hristos va pierde locul supremației în suflet. 

     Din aceasta cauză este posibilă idolatria. Idolatria izvorăște din multe vieți cu o activitate roditoare. Avem aici ceea ce este caracteristic lui Efraim : multă râvnă, multă activitate corectă  și bună în sine însăși. Totul pare să fie corect și potrivit, cu excepția unui singur lucru, acesta este supremația adevărului lui Dumnezeu care are autoritate asupra sufletului.

     Cât de comună este punerea lui Efraim înaintea lui Iuda în zilele noastre, introducând activitatea noastră creștină, lucrarea noastră - nu întotdeauna lucrarea creștină, ci filantropia și toate acestea, îndepărtându-ne însă tot mai mult de Dumnezeu și, ca rezultat, înălțarea omului înaintea credinței și a adevărului lui Dumnezeu. 

     Observăm cum aceasta duce până la idolatrie. Iată o slujire binecuvântată și adevărată, care, desigur, este preocupată cu obiectele slujirii ei, oamenii și nevoile lor. Această activitate de slujire continuă. Poate fi prin Evanghelie, sau poate chiar să prezinte adevărul poporului lui Dumnezeu. Dacă prezentând adevărul, pur și simplu sfinții sunt cei pe care îi avem înaintea noastră, aceasta va duce, cu siguranță, la idolatrie; asta e tot. Dacă cineva este angajat în predicarea Evangheliei și este atât de plin de lucrarea sa încât aceasta înlocuiește în sufletul său cerințele supreme ale Cuvântului lui Dumnezeu, aceasta duce la idolatrie.

     Și astfel vom descoperi că este un om din muntele lui Efraim, - un om al acestei seminții care sugerează rodire, slujire și lucrare, - care introduce idolatria în poporul lui Dumnezeu. Nu este lucrul acesta sugestiv? Și când ne amintim, de asemenea, cum seminția lui Efraim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon și a lui Iefta, era mereu geloasă, mereu plină de mândrie pentru slujirea sa și cu gândul la propria sa măreție, vedem cum idolatria merge împreună cu mândria într-un mod foarte izbitor.

     Cred că avem acum elementele care ne vor permite să răspundem la întrebarea : Care este idolatria pe care o avem înaintea noastră aici? Dacă nu este schimbarea absolută a unui dumnezeu fals în locul adevărului, dacă nu slujește lui Baal și Astarteei, atunci ce este? Este pur și simplu, în ceea ce privește rădăcina sa, permițând activităților divine din suflet să se îndepărteze de adevărul lui Dumnezeu, și astfel slujirea aduce mândrie, mândria aduce voință proprie, iar voința proprie la rândul ei îl modelează pe dumnezeul său ca să răspundă propriilor sale dorințe, în loc să se modeleze pe sine pentru a răspunde dorinței lui Dumnezeu.

     Gândul rădăcină al oricărei idolatrii este același, și aș putea spune în treacăt, că această idolatrie din Israel este într-adevăr idolatria rasei umane. Dar pentru aceasta ar trebui să ne întoarcem mai înapoi. Dar rădăcina oricărei idolatrii este voința proprie, este, ca să zicem așa, să ne facem un dumnezeu al nostru. Se începe cu sine și apoi se modelează un dumnezeu, nu neapărat din argint, nici neapărat ceva fizic, material, creat cu mâinile noastre. În acest secol iluminat, al nouăsprezecelea, am putea spune că există foarte puțin pericol ca oamenii să modeleze dumnezei cu mâinile lor. Ah, dar există un instrument mai viclean și mai priceput decât mâinile, și acesta este intelectul omului, și oriunde eul se substituie voinței lui Dumnezeu, acolo vom găsi activitatea minții umane modelând un dumnezeu care să-i facă plăcere, și aceasta o face în numele Domnului, în numele adevăratului Dumnezeu.

     Să privim, de exemplu, la noi astăzi. Să privim toate modelele mâinilor omului așa cum le vedem peste tot. Putem vedea, cu siguranță, mecanismul viclean al topitorului cu un instrument și chipul turnat; dar nu este totul în Numele care ne este familiar? Nu poate fi scris numele Domnului pe toate acestea, s-ar putea spune, și nu este scris pe toate? Nu găsim că este la fel ca în timpul lui Aaron, când s-a spus poporului : "Mâine este o sărbătoare pentru Domnul?" Când s-au adunat au găsit vițelul pe care îl făcuse omul, propria lor imagine. Nu se închină oare oamenii de astăzi cu adevărat  lui Hristos după propria lor modelare, venerând un dumnezeu pe care ei înșiși l-au realizat, după propriile lor gânduri, numindu-l cu numele Dumnezeului cel viu? Acum rădăcina a toate, - nu că aș spune un singur cuvânt împotriva adevăratei activități creștine - dar rădăcina acesteia (a idolatriei) printre creștinii mărturisitori (cei care mărturisesc creștinismul doar în exterior, n.t.) este înlocuirea credinței creștine cu activitatea creștină. Credința trebuie să fie întotdeauna la temelie, iar dacă nu există o credință creștină la temelie, acolo trebuie să existe în vreun fel un idol, indiferent cât de mare ar fi activitatea, aparent o activitate rodnică pentru Dumnezeu.  

          

 

                             Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XXI -

     Samuel Ridout

     13     Samson : ultimele zile (Jud. 16)

     13.4     Samson învins de către filisteni

     Samson spusese atâtea minciuni încât filistenii nu l-au mai crezut, dar, dragi prieteni, Dalila l-a crezut. Această prostituată mizerabilă  a lumii știe că secretul a fost dezvăluit. Această lume mizerabilă știe bine când creștinul a renunțat la separarea de ea și când totul se dărâmă. După aceea el mai doarme puțin, lenevia în care căzuse mai de mult se manifestă și mai mult, își pune capul în poala acestei sărmane lumi mizerabile, și atunci totul a dispărut, se trezește doar pentru a vedea că puterea lui a plecat pentru totdeauna. A dispărut, fără a mai putea fi restaurat cu adevărat în vreun fel. Puterea lui a dispărut, și a dispărut din vina lui.

     Cât de solemn este modul în care trebuie să punem la inimă, ca nu cumva să cădem și noi  în același exemplu și avertisment pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ea zice: "Filistenii sunt asupra ta", iar el, sărmanul, crede că va face la fel cum a făcut de multe ori mai înainte. "Voi ieși ca în celelalte dăți și mă voi desprinde"; dar, iubiți frați, el nici măcar nu știa că puterea lui dispăruse. Câte suflete au umblat cu lumea, și continuă să umble cu ea, și care nu știu că puterea lor spirituală a dispărut! Samson nu știa că Domnul nu mai era cu el, și el iese afară. El poate să se scuture, dar, ah, dacă și-a pierdut secretul puterii, dependența lui de Dumnezeu, este la fel de neputincios ca și cel mai slab.

     Mulți își continuă formele de activitate, mult timp după ce puterea a dispărut din viața lor. Ei s-ar putea "scutura" în activitatea intensă a lucrării religioase - predicatorul poate "să se scuture" la amvonul său, vizitatorul în slujirea sa, învățătorul de școală duminicală în clasa sa - dar, fraților, puterea a dispărut! Oh, ce tristețe și ce rușine!

     Iată o mărturie a nazireului - recunoscută altădată de Dumnezeu, care și-a pus capul în poala filistencei și și-a pierdut părul. Se poate lăuda cu abilitățile din trecut, cu cunoștințele sale, realizările și toate celelalte - se poate "scutura", dar, vai, vai, - I-Cabod (1 Sam. 4:21). Domnul să ne țină smeriți, evlavioși, dependenți de El, căci pericolul acesta este și pentru noi. Trebuie să luăm seama și să veghem, altfel ne putem trezi din visul ușurătății noastre în mod iremediabil în mâinile filistenilor.

     Lumea ar socoti aceasta modul de  a deveni puternic. El lăsase deoparte, ar spune, îngustimea lui nedemnă de un bărbat, exclusivitatea lui rigidă, respectarea strictă până la literă. Încetase să mai fie femeie, iar acum își poate lua locul printre bărbați și poate fi folositor la ceva. Așa spune lumea și biserica lumească, dar credința plânge pe nazireul pierdut și nu va fi mângâiată. "Capii (lit. "Nazireii") ei erau mai curați decât zăpada...fața lor este mai neagră decât funinginea" (Plân. 4:7,8).

     Filistenii l-au luat pe Samson, l-au legat și l-au coborât la Gaza, chiar în acea cetate unde se dusese să se distreze din propria lui voință, iar locul propriei sale robii de bunăvoie devine acum scena unei robii fără voia sa. Acum el trebuie să macine, puterea care i-a mai rămas este folosită pur și simplu pentru a măcina pentru filisteni, în loc să fie omul liber al lui Dumnezeu pentru a judeca pe poporul său iubit. Ce avertisment îngrozitor, ce lecție îngrozitoare este pentru noi.

