Drumul cresterii spirituale
- VI -
Arend Remmers
5 Trecerea Marii Rosii (continuare)
5.6.1 Botezul - o inmormantare
In 1 Corinteni 10, trecerea Marii Rosii de catre Israel este desemnata ca fiind un "botez". Pavel mentioneaza acolo, amintind de trecerea pustiei de catre Israel, "... ca parintii nostri toti erau sub nor si toti au trecut prin mare; si toti au fost botezati pentru Moise in nor si in mare" (1 Corinteni 10:1, 2). Atat relatia poporului Israel cu norul gloriei lui Dumnezeu, cat si cu trecerea (pe uscat) a Marii Rosii, sunt desemnate dupa aceea ca un "botez". Desi nu este vorba despre botezul crestin, el face, evident, aluzie la acest lucru. Prin "botezul" in nor si in mare, fiii lui Israel au fost identificati in exterior cu Moise (*). Marea Rosie i-a separat de Egipt, iar norul i-a legat de Dumnezeu.
(*) Desi, la trecerea Marii Rosii, israelitii nu au intrat nicidecum in contact cu apa, totusi, ei au fost "botezati", si aceasta fara ca nimeni sa fi fost prezent pentru a-i boteza. Aceasta apare sub forma gramaticala de "in" in greaca, de la verbul "a boteza" (gr. ebaptisanto), atestata de manuscrisul P46 (aprox. 200 ani dupa I.H.), precum si de "Textus Receptus". Aceasta forma verbala necunoscuta in limbajul nostru, care leaga actiunea de subiect, este tradus in general sub forma pronominala, ceea ce este cu greu posibil aici ("a se boteza"). In Fapte 22:16, unde aceasta forma greaca a lui "in" este de asemenea folosita, ea este tradusa corect in franceza prin "fii botezat" (si in rom. este la fel, n.t.). Noul Testament grec al lui Nestle-Aland urmareste in schimb alte manuscrise, care au forma pasiva mai comuna "ebaptisthésan" (comp. Fapte 10:47, 48). Se pare ca nici vechii copisti, nici editorii moderni care i-au urmat, nu au remarcat particularitatea acestui mod de a se exprima.
La fel ca la inceputul pelerinajului lor in pustie, cand israelitii, in mod simbolic, au fost "botezati pentru Moise" in timp ce treceau Marea Rosie, la fel, in botezul crestin, cineva este "botezat pentru Hristos Isus". In acelasi timp, cel care este botezat, este "botezat pentru moartea Sa" si astfel "inmormantati impreuna cu El". Prin aceasta el arata ca "s-a facut una cu El in asemanarea mortii Lui" (Rom. 6:3-5). Marturiseste deschis ca Ii apartine. Botezul crestin in apa, cu ocazia caruia cel care este botezat ar trebui sa fie scufundat complet in apa, este o imagine a faptului de a fi inmormantat impreuna cu Hristos. Ori, numai cei morti sunt inmormantati.
Prin botez, exprimam astfel identificarea cu Hristos mort. Asa cum lumea L-a vazut pe El, si pe noi trebuie sa ne vada ! Stim bine - desi acest lucru nu este exprimat in botezul insusi - ca Domnul nu a ramas in mormant, ci ca El a inviat, si ca S-a suit la cer, unde mijloceste acum pentru noi si ne asteapta - si de unde Il asteptam. Dar pentru lume, noi trebuie sa fim "morti" si "inmormantati". Si noi de asemenea, trebuie sa ne vedem asa, dupa cum ne este aratat in mai multe pasaje din Noul Testament.
Pasajul cel mai important este desigur Romani 6:1 la 11, caci el descrie in detaliu starea noastra de moarte impreuna cu Hristos si marturia sa vizibila, botezul. Pavel pune mai intai intrebarea : "Noi care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in el? " (v. 2). Fiecare rascumparat este indreptatit sa se considere, cu privire la pacat, ca mort. De aceea, Pavel poate continua : "Sau nu stiti ca toti cati am fost botezati pentru Hristos Isus, am fost botezati pentru moartea Lui?" (v. 3). In botez, suntem inmormantati impreuna cu Hristos, pentru a duce impreuna cu El, Cel inviat, o viata noua. Prin urmare, Pavel adauga in mod logic : "Deci am fost inmormantati cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, dupa cum Hristos a fost inviat dintre morti prin gloria Tatalui, tot asa si noi sa umblam in innoirea vietii". Botezul este semnul vizibil ca viata noastra din trecut ca pacatos si-a gasit sfarsitul prin moartea lui Hristos. Dupa judecata lui Dumnezeu, noi suntem morti impreuna cu El si marturisim in botez inmormantarea noastra cu El. Botezul are deci o mare insemnatate pentru viata noastra de credinta practica. Lucrul acesta este de foarte multe ori ignorat. Cu toate acestea, acest lucru nu este valabil doar pentru noi astazi, caci el era vizibil chiar si pentru primii crestini. Aproape toate pasajele din epistolele Noului Testament care vorbesc despre botez reamintesc destinatarilor ceea ce au exprimat in acest act (vezi, de asemenea, Gal. 3:27 ; Col. 2:12 ; 1 Pet. 3:21). Aceste reamintiri repetate indica marea semnificatei a botezului pentru viata practica a crestinului. Si de ce ? Pentru ca botezul crestin este imaginea unuia dintre cele mai importante fapte, inmormantarea unui mort. Acest mort nu este totusi trupul nostru, ci vechea noastra viata fara Dumnezeu, pozitia noastra ca "omul vechi". Daca Marea Rosie este - dupa cum am vazut - o imagine a botezului, ea este, de asemenea, si a celei care precede o inmormantare, adica a mortii, sfarsitul omului vechi.
5.6.2 Omul cel vechi
La fel cum dupa trecerea Marii Rosii, viata de dinainte a israelitilor in Egipt a luat sfarstit pentru totdeauna, la fel si crestinul, in virtutea mortii si invierii lui Hristos, a parasit definitiv pozitia lui ca pacatos. Prin moartea Mantuitorului nostru pe cruce, nu doar Satan si lumea, dar si omul nostru vechi a fost judecat. Dupa Cuvantul lui Dumnezeu, expresia "omul vechi" inseamna retrospectiv, in legatura deci cu rascumpararea, pozitia noastra veche ca urmasi ai lui Adam si ca pacatosi. Ca si carnea, el face parte din lumea caracterizata prin pacat si vrajmasie fata de Dumnezeu, si, prin urmare, este vazut in mod similar cu aceasta ca rastignit.
Aceasta prezentare poate pare multora foarte abstracta. Atunci cand Domnul Isus a fost judecat in locul noastru de catre Dumnzeu, El era cu totul singur. Dar nu a purtat El acolo, in locul nostru, judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor pacatosi ? Printr-un devotament, o dragoste si o sfintenie de nepatruns, El a purtat nu doar pedeapsa pentru pacatele noastre, dar si judecata cu privire la starea si natura noastra pacatoasa. De aceea, pe cel care se plaseaza prin credinta sub judecata executata asupra lui Hristos, ca fiind si partea lui, Dumnezeu il socoteste acum ca rastignit impreuna cu El.
Rastignirea era cel mai crud mod de executie. Romanii, din cate stim, se foloseau de aceasta pedeapsa umilitoare doar pentru sclavi si straini, nu pentru cetatenii romani. In aparenta, oamenii au vrut sa-L omoare pe Domnul Isus intr-un mod atat de crud, cu totul nedrept, dar cu consimtamantul lui Dumnezeu. In realitate, Domnul nostru nu a indurat doar umilirea unei condamnari nedrepte atunci cand nevinovatia Sa a fost recunoscuta, dar a luat asupra Lui, in cele trei ceasuri de intuneric, dreapta judecata a lui Dumnezeu care ar fi trebuit, de fapt, sa ne atinga pe noi, oamenii pacatosi. Niciodata nu s-a manifestat mai clar starea iremediabil de rea a omului natural ca atunci in condamnarea si rastignirea Domnului Isus.
Omul natural (de fapt : omul animal, sau omul animat doar de sufletul sau creat ; gr. psuchikos) creat de Dumnezeu s-a indepartat de El prin cadere, si este condus de dorintele si poftele naturale ale sufletului sau intinat. Prin urmare, Cuvantul lui Dumnezeu defineste atat omul neregenerat, cat si sentimentele sale, gandirea si purtarea sa, ca "natural" sau "animal" (Iac. 3:15) (*).