     Samson își pierde mai întâi puterea prin propria lui nebunie. Apoi, ochii lui sunt scoși de către filisteni, pentru că formalismul nu poate suporta ochii deschiși. El și-a pierdut discernământul, iar acest lucru nu-l mai recâștigă niciodată. Ce umilință! Ce pierdere ireparabilă. Cineva a descris această triplă înjosire ca  fiind : "legarea", "orbirea" și "măcinarea" robiei păcatului.

     Am lăsat loc pentru cea mai largă aplicație a acestei lecții dureroase. Aceasta se referă în cel mai larg mod la orice formă de cochetare cu răul. Dar dacă ne amintim  că filistinismul înseamnă carnal, religia lumească în biserică, lecția este de două ori solemnă.

     Nici să nu uităm că astfel de greșeli precum cele ale lui Samson, traduse în limbaj spiritual, nu ar însemna un rău moral deschis și flagrant, ci ceva mult mai subtil și eminamente respectabil, în ochii lumii. Am făcut deja aluzii la aceasta. Există sisteme religioase, doctrine, practici care sunt în mod clar carnale, la fel cum a fost iudaismul, după introducerea creștinismului. Orice întoarcere la acestea este o cochetarea cu filistenii. Pot spune că Biserica lui Hristos se află în mare parte acolo astăzi.

     Putem să aplicăm aceasta oricărei mărturii. Dumnezeu să ridice o mărturie nazireană ca în Filadelfia  în mijlocul unei Tiatire filistene corupte și a unui Sardes formal și mort. Nu este semnificativ că după Filadelfia vine Laodiceea, ca și cum Dumnezeu ar avertiza asupra pericolului de a reveni la ceva care este la fel de rău sau chiar mai rău decât de ceea ce am fost salvați? Oh, fraților, să fim atenți, să fim vigilenți și să fim treji.

     Să ne amintim, de asemenea, că o mărturie poate "judeca pe Israel". Orice mișcare (spirituală în sânul creștinătății, n.t.) care este de la Dumnezeu acționează asupra întregii Biserici. Cine poate măsura astăzi influența acelei mărturii, care, în timp ce era separată și adesea disprețuită, a aruncat lumina adevărului divin asupra maselor de sfinți care sunt încă într-o robie, mai mică sau mai mare, față de filisteni? Să nu pierdem, în nicio măsură, acel loc de demnitate, prin asociere cu principii care ne-ar priva de putere și vedere, și care îi transformă pe oamenii liberi ai lui Dumnezeu în măcinători pentru biserica lumească.

     13.5     Ridicarea lui Samson

     Voi avea de spus doar câteva cuvinte cu privire la ce măsură de recuperare acordă Dumnezeu. Sunt două lucruri de observat, unul este cu privire la Samson, iar celălalt referitor la Dumnezeu. Cu privire la Samson, părul a început să-i crească din nou. Ah, el învață. Învață din nou că nu avea nicio putere în el însuși. Semnul dependenței, semnul separării și al nazireatului apar din nou, dar el a pierdut ceva ce nu va mai veni niciodată. El și-a pierdut vederea, nu o poate recăpăta niciodată, căci Dumnezeu nu restaurează niciodată pe deplin ceea ce a fost pierdut cândva din propria greșeală deliberată și adesea repetată. El poate restaura parțial. Biserica de astăzi ar trebui să fie un nazireu pentru Dumnezeu. Vedem o anumită restaurare din când în când în istoria Bisericii, dar vedem ceva de genul revenirii la zilele apostolice, la zilele Cincizecimii? Ah, Biserica și-a pierdut ochii, chiar dacă și-a recăpătat puțin din dependența ei exterioară, și, precum Samson, măsura puterii pe care ea o are este nimic în comparație cu cea pe care ar fi avut-o Dumnezeu pentru ea, dacă nu s-ar fi îndepărtat niciodată.

     Unii dintre noi pot vorbi despre îndurarea lui Dumnezeu care recuperează. Dar, iubiților, trecem cu ușurință peste păcatul care ne-a îndepărtat? Unii dintre noi pot vorbi despre cum ne-a adus El înapoi, dar nu a fost cu pierderea a ceva care corespunde cu pierderea vederii? Am fost aduși înapoi la fel de complet și deplin ca și cum nu ne-am fi îndepărtat niciodată? Dar tot timpul pierdut, acele talente pierdute care ar fi putut fi dezvoltate pe deplin pentru El? S-au dus, nu s-au mai întors, așa că însăși puterea pe care și-a recăpătat-o este însoțită de pierderea vederii, care nu se mai recuperează aici. Ca biserică, nu mai putem privi lumea în față. Nu mai putem sta în această poziție. Suntem, la urma urmei, doar o sărmană rămășiță recuperată prin îndurarea lui Dumnezeu, dar cu o viziune limitată. Dar, în cel privește pe Samson, dependența lui crește. El își recapătă slăbiciunea, și astfel își recapătă puterea. Apoi, vedem partea care Îl privește pe Dumnezeu. Ah, filistenii fac mereu greșeli; Satan se depășește întotdeauna (Prov. 11:18); filistenii vor da acum credit altcuiva. Ei vor da credit lui Dagon, dumnezeul lor, iar acum devine, nu o problemă între bietul Samson eșuat și filisteni, ci o problemă între Dagon și Dumnezeu.

     Când chivotul lui Dumnezeu a fost luat din Israel, atât timp cât era o problemă între Israel și filisteni, Dumnezeu lasă chivotul să plece, pentru că ei erau un popor apostat și păcătos și nu aveau dreptul la chivot. Când chivotul este dus în casa lui Dagon, și pus înaintea lui Dagon, ca recunoscând supremația lui Dagon, atunci Dumnezeu trebuie să vorbească pentru Sine Însuși,  așa cum o face întotdeauna, și Dagon cade. Așa că, atunci când voiau să facă o sărbătoare mare pentru Dagon, și-i atribuiau biruința asupra lui Samson, sfidându-L pur și simplu pe Dumnezeu, punând înaintea Lui ceea ce făcuseră ei și, prin urmare, Dumnezeu trebuie să vorbească. El vorbește, și cât de eficient!

     Ei s-au adunat în mare mulțime pentru a ține o sărbătoare în cinstea lui Dagon, și vor ca Samson să joace pentru ei. Oh, cât de jos a coborât acest om, Samson, ca să joace pentru filisteni! Iubiților, vedem, uneori, un om înzestrat, un om cu abilități de  elocvență și toate acestea, un om care cunoaște Scriptura, îl vedem, și ce putem spune? toate acestea le folosește pentru lingușirea duhului lumesc în biserica mărturisitoare. Oh, pare că macină pentru filisteni sau joacă pentru ei. Ah, fraților, mulți oameni care arată ca un adevărat Samson, sunt de fapt robi săraci și orbi ai filistenilor.

     Pot să spun aici câteva cuvinte care pot fi neplăcute pentru noi toți, dar care sunt totuși adevărate? Dumnezeu, în marea Lui îndurare, a recuperat pentru noi, în aceste zile din urmă, mult adevăr prețios. Nu voi specifica, înainte de a vă aminti că acest adevăr ne-a deschis practic Bibliile noastre (*). Lucruri noi și vechi au fost scoase din comorile casei Sale, pentru zidirea și desfătarea sfinților lui Dumnezeu. Întreaga Biserică a profitat, direct și indirect, de această slujire a adevărului.

     (*) Fratele Samuel Ridout vorbește despre adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, readuse la lumină de Dumnezeu, prin frați, în secolul XIX, n.t.

     La început, poziția pentru care Dumnezeu a ridicat adevărul a avut parte de dispreț. Dar lucrurile s-au schimbat. Adevărul venirii Domnului, poziția desăvârșită a credinciosului în Hristos, diferitele judecăți, cele două naturi - acestea au devenit - ca să zicem așa, populare. O literatură a fost răspândită și mulțimi care nu știu nimic despre sursa ecleziastică de unde a apărut această literatură, au profitat de ea. Pentru aceasta nu putem decât să-I mulțumim lui Dumnezeu.

     Dar efectul acestui adevăr, la început, a fost să-i separe pe cei care l-au primit, de lume și de biserica lumească. Acesta a făcut ca persoanele să vadă că se aflau în afara sistemului care, ca sistem, era filistean; era o religie carnală. Întreb cu umilință - adevărul separă el și acum? Și dacă nu, puterea care ne este dată de Dumnezeu nu este folosită ea pentru a măcina pentru filisteni?

     Înțelegeți ce spun, nu mă refer la adevăratul popor al Domnului, ci la sistemele care prea adesea îl țin în robie. Nu avem noi o responsabilitate aici? Nu trebuie să obstrucționăm adevărul ecleziastic și nici să refuzăm să dăm adevărul lui Dumnezeu oriunde există ureche să audă; dar, cu siguranță, nu trebuie să uităm că adevărul, dacă este primit corect va duce la îndepărtarea de eroarea filisteană. Să ne amintim de acest lucru și, în rugăciunile noastre, să căutăm puterea de eliberare a lui Dumnezeu pentru ai Săi. Sa nu ne mulțumim să construim un sistem lumesc din adevărul care a devenit popular. 