(*) Prin nasterea din nou, noi nu mai suntem, cu siguranta, oameni "naturali", dar vom pastra trupul nostru "natural" atat timp cat vom trai pe pamant. Numai la venirea Domnului vom primi un trup "spiritual" (1 Cor. 15:44, 46). In acelasi timp, ne-am dezbracat de omul nostru "vechi", dar "carnea" ne va insoti intreaga noastra viata pe pamant.
In societatea oamenilor naturali exista cele mai variate categorii si grupuri, care provin partial din ordinea lui Dumnezeu (barbati si femei, Israel si natiuni), dar in parte si oameni insisi (de exemplu oameni liberi si sclavi), si a caror recunoastere lumea le atribuie adesea o mare importanta. Dar, oricat de diferiti sau avantajati pot fi oamenii, ei au in comun aceeasi natura umana corupta si starea de pacatos legata de ea.
De aceea, totdeauna se vorbeste de omul cel vechi la singular, niciodata la plural. Pavel a scris credinciosilor din Roma "ca omul nostru cel vechi a fost rastignit cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie desfiintat, ca noi sa nu mai fim robi ai pacatului" ; celor din Efes, "in ceea ce priveste purtarea de mai inainte, v-ati dezbracat de omul vostru cel vechi, care se strica prin poftele inselatoare", si la cei din Colose : "...Nu va mintiti unii pe altii, intrucat v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui" (Rom. 6:6 ; Efes. 4:22 ; Col. 3:9). Fata de aceste afirmatii ale Cuvantului, nu poate exista nicio ambiguitate ca in fata lui Dumnezeu, toti oamenii sunt pe acelasi teren ca pacatosi ; dar, de asemenea, dupa gandul lui Dumnezeu, omul cel vechi ar trebui sa fie pus deoparte in intregime, si aceasta a avut loc la cruce.
Atat timp cat starea corupta si iremediabila a urmasilor lui Adam, a "primului om" cazut in pacat (1 Cor. 15:45) nu fusese pe deplin demonstarata, nu se putea vorbi de un "om vechi". Lucrul acesta nu a putut fi posibil decat dupa venirea Domnului Isus, "al doilea om", si crearea "omului nou". De aceea, mentiunea de "omul cel vechi" nu apare decat in Noul Testament. Doar atunci, diferenta dintre omul natural neregenerat si cel credincios este atat de clar stabilita (1 Cor. 2:14 ; Iuda 19). Expresia "omul natural" descrie natura pacatosului, in schimb, "omul cel vechi" infatiseaza pozitia anterioara a celui rascumparat.
Si de ce trebuie sa se termine cu omul cel vechi ? Deoarece este iremediabil de rau. Dumnezeu l-a incercat pe om in toate modurile posibile, ca sa vada daca este ceva bun in el. Israel, poporul pamantesc ales de Dumnezeu, a fost exemplul prin excelenta a acestei puneri la proba, iar mijlocul prin care a fost pus la proba a fost legea de pe Sinai. Rezultatul a fost coplesitor : "Nu este niciunul drept, niciunul macar... nicio carne nu va fi indreptatita inaintea Lui, pentru ca prin lege vine cunostinta pacatului... pentru ca nu este deosebire; caci toti au pacatuit si nu ajung la gloria lui Dumnezeu". Aceasta judecata este valabila fara deosebire pentru toti oamenii, ca este vorba de iudei sau pagani, de oameni liberi sau sclavi, de barbari sau sciti, de barbati sau de femei (Rom. 3:9-23 si alte pasaje). Omul pacatos prin natura lui, dupa cum a fost dovedit, este iremediabil si nu poate, asa cum este, sa fie placut lui Dumnezeu ai carui ochi sunt prea curati ca sa vada raul (Hab. 1:13). In consecinta, verdictul lui Dumnezeu este moartea (Rom. 6:23 ; Ev. 9:27). Aceasta judecata aparent dura este totusi singura care este dreapta. Ar fi de conceput ca Dumnezeu, in sfanta atmosfera a gloriei Sale ceresti, sa poata fi inconjurat intr-o zi de oameni pacatosi, in ce priveste pozitia si natura lor ? Ar putea astfel de oameni sa se simta bine in atmosfera pura si sfanta a prezentei Sale ? Cele doua lucruri sunt de neconceput si confirma necesitatea unui sfarsit radical si a unui inceput in intregime nou. Dumnezeu sa fie binecuvantat etern, El l-a prevazut in mod special in sfatul Sau si a platit cel mai scump pret pentru aceasta !
Timpul de punere la proba al omului de catre Dumnezeu a luat sfarsit "cand a venit implinirea timpului", la "sfasitul acestor zile", "la sfarsitul timpurilor" (Gal. 4:4 ; Ev. 1:1 ; 1 Pet. 1:20). Atunci Domnul Isus a venit ca "al doilea om" pe pamant (1 Cor. 15:45-47). El era Dumnezeu din eternitate, si a devenit cu adevarat om. La cruce, El a purtat ca inlocuitor (sau ca "substitut", n.t.) judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor, al caror chip il luase, El care era fara pacat. Abia de atunci pozitia anterioara a celor care cred in Domnul Isus, pozitie care a luat sfarsit odata pentru totdeauna, este numita "omul cel vechi". De la moartea si invierea lui Hristos, a "ultimului Adam", exista un "om nou" (Efes. 2:15 ; 4:24 ; Col. 3:10). Despre asta vom vorbi mai tarziu.
Multi cititori isi vor fi pus deja intrebarea : "Ce anume a murit impreuna cu Hristos ? Ca om, eu traiesc, si sunt, din nefericire, chiar in stare de a pacatui ! De fapt, eu nu simt ca sunt mort !" Intr-adevar, se pare ca experientele noastre zilnice contrazic doctrina prin care cel credinciuos este mort cu Hristos. Efectiv, carnea care este prezenta in noi nu este nicidecum moarta. Ea ne insoteste de-a lungul intregului nostru parcurs pamantesc. Cum as putea sa am certitudinea ca sunt cu adevarat mort cu Hristos ?
Acelasi lucru este valabil pentru moartea noastra cu Hristos, cat si pentru siguranta iertarii pacatelor noastre prin sangele Sau. Sa ne amintim de intai-nascuti care stateau in casele lor in noaptea de paste. Cum puteau ei sa stie ca vor fi crutati de judecata ? Era aceasta pe baza propriilor lor sentimente sau pe cea a declaratiei lui Dumnezeu : "Eu voi vedea sangele, si voi trece peste voi" ? Evident, doar pe baza Cuvantului lui Dumnezeu. La fel si noi, in ce priveste omul vechi, nu trebuie sa privim la ceea ce simtim sau experimentam, ci trebuie sa primim Cuvantul Sau cu credinta si sa ne incredem in el. Vom intelege atunci ca moartea noastra cu Hristos nu este sfarsitul vietii noastre naturale, ci sfarsitul pozitiei noastre de mai inainte ca pacatos. Atunci cand credem si intelegem acest fapt, am facut un pas important in cresterea spirituala.
Pavel afirma in Coloseni 3:3 : "Caci voi ati murit". Tine de noi acum sa primim acest fapt si consecintele sale prin credinta in Cuvantul Sau si sa-l aplicam la noi. Pavel o face in Romani 6:2 si 11, atunci cand scrie : "Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in el ?" si "Tot asa si voi, socotiti-va pe voi insiva morti fata de pacat si vii fata de Dumnezeu, in Hristos Isus". In 2 Corinteni 4:10 vedem realizarea practica a acestui adevar in viata noastra : "... purtand intotdeauna in trup omorarea (termenul implica aspectul moral al mortii, nu doar moartea in sine) lui Isus, pentru ca si viata lui Isus sa fie aratata in trupul nostru". Pavel a trait permanent cu constienta a ceea ce inseamna pentru el insusi moartea Fiului lui Dumnezeu sub judecata lui Dumnezeu : Am murit impreuna cu Hristos ! Asa ca si viata lui Isus, viata eterna, putea sa se vada in viata sa. Daca nu judecam si condamnam, daca este necesar, nu zilnic, ci chiar si la fiecare ceas, toate lucrurile in lumina mortii lui Hristos, ajungem foarte usor sa-L intristam pe Duhul Sfant din noi. El nu ne mai poate umple atunci de bucurie in Hristos, ci trebuie sa ne faca sa ne judecam pe noi insine si sa marturisim esecurile noastre, ca sa putem gusta din nou bucuria credintei.