     Dar atunci Dumnezeu va interveni și El o va face chiar prin acest om a cărui slăbiciune este acum atât de evidentă. El a fost zdrobit, a fost adus până la sfârșitul lui însuși și acolo, în timp ce dă dovadă de iscusință înaintea filistenilor, el spune, parcă, trebuie să scap de această robie. Dar există o singură cale, și aceasta să scape de el însuși. Samson ajunge la capătul robiei când ajunge la sfârșitul lui însuși. El apucă acești stâlpi, căci filistenii nu au la templul lor pe Iachin și pe Boaz care să-l susțină, întrucât templul lui Dumnezeu este susținut de adevărul veșnic "El va întări" și "În El este puterea". El apucă cei doi stâlpi ai casei filistenilor, și apoi, înclinându-se, ca și cum ar recunoaște propria sa nebunie, dărâmă toată această structură mizerabilă. El este zdrobit sub greutatea care îi zdrobește și pe dușmanii săi.

     Dar, iubiților, cât de solemn este că întreaga viață a unui om trebuie sacrificată. El a naufragiat. El este mântuit ca prin foc. Totul a dispărut, și el îi cucerește cu adevărat pe filisteni doar prin propria sa moarte. Ceea ce i-a nimicit, l-a nimicit complet și pe el.

     Dar trebuie să mă întorc înapoi. Avem aici la sfârșit o lecție accentuată din nou pentru noi, că dacă vrem să fim învingători adevărați, trebuie să fim biruitori asupra sinelui, și a fost că atunci când Samson a terminat cu Samson - din nefericire, la sfârșitul vieții sale -  s-a terminat și cu puterea dușmanului. Ce face fericit un pat de moarte pentru un creștin destul de rar? De ce este acesta un lucru atât de remarcabil? Oamenii vorbesc despre un pat de moarte fericit ca fiind un lucru remarcabil. Acesta ar trebui să fie un lucru obișnuit pentru oamenii lui Dumnezeu care merg acasă la El. Cred că observăm adesea că un creștin nu ajunge niciodată la sfârșitul său decât când ajunge pe patul de moarte. Într-adevăr, întreaga lui viață a fost petrecută mai mult sau mai puțin în compromis cu lumea, până când se află în față cu chestiunea eternității, și atunci există un sfârșit al sinelui așa cum există un sfârșit al vieții. Și atunci, sufletul său eliberat strălucește în fața noastră, așa cum se înalță el la Dumnezeu.

     Lucrul acesta ar fi trebuit să se întâmple mai înainte. Ar trebui să ajungem pe patul de moarte cu mult înainte de aceasta. Cu siguranță, ar trebui să ajungem la sfârșitul sinelui cu mult înainte. Sfârșitul sinelui ar trebui să aibă loc la cruce, și acolo ar trebui să rămânem, socotindu-ne permanent morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus. Să ajungem la sfârșit, nu prin providența lui Dumnezeu, nici sub mâna Lui care apasă asupra noastră în disciplină. Să ajungem la sfârșit, nu doar așa cum a făcut Samson, în zdrobirea vieții din noi înșine, ci cu calm și de bunăvoie, aplicând crucea cu credință la tot ce este de la omul vechi, ca să nu fiu eu cel care trăiesc, ci Hristos care trăiește în mine. Atunci, pentru noi, istoria s-ar inversa, parcă, și am începe acolo unde a sfârșit Samson. Am începe cu moartea eului (sinelui) și, ca rezultat, vom sfârși prin adevăratul nazireat, potrivit scopurilor lui Dumnezeu.

     Am urmărit pe acest biet om, potrivit planurile lui Dumnezeu, cu privire la ceea ce ar fi trebuit el să fie, chiar de-a lungul istorie sale, și descoperim că a fost un eșec în a împlini voia lui Dumnezeu în separare față de lume, iar acum, la sfârși, vedem exact motivul pentru toate acestea; el nu ajunsese la sfârșitul lui însuși. Să nu așteptăm ca un cutremur să ne ducă la sfârșitul nostru. Să mergem în camera noastră, să mergem în camera inimii noastre, și acolo să ne însușim adevărul crucii lui Hristos, și să-L rugăm pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, să facă din aceasta o realitate practică în sufletele noastre, ca să nu învățăm aceasta printr-o experiență amară, ci să învățăm prin adevărul lui Dumnezeu, care ne face să spunem : "Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2:20).  

 

  

                                Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                        - XX -

     Samuel Ridout

     13     Samson  : ultimele zile (Jud. 16)

     13.2     O cursă pentru Samson în valea Sorec

     Acum trecem la următoarea parte a capitolului, care este și mai întunecată, o parte care are cu siguranță o voce pentru conștiința noastră. Vedem că Samson pleacă din nou, așa cum am văzut că pleca și mai înainte. Pentru cel care nu este restaurat cu adevărat, este doar o chestiune de timp pentru ca el să meargă pe un drum mai rău ca cel pe care a mers mai înainte. Domnul ne dă un exemplu cu privire la duhul necurat care iese dintr-un om (Luca 11:24-25). Duhul necurat îl părăsește pe om și îl lasă gol. El este, ca să zic așa, parțial eliberat, el este eliberat de acel singur duh rău. Dar la ce folosește să fii eliberat de un singur duh rău, dacă inima este goală, cum se spune, și este gata să deschidă ușa și să invite alte șapte duhuri mai rele decât primul?

     Samson nu ia seama la avertismentul lui Dumnezeu, un avertisment al îndurării Lui; și, iubiți frați, în treacăt, aș putea spune pentru noi în mod colectiv, Dumnezeu ne dă scurte perioade de ridicare. El ne dă mici timpuri de recuperare din rezultatele greșelilor noastre atunci când ne ridicăm din Gaza, unde ne-am dus, colectiv vorbind, în cetățile filistenilor, și făcând să ieșim din ele într-un mod uimitor. Găsim chiar că porțile nu sunt deloc bariere și le putem duce. Dar pentru o adunare a lui Dumnezeu, cât și pentru un creștin individual, această eliberare parțială poate fi semnalul unui nou curs descendent, dacă nu există o judecată adevărată a rădăcinilor lucrurilor, după cum am văzut. Deci, El ne dă avertismente într-un mod tandru. Este un lucru necesar pentru noi să luăm seama la aceste avertismente, așa cum El dorește să facem, - nu ca și cum totul ar fi acum în regulă, și nu ar fi fost nevoie de-o atenționare suplimentară și de o judecată de sine mai profundă - ci să luam seama la avertisment și să mergem la rădăcina lucrurilor, fie că este vorba de o adunare a lui Dumnezeu, fie de un singur individ. 

     Acum Samson se întoarce, la fel ca o adunare, sau ca un credincios în mod individual, înapoi la lucrul de care credea că a fost eliberat. Și acum, constatăm că el ajunge literalmente înapoi acolo, chiar în Gaza însăși. El este ademenit de o femeie în valea Sorec, al cărei nume este Dalila. Valea "cursei", sau "lațului". El iubește o femeie în această vale, și când ne ducem în văile filistenilor, nu avem acel duh de smerenie despre care vorbește o vale în țară (Israel). O vale filisteană înseamnă o coborâre morală, cobori moral, spiritual. A coborât în valea unde i s-a întins o cursă, chiar numele văii vorbește în felul acesta de o cursă, sau încurcătură. Este ceea ce îi va încurca picioarele, cât de eficient vom vedea imediat.

     El este atras acolo. El nu este dus acolo de nicio putere exterioară. Ce ne duce sub puterea răului? Nu este o forță exterioară care ne constrânge. Există o atracție care duce poporul lui Dumnezeu sub puterea răului. Este ceva care ne ademenește, care face apel la pofta și dorința propriei noastre inimi. Putem fi siguri că Dumnezeu nu va lăsa niciodată ca toate oștirile răului să aibă câștig asupra unui suflet care este loial în inimă față de El. Cei mai slabi și cei mai neputincioși din punct de vedere natural, sunt la fel de puternici ca Hristos Însuși, pentru că au puterea Lui, dacă inima lor este adevărată și loială față de El. Toate cursele pe care le poate întinde vrăjmașul, toate văile Sorec care pot exista, nu pot avea nicio putere asupra unui sfânt a cărui inimă nu este prinsă de ispitele care sunt în vale.

     Iat-o pe Dalila, din nou o femeie filisteană, care ne amintește cum Samson a fost condus în mod constant în rătăcite de aceste principii care nu erau după gândul lui Dumnezeu, lucruri naturale care nu pot răspunde niciodată voii lui Dumnezeu. Știm că, figurativ vorbind, femeia ne amintește de principiile de conduită, de principii de mărturie care nu sunt adevărate, sau potrivit lui Dumnezeu, care sunt lipsite de adevărul lui Dumnezeu. Samson este atras în acest fel de un principiu al răului, care nu este potrivit lui Dumnezeu. El este atras de acest principiu, și vrea să se lege cu acesta. Iată bărbatul puternic prins în cursă, și femeia slabă, - al cărei nume pare să însemne "slăbiciune" sau neputință - această femeie în slăbiciunea și neputința ei este cea care îl atrage și îl ține cu o putere de care nimic nu-l poate elibera, căci propria sa inima este adusă sub această putere. El coboară acolo și intră în legătură cu ea. Și vom vedea că filistenii se folosesc din plin de acest lucru. Vom vedea că, dacă s-a pus sub puterea principiului care nu este conform lui Dumnezeu, el va fi adus în curând sub o putere vizibilă, ceva mai mult decât era în inima lui. Ei îi oferă acestei femei o plată. Filistenii sunt fără scrupule în modul lor de a rezolva lucrurile. Prima dată când au apelat la una din prietenele lui Samson a fost cu amenințarea că o vor arde pe ea și casa tatălui ei, iar acum fac apel la aceasta cu argint, o mie o sută de sicli de argint, dacă ea va afla de la el ceea ce el nu a dezvăluit niciodată, secretul puterii sale.

     Cetatea inimii lui era încă invincibilă. Pare un lucru ciudat, un lucru aproape de neconceput, că o persoană care eșuase atât de vizibil precum Samson, să aibă totuși o inimă a cărei cetate să fie pe partea dreaptă. Nu se afla în mâinile vrăjmașului, deși fusese necredincios de multe ori. Dar fortăreața, sufletul, partea cea mai interioară a omului era încă pentru Dumnezeu, care, în îndurarea Sa, a intervenit până acum în mod providențial în favoarea lui. Acum, această cetate a inimii sale, Dalila trebuia să o asedieze și să scoată de la el cheia acestei cetăți, pentru ca dușmanul să se repeadă și să o ia în stăpânire în mod deplin.

     M-am gândit mult la faptul că ea le spune filistenilor secretul puterii lui și ce înseamnă aceasta pentru noi. Ce lecție spirituală trebuie să învățăm din faptul că spunem vrăjmașilor lui Dumnezeu secretul puterii noastre? Nu este acesta un fapt că noi avem un secret? Problema nu este atât faptul că secretul este cunoscut, deși este unul foarte real, ci este faptul că inima este dispusă să spună un secret lumii. Întâlnim oameni, de exemplu, în afacerile noastre și suntem politicoși cu ei, dar lucrurile se opresc aici. Putem avea relații cu persoane pe care le întâlnim întâmplător, temporar sau permanent, în cadrul serviciului nostru, dar nu există nimic care să ne compromită. Dar dacă se încheagă prietenia și în ea sunt introduse elemente din viața privată, atunci lucrurile devin mai intime si secretele inimii pot fi dezvăluite; nu mai rămâne nimic altceva decât ceea ce sufletele au în comun unul cu celălalt. Aceasta înseamnă "a spune secretele". A spune tot ceea ce marchează separarea de altcineva.

     Atât timp cât îmi păstrez propriile mele gânduri, sunt separat de persoana care îmi poate atinge umărul. Sunt complet diferit față de el. Dar dacă îmi destăinui gândurile, dacă fac cunoscut motivațiile tainice ale minții mele și orice de acest fel, atunci suntem uniți, suntem prieteni și nu mai există nicio separare. Sunt în puterea acelei persoane, pentru simplul motiv că inima mea i-a fost dată. O ilustrare simplă ar fi o femeie creștină care își dă afecțiunea inimii ei unui bărbat nemântuit. Dar poate exista nenumărate aplicații, individuale și colective.

     Și așa a fost cu Samson. Această dezvăluire a secretului puterii sale a dus la dărâmarea zidului care îl despărțea de filisteni. A fost renunțarea la însăși fortăreața sufletului său, care, cel puțin până acum, fusese ținută invincibilă. Ne vom gândi acum la aplicații practice ale acestui lucru și vreau să subliniez că pentru poporul lui Dumnezeu pericolul acesta se poate manifesta în trei moduri; individual, pentru slujitorii Domnului în mod special, și pentru Biserica lui Hristos în mărturia ei colectivă înaintea lui Dumnezeu și înaintea lumii.

     Creștinul, în mod individual, este în pericol permanent să dărâme zidul despărțirii dintre sufletul său și lume. Ah, deseori vedem pe câte un creștin tânăr, cu inima plină de iubire față de Hristos, bucurându-se în Domnul, asaltat de ispite subtile pentru a da la o parte această îngustime, să distrugă ceea ce îl ține despărțit de lume. La prima vedere aceste ispite nu se prezintă ca ceva rău sau nepotrivit. Satan nu prezintă creștinului lumea așa cum este ea, rea. El prezintă partea atractivă a lumii, inofensivă, nu partea rea. Și, ah, dacă există sentimentul de a ceda în suflet, dacă există înclinația de a avea lucruri în comun, de a dezvălui, parcă, secretele inimii, sufletul a capitulat. Nu mă refer neapărat în cuvânt, ci la a dezvălui, în mod practic, ceea ce trebuie să deosebească acel suflet de lume. Dacă se produce destrămarea separării sufletului de duhul lumii, atunci are loc dezvăluirea secretului. Cedarea secretului în mâinile vrăjmașului este urmată de pierderea puterii, pierderea întregii puteri spirituale.

     De câte ori am văzut pe samsoni (creștini care se poartă precum Samson, n.t.) lipsiți de puterea lor spirituală tocmai în acest fel. Ei se preocupă cu un lucru mic, care pare inofensiv, nebăgat în seamă. Apoi mai apare ceva, căci Satan oferă mereu ceva din ce în ce mai atrăgător, care în final ia în stăpânire mintea, până când, în cele din urmă, după cum spune Dalila, mi-a deschis toată inima.

     Este ca ecluza unui canal, dacă ați văzut vreodată una. Sunt porți care țin apele în amonte, le țin separate de apele din aval. Există o mare diferență de înălțime între apele din amonte și apele din aval. Dar un om merge la porți și deschide uși care sunt ascunse jos, lângă fundul canalului, iar apa trece pur și simplu prin acele uși, până când, în cele din urmă, apa este la același nivel în ambele părți, iar apoi porțile se deschid cu o ușurință perfectă.

     Ah, preaiubiților, nu există oare uși ascunse ale contactului cu lumea aceasta, nu există uși ascunse de asociere cu principiile rele și cu gândurile acestei lumi? Nu vorbesc de imoralitate, dar, fraților, câți dintre noi am știut ce înseamnă să avem aceste uși deschise până când diferența de nivel dintre copilul lui Dumnezeu și lume s-a pierdut, deosebirea dintre sfânt și lumesc. Acestea sunt la același nivel, și ce împiedică acum deschiderea larg a porților și a lăsa să intre tot ceea ce este în lume? În această situație nazireatul individual este pierdut.

     Sa aplicăm aceasta la un slujitor al lui Hristos. Dacă este cineva care trebuie să fie separat în sufletul său de duhul lumii, de duhul filisteanului, acesta este slujitorul lui Hristos. Secretul puterii lui este în ceea ce am văzut de-a lungul timpului. Acesta este secretul judecății de sine, al slăbiciunii, al neputinței totale care se sprijină pe puterea atotputernică. Dacă nu a învățat această lecție, dacă nu a ocupat acest loc, el nu este un adevărat slujitor al lui Hristos, și dacă a luat această poziție, trebuie să învețe că nu există putere de care să se teamă mai mult decât aceste asocieri ascunse care nu sunt după gândul lui Dumnezeu. Aceste uși ascunse, care l-ar putea conduce treptat să dezvăluie secretele inimii sale, să-l conducă treptat să aibă un punct comun cu lumea, îi va distruge puterea, și nicio capacitate de dar, nicio elocvență, nimic altceva nu poate să ia locul acelor "plete lungi" care vorbesc despre o viață separată pentru Dumnezeu.

     Să aplicăm acest lucru la Biserica lui Dumnezeu. Din nefericire, ea este lipsită de șuvițele ei de slăbiciune, care erau gloria ei, și vedem astăzi o Biserică care este la același nivel cu lumea. În general vedem o biserică lumească, și nu trebuie să ne oprim aici, căci trebuie să plângem cu toții din această cauză. Iar dacă aplicăm aceasta oricărei mărturii colective pentru Dumnezeu, dragi prieteni, nu avem același lucru? Nu vedem aceleași pericole? Lumea care ne atrage permanent, în mod viclean, pericolul de a dezvălui lucrurile prețioase ale lui Dumnezeu, nu pe calea Evangheliei, ci pur și simplu de a ne deschide inima și mintea  pentru a avea un punct comun cu ea. 

     Cât de ușor imităm lucrurile de care suntem înconjurați. Cum se poate strecura această stare chiar și în cea mai atentă companie a poporului lui Dumnezeu, dacă nu există o veghere permanentă și o grijă constantă. Cum vom descoperi că vrăjmașul are tot ce avem noi, că nu există niciun secret între noi, că nu există nimic între sufletele noastre și ceea ce ne înconjoară! Astfel că, oamenii spun uneori: "De ce ne facem atâtea probleme legate de separare, căci nu există nicio diferență între noi ? Pentru ce ne facem o astfel de problemă cu separarea?" Ah, iubiți frați, chiar faptul că putem pune o astfel de întrebare arată că deja nu există nicio deosebire. Secretul este dezvăluit - nu mai rămâne nimic.

     13.3 Abandonarea nazireatului

     Să privim acum foarte pe scurt la pașii care duc la dezvăluirea secretelor, așa cum vedem aici la Samson. Mai întâi el îi spune un neadevăr, când ea îi cere să cunoască secretul puterii lui și cum ar putea fi legat. Ceea ce îi spune în primul rând este, evident, nesemnificativ și se pare că el nu are nicio intenție să-i spună adevăratul secret al lucrurilor. El spune: Dacă mă veți lega cu șapte funii verzi, sau, după cum este scris, șapte funii noi, care nu au fost uscate, atunci voi fi la fel de slab ca oricare om, sau, ca un singur om. Cred că Samson trebuie să fi avut în minte cum bărbații din Iuda îl legaseră cu funii când l-au dat în mâinile filistenilor. Fără îndoială că și-a amintit că atunci când a fost legat cu acele funii, el le-a rupt ca pe niște câlți. Așa că va face din nou la fel. Când ea îi spune: "Filistenii sunt asupra ta, Samson", pur și simplu el rupe funiile, precum câlții care ating focul.

     Ne-am lăudat vreodată cu vreo biruință trecută în așa fel încât aceasta a devenit începutul unei noi curse? Samson se gândește aici la biruința lui trecută asupra filistenilor, la felul în care a rupt funiile. El spune, o voi face din nou. Voi rupe funia, îi voi spune ce mi-au făcut bărbații din Iuda și apoi voi arăta ce putere minunată am. Și așa a făcut, rupând funiile, dar, preaiubiților, el avea o funie nouă în jurul sufletului său. Era doar acea laudă cu o biruință trecută în prezența unuia care nu ar fi trebuit să știe nimic despre aceasta, și în prezența căruia nu avea nimic de-a face. El nu i-a spus adevărul și nici nu i-a dat adevăratul secret al puterii sale dar a înșelat-o, iar rezultatul a fost că în scurt timp ea află mai mult.

     Deci, dacă cineva se joacă cu răul, fiind legat de el, încercând să mențină o anumită separare prin diverse minciuni, pasul este deja făcut și sufletul este cu adevărat în mâinile vrăjmașului.

     Aș dori să pot spune mai clar. Conștiințele noastre trebuie să înțeleagă ceea ce vreau să spun aici. Vreau să spun, iubiți frați, că orice preocupare cu ceea ce nu este de la Dumnezeu, care nu este de niciun ajutor în comuniunea noastră cu El, jucându-ne cu lucrurile lumii și legându-le de lucrurile lui Dumnezeu, va sfârși în cele din urmă, ca în cazul lui Samson, în naufragiu și ruină.

     Data următoare se simte puțin mai puternic. Dacă m-ar lega cu funii noi, spune el (v. 11). El devine din ce în ce mai puternic și, dacă și-ar da seama, că pur și simplu el adaugă încă o funie la cele cu care avea să fie legat. El a mers mai departe pe calea coborârii, și cred că vedem în aceasta îndurarea lui Dumnezeu punându-și mâna peste el pentru a-l aduce înapoi și a-l restaura, deși el refuză să asculte de îndurarea lui Dumnezeu. În loc de aceasta, descoperim că el face un pas mai departe în rău. Așa că aici, el este legat cu aceste funii și, dacă se desprinde din nou, el devine mai strâns decât era mai înainte. Această nouă înșelătorie, după ce conștiința i-a fost trezită și, pe deasupra, o conștiință care a fost trezită a doua oară de îndurarea lui Dumnezeu, și continuă în această stare, arată că el este în pericol mai mare ca oricând.

     Iubiți frați, vreau să vorbesc cu toată tandrețea. Acesta este un subiect foarte serios și solemn. A fost trezită conștiința noastră de Dumnezeu pentru a ne elibera dintr-o cursă și totuși ne-am întors din nou la aceeași cursă? Atunci știm că conștiința noastră a devenit mai puțin sensibilă decât era mai înainte, așa cum devenise și a lui Samson. Lucrul acesta se aplică și Bisericii.

     Vine apoi al treilea răspuns al său. El se joacă cu focul, dar fluturele se apropie din ce în ce mai mult de lumânare, iar acum atinge care este secretul puterii sale. El spune: "Dacă ai împleti cele șapte șuvițe ale capului meu în urzeala țesăturii" (v. 13). El vorbește despre părul său; fără să-i spună că nu trebuie să se radă. Dar părul era sursa puterii lui și acum putem vedea cât de aproape era de dezvăluirea acestui secret. El vorbește de propria sa putere spirituală, și îi spune, parcă, cum i se poate lua această putere. El îi spune în mod fals, dar vorbește chiar despre aceasta. Este ca și cum un om ar vorbi lumii despre credința sa. Poate el nu dezvăluie chiar secretul . S-ar putea să nu fie identificat pe deplin cu lumea, dar vorbește despre singurul lucru care îl desparte de lume. Ce drept avea Samson să vorbească cu o filisteană despre nazireatul său? Ah, niciunul. Lucrul acesta ne amintește de Eva vorbind cu șarpele. 

     Astfel că el face ultimul pas. Ea va obține totul de la el. Putem fi siguri, iubiți frați, că orice persoană care se preocupă, care se atinge de rău, va merge până la capăt, la fel cum a făcut sărmanul Samson aici, dacă nu intervine Dumnezeu în mila Sa. Da, spune el, ia-mi părul. Aceasta este ideea. El a ajuns până la capăt, și dacă părul meu dispare, dacă nazireatul meu este pierdut, voi fi la fel de slab ca orice om.

     Nu este semnificativ faptul că el nu vorbește de abstinența sa de la vin sau despre despărțirea de moarte (trup mort, n.t.). Viața lui trecută ar indica faptul că el nu a fost atent cu privire la acele părți de separare ale nazireatului său. Conștiența slăbiciunii, un duh de dependență față de Dumnezeu, a fost sugerată de părul lung. Nu este posibil ca acestea să rămână după ce separarea sfântă a inimii a fost pierdută?

     Dependența își găsește expresia naturală și normală în rugăciune. Doar Nazireul desăvârșit a fost un Om al rugăciunii. Să fim siguri că nu există pericol mai mare decât pierderea simțului nevoii de rugăciune. Lucrul acesta semnifică pierderea duhului de dependență, simbolizat prin părul lung. Nu am nevoie să spun multe cuvinte aici, las mai degrabă conștiința să ne vorbească tuturor. Este rugăciunea o necesitate absolută? Este ea un obicei din viața noastră? Este posibil ca chiar și cunoașterea harului să fie folosită de vrăjmaș pentru a diminua sentimentul de dependență astfel încât rugăciunea să devină mai puțin constantă. Fratele meu, dacă neglijezi rugăciunea, tu ești într-adevăr în pericol iminent să-ți pierzi nazireatul.

     Același lucru este valabil și pentru o mărturie colectivă. Ori de câte ori cunoașterea adevărului divin încetează să ne umilească și începe să ne facă nepăsători în ceea ce privește rugăciunea în comun, putem fi siguri că "filistenii sunt peste noi". Dacă vedem strângerea pentru rugăciune neglijată de mulți, sau o slăbiciune în rugăciune, puțini participanți - acestea sunt anumite semne că această mărturie, indiferent de modul în care a fost folosită de Dumnezeu în vremurile trecute, a alunecat din adevărata sa poziție.  Dacă nu va fi restaurată, totul va cădea în formalismul filistean. Fie ca noi să acordăm o atenție serioasă acestor lucruri.

 

                                      Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                          - XIX -

     Samuel Ridout

     12     Samson - Alianțe și conflicte (Jud. 14 la 15)

     12.2     Biruința lui Samson asupra filistenilor

     La sfârșitul versetului opt găsim un fapt semnificativ. S-a coborât și a locuit în vârful stâncii Etam. Vârful stâncii. "Șafanii sunt un popor slab, totuși își fac casa în stâncă" (Prov. 30:26). Și când se duce să locuiască în stâncă, ceea ce ne duce cu gândul la Hristos și la a ne ascunde în El, ne putem aștepta la ceva mai mult decât ceea ce am văzut până acum, și la ce vom vedea.

     12.2.1     Intervenția bărbaților din Iuda în favoarea vrăjmașilor!

     Filistenilor nu le place un asemenea loc. Ei "s-au suit și și-au așezat tabăra în Iuda și s-au răspândit în Lehi. Și bărbații din Iuda au zis: Pentru ce v-ați suit împotriva noastră? Și ei au zis: Ne-am suit ca să-l legăm pe Samson, ca să-i facem cum ne-a făcut el nouă" (15:9,10). Samson era socotit în afara legii, și deși acum se retrăsese din conflict, sau se retrăgea, se pare, de pe teritoriul filistenilor, și își luase locul printre bărbații lui Iuda, ei sunt obligați să se răzbune. Erau departe de a fi învinși prin ceea ce făcuse el, ci ei insistă mai departe și vor sângele lui.

     Dar ce tablou trist în ceea ce urmează! Bărbații lui Iuda vin la Samson și sunt pur și simplu îngroziți că ar trebui să îndrăznească să se împotrivească filistenilor. "Nu știi că filistenii stăpânesc peste noi?" Robia lor era atât de josnică, atât de completă, încât erau pur și simplu îngroziți de oricine se opunea acelei autorități care avea o putere atât de mare asupra lor. Și cât este adevărat, iubiți frați, că o mare parte din poporul lui Dumnezeu pare să fie îngrozit total de ideea că cineva s-ar putea împotrivi autorității filisteanului, care se manifestă printre ei.

     Pentru a ilustra din nou într-un mod foarte simplu, așa cum am făcut mai înainte, există anumite principii atât de mari la care am făcut deja aluzie. Aceste principii au fost adoptate printre creștinii mărturisitori, cum ar fi, de exemplu, gânduri nescripturale cu privire la îndreptățire, la închinare și la alte lucruri de acest fel. Am făcut deja aluzie la părerile filistenilor despre aceste lucruri. Dacă îndrăznește cineva acum să protesteze că acestea nu sunt adevărul lui Dumnezeu, că sunt pur și simplu instrumente ale vrăjmașului și o mărturie a puterii sale, oamenii ridică mâinile îngroziți. Ce! ideea că oricine, în afară de un om hirotonisit, poate să facă o lucrare sfântă! Ideea de a avea altceva decât o organizație construită de om, ideea de a declara aceste lucruri nescripturale și contrare a ceea ce intenționează Dumnezeu! Parcă auzim : "Nu știi că noi suntem slujitorii filistenilor?" De ce să punem întrebări care ar putea dezlănțui toată puterea vrăjmașului asupra noastră? Este într-adevăr o exagerare să spunem că poporul lui Dumnezeu tremură doar la gândul de a se opune autorității care îi ține pe sfinți în mâna sa?

     12.2.2     Dat în mâna filistenilor, Samson câștigă o foarte mare biruință

     Samson le cere bărbaților din Iuda doar un singur lucru : "Jurați-mi că nu vă veți arunca voi înșivă asupra mea" (v. 12). Aceasta este singura rază care strălucește în toată istoria sa. Nu, spun ei, nu te vom ucide, te vom da în mâinile filistenilor. El poate vorbi cu ei. Nu se teme de ei, pentru că ceea ce îl leagă vital de propriul său popor, legătura vitală cu poporul lui Dumnezeu este stabilă și menținută și ei nu-l vor ucide, spiritual vorbind, el acceptă să fie dat în mâinile filistenilor. 

     Așa că l-au legat cu funii, care sugerează reguli care să-l țină jos și să-l predea, gândesc ei, în siguranță în mâinile filistenilor. Dar, ah, când ajunge în prezența vrăjmașului, credința se manifestă, iar aceste reguli pe care poporul său le-a pus asupra lui pentru a-l ține jos, aceste funii noi, s-au făcut ca niște fire de in care sunt arse de foc și nu au putere să-l țină. Este frumos și izbitor să vedem acest lucru. Cred că aceasta are legătură cu locuirea lui în crăpătura stăncii. Poporul său, frații săi, Israel, nu aveau credință să acționeze așa cum a făcut el. De fapt, ei erau într-o stare spirituală destul de joasă încât să-l dea în mâna unui sistem care era în întregime contrar lui Dumnezeu, făcând tot ce era necesar pentru a-l da în mâinile vrăjmașului. Dar aici, Samson manifestă o credință simplă care se bazează pe Dumnezeu și pe care Dumnezeu o poate folosi. El nu se află în puterea filistenilor, iar în câmp deschis va avea un conflict liber cu ei, ceva din energia credinței.

     Regret că trebuie să subliniez din nou ceea ce, mi se pare, că este caracteristica lui Samson de-a lungul întregii lui vieți, - disprețul față de nazireatul său. "În toate zilele cât s-a consacrat pentru Domnul, să nu se apropie de un trup mort" (Num. 6:6).  Pentru un israelit, dacă era ceva mai grav de a se întina, era să se atingă de un os. A atinge un trup mort însemna necurăție, iar un israelit își pierdea consacrarea de nazireu dacă făcea acest lucru. Totuși, iată-l pe Samson, care cu toate lecțiile din trecut - din care ne-am fi așteptat să fi învățat ceva - ia ceva necurat și-l folosește împotriva filistenilor. El ia falca unui măgar - ceea ce era o dovadă clară a morții, iar animalul însuși era un animal necurat.

     Măgarul este expresia unei voințe proprii puternice. Omul natural este ca un măgar sălbatic. Samson apucă acea armă necurată și, cu siguranță, câștigă o biruință cu ea; nu putem folosi niciodată carnea (firea veche, n.t.), ceva necurat, nu putem folosi niciodată voința proprie fără a suferi. Indiferent cât de corectă ar fi cauza, folosind o armă nepotrivită, mai devreme sau mai târziu, vom suporta consecințele. Deci, cred că avem aici un indiciu că Samson nu și-a prețuit nazireatul său. El nu a realizat că "armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:4). Oh! să folosim arme spirituale în conflicte spirituale, să nu luăm armele vrăjmașului, să nu coborâm la nivelul vrăjmașului, oricât de potrivită ar fi acea falcă, după cum spune el, să facă grămezi peste grămezi de filisteni, cu acea singură armă. El se poate lăuda, dar a folosit o armă necurată și este o umbră chiar și peste această biruință, care este cea mai strălucită parte a vieții lui.

     12.2.3     Strigătul lui Samson către Domnul

     Apoi, după ce biruința este câștigată, iese în evidență un alt lucru care strălucește. Este pentru prima dată când îl auzim strigând la Dumnezeu (v. 18). "Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu" (Ps. 42:2). Îl găsim uscat de sete și, chiar și după această mare biruință, sufletul său nu putea fi altfel, după ce a folosit o armă necurată. Dar el se îndreaptă spre Dumnezeu, Îl cheamă în ajutor și află că în acel loc care a purtat numele biruinței sale, Lehi, "Dealul fălcii", Dumnezeu despică stânca, și de-acolo curge apă pentru înviorarea lui, - o altă imagine a lui Hristos.

     Această parte începe și se termină cu stânca. El a locuit în stâncă și din stâncă, prin mâna puternică a lui Dumnezeu, curge apă pentru înviorare. Izvorul s-a numit En-Hacore, "izvorul celui care cheamă" pe Dumnezeu. Acum, în legătură cu aceasta, se pare că a crescut spiritual, căci citim că a judecat pe Israel douăzeci de ani. Adică, exercitarea judecății sale era legată de această perioadă, de această perioadă strălucită din viața lui. Atât timp cât a locuit despărțit de filisteni, în conflict deschis cu ei, el a avut puterea de a judeca pe poporul lui Dumnezeu. Nu putea fi un adevărat judecător pentru ei atunci când se alia cu vrăjmașii săi. Din nefericire, el nu a putut fi un adevărat judecător când, mai târziu, a măcinat la morile filistenilor. Dar, în această perioadă de separare totală de ei, când locuia, așa cum spuneam, în stâncă, și când a rupt legăturile pe care chiar propriul său popor avea să le pună asupra lui, și s-a remarcat în toată energia credinței divine, atunci putea judeca, și numai atunci a putut judeca pe poporul lui Dumnezeu. 

     Lucrul acesta ne duce la sfârșitul acelei părți din viața lui, în capitolul al șaisprezecelea, unde întâlnim întunericul cel mai profund și un eșec din cele mai triste. Strălucirea luminii a fost scurtă, dar sperăm că au fost și alte fapte de credincioșie față de Dumnezeu care nu au fost înregistrate în aceste capitole.

     Cred cu adevărat că acest ultim om, al șaselea dintre toți eroii lui Israel, este un om de la care ar trebui să învățam unele dintre cele mai importante lecții pe care le-am avut până acum înaintea noastră. Cred că lecțiile scrise aici, scrise chiar foarte clar, sunt în mare măsură lecții ale eșecului și cred că,  așa cum am spus la început, că orice efort de a face din Samson un tip lui Hristos încalcă sensibilitățile noastre spirituale. Ah, Sfântul nostru Domn! Gândim să facem din David în păcatul său un tip al lui Hristos? Putem face, pe bună dreptate, din David, în respingerea sa, un tip al lui Hristos. Putem să facem în legătură cu împărăția lui finală un tip al Domnului, și pe bună dreptate. Am putea să facem din Solomon, în măreția și gloria lui, un tip al lui Hristos. Dar când Solomon s-a îndepărtat de Dumnezeu, este el atunci un tip al lui Hristos? Un copil al lui Dumnezeu în neascultarea sa, poate fi el o imagine a Celui cu adevărat ascultător? Mi se pare că o astfel de manipulare a Scripturii, care încalcă conștiințele sfinților și aduce atingere Binecuvântatului nostru Domn, este un lucru care trebuie refuzat. Mai degrabă trebuie să primim avertisment de la un om care ar fi putut fi, - o, ce tip minunat ar fi putut fi el al lui Hristos, și totuși, din nefericire, el este pur și simplu un far, nu pentru a ne invita în port, ci pentru a ne avertiza cu privire la stânci, stâncile care l-au zdrobit.

     Care este avertismentul, iubiți frați? "Ea este potrivită în ochii mei" (sau  "Ea place ochilor mei") (14:3). Ah, să ne ferim de plăcerea proprie. Hristos nu Și-a plăcut Lui Însuși. Să ne ferim de ceea ce ne face plăcere. Să ținem la nazireatul nostru. Să ne amintim că crucea lui Hristos este cea care ne-a răstignit față de lume și lumea față de noi (Gal. 6:14); și mai mult de atât, "cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile și cu poftele ei" (Gal. 5:24). 

     13     Samson : ultimele sale zile (Jud. 16).

     Am avut înaintea noastră cea mai strălucită parte a vieții lui Samson, deși era o strălucire  marcată de slăbiciune în același timp. Semnele apăruseră deja, vestind noi încălcări ale poruncilor divine dacă nu se întorcea cu hotărâre spre Dumnezeu. Totuși, în ciuda izbăvirii parțiale acordate, datorată dependenței sale de Dumnezeu și a strigătului său către El după ajutor, nu vedem decât o mică tendință a ceea ce am numi o mișcare colectivă printre poporul lui Dumnezeu.

     Tot ceea ce a făcut Samson înainte de această dată a fost ceva personal, pe cont propriu, deși se pare într-un mod dezinteresat, pentru că nu vedem să profite de isprăvile sale de putere și de biruințele sale asupra filistenilor. După această perioadă de mișcare națională el acționează încă singur, astfel încât, așa cum am menționat deja, Samson a fost - în mare măsură - un eșec ca și conducător național. Nici în această parte el nu se pune înaintea poporului pentru a-i conduce la biruință, ci câștigă biruința pentru ei. El își păstrează în continuare individualismul și, dacă o pot spune, oriunde există o măsură de individualism puternic care exclude poporul lui Dumnezeu, acolo există o mare măsură de egoism, și oriunde există egoism există slăbiciune și eșec.

     El nu și-a asociat niciodată poporul cu el, precum Ghedeon, sau chiar ca Iefta. Tot ceea ce a făcut a fost ca pe o scenă, pentru ca ceilalți să vadă, după cum am putea spune, el a acționat singur. Astfel, parțial, după cum vedem, în legătură cu această perioadă se vorbește despre funcția lui de judecător. El nu era în stare să judece atunci când se asocia cu filistenii.

     Astfel de oameni nu au rămas necunoscuți în istoria Bisericii - oameni cu un dar strălucit, dar care nu și-au găsit niciodată locul lor ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei au uimit, probabil, cu oratoria lor și au atras atenția asupra lor, dar lucrarea lor a fost în mare măsură lipsită de valoare. Fără îndoială, în fiecare perioadă a vieții istoriei Bisericii au existat astfel de oameni, și ei nu lipsesc și astăzi.

     Nu vom descoperi oare că secretul acestui fapt se află în încălcarea nazireatului? Există o anumită preocupare (cochetare, n.t) cu principiile filistenilor, un anumit eșec în a menține o separare rigidă și spirituală față de tot ceea ce ar strica cea mai deplină comuniune. Nu este ispita, de exemplu, ca cineva înzestrat cu o mare elocvență să fie intoxicat cu un succes care nu vorbește de "absența vinului" ca bucurie naturală? Astfel de persoane le este greu  să se șteargă pe sine și să ocupe un loc smerit în slujire. Filisteanul, Abimelec, își va impune personalitatea. Acesta este un principiu de aplicare vastă și profundă pe care îl caută cel mai mult. Orice lucrare, oricât de excelentă și de scripturală ar fi în multe dintre caracteristicile sale, dacă nu reușește să se trezească și să se identifice cu poporul lui Dumnezeu în mod colectiv, pe liniile stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu, nu părăsește niciodată sfera a ceea ce este individual și, prin urmare, este incompletă. 

     13.1     Samson coboară la Gaza 

     Dar trebuie să lăsăm această licărire de strălucire din viața lui și să coborâm în întunericul istoriei sale de mai târziu. Dacă lecția este una tristă, putem fi siguri că întunericul ei nu este exagerat și că Dumnezeu Însuși a pictat acest tablou pentru noi, pentru ca noi să înțelegem cum arată lucrurile în ochii Săi. Ceea ce avem aici, chiar dacă este o lecție umilitoare, este una necesară, o lecție care va acționa ca un stimulent spiritual pentru sufletele noastre, așa cum face biterul (licoare medicinală amară, n.t.). Medicamentele lui Dumnezeu trebuie să fie amare, așa cum sunt de obicei medicamentele, dacă trebuie să acționeze asupra sufletului și ne stimulează (sau, provoacă, n.t.) pentru ceea ce este un conflict real, ca să arătăm dacă trebuie să stăm pentru Dumnezeu sau nu. 

     Există o asemănare destul de izbitoare între ceea ce avem în prima parte a acestui capitol șaisprezece și ceea ce a avut loc la începutul vieții publice a lui Samson. Aceasta arată, totuși, un declin moral. Acest declin moral este manifestat prin faptul că el își satisface propriile dorințe, în ciuda întinării morale de care are parte. Samson coboară la Gaza pentru satisfacerea propriei plăceri, fără să-i pese de ce pata  ar putea rămâne pe numele lui Dumnezeu și pe numele poporului Său, făcând acest lucru. El coboară acolo ca o victimă a cărnii și, iubiți frați, dacă cineva este o victimă a cărnii dinăuntru, este doar o chestiune de timp până când va fi o victimă și în exterior, și aceasta în mod vizibil.

     Avem în această primă parte, în coborârea lui Samson la Gaza, ceea ce arată, cu siguranță, o stare sufletească care a necesitat cea mai categorică judecată de sine, și totuși nu pare să existe nimic de acest fel. Poate părea ciudat ca un om care ar putea avea vreo putere să-și sacrifice atât de complet conștiința, așa cum a făcut-o Samson, dar este un fapt trist că puterea rămâne puțin timp după ce conștiința a dispărut. Se pare că este, ca să spun așa, mila persitentă a lui Dumnezeu care ar reține pe cineva, chiar acolo unde conștiința este adormită, unde a fost împiedicată să acționeze. Dumnezeu, în mila Sa, ar avea încă un cuvânt pentru suflet, prin puterea care este păstrată încă într-o anumită măsură. 

     Deci, în ciuda stării nefericite a sufletului lui Samson care a făcut posibil acest lucru, el se poate ridica în timpul nopții plăcerii sale, și poate lua porțile Gazei, care l-ar fi ținut în captivitate. El poate lua acele porți, le poate duce pe munte spre Hebron, ca un fel de sfidare a poporului, care credea că îl ține în siguranță pentru că porțile erau blocate.

     Fără îndoială, Samson a crezut că a făcut un lucru grozav când a luat acele porți și s-a desprins de puterea care îl ținea. Dar el nu s-a desprins cu adevărat de ea. Doar îndurarea lui Dumnezeu este cea care i-a vorbit și i-a arătat că are putere să se desprindă dacă vrea, chiar și acum. Dar din faptul că nu a făcut asta, ci pur și simplu și-a folosit puterea, avem o ilustrare a modului în care avertismentul lui Dumnezeu nu a fost ascultat și, prin urmare, nu a existat nimic care să împiedice un nou eșec în continuare.

     De fapt, acest om puternic bătea în retragere, fugind dinaintea filistenilor. Chiar dacă purta porțile cetății lor pe umeri, el fugea de ei. Nu se confrunta cu ei. Nu avea puterea să-i înfrunte. Cum putea el să aibă putere când propria lui conștiință nu era potrivită înaintea lui Dumnezeu? Cum poate cineva să aibă putere când propria conștiință nu este corectă înaintea lui Dumnezeu?

     Se spune că a dus porțile cetății pe vârful muntelui care este în fața Hebronului, sau, după cum este sensul, muntele care privește spre Hebron. Se pare că s-ar fi îndreptat spre Hebron, dar Hebronul este la mai multe mile de acel loc, Gaza este pe malul marii, în timp ce Hebronul este departe, în munții Iudeii, la multe mile distanță. S-ar putea să fi fost un munte în fața lui, iar Samson, se pare, s-a îndreptat spre el. Hebron înseamnă comuniune și este nevoie de ceva mai mult decât debarasarea unei puteri pentru moment, pentru ca sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, la comuniune.

     Cineva poate fi prins într-o cursa, prins în ceva care este contrar gândurilor lui Dumnezeu, ceva care, parcă îl ține în jos, dar el încă mai are putere, destulă putere de a scăpa de acel lucru și ne arată că are putere să-l scuture de pe el, dar întorcându-i spatele, merge mai departe spre Hebron, spre comuniune. Foarte probabil, această biruință parțială este o cursă pentru el, căci dacă ar fi realizat cu adevărat slăbiciunea sa, s-ar fi îndreptat cu fața spre Dumnezeu și ar fi putut evitată umilirea lui ulterioară. Sufletul recuperat parțial merge, parcă, spre locul comuniunii cu Dumnezeu, dar nu ajunge la acel loc, se oprește înainte de el și, cu siguranță, data viitoare, când va fi prins în cursă, va fi mai rău pentru el, pentru că Dumnezeu nu ne îngăduie să ne jucăm cu conștiința,  sau cu Cuvântul Său. 

     Dacă a fost greșit să fie în Gaza, și dacă numai îndurarea lui Dumnezeu l-a eliberat din Gaza, putem fi siguri că a fost pentru a-l aduce înapoi la ceea ce semnifică Hebronul, la comuniunea cu Dumnezeu. Iar dacă nu se întoarce deplin în acest loc, eșecul său ulterior va trebui să-l învețe care este cu adevărat nevoia lui. Ce lecție necesară este și pentru noi! Uneori par să aibă loc anumite restaurări, în sensul că se observă renunțări la anumite principii sau asocieri, dar de multe ori renunțarea este doar parțială, deoarece este tăiat doar rodul exterior, dar nu rădăcina și, mai presus de toate, nu există o întoarcere reală spre Dumnezeu. "Dacă te vei întoarce... întoarce-te la Mine" (Ier. 4:1), este ceea ce zice Dumnezeu, și există un mare pericol în restaurarea parțială a comuniunii, în parcurgerea doar a unei părți a drumului către Hebron, și aceasta pentru scurt timp. Dacă vrem să fim restabiliți în comuniune, iar restabilirea în comuniune înseamnă mai mult decât a purta porțile Gazei pe munte, înseamnă a ne întoarce la Dumnezeu, iar întoarcerea la Dumnezeu înseamnă o judecare a principiului care m-a prins în cursă, și a rădăcinii care m-a dus în rătăcire, iar când judec această rădăcină, atunci judec și toate ramurile ei.

     Aceasta este lecția pe care o învățăm din această faptă a lui Samson. Astfel de fapte nu aduc nimic altceva decât tristețe în inimile noastre. Cu siguranță, nu ne putem aștepta să fie lăudat pentru că a făcut așa ceva. Îl putem întreba doar cum de ai ajuns la Gaza și, cât de departe ai plecat când ai părăsit-o? Așadar, dacă cineva vorbește despre cât de puternic a fost în a renunța la un anumit obicei sau la o anumită asociere, să-l întrebăm mai întâi de ce s-a aflat într-o asemenea situație, și în ce măsură s-a îndepărtat acum de ea. Ai parcurs toată distanța până la comuniunea cu Dumnezeu?

     Putem spune aici, doar în treacăt, un cuvânt din adevărul evangheliei? Există o mulțime de predici în zilele noastre care ar duce un păcătos, ca să zic așa, din Gaza, pe muntele din fața Hebronului, fără ca să-l ducă până acolo. Există multe despre renunțarea la aceasta sau la aceea, despre ruperea uneia sau alteia dintre asocierile rele, despre a judeca cutare sau cutare stare greșită a sufletului din inimă, și totuși să nu se ajungă la fondul lucrurilor, care este - ce? Fondul este să se ajungă la sfârșitul sinelui, adică judecata de sine. Este să mă văd pe mine, nu ca un păcătos care poate scăpa de legăturile păcatelor sale, ci ca un suflet neputincios și vinovat în prezența lui Dumnezeu. Este să mă văd pe mine un obiect ruinat și fără valoare, care nu poate să se arunce decât în păcatele sale și în nevrednicia sa, la picioarele harului infinit, pentru a găsi în crucea lui Hristos eliberare, nu din Gaza, nu dintr-un anumit obicei rău, ori de cutare sau cutare stare greșită, ci de a găsi iertare și eliberare de sine, prin har, prin crucea lui Hristos.

     Aceasta mă duce direct în prezența lui Dumnezeu, chiar în Hebron, chiar în locul unde îmi cunosc relația cu Dumnezeu, și aceasta, dragi prieteni, este ceea ce face Evanghelia harului lui Dumnezeu, spre deosebire de orice predicare a reformării, ori a îmbunătățirii omului vechi, doar pentru a fi asemenea scroafei care este spălată pentru a se întoarce să se tăvălească din nou în noroi. Evanghelia îl eliberează pe cineva complet, prin harul lui Dumnezeu, din orice loc în care a fost ținut captiv, îl eliberează să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu. 

     Ce mângâiere să ai parte de o asemenea Evanghelie pe care să o predici. Ce mângâiere, dragi prieteni, că nu trebuie să îndreptăm sufletele către un munte care se află doar puțin afara din Gaza, și a le spune: "Ei bine, te vom duce puțin mai de departe, spre Hebron, către casa lui Dumnezeu, spre comuniunea cu El, și apoi te vom lăsa singur". Avem fericitul privilegiu să declarăm că prin moartea și învierea lui Hristos, Domnul nostru, sufletul este pe deplin eliberat, pentru a fi acasă în prezența lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă crucea, sângele lui Hristos. Înseamnă că prin moartea Sa, calea de acces în prezența lui Dumnezeu este perfect deschisă, astfel încât putem să ne apropiem de Dumnezeu cu deplină siguranță a credinței, pentru a avea cea mai fericită și cea mai sfântă asociere cu El. Nu am fost aduși până la jumătatea drumului către Dumnezeu, ci aduși până la Dumnezeu. "Dar acum, în Hristos Isus voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat (lit. "ați fost aduși aproape") prin sângele lui Hristos" (Efes. 2:13).

     Deși ca creștini nu avem nevoie să fim mântuiți din nou, totuși ne bucurăm să vorbim despre modul în care cineva poate fi mântuit. Noi suntem mântuiți odată pentru totdeauna, iar aceasta ne dă capacitatea, în sens spiritual, să ne bucurăm de adevărul prețios al mântuirii, și pe deasupra, cu dragoste și seriozitate, să-l recomandăm  oricărei inimi care este străină de dragostea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu scoate sufletul din locul său de robie, și din robia poftelor sale, și îl așază chiar în casa lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos, fiind în pace pentru totdeauna cu El. Ce evanghelie prețioasă! Este slujba împăcării, slujba aducerii sufletului îndepărtat, sufletul care este în vrăjmășie, înstrăinat de Dumnezeu, înapoi la El cu încredere deplină și în pacea deplină a propriei Sale binecuvântări și a sfintei Sale prezențe.

     Aceasta este în contrast cu ceea ce a făcut Samson. Samson nu a făcut nimic de acest fel, așa cum am văzut din belșug și, prin urmare, nu putem asocia Numele sfânt al Domnului nostru cu o istorie așa de rușinoasă ca aceasta. Nu se poate observa nici măcar o simplă asemănare exterioară, așa cum au făcut-o unii, ilustrând prin ea Evanghelia, că Binecuvântatul nostru Domn a luat porțile Gazei, și a deschis calea pentru ca sufletele noastre să iasă afară. Nu aș lega Numele Său sfânt cu o asemenea istorie rușinoasă pe care o găsim aici. Este un contrast total cu ceea ce a făcut Hristos. Pentru Samson a fost pur și simplu o eliberare incompletă și parțială, prin îndurarea lui Dumnezeu, de ceva de care era stăpânit, și care avea să-l prindă în cursă. Să nu asociem niciodată Numele sfântului nostru Domn cu o asemenea relatare rușinoasă.

     A fost un om care a ieșit dintr-o cetate într-un mod foarte diferit. Acesta a fost apostolul Pavel. Ceea ce îl ținuse în cetate era credincioșia față de Hristos, iar iudeii păzeau zi și noapte porțile Damascului, ca să nu le scape. Toată puterea lui Dumnezeu era de partea lui, toată puterea lui Hristos înviat, dar ce a făcut el? Nu a existat o asemenea manifestare (ca la Samson, n.t.) nebunească a puterii sale, nici o minune nu a fost interpusă între el și dușmanii săi care păzeau porțile. Pavel, într-o slăbiciune desăvârșită, a fost coborât într-un coș și fuge de dușmanii săi. El a fost un adevărat nazireu, a cărui slăbiciune a fost un martor constant al unei alte puteri care a lucrat prin slăbiciunea lui, și aceasta nu l-a făcut, ca să zicem așa, un atlet fizic sau spiritual, ci l-a făcut un om smerit.

     Cred că este foarte izbitor că avem o aluzie la acea coborâre într-un coș din capitolul unsprezece din 2 Corinteni, care este urmată în capitolul doisprezece de relatarea înălțării sale în glorie, unde i-au fost dezvăluite lucruri pe care un om nu este în stare să le rostească. Dacă Pavel nu avea decât slăbiciune aici, așa că a trebuit să iasă din cetate într-un coș, lăsat jos de pe zid, el a fost luat în glorie, pentru a vedea acolo ce era cu adevărat partea lui, și a noastră, iubiți frați. Apoi, când coboară de la acea înălțime, Domnul îi explică, ca să zicem așa, că nu trebuie să-și folosească puterea proprie, pentru ca puterea lui Hristos să fie pentru el și, această putere, să fie desăvârșită în slăbiciune. 

     Cu care am vrea să ne asemănăm, cu Samson, cu multă putere uimitoare, sau cu acel slujitor sărac, slab, care a fost urmărit, precum o căprioară fricoasă care este urmărită în pădure, de dușmani necruțători, și este lăsat afară din cetate, plecând în slăbiciunea lui pentru a dovedi că puterea nepieritoare a lui Hristos este pentru el?  Cu care am vrea să ne asemănăm? Dar, preaiubiților, a ne asemăna cu Pavel înseamnă a învăța lecția lui Pavel, iar a ne asemăna cu Samson înseamnă a nu învăța această lecție.