Dupa Romani 6:6, "omul nostru cel vechi a fost rastignit cu El", si in Galateni 2:20, Pavel scrie : "Am fost rastignit cu Hristos". Vechiul "eu" al celui credincios este deci identic cu omul cel vechi. Si unul si altul si-au gasit sfarsitul in moartea lui Hristos la cruce. Cu toate acestea, noi nu suntem nici rastigniti fizic, nici morti, caci continuam sa traim inaintea lui Dumnezeu ca fiinte responsabile. Dar ne-am aplicat noua insine prin credinta judecata lui Dumnezeu executata asupra Domnului Isus. In contrast cu trecutul, noi traim acum prin credinta in Domnul mort si inviat pentru noi. Nu viata noastra pamanteasca este cea care se incheie, ci vechea noastra pozitie ca pacatos, deoarece "...ne-am facut una (lit. "am crescut impreuna") cu El in asemanarea mortii Lui", dupa cum este exprimat intr-un mod vizibil in botezul pentru Hristos Isus si pentru moartea Lui (Rom. 6:5). Cel care crede in Domnul Isus are dreptul sa se socoteasca ca rastignit si mort impreuna cu El (Rom. 6:8 ; 2 Cor. 1:9 ; Col. 2"20 ; 3:3 ; 2 Tim. 2:11).
"Schimbarea de identitate" legata de aceasta etapa spirituala apare intr-un mod deosebit de clar in Galateni 2:19 si 20. Pronumele "eu" are aici, de fapt, trei semnificatii diferite :
- "Am fost rastignit cu Hristos" : Acesta este omul vechi, sau pozitia noastra ca pacatos inainte de convertirea noastra.
- "...ca sa traiesc pentru Dumnezeu" : Acesta este omul cel nou cu natura si viata cea noua.
- "...ceea ce traiesc acum in carne..." : Aceasta este persoana responsabila, credinciosul ca om pe pamant, in care s-a realizat aceasta schimbare divina.
Atunci cand am acceptat aceasta prin credinta, si cand am facut astfel un pas inainte in dezvoltarea noastra spirituala, vom putea sa gustam o pace profunda si durabila. Vom intelege acum ca Dumnezeu nu ne mai socoteste ca pacatosi, ci ne vede in Hristos, Fiul Sau Preaiubit, si noi, de asemenea, avem dreptul sa ne socotim astfel pe baza Cuvantului Sau care nu se schimba. "Tot asa si voi, socotiti-va pe voi insiva morti fata de pacat si vii fata de Dumnezeu, in Hristos Isus" (Rom. 6:11).
5.6.3 Carnea
Multi crestini vorbesc despre "natura cea veche", pacatoasa, care se afla in ei, ca despre "omul cel vechi". Ei il confunda pe acesta cu "carnea" care este prezenta inca in fiecare credincios. Prin notiunea folosita adesea, dar care nu se gaseste in Scripturi, "natura cea veche", trebuie sa intelegem totusi, nu omul vechi, ci carnea.
De la creatia omului, "carnea", ca o expresie a existentei trupesti, este inseparabil legata de viata noastra pe pamant. In sensul original, cuvantul "carne" nu face nicio referire la pacat si este, de asemenea, utilizat astfel in Noul Testament (de ex. 2 Cor. 5:16 ; Filip. 1:22, 24).
Atunci cand se vorbeste de "carne" cu privire la Domnul Isus, intotdeauna este in acest sens, caci El era fara pacat (Rom. 1:3 ; 1 Ioan 4:2). Cand este spus : "Cuvantul a devenit carne si a locuit printre noi" (Ioan 1:14), vedem intruparea Lui perfecta. Pe de-o parte, El a venit "in asemanarea oamenilor" (Filip. 2:7). Aceasta inseamna ca El a devenit asemenea noua. Modul de exprimare din Romani 8:3 : "in asemanare cu carnea pacatului" confirma, caci Domnul nu a venit tocmai "in carnea pacatului". Substantivul "asemanare" (gr. homoioma) este echivalentul "copie, reprezentare exacta" in contrast cu "originalul". Pe de alta parte, a existat in toata asemanarea Omului Isus cu ceilalti oameni o diferenta esentiala. El nu a avut natura pacatoasa. Trei apostoli dau marturie despre absenta desavarsita a pacatului care L-a caracterizat pe Domnul nostru Isus. Petru a scris ca El "nu a facut pacat", Pavel Il numeste "Cel care n-a cunoscut pacatul" si Ioan afirma de ce era asa : "In El nu este pacat" (1 Pet. 2:22 ; 2 Cor. 5:21 ; 1 Ioan 3:5).
Dupa cadere, carnea este, pentru toti oamenii, nu doar instrumentul, dar si vasul sau suportul, pacatului care locuieste in ei. In acest sens, "carnea" a devenit personificarea naturii pacatoase omenesti (Rom. 7:18 ; Gal. 3:3). Pacatul este semnul specific atat al carnii, cat si al omului vechi, care impreuna apartin creatiei cazute sub judecata lui Dumnezeu. Impreuna (carnea si omul vechi, n.t.) fac parte din lume, din sistemul construit de Satan, care este in vrajmasie cu Dumnezeu si ordinea divina.
Nu este nimic bun in aceasta carne (Rom. 7:18). Ea Il uraste pe Dumnezeu, pentru ca gandirea ei este vrajmasie fata de El (Rom. 8:7). Aceasta este adevarat nu doar pentru cei care sunt inca departe de Dumnezeu, dar si pentru toti cei care sunt nascuti din nou ! Carnea se impotriveste la tot ceea ce vine de la Dumnezeu, si tinde intotdeauna spre ceea ce inventeaza Satan. Ea nu se manifesta numai in ceea ce este imoral, "pofta carnii", in ceea ce este rau si violent, dar si in vointa proprie, "voia carnii" (Efes. 2:3). Vointa proprie, cu precizie, este adesea foarte greu de discernut ca fiind o manifestare a carnii, caci ea poate sa imbrace o aparenta de evlavie. Imparatul Saul a trebuit sa auda din gura lui Samuel : "Pentru ca razvratirea este ca pacatul ghicirii si incapatanarea (sau "vointa proprie") este ca nelegiuirea si ca inchinarea la idoli" (1 Sam. 15:23). Ce facuse Saul ? In loc sa nimiceasca animalele luate de la amaleciti dupa porunca Domnului, el I le-a adus ca jertfa !
Carnea este natura omului vechi ; de aici si denumirea "in carne" pentru cei care nu cred in Domnul Isus (Rom. 7:5 ; 8:8, 9). Expresia "in carne" este, in acest context, un nume pentru caracterul moral al omului care s-a nascut pacatos si care traieste in pacat.
Spre deosebire de omul vechi, care si-a gasit sfarsitul in moartea lui Hristos, carnea, natura pacatoasa a omului, ramane tovarasul permanent al fiecarui credincios atat timp cat el traieste pe pamant. Chiar daca nu mai suntem considerati din punct de vedere moral ca fiind "in carne" in ce priveste pozitia noastra, din nefericire, inca mai putem trai, in practica, "potrivit carnii", daca cedam la "pofta carnii" (Rom. 8:12 ; 2 Cor. 10:2 ; Gal. 5:16 ; 1 Ioan 2:16).
De cate dezamagiri nu am avut deja parte, si cate chinuri am putut cunoaste inauntrul nostru, din cauza aceasta ! Dumnezeu vrea totusi sa ne faca sa recunoastem ca in noi, adica in carnea noastra iremediabila (care nu poate fi indreptata sau imbunatatita, n.t.), nu locuieste nimic bun (Rom. 7:18). Prin credinta, suntem facuti acum in stare, ca fiind morti si inmormantati cu Hristos, sa ne socotim morti fata de pacat, ca sa traim in Hristos Isus spre gloria si bucuria Dumnezeului nostru (Rom. 6:11). Aceasta este un pas important in viata noastra de credinta.
5.6.4 Morti fata de pacat si fata de elementele lumii
Cateva observatii inca cu privire la afirmatia ca Domnul Isus "a murit odata pentru totdeauna fata de pacat" (Rom. 6:10). Acest aspect al mortii Sale nu are legatura cu ispasirea pacatului si a pacatelor, ci cu faptul ca, prin moarte, El a parasit pentru totdeauna, si prin aceasta a lasat deoparte, domeniul unde stapaneste pacatul. Este adevarat ca El nu avut niciodata vreun contact interior cu pacatul, desi, intr-un har de nepatrauns, El a venit la noi "in asemanarea carnii pacatului". Dar intreaga Lui viata pe pamant a fost inconjurat de pacat. Oamenii, al caror "chip" El l-a luat, nu erau decat pacatosi. Ce suferinte trebuie sa fi indurat Cel care era absolut curat si sfant in mijlocul unei astfel de stari de lucruri !
Prin moartea Sa, El a pus capat oricarei relatii cu acest domeniu al pacatului. Aceasta este semnificatia acestor cuvinte : "El a murit odata pentru totdeauna fata de pacat". In ispasirea pacatelor noastre, El ramane singur. In schimb, in moartea Sa in ceea ce priveste pacatul ca principiul raului, Dumnezeu ii vede pe cei credinciosi asociati cu El, si in consecinta, putem sa ne socotim si pe noi ca fiind "morti fata de pacat" (Rom. 6:2) precum si "morti fata de pacate" (1 Pet. 2:24). Sa observam bine : nu pacatul din noi este mort, ci noi, ca credinciosi, care am murit "fata de pacat" si "fata de pacate".
Din cauza mortii noastre cu Hristos, suntem indemnati acum sa ne socotim morti cu privire la pacat (Rom. 6:11). Daca nu am fi murit cu El, acest indemn ar fi fost pentru noi un chin nesfarsit . Dar avem acum dreptul sa ne socotim morti cu Hristos si deci ca fiind morti. Se poate pune inaintea unui mort cele mai mari ispite ; el nu va reactiona, caci este mort. I s-ar putea aduce cele mai rele insulte, dar el nu va face nici cea mai mica miscare, caci este mort. Este acesta si rezultatul mortii noastre cu Hristos ? Noi continuam sa experimentam inselaciunile pacatului. Dar, ca fiind morti fata de pacat, nu mai suntem expusi lui fara aparare si fara ajutor, ci apartinem acum Domnului nostru inviat, a carui viata am primit-o, ca sa aducem rod pentru Dumnezeu (vezi Rom. 6:1 ; 7:4). Este adevarat ca, in epistola catre Romani, suntem vazuti nu ca inviati cu Hristos, dar totusi ca insufletiti (sau adusi la viata) de El.
Cu El, suntem morti si "fata de elementele lumii", adica fata de diferitele componente ale acestei lumi, inclusiv cele care sunt religioase (Col. 2:20). La aceste elemente religioase ale lumii apartine si legea de pe Sinai. Crestinul a murit si este mort fata de lege (Rom. 7:4, 6 ; Gal. 2:19). Acesta este un lucru greu de inteles pentru multi, deoarece legea a fosta data de Dumnezeu, si ca atare, ea este "sfanta", si "dreapta", si "buna" (Rom. 7:12). Dar se uita ca aici ea nu este o regula pentru "cei drepti", adica cei care sunt indreptatiti prin credinta, ci ea a fost data pentru oamenii naturali, pacatosi (1 Tim. 1:9) (*). Un crestin nu mai este totusi un om natural, caci el a murit fata de aceasta stare, la care se aplica legea (Rom. 7:6). Nu se mai poate cere socoteala unui mort pentru vreun pacat, orice vina ar fi, caci legea este aplicabila doar celor vii. Un mort nu poate fi urmarit in justitie (**).
(*) Israel a fost intr-adevar poporul pamantesc al lui Dumnezeu, dar in realitate, cea mai mare parte erau necredinciosi. In ciuda acestui lucru, poporul vazut ca un intreg este un tip al poporului nou-testamental al lui Dumnezeu, alcatuit numai din rascumparati reali.
(**) A se vedea la acest subiect paragraful "Legea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu