Prima epistolă către Corinteni

                                                                          - IX -

     Henri Rossier

     9     Capitolul 9:24 - 10:13

     Am încheiat primul mare subiect al acestei epistole, ordinea care se potrivește casei lui Dumnezeu. Vom vedea de la cap. 10:14, ordinea care aparține Adunării ca Trup al lui Hristos, dar mai înainte, pasajul scurt pe care tocmai l-am citit introduce un lucru intermediar, foarte important, care nu privește nici casa, nici Trupul, ci mărturisirea creștină care a luat naștere cândva, și astăzi a umplut lumea civilizată.

     Observați că împărțirea în subiecte, pe care tocmai am menționat-o, atât de simplă, atât de logică, ca să zicem așa, se regăsește frecvent în Scripturi. Să cităm Apocalipsa, o carte atât de puțin înțeleasă în ansamblul ei, deși este răspândită cel mai frecvent dintre relatările biblice ; să cităm, de asemenea, profetul Isaia, în care Duhul are grijă să sublinieze diferitele părți într-un mod atât de izbitor ; în final, să cităm Psalmii, grupați și subîmpărții astfel încât să nu greșim interpretarea lor. Același lucru este valabil și pentru celelalte cărți, doar că uneori este nevoie de mai multă atenție pentru a pătrunde în structura lor ; dar cercetându-le, planul lui general, al Cuvântului ne devine mai familiar. Nu este suficient, de fapt, să citim Biblia fără să o studiem, căci aceasta ar însemna să o tratăm cu lipsă de respect și de a fi în pericol de a nu înțelege gândul lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm să-l "împărțim drept", așa cum spune apostolul lui Timotei (2 Tim. 2:15). Nu putem recomanda foarte mult acest studiu al Cuvântului celor care sunt la începutul drumului de credință, dar trebuie făcut sub privirea lui Dumnezeu, în dependență de Duhul Sfânt și cu rugăciune. Aceste trei lucruri ne permit să ne însușim comorile sale. A ne ocupa în mod superficial este un mijloc sigur de a nu înțelege. Fără îndoială, cunoștința noastră nu poate fi decât parțială, dar, făcând progrese, ne îndreptăm spre perfecțiune, spre momentul când ceea ce este în parte va lua sfârșit și când Îl vom cunoaște pe Domnul, așa cum am fost cunoscuți de El. Acest progres a fost comparat cu o lampă, așezată la capătul unui lung coridor întunecat. Pe măsură ce înaintăm spre această lampă care transmite lumină, primim mai multă claritate, și, când în final am ajuns la ea, o putem ține în mâini și o vom avea în întregime. Astfel merge creștinul spre Hristos.

     Orice om care mărturisește că Îi aparține Lui este responsabil să Îl atingă. Apostolul, în pasajul pe care l-am citit, vorbește mai întâi de această responsabilitate (9:24-27), dându-se pe sine însuși ca exemplu. El nu își trata trupul cu ușurătate. Corinteni ar fi trebuit să știe aceasta, dar ei nu umblau potrivit acestei cunoștințe. Apostolul pune înaintea lor necesitatea ca viața creștină să fie o mărturie reală și publică înaintea lumii. Există, de fapt, pentru creștin, o viață interioară și una publică ; despre aceasta din urmă este vorba aici. El folosește ca exemplu jocurile olimpice, care constau în a câștiga premiul la o cursă (de alergare) sau în lupta corp la corp - și aceasta în public, înaintea tuturor. Mărturia noastră publică înaintea lumii constă, la fel, în aceste două aspecte. La cap. 3 din Filipeni, apostolul spune că el aleargă pentru premiul chemării cerești al lui Dumnezeu, în Isus Hristos. Această chemare este de a fi, înaintea lui Dumnezeu, sfânt și fără pată în dragoste, ca Hristos. "Speranța chemării" este atingerea acestei stări, la momentul când vom avea acest caracter, nu doar în Hristos, ci cu Hristos, când vom fi în aceeași glorie ca a Lui. Trebuie să alergăm în arenă, ca să câștigăm premiul ; pentru atingerea acestui scop și de a nu rămâne în urmă, trebuie să alergăm ca și cum am fi singurii care l-am obține. Apostolul respingea ca gunoaie tot ceea ce putea să-l împiedice în această alergare. Gunoaie ! Socotim noi lucrurile lumii, avantajele ei, valorile ei și, de asemenea, deșertăciunile ei, ca atâtea plase întinse pentru a ne ține legați, ca atâtea poveri de lepădat ? Când soldatul primește ordin să ocupe o poziție, își lasă rucsacul în partea de jos a pantei, fără să se îngrijoreze dacă îl mai găsește. Să ne amintim că trebuie să alergăm în prezența a mii de martori. Pentru a evita să fim  cuprinși de confuzie, avem nevoie nu doar de acest efort pe care Cuvântul îl numește "virtute", ci de răbdare, de o inimă liberă, de ochi ațintiți în mod constant asupra scopului de atins, care este Hristos. Fără îndoială, mulți îl vor atinge, de fapt, datorită lui Dumnezeu, dar fiecare dintre noi trebuie să spună că nu există decât un premiu, și să alerge ca și cum o singură persoană ar trebuie să-l câștige. Ce râvnă trebuie să producă un astfel de gând !

     Pe lângă alergare există luptă : lupta noastră este cu puterile spirituale. Să nu ne lăsăm opriți în alergarea noastră de oboseală, descurajare, sau de lume ; să nu slăbim, în luptă, de cursele pe care Vrăjmașul ni le întinde neîncetat. Una din condițiile preliminare ale biruinței este de a ține "regim (sau "dietă") în toate lucrurile" ; trebuie să fim pregătiți pentru luptă înainte de a intra în arenă. Regimul este ceva greu care necesită o atenție permanentă, o renunțare continuă la noi înșine. Pe lângă acest premiu vom primi, ca recompensă a luptei, o cunună care nu se veștejește (sau "nepieritoare"). Apostolul a împlinit aceste condiții cu fidelitate și a putut să spună la sfârșitul carierei sale : "M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea... de acum îmi este pusă înainte cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; și nu numai mie, ci și tuturor celor care iubesc arătarea Sa" (2 Tim. 4:7-8). El se dă aici (v. 26) ca model. Lupta lui era reală, și nu o simulare a luptei, după cum toată cariera sa apostolică ne-o dovedește. El a luptat, fie că a avut de-a face cu ostilitatea oamenilor, fie cu încercările lui Satan de a îndepărta sufletele de la Hristos. Când adevărul Evanghelie era în discuție, iar Vrăjmașul căuta să-l distrugă aducând sufletele sub lege, sau când a căutat să anuleze crucea lui Hristos înrobindu-i pe corinteni la principiile lumii, l-a găsit pe apostol pe drumul său (al Vrăjmașului, n.t.). Dar, mai mult, pentru a duce această luptă, el ținea regim : dând morții (sau "mortificându-și") și înrobindu-și trupul, necedând nimic cărnii și stăpânindu-l cu energia Duhului Sfânt, căci simțea toată responsabilitatea mărturisirii creștine. El nu zice : ca nu cumva, după ce am crezut, ci "ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat", căci aici este vorba despre mărturisire, și nu de credință, de responsabilitate, și nu de har. Este posibil ca o persoană să fi primit daruri deosebite și să le folosească ; chiar să spunem că, prin ea, Dumnezeu convertește suflete, și cu toate acestea această persoană să fie ea însăși dezaprobată. Ca întotdeauna, apostolul când vorbește despre responsabilitate, folosește termeni cât se poate de absoluți.

     A poseda daruri, a avea o slujbă publică, a predica altora, fără realitate pentru sine, fără judecata și renunțarea de sine înaintea lui Dumnezeu, într-un cuvânt, fără viața interioară care corespunde mărturisirii - nu are nicio valoare. Nu căutați, după cum se face atât de des, să ocoliți valoarea acestui termen : dezaprobat. Un om dezaprobat este un om respins de Dumnezeu, condamnat la pedeapsa eternă. Lucrul acesta nu vrea să spună că apostolul s-a îndoit în vreun fel de perfecțiunea harului, ci el a luat în serios cursa sa, lupta sa și mărturia sa, dându-i toată solemnitatea.

     După ce s-a dat ca exemplu prin mărturisirea sa, el abordează chestiunea creștinătății mărturisitoare. Aici, nu putem repeta suficient, contrar a ceea ce se spune adesea, că nu există două feluri de mărturisiri, una adevărată, alta falsă : nu există decât una, dar, ca în parabola celor zece fecioare, ea poate fi sau nu însoțită de viața lui Dumnezeu. Putem vorbi despre lipsa de valoare a mărturisirii creștine fără viață, dar dorința mea este să începem prin a face ca apostolul, să aplicăm realitatea mărturisirii creștine la noi înșine, înainte de a aplica altora.

     La cap. 10:1-4, el abordează această chestiune : Ce este mărturisirea creștină, și ce drept dă ea mântuirii eterne ? Ca răspuns, el rostește cea mai completă judecată asupra creștinătății mărturisitoare. Luând exemplul poporului Israel, el îl aplică la ceea ce a ieșit din creștinism. Israel a pornit ca să ajungă în țara Canaan, condus de nor care, de la primii pași, îl ocrotea ziua și îl lumina noaptea. Dumnezeul gloriei se afla în nor. Toți au trecut prin Marea Roșie, simbol al morții lui Hristos sub judecata lui Dumnezeu. Aceste două lucruri, norul și marea, aparțin la fel de bine creștinătății mărturisitoare, ca și poporului Israel după carne : prezența lui Dumnezeu și cunoașterea mântuirii care se obține prin sângele Mântuitorului. "Toți au fost botezați pentru Moise în nor și în mare" (v. 2). Israel a avut un fel de botez pe care Cuvântul îl asimilează botezului creștin. Ei au fost botezați cu toți pentru Moise, căpetenia lor, adică au purtat asupra lor, ca să zicem așa, chipul lui Moise, după cum mărturisitorul poartă chipul lui Hristos. Israel l-a luat (chipul lui Moise, n.t.) în nor și în mare ; mărturisirea creștină recunoaște ca Domn un Hristos viu care o ocrotește și o luminează, un Hristos mort, pentru care ea este botezată, căci, observați bine, botezul nu este altceva decât semnul mărturisirii creștine. - Israel a avut mana și apa din stâncă : spiritual vorbind, aceste lucruri reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, coborât din cer ca să hrănească poporul, și pe Duhul Sfânt ca să le potolească setea. Aceste binecuvântări aparțin, de asemenea, și creștinătății, despre care se spune că "a gustat darul ceresc" și a devenit părtașă Duhului Sfânt (Evrei 6). Observați bine că nu este vorba aici despre jertfele iudaice, tipice răscumpărării, nici de a mânca carnea și de a bea sângele lui Hristos, ceea ce ar presupune viața eternă. Ori aceste privilegii exterioare au reușit ele să-l salveze pe Israel, sau vor salva ele creștinătatea mărturisitoare ? Dintre toți bărbații adulți care au ieșit din Egipt, doar doi bărbați ai credinței au trecut Iordanul ca să intre în țara promisă. Dar ce a făcut să se manifeste mânia și judecata lui Dumnezeu împotriva acestui popor ? 

    1 - Ei au poftit lucruri rele.

   2 - Au fost idolatri ; și rețineți că el nu citează aici vițelul de aur, ci sărbătoarea care l-a                    însoțit, și care poate la fel de bine să-i caracterizeze pe creștinii mărturisitori (care                      mărturisesc creștinismul, dar nu au realitatea, viața lui Hristos, n.t.) : "Poporul s-a așezat          să mănânce și să bea și s-au ridicat să joace".

   3 - Ei au curvit cu fiicele lui Moab, cu vrăjmașii lui Dumnezeu.

   4 - Ei L-au ispitit pe Hristos.

   5 - Ei au murmurat. Toate acestea nu se aplică la fel de bine la creștinătatea                                       mărturisitoare, care va fi judecată cu aceeași judecată ca Israel ?

     Remarcați acest cuvânt al apostolului : Aceste lucruri au devenit "pilde (sau "tipuri") pentru noi". El vorbește acum celor care nu sunt simpli mărturisitor, ci care au viața lui Dumnezeu. Fiecare din ei este chemat să se întrebe : Este acesta cazul meu ? Poftește inima mea lucruri rele ? Îmi găsesc eu bucuria în plăcerile materiale ? Mă îndoiesc eu de dragostea lui Hristos ? Sunt eu nemulțumit să întâlnesc încercare pe calea mea ? Să fim atenți la acestea. Judecata lui Dumnezeu atinge pe cei care urmează acest drum. Întreaga problemă a responsabilității noastre revine și se plasează astfel înaintea noastră, iar dacă apostolul ne-a vorbit în cap. 9 de a sa, a noastră este mai mică ? Dacă mărturisirea creștină, dacă creștinătatea, în ciuda nenumăratelor binecuvântări cu care Dumnezeu a acoperit-o, trebuie să cadă sub judecată, soarta ei nu ne va folosi pentru "avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârșitul veacurilor". Observați că întotdeauna este așa. Noi nu suntem chemați să rostim judecata asupra creștinătății ; aceasta este treaba lui Dumnezeu ; dar El vrea să aplicăm aceste adevăruri la propria noastră stare, și să ne întrebăm : Tu, care ai viața divină și pe Duhul lui Dumnezeu care a venit să-Și facă locuința în tine, te mulțumești cu aparențe, te pui la același nivel cu o mărturisire fără viață ? Dacă am înțeles harul lui Dumnezeu, vom sfârși categoric cu toate aceste lucruri, precum apostolul Pavel. De la moartea lui Hristos, ne-au ajuns "sfârșitul veacurilor" ; responsabilitatea omului păcătos s-a încheiat pentru noi, Hristos a purtat-o la cruce pentru oricine a crezut în El, iar noi am intrat ca creștini într-o nouă sferă, sfera binecuvântărilor cerești, dar trebuie să realizăm această poziție, iar responsabilitatea noastră ca creștini rămâne în întregime. Cât de important este pentru noi să fim plini de seriozitatea vieții noastre creștine (și Dumnezeu vrea să o producă în fiecare din sufletele noastre), de a înțelege că nu putem să ne limităm la o purtare exterioară, mai mult sau puțin corectă, ca mărturisitori fără viață, ci că starea noastră interioară trebuie să-i corespundă. Dacă simțim cât de mult am eșuat în responsabilitatea noastră, vom spune smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu : Am păcătuit împotriva ta ! Totuși, rămâne un singur lucru pe care putem conta, acela că Dumnezeu este credincios. În harul Său, m-a adus la El. Ar trebui să fac tot felul de experimente, dacă, asemenea corintenilor, nu am început cu judecata completă de mine însumi la cruce, dar harul Său nu se poate schimba ; este puternic pentru a mă restaura ; nu mă pot baza decât pe El. Mă va dezamăgi ? Niciodată ! Dacă aș părăsi numai o clipă mâna Sa, voi cădea ; și câte căderi rușinoase și adesea răsunătoare au venit în viața creștinului pentru că, încrezându-se în sine însuși, a părăsit brațul puternic și credincios care numai el putea să-l susțină ! 

                                    Prima epistolă către Corinteni

                                                                    - VIII -

     Henri Rossier

     8     Capitolele 8-9:23

     În capitolele 8 și 9, apostolul răspunde la încă două întrebări ; cea din capitolul 8 era dacă cineva îndrăznea să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, o întrebare fără rost am putea spune, dar cu privire la care Duhul lui Dumnezeu va atinge în mod direct conștiința corintenilor. Poate ni se pare că acest subiect nu ne privește, că poate fi lăsat deoparte, dar vom vedea că nu-l putem omite nicidecum. Apostolul începe prin a spune : "Nu știți", termenul de cunoaștere creștină,  "căci toți avem cunoștință", apoi el introduce o mică paranteză : "Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește. Dacă cineva gândește că știe ceva, încă nu cunoaște nimic cum trebuie să cunoască; dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de El" (v. 1,2). Iată deci ceva care ne atinge pe toți ! Chestiunea idolilor este lăsată pentru o clipă deoparte. Se poate cunoaște foarte bine Cuvântul, se poate expune clar detaliile și ansamblul, a găsi explicația dificultăților pe care le prezintă, și această cunoaștere care pare atât de mult dorită, poate fi o sursă de mândrie spirituală, cea mai rea mândrie dintre toate. Aceasta a fost tocmai cursa corintenilor. Cunoștința lor, la care doreau să adauge încă elemente noi, i-a făcut să se îngâmfe. Apostolul revine, nu știu a câta oară în această epistolă, asupra acestui păcat. Să luăm seama să nu ne ocupăm de lucrurile lui Dumnezeu - nu vreau s-o spun : cu o cunoștință omenească, perfect incompetentă, și nu despre aceasta se vorbește aici - ci căutând cunoștința fără ca conștiința noastră să fie implicată, căci "cunoștința îngâmfă". Dacă o avem doar pe ea (cunoștința, n.t.) ne îndreptăm spre ruină. Un singur lucru zidește : acesta nu este cunoștința, ci dragostea, și dacă cineva nu este condus de dragoste, nicio zidire nu este posibilă. Vom vedea la cap. 14, că zidirea este scopul tuturor acțiunilor din adunare ; o predicare care nu o produce, nu valorează nimic : "Dragostea zidește". "Dacă cineva gândește că știe ceva, încă nu cunoaște nimic cum trebuie să cunoască" ; iar apostolul adaugă : "dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de El". Este cunoscut de El ! Iată de ceea ce am nevoie ca creștin ! Am nevoie de cunoașterea pe care o are Dumnezeu despre mine : aceasta mă face să nu mă mai gândesc la mine. Privirea lui Dumnezeu, nu a mea, este cea care mă cercetează și judecă, dacă există în inima mea vreo afecțiune pentru El. În Evanghelia după Ioan, după restabilirea lui Petru, Domnul îl întreabă de trei ori : "Mă iubești?" Petru este profund umilit ; avea, fără îndoială, în el dragoste pentru Domnul, dar el răspunde ceea ce o inimă smerită ar trebui să răspundă : "Doamne, Tu știi toate: Tu cunoști că Te iubesc". El s-a încrezut în cunoașterea lui Dumnezeu și nu în a sa. Dorind ca ochii lui Dumnezeu să se îndrepte în inima lui, parcă ar spune : "Cercetează-mă" și cunoaște-mă. Experiența tristă pe care o avusese i-a arătat că el nu vede clar, dar că Hristos a văzut, iar aceasta i-a fost suficient. Să nu ne lăsăm antrenați de a căuta cunoștința în sine ; fără dragostea care zidește , ea nu este decât un prilej de cădere.

     Apostolul adaugă : "Știm că, în lume, un idol nu este nimic și că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur". Pentru oameni există mulți dumnezei și mulți domni, mulți care sunt numiți dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, dar "pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi pentru El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El". Aceasta este cunoștința creștină. El adaugă : "Dar cunoștința nu este în toți", adică erau printre ei oameni care, ieșiți din păgânism, încă nu au realizat că idolul în sine nu este nimic, iar când mâncau lucrurile care erau jertfite, întrucât nu puteau face abstracție de idol, conștiința lor, fiind slabă, era întinată. Cum trebuia corintenii să se comporte față de aceștia care erau slabi ? Apostolul le dă indicații în această privință. Tu ai toată libertatea de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, dar dacă un frate pentru care un idol este ceva, te vede mâncând, tu îl duci pe aceeași cale ca tine ; conștiința lui este întinată, iar dacă tu ai întinat conștiința lui, acest frate va pieri. Aceasta nu vrea să zică că acest frate va fi pierdut, ci că eu sunt responsabil de a duce un frate slab la moarte. Dumnezeu este puternic pentru a-l scoate afară prin harul Său, dar eu, prin cunoștința mea, am făcut ceva care ar fi condus ca fratele meu să piară. Prin această faptă am păcătuit "împotriva lui Hristos".

     Acesta este sfârșitul acestui capitol care se reduce la aceasta : Toate lucrurile să fie făcute pentru Hristos, în dragoste, și dacă este așa, pot fi sigur că aceasta va fi pentru zidirea fratelui meu, în loc să fie pentru nimicirea lui.

     Dacă primul dintre aceste două capitole tratează libertatea cu privire la idoli, al doilea ne vorbește despre libertatea cu privire la slujire. Aș face observația, în treacăt, că cuvintele drept din acest capitol și libertate din capitolul precedent, sunt unul și același cuvânt (8:9 ; 9:4). Avem aici răspunsul la ultima întrebare adresată apostolului de către corinteni. Erau printre ei persoane care pretindeau că au aceleași drepturi ca cele ale lui Pavel (conf. cap. 4), și mergeau până acolo încât puneau sub semnul întrebării apostolatul său. Corintenii care fuseseră convertiți prin lucrarea lui se simțeau liberi să-l întrebe cu privire la acest subiect. Mai întâi apostolul îi întreabă : "Nu sunt eu apostol ?" Un apostol era caracterizat de faptul că L-a văzut pe Domnul ; iar Pavel L-a văzut (v. 1). Cu privire la rezultatul lucrării sale, ei înșiși erau dovada (v. 1-3). A existat, ca întotdeauna, printre creștini persoane care au făcut din adunarea lui Dumnezeu lumea lor, căutând să joace un rol în adunare, să-și facă o poziție, să acapareze o autoritate. Pentru a reuși aceasta, au căutat să nimicească influența celor pe care Dumnezeu Însuși i-a rânduit în casa Sa. Atunci când un frate caută să dobândească o autoritate personală în adunare, el se pune neapărat în conflict cu cei cărora Domnul le-a încredințat-o. Apostolul abordează acest subiect și arată că avea aceleași drepturi, aceeași libertate ca toți ceilalți apostoli, dreptul de a mânca și bea, dreptul de a se căsători și de a-și lua soția cu el. El și Barnaba era singurii care nu aveau dreptul să nu lucreze ? Ceilalți apostoli nu lucrau, în timp ce Pavel făcea corturi, alegând o ocupație umilă, și lucrând cu mâinile sale pentru nevoile sale și ale altora. Nu avea el dreptul să se aștepte la vreun profit din slujirea sa ? Însuși Cuvântul lui Dumnezeu i-a învățat pe frați referitor la acest aspect : "Nu lega gura boului care treieră grâu". Dumnezeu îi avea în vedere pe boi ? Era deci, în acest pasaj din Deuteronom, o referire directă la lucrarea celor care lucrau pentru Domnul. Dar apostolul a renunțat la toate aceste avantaje. Avea toată libertatea, în ce privește slujba sa, să se folosească de drepturile pe care Dumnezeu le-a dat celor care se ocupau de Evanghelie, dar el s-a lipsit și nu voia să vadă nimicită lauda sa. Vai de el, dacă nu și-ar fi îndeplinit  această datorie ; dar lauda sa era legată de Evanghelie, deoarece inima lui era în întregime pentru Evanghelie ; lauda lui era să vestească Evanghelia fără plată, să nu o coste nimic. O dorea la fel de liberă ca el însuși, și toată viața lui a avut această direcție. 

     De la v. 19, el adaugă încă un lucru. El era liber, în întregime liber, dar el care era liber față de toți, s-a făcut robul tuturor. Aceasta este una din frumoasele trăsături de caracter ale acestui scump slujitor al lui Dumnezeu : nu s-a gândit niciodată la sine, în timp ce alții, atacând apostolatul său, căutau să se înalțe pe ruinele sale. El nu a căutat să se apere și nu a avut decât un singur gând : să câștige cât mai mulți oameni cu putință la Evanghelie. Când avea de-a face cu iudeii, era ca un iudeu ;  s-a făcut tuturor toate, ca să mântuiască pe unii (v. 21, 22).

     De câte ori nu auzim citându-se aceste cuvinte pentru a se justifica amestecul creștinilor cu lumea ! Nu trebuie, spun ei, să ieșim din ea ; apostolul însuși s-a făcut tuturor toate, și noi suntem chemați să facem ca el pentru a câștiga lumea la Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu nu conține nicidecum un asemenea gând. Apostolul era în întregime despărțit de lume, de toate avantajele pe care putea să i le ofere ; el socotea totul gunoaie, ca să-l cunoască pe Hristos. Dacă era vorba să câștige suflete, se făcea tuturor toate, complet liber față de iudei, de greci și de barbari, dar făcându-se robul tuturor pentru a-i aduce la Domnul ; nepunându-se pe sine sub lege pentru a-i câștiga pe iudei, ci așezându-se pe terenul lor, ca să-i convingă de păcat. Astfel, a mers din sinagogă în sinagogă, numindu-i "bărbați frați", invocând autoritatea Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament  pe care ei le recunoșteau ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, pentru a le vesti pe Mesia pe care Îl așteptau, și a le arăta, potrivit legii și profeților lor, că acest Mesia era Hristosul. Era fără lege la Atena, și a predicat acolo pe Dumnezeu creatorul, ca să-i aducă la Hristos, la "dumnezeul necunoscut" ; el a predicat romanilor dreptatea, cumpătarea și judecata viitoare, ca să le atingă conștiințele și să-i facă să recurgă la un Mântuitor ; printre creștinii din Corint, era slab, ca să-i câștige pe cei slabi la crucea lui Hristos.  

     Cu siguranță nu putem în niciun fel să ne asociem cu lumea pentru a mântui lumea, deoarece noi suntem răstigniți față de lume ; dar o putem traversa în duhul apostolului, ca în orice fel să salvăm pe unii ; făcând toate pentru Evanghelie, ca să fim împreună-părtaș cu ea (v. 23). Pavel a văzut, ca să zicem așa, în Evanghelie, o persoană pentru care a lucrat și a suferit ; s-a identificat cu tot ceea ce i s-a întâmplat.

     Fie ca Dumnezeu să ne dea să realizăm acest lucru precum apostolul ! Fie ca Hristos, Hristos Însuși, să ocupe un astfel de loc în inimile noastre, încât El să fie mobilul întregii noastre vieți aici jos. Noi toți suntem chemați să fim împreună-părtași cu el, după cum a spus apostolul la începutul epistolei către Filipeni, lăudându-i mult în această privință. Dacă Evanghelia suferă în această lume, sunt inimile noastre legate de ea, astfel încât să resimțim disprețul cu care ea este acoperită ? Dacă vedem înaintarea ei, ne bucurăm de acest lucru ? Dumnezeu ne-a chemat la aceasta. Fiecare din noi poate să ia parte la această Veste Bună prin cuvintele sale, prin rugăciunile sale, simpatia sa, slujirea sa, și apreciindu-i importanța în aceste "vremuri grele". Fie ca Dumnezeu să ne dea să prețuim Evanghelia mult mai mult decât inimile noastre, atât de comode și lumești de obicei nu fac.   

     

 

                                      Prima epistolă către Corinteni

                                                                        - VII -

     Henri Rossier

     7     Capitolul 7

     Am văzut că, dacă corintenii nu știau anumite lucruri și trebuiau să le învețe, ei știau foarte bine altele, dar le neglijau semnificația în purtarea lor zilnică, sau în viața lor de adunare.  Lucrul acesta era, de fapt, chiar mai grav decât necunoașterea lor completă, așa că apostolul le repetă cu o anumită doză de asprime "Nu știți ?" Ei nu țineau cont de starea lor de moarte în carne, căreia îi acordau importanță ; ei nu apreciau faptul că au fost "răstigniți față de lume", căci, dacă aveau certuri între ei, recurgeau la judecata ei ; aveau de-a face cu un rău moral în adunare și se mândreau în loc să se smerească, pentru ca disciplina să poată fi exercitată. Într-un cuvânt, primele capitole ne-au arătat că ceea ce le lipsea corintenilor era,  ceva capital, să realizeze că crucea lui Hristos a pus capăt omului vechi prin judecată. Ori iată, că omițând această chestiune principală, ei aveau tot felul de detalii cazuistice de prezentat apostolului. Cu toate acestea, Dumnezeu le folosește pentru a-i lumina cu privire la ordinea care se potrivește casei lui Dumnezeu. 

     Ei au întrebat dacă ar trebui să aibă sau să nu aibă relații conjugale ; dacă creștinii, având soț sau soție păgâni, trebuie să trăiască împreună cu ei și ce trebuiau să facă cu copiii lor ; dacă, fiind robi, trebuiau să rămână în aceasta condiție, sau să se elibereze ; dacă trebuia să-și păstreze fecioria, sau nu ; dacă se putea mânca lucrurile jertfite idolilor sau să se ferească. Dumnezeu răspunde la aceste întrebări, interesante în sine, căci ele ating libertatea creștină, dar care, ca întrebări de detaliu, pusese stăpânire pe mintea corintenilor, în detrimentul adevărurilor esențiale și de ansamblu. O asemenea stare de suflet se întâlnește frecvent. Proporțional cu slăbirea spirituală, mintea este ocupată benevol cu chestiuni care nu au legătură directă cu Persoana lui Hristos. Se dă o importanță exagerată botezului, la felul exterior în care trebuie administrată Cina, la alimente, la îmbrăcăminte, etc., întrebări la care Dumnezeu răspunde la timpul potrivit, căci El are răspuns la toate, dar de care lui Satan îi place să se folosească pentru a îndepărta sufletele de Domnul. 

     Ori, eu sunt uimit de felul în care apostolul tratează aceste subiecte în cap. 7. De la v. 1 la v. 17, el nu vorbește ca un apostol inspirat, ci pur și simplu ca un apostol, adică ca primind din partea lui Dumnezeu o autoritate care nu era inspirație, dar pe care, văzută în originea ei, el avea dreptul să o exercite ; căci el a avut misiunea divină de a rezolva o mulțime de chestiuni în adunări (v. 17), după cum vedem, de asemenea, în epistolele către Timotei și către Tit. Prin urmare, apostolul dă porunci, în virtutea autorității sale apostolice pe care aici le pune în contrast cu ceea ce spune din partea Domnului (v. 10), adică cu inspirația.

     În a doua parte a acestui capitol (v. 25-40), Pavel vorbește corintenilor ca un om cu o autoritate spirituală printre sfinți. "Nu am poruncă de la Domnul", spune el "dar îmi dau o părere, ca unul care am primit îndurare de la Domnul ca să fiu vrednic de crezare". Poate ziceți : În astfel de cazuri nu sunt obligat să ascult. Cum ! nu suntem obligați să ascultăm de un om care este în mod evident condus de Duhul lui Dumnezeu ? Dacă nu am urma ceea ce ne spune, ar însemna că suntem orgolioși, crezându-ne în stare să decidem asupra unui lucru mult mai bine decât apostolul, și am uita ce gândește Dumnezeu despre mândrie.

     Cât despre inspirație ne-ar fi foarte greu să o definim și, nefiind inspirați, probabil că nu am reuși niciodată să o facem, dar știm că, prin inspirație, Dumnezeu descoperă oamenilor aleși de El gândurile Sale, și ni le comunică, prin ei, într-un mod atât de complet așa cum ei le-au primit, ferindu-le de orice amestec al cărnii, căci vrea ca gândurile Sale, care ne sunt destinate, să ajungă la noi în toată perfecțiunea lor divină.

     Cele câteva pasaje din acest capitol ilustrează aceste trei aspecte : autoritatea apostolică, inspirația și dreptul creștinului spiritual de a se face ascultat. La v. 6 : "Dar spun aceasta ca îngăduință, nu ca poruncă". Astfel, având în vedere slăbiciunea lor, el nu poruncește, având, pentru a face aceasta, autoritatea de la Dumnezeu. La v. 17 : "Așa rânduiesc (sau "poruncesc") eu în toate adunările". Găsim aici această autoritate exercitată peste tot în Biserică. La v. 25 : "Nu am poruncă de la Domnul; dar îmi dau o părere, ca unul care am primit îndurare de la Domnul ca să fiu vrednic de crezare". El vorbește ca om spiritual care trebuie să fie ascultat. La v. 40 : "Și gândesc că și eu am Duhul lui Dumnezeu". Ca atare, el gândește că trebuie să fie ascultat. Când este vorba despre inspirație, el zice la v. 10 : "Le poruncesc, nu eu, ci Domnul", dar "celorlalți le spun eu, nu Domnul" (v. 12), făcând deosebire între cuvântul său ca apostol și cuvântul său inspirat. Acesta din urmă este cuvântul Domnului, ieșit direct din gura lui Hristos : "Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19:5, 6 ; Mc. 10:6-9). Când este vorba despre căsătorie, Domnul menționează ceea ce a fost declarat prin inspirație de la început : "Cei doi vor fi un singur trup", apoi confirmă prin propriul Său cuvânt, și stabilește aici prin cuvântul inspirat al apostolului.

     Acest capitol 7, care se ocupă de legăturile și relațiile care aparțin de viața noastră aici jos, ar putea fi intitulat : Libertatea creștină, reglată printr-o dependență totală față de Domnul și de Cuvântul Său. Apostolul recunoaște că împrejurările diferă, că este legitim să ținem cont de ele și că fiecare este liber să judece pentru sine însuși. Când vine vorba de slujirea Domnului, el ar dori ca "toți oamenii" să fie ca el (v. 7). Este ceea ce l-a făcut să-i spună lui Agripa : "Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toți cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să deveniți așa cum sunt eu, în afară de aceste lanțuri" (Fapte 26:29). Cu toate acestea, în ce privește căsătoria sau chemarea, nu era niciun rău de a acționa diferit de apostol, atâta timp cât este "în Domnul", fiecare având "darul său de la Dumnezeu: unul într-un fel și altul în alt fel" (v. 7, 39). Celibatul oferă pericole mari, căsătoria dificultăți mari ; fiecare să cântărească aceasta înaintea Domnului și să decidă ; nu este rău în această decizie. Apostolul dă libertate mare inimilor corintenilor care erau preocupați cu aceste gânduri ; numai că soția nu trebuie să se despartă de soțul ei, nici soțul de soția lui.

     Erau totuși relații mai puțin simple, cea de exemplu dintre o femeie creștină cu un soț păgân, sau un soț creștin cu o femeie păgână (v. 12-17). Trebuiau ei să se despartă ? După legea iudaică, așa ar trebui să fie, după cum se vede în ultimul capitol din Ezra : trebuia ca israelitul să se separe de femeia străină, ca să poată face parte din adunarea sfântă care era poporul Domnului. Apostolul pleacă de la acest gând pentru a arăta că, sub regimul harului, lucrurile erau exact contrariul regimului legii. Un soț creștin nu trebuia să se despartă de femeia sa păgână, pentru că soția era sfințită prin soț, și invers. Este de la sine înțeles, că atunci când vorbește de unirea unui creștin cu o persoană din lume, apostolul nu se gândește nicio clipă că s-ar putea realiza o unire asemănătoare după convertirea sa, ci presupune că convertirea unuia sau altuia a avut loc după căsătorie și că el nu dă nicio libertate de a se alia cu persoane lumești. Necredinciosul fiind deci sfințit prin partenerul creștin, copiii, rezultați din această unire, sunt sfinți și au dreptul, prin poziția lor, de a face parte din casa lui Dumnezeu. Trebuie amintit că în aceste capitole este vorba despre casă, și nu despre Trupul lui Hristos. Copiii sunt plasați în poziția de sfințenie, puși de-o parte, condiție exterioară care are legătură cu pământul. Nu este vorba aici de mântuirea lor eternă, ci ei sunt considerați ca făcând parte din casa lui Dumnezeu pe pământ, având parte de toate binecuvântările care se găsesc în ea (creștinătatea în forma ei pozitivă, n.t.).

     Apostolul se ocupă apoi de o altă chestiune : Cum ar trebui să se comporte creștinii cu privire la diferitele condiții pe care le ocupau la momentul convertirii lor ? În primul rând, când cineva este chemat când era în circumcizie sau în necircumcizie, nefiind vorba nici de una nici de cealaltă, ci de "ținerea poruncilor lui Dumnezeu" (v. 18, 19). Apoi, el trece la starea de robie. Această condiție care pare să nu ne atingă este, dimpotrivă, de-o mare importanță pentru noi. Suntem foarte des chemați, deoarece suntem într-o stare de dependență ; am vrea să ne scuturăm jugul, iar această dorință devine punctul de plecare al multor lucruri nepotrivite în viața noastră creștină. Este vorba de robie ? s-ar părea că un creștin ar trebui să se elibereze imediat de astfel de legături. Apostolul nu sfătuiește să fugă de la stăpânul său, el care l-a trimis la Filimon pe robul fugar, Onisim. Robul trebuie să rămână în starea în care la chemat Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îi dă posibilități de a se elibera, el ar trebuie mai degrabă să le folosească (v. 21, 22), dar "fiecare în ce a fost chemat, în aceea să rămână cu Dumnezeu" (v. 24).

     În final, corintenii l-au întrebat pe apostol referitor la cei care nu au intrat niciodată în legăturile căsătoriei. El le-a dat indicațiile pe care un om spiritual ca el le-ar putea da, căci gândea că și el avea Duhul lui Dumnezeu (v. 40). El le-a spus : că cel sau cea care și-au păstrat fecioria, să nu se căsătorească. Fără aceste legături, puteți să faceți multe lucrări bune, căci atunci nu aveți de făcut altceva decât să fiți plăcuți Domnului, ceea ce este mult mai bine. Eu vă dau acest sfat, dar voi sunteți liberi, absolut liberi ca să acționați după măsura voastră de credință, cu condiția să aveți de-a face cu Domnul ; iar el adaugă : "Timpul s-a scurtat". Noi ne aflăm, de la cruce, într-un timp când totul înaintează rapid spre sfârșit. Totul trece ; ce va rămâne ? Nu vă încărcați deci cu ceea ce ar putea să împiedice înaintarea voastră. Iar noi o putem spune mult mai bine decât apostolul, căci ne aflăm foarte aproape de venirea Domnului. Vrem noi să ne încărcăm cu atâtea poveri, cu atâtea legături care joacă în mod necesar un rol foarte mare în viețile noastre ? Ele vor trece împreună cu scurta existență de care sunt atașate. Ei bine ! să fim ca cei care nu sunt căsătoriți ; să nu ne impunem, în umblarea noastră creștină, chiar cele mai legitime lucruri. Dacă am avea acest gând înaintea ochilor noștri, cum am fi feriți de interesele pământești ! Și dacă inimile noastre sunt pline de Hristos, vom avea mai mult de-a face cu Dumnezeu ; vom fi alipiți de Domnul și de interesele sale ; vom fi mai simpli, mai fericiți, mai liniștiți ; în loc să suferim toată agitația lumii care ne înconjoară, o vom putea traversa într-o adevărată odihnă morală.

     Să fim atenți la aceste îndemnuri ale unui om care, supus acelorași patimi ca și noi, era prin excelență "omul spiritual", chiar dacă nu ne dă aceste sfaturi ca porunci și nu le stabilește prin autoritatea sa apostolică. Să avem urechile deschie pentru a le auzi, și inimile supuse la gândurile exprimate de către cel care putea spune : "Gândesc că și eu am Duhul lui Dumnezeu".

     

   

 

                                    Prima epistolă către Corinteni

                                                                      - VI -

     Henri Rossier

     6     Capitolul 6

     Capitolul 5 ne-a arătat disciplina necesară pentru ca sfințenia casei lui Dumnezeu să poată fi menținută. Corintenii trebuiau să îndepărteze "răul din mijlocul" lor. La cap. 6, apostolul abordează un alt rău, obișnuit printre corinteni și care, din nefericire ! se regăsește foarte des și astăzi. Un frate făcea pagubă altuia și, pentru a regla diferendul dintre ei, mergeau înaintea unui tribunal omenesc. Apostolul îi mustră cu toată seriozitatea posibilă. El le vorbește despre lucruri pe care ei le știau, dar pe care le-au uitat, nu despre cele pe care nu le știau încă ; dar ei aveau suficiente adevăruri pentru a se putea ghida, într-un fel care să-L onoreze pe Domnul Isus în această lume. "Nu știți că sfinții vor judeca lumea?" Cum să fiți judecați de acela pe care voi îl veți judeca ? Și dacă va fi judecat de voi cu o judecată atât de mare, sunteți voi nevrednici să judecați problemele acestei vieți ? Nu este vorba despre răzbunarea exercitată de Domnul când va veni din cer cu oștirile Sale, ci de un tribunal, de o judecată judiciară. Domnul, așa cum ni se arată în multe pasaje, va veni și Se va așeza pe tronul gloriei Sale pentru a judeca națiunile, iar noi vom fi asociați cu El în această judecată.

     Și mai mult, "nu știți că noi vom judeca pe îngeri?" Se aude adesea acest cuvânt aplicat la îngerii "care nu și-au păstrat starea inițială", și care sunt ținuți în lanțurile eterne, "în întuneric, pentru judecata zilei celei mari" ; - sau chiar la Satan și la îngerii săi care vor fi aruncați în focul etern, pregătit pentru ei (Matei 25:41). Dar aici este vorba despre faptul că tronul judiciar și guvernamental este încredințat sfinților, și că acest tron este deasupra îngerilor. Dacă există vreun act de guvernare față de îngeri, Dumnezeu ne va folosi. Ei sunt trimiși ca slujitori în favoarea celor care vor moșteni mântuirea. Nu este chestiunea de a le da o poziție de supremație, ci, dimpotrivă, ei sunt supuși supremației celor pe care Domnul i-a asociat guvernării Sale.

     "Nu știți că noi îi vom judeca pe îngeri? Cu atât mai mult lucrurile acestei vieți. Deci, dacă aveți judecăți pentru lucrurile vieții acesteia, puneți judecători pe cei prețuiți puțin în adunare". Cuvântul  prețuiți puțin nu înseamnă că trebuie să alegem pentru aceasta frați  care să fie într-o stare spirituală slabă. Cei care sunt prețuiți puțin sunt cei care nu ocupă un loc special în adunare, de exemplu, "Iacov și Chifa și Ioan, cei considerați a fi stâlpi" (Gal. 2:9). Acești creștini prețuiți puțin, nu aveau un dar special, erau totuși oameni înțelepți, căci apostolul spune : "Astfel, nu este niciun înțelept între voi, nici măcar unul, care să poată decide între frații săi?" Trebuia ca astfel de oameni să aibă multă precauție, onestitate, bun simț, dar ei nu erau oameni care ieșeau în evidență. Observați cum atinge acest lucru conștiința corintenilor. Marea lor pretenție era înțelepciunea omenească ; ei i-au înălțat destul de mult pe cei pe care pe care îi considerau că au, în această privință, o poziție superioară față de ceilalți, iar când s-au confruntat cu cele mai obișnuite dificultăți ale vieții, nu a exista nici măcar unul dintre toți înțelepții lor care să judece între doi frați care se certau !  Oh ! dacă am simți mai mult sentimentul acestor lucruri, când vedem - așa cum se poate întâmpla, căci carnea este peste tot la fel în adunările sfinților - că apare o dificultate între frați ! Dacă am înțelege că aceste funcții nu revin fraților prețuiți pentru darurile lor, și că ei nu sunt chemați să rezolve aceste dispute !

     Aici, apostolul îndeamnă pe cele două părți. El spune celui care i s-a făcut paguba : "De ce nu suferiți mai bine nedreptate? De ce nu mai degrabă, să fiți păgubiți?" Iar celui care a făcut paguba : "Voi înșivă nedreptățiți și păgubiți, și aceasta pe frați!" Ambele părți sunt judecate, una pentru că nu a suferit nedreptatea, cealaltă pentru că a făcut-o ; totuși, cu privire la ultima, el adaugă : "Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici curvarii... nici hoții, nici lacomii de bani, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moștenii Împărăția lui Dumnezeu". Cât de serioase sunt acestea, preaiubiților ! Aceste cazuri de nedreptate, defăimare, beție, sunt ele necunoscute în adunările creștine ? Apostolul le asociază cu curvia , despre care a vorbit în capitolul precedent. Ca și curvia, acestea nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Toate cad sub judecata adunării și sunt considerate rele.

     Astfel de cuvinte ne îngrozesc, și așa și trebuie. A nu moșteni Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a fi exclus din prezența Sa ; înseamnă a nu intra în cer, și a fi lăsat pe pământ pentru judecată. Nu trebuie uitat, și avem aici un exemplu, că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu micșorează responsabilitatea creștină. Dar există o resursă, harul, și o știm cu toții, fără de care nu am nu am putea supraviețui. Creștini care nu au cunoscut eliberarea se folosesc de aceste cuvinte pentru a-și dovedi lor însăși că odată salvați pot să se piardă din nou. Aceasta nu este nicidecum ceea ce ne spune Cuvântul ; dar, când el ne plasează în prezența responsabilității noastre, învățăm că, dacă faptele noastre nu ne lasă nicio speranță de a scăpa de judecată, avem în inima lui Dumnezeu resursele harului. Conștiința noastră este atinsă și atunci are loc smerenia ; ca și Petru, vom plânge cu amar, și vom spune lui Dumnezeu : Judecata Ta este dreaptă ! Atunci, Dumnezeu ne va răspunde ca și lui David : "Domnul a îndepărtat păcatul tău". Apoi, Îi face plăcere să ne arate că acolo unde nedreptatea omului a pierdut totul, unde păcatul a prisosit, harul lui Dumnezeu a prisosit și mai mult.

     După ce a terminat acest subiect, apostolul abordează la v. 12 a doua parte a acestui capitol. El tratează în două versete libertatea creștină. "Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc". De aici decurge datoria noastră ca creștini. Dacă nu este spre folosul fraților mei ca eu să mă folosesc de libertatea mea, nu trebuie să mă folosesc. Domnul nu a făcut vreodată ceva care să nu fie pentru folosul altora. "Mâncărurile sunt pentru pântece și pântecele pentru mâncăruri, iar Dumnezeu le va nimici și pe acesta și pe acelea". Nu voi avea în cer, nici mâncăruri, nici organ care să le digere. Există, în această lume, lucruri pe care am libertatea deplină să le folosesc, dar care nu vor dăinui. Plecând de aici, apostolul arată că sunt alte lucruri care dăinuie : "Trupul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul, și Domnul, pentru trup". Trupul dăinuie. Conștiința tuturor națiunilor păgâne nu le spus nimic despre curvie, dar, după convertirea lor, o imensă schimbare a avut loc : trupurile lor au fost răscumpărate, precum și sufletele și duhurile lor. De aceea le-a zis : "Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?" (v. 15). Ce onoare i se dă trupului creștinului ! El este de acum parte din Hristos. Și apostolul adaugă : "Și Dumnezeu și pe Domnul L-a înviat, și pe noi ne va învia prin puterea Sa". Nu va rămâne nimic din trupurile noastre muritoare și supuse putrezirii în această lume. Printr-o putere de viață care le va face să iasă din mormânt nesupuse putrezirii, vom avea trupuri de glorie, dar acestea vor fi trupurile noastre. Din momentul în care, prin credință și prin darul Duhului Sfânt, eu fac parte din Hristos, trupul meu este unul din mădularele Sale. Nu ne putem gândi suficient la acest lucru. Cu toții facem parte din El, ca noi creaturi, lucrurile vechi s-au dus, iar El dă onoare trupului nostru, pentru că l-a răscumpărat, ca pe toate celelalte, cu prețul sângelui Său pe cruce. La începutul creștinismului, învățătorii falși învățau pe creștini să nu-și cruțe trupul și să nu-i dea vreo onoare (Col. 2:23), în timp ce Domnul îi dă, dimpotrivă, o valoare mare, fiindcă îl va învia nesupus putrezirii.

     Apostolul adaugă (v. 18) : "Fugiți de curvie! Orice păcat pe care l-ar face un om este în afara trupului; dar cel care curvește păcătuiește împotriva propriului trup". Împotriva propriului trup ! Voi întina trupul lui Hristos, în care al meu este un mădular ? Cât de mult ar trebui să miște lucrul acesta duhurile, inimile și conștiințele noastre ! Este posibil ca, unit atât de intim cu Hristos, să pot trata cu ușurință întinarea ? Acest îndemn este de-o importanță capitală pentru tinerii care încep pe calea credinței, și care sunt expuși mai mult decât alții la poftele tinereții. Fie ca ei să mediteze la acest capitol, ca să ia seama să nu compromită curăția trupului lui Hristos, fără a vorbi de felul în care ei se expun, prin purtarea lor, judecății lui Dumnezeu și disciplinei adunării.

     Apostolul adaugă : "Nu știți?" - menționând întotdeauna lucrurile pe care ei ar trebui să le cunoască - "că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care locuiește în voi, pe care Îl aveți de la Dumnezeu?" Astfel, nu doar că trupul nostru este un mădular al lui Hristos, dar el este un templu al Duhului Sfânt. Duhul, dar pe care L-am primit direct de la Dumnezeu, poate, în virtutea răscumpărării, să locuiască în acest templu. Domnul Isus, El Însuși, a numit trupul Său un templu, și, după ce am fost eliberați de păcat prin El, avem dreptul să considerăm trupurile noastre în același fel în care El l-a considerat pe al Său.

     În mod natural, în Sine Însuși, El era Ființă sfântă, ceea ce noi nu suntem nicidecum, dar ne-a curățit atât de complet prin lucrarea Lui, încât Duhul Sfânt poate veni să locuiască în trupurile noastre. Voi întrista deci pe acest oaspete divin prin purtarea mea, umblând ca lumea, eu care am fost scos din ea prin sângele lui Hristos, și voi trăi eu ca cei al căror trup este locuința lui Satan ? Aș putea eu îngădui orice fel de necurăție acolo unde locuiește Duhul lui Dumnezeu ? În plus : "Voi nu sunteți ai voștri. Pentru că ați fost cumpărați cu un preț". Eu nu-mi mai aparțin, nu mai pot face voia mea în această lume ; Domnul m-a cumpărat (și cu ce preț!) ca să aparțin numai Lui, și ca să-L slujesc. Și apostolul încheie : "Glorificați deci pe Dumnezeu în trupurile voastre!".

     Așa se încheie acest capitol atât de important, ca de altfel toate aceste capitole care conțin atât de multe îndemnuri practice pentru viața noastră zilnică. Dumnezeu vrea ca să umblăm într-o adevărată separare practică de rău, până la momentul binecuvântat când nu va mai fi nevoie să veghem asupra noastră înșine, sau să ne strângem hainele în jurul coapselor noastre, cu brâul sfințeniei și al dreptății, ci când vom putea, după cum s-a zis, să le lăsăm să plutească liber în mediul unei curății absolute, în jurul Aceluia care ne-a dobândit pentru Sine, pentru totdeauna !

 

                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - V -

     Henri Rossier

     5     Capitolul 5

     Vă reamintesc că această epistolă ne vorbește în aceste prime capitole despre Biserică sau Adunare, ca și casă a lui Dumnezeu, nu despre biserici, așa cum le-au făcut oamenii, în neascultarea lor față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ori, deși, în această casă, încredințată responsabilității omului, au fost introduse tot felul de elemente rele, trebuie totuși să ne comportăm în această Biserică responsabilă, din care facem parte, într-un fel care să fie spre onoarea lui Hristos și a lui Dumnezeu, a cărui casă este. Există aici o anumită ordine care trebuie respectată. De aceea, găsim aceste cuvinte în prima epistolă către Timotei, unde casa responsabilă este încă în stare bună : "Ca să știi cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea lui Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului" (3:15). Dimpotrivă, după cum am văzut, în mijlocul corintenilor se strecurase multă dezordine. În loc să considere diferitele daruri ca fiind de folos casei lui Dumnezeu, ei le foloseau pentru a se glorifica pe ei înșiși : îngâmfându-se "unul împotriva altuia", înălțând omul, formând secte. Și aceasta pentru că erau carnali, și în loc să se comporte în mod potrivit, ei nu mărturiseau decât dezordine. Dar Dumnezeu S-a folosit chiar de această dezordine, ca să ne învețe pe toți despre ordinea care se potrivește casei Lui.

     Capitolul nostru semnalează un scandal care a avut loc în adunarea din Corint, un caz de curvie așa cum nu a existat nici printre națiuni. Apostolul nu spune decât două cuvinte despre aceasta, fără a intra în detalii. Corintenii, deși știau multe lucruri - căci dacă parcurgeți capitolele 5 și 6, veți găsi continuu aceste cuvinte : "Nu știți ?",  care indică întotdeauna siguranța creștină - ignorând pe alții, dar a trebuit să învețe cum să se poarte față de ei. Așa a fost cazul scandalului care a avut loc între ei. Dacă deschideți Vechiul Testament la cap. 17 la 21 din Deuteronom, veți găsi aici un cuvânt, repetat continuu : "Dați afară răul din mijlocul vostru" ; dar pentru a îndepărta răul, trebuia ca adunarea lui Israel să ucidă cu pietre pe astfel de oameni ; ea trebuia deci să-l îndepărteze prin moarte trupească. Dacă este vorba despre adunarea creștină, corintenii știau bine că ei nu o pot face ; Un lucru, mai presus de toate, pe care-l știau și nu l-au făcut, deoarece erau plini de mândrie : Ei au preferat să treacă răul sub tăcere, în loc, mai degrabă, să se smerească ; de aceea apostolul le-a spus : "Voi v-ați îngâmfat și nu v-ați mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru" (v. 2). Ceea ce aveau de făcut, era să se conducă, nu după o cunoștință pe care nu o aveau încă, ci după cea pe care o aveau. Ei nu știau încă cum să îndepărteze pe cel răul, dar trebuia să se mâhnească, ca el să fie îndepărtat.

     Este o lecție importantă și pentru noi, preaiubiților. Când am primit din partea lui Dumnezeu, numai cunoașterea unuia din gândurile Sale, trebuie să ne conformăm fără nicio restricție acestui gând, și Dumnezeu ne va învăța ceea ce ne lipsește încă. Smerenia era ea doar pentru o vreme ? Nu știau corintenii ? Acest adevăr se aplică în toate situațiile. Dacă noi, creștinii, ne-am supune toți față de lucrurile la care am ajuns, am merge pe același drum, și Domnul ne-ar descoperi ceea ce ne lipsește încă. Fără îndoială, nu vom avea toți aceeași cunoștință, dar niciodată cunoașterea unui adevăr, oricât de incompletă ar fi, nu ne va conduce, dacă ne supunem lui, pe un alt drum decât cel al lui Dumnezeu. Cu o cunoaștere foarte limitată, voi putea merge pe același drum ca și fratele meu care are mult mai multă decât mine.

     Dacă corintenii ar fi acționat în acest fel, ei s-ar fi mâhnit, așteptând ca Dumnezeu să le descopere ceea ce aveau de făcut pentru a se curăți de rău. Dar mândria i-a făcut să se gândească la ei înșiși și la reputația lor, și astfel, în prezența celui mai oribil rău, ei nu puteau fi curați. Dumnezeu nu le-a cerut să exercite o disciplină pe care nu o cunoșteau încă, ci să se mâhnească, iar aceasta, trebuiau să o știe.

     Când este vorba despre exercitarea acestei discipline, apostolul ar fi putut folosi în mijlocul lor autoritatea specială care i-a fost încredințată (v. 3-5). Ar fi putut - și el a hotărât deja, dacă ascultarea față de Dumnezeu nu s-ar fi manifestat la corinteni - să-l dea pe un astfel de om lui Satan. Apostolul Petru, cu aceeași putere, l-a îndepărtat pe Anania și Safira care au mințit pe Duhul Sfânt. Aici era vorba să-l dea pe curvar lui Satan, adică să-l lase pe Vrăjmaș să facă din el prada sa, până la nimicirea trupului, pentru ca duhul să fie salvat în ziua Domnului Isus. În ciuda păcatului său oribil, acest om era considerat ca aparținând casei lui Dumnezeu, dar apostolul putea să dispună de el. Acest act nu era încredințat nimănui altcuiva decât unui apostol ; iar noi nu putem spune, când exercităm disciplina față de cineva care a păcătuit, că îl dăm lui Satan. În prima epistolă către Timotei,  apostolul spune că el însuși a făcut-o, și fără să vedem că se unise cu adunarea pentru aceasta (1:20). Când a fost vorba despre blasfemii față de Persoana lui Hristos, el nu a ezitat nicio clipă, pentru ca acești oameni să învețe să nu hulească ; dar dacă s-ar fi hotărât s-o facă față de curvar, nu pare să fi executat acest lucru aici, și iată de ce : dacă ar fi făcut-o, conștiința corintenilor nu ar fi fost atinsă, și era necesar, înainte de toate, ca să o trezească cu privire la rău. Această lipsă a conștiinței este întotdeauna caracterul creștinilor care umblă potrivit cărnii. "Lauda" lor nu era bună. Cât de multă umilire ar putea fi evitată de către cei cărora Domnul le-a încredințat o mărturie dacă nu s-ar gândi la ei înșiși și nu s-ar hrăni cu mândria lor ; și de câte ori, după ce ne-am socotit a fi ceva, am fost aruncați în țărână, așa cum erau corintenii în acel timp.

     "Nu știți că puțin aluat dospește toată plămădeala?" Acest pasaj care se regăsește în Galateni 5:9, referitor la poruncile legii, este folosit aici cu privire la carne. Un păcat, tolerat în adunare, exercită influența sa corupătoare asupra întregii adunări, iar legalismul acționează la fel. De aceea apostolul spune : "Îndepărtați aluatul vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, după cum voi sunteți fără aluat" ; așa ne vede Dumnezeu, în virtutea lucrării lui Hristos. Toate acestea sunt o aluzie la Paște și la sărbătoarea azimilor, din Exod 12. Sângele mielului pascal a fost pus pe ușorii ușii și pe pragul de sus, și când îngerul nimicitor avea să treacă, avea să cruțe pe fiii lui Israel, deoarece Dumnezeu vedea sângele. Dar nu paștele era sărbătoarea ; el era punctul de plecare. Îl vedeți în cap. 28:16, din Numeri : "În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, este Paștele Domnului. Și în ziua a cincisprezecea a lunii acesteia este sărbătoarea", sărbătoarea azimilor. La fel și aici, v. 7, 8 : "Căci și paștele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea ținem sărbătoarea".

     Nu este vorba în acest pasaj despre Cină, memorialul morții lui Hristos ; îl găsim în cap. 11 din această epistolă. Cei care au înțeles valoarea sângelui lui Hristos, știu că în virtutea acestui sânge, sunt fără aluat înaintea lui Dumnezeu, și pot să se prezinte înaintea Lui, îmbrăcați, ca Hristos, cu o sfințenie perfectă, dar trebuie să caute cu grijă să corespundă, în umblarea lor aici jos, caracterului pe care îl au în prezența Sa, și ei sunt capabili s-o facă. Ei trebuie să celebreze cele șapte zile ale azimilor traversând această lume. Numărul șapte este întotdeauna, în Cuvânt, numărul plinătății, și corespunde aici cu timpul complet al umblării noastre aici jos. Dacă am înțeles scopul lui Dumnezeu, de a ne răscumpăra prin sângele lui Hristos, ce gând pentru noi, ca viața noastră să fie o sărbătoare perpetuă, o sărbătoare a sfințeniei practice după gândul lui Dumnezeu, și pentru Dumnezeu !

     Apostolul adaugă la v. 9 : "V-am scris în epistolă să nu vă însoțiți cu curvarii". Se crede, după aceste cuvinte, că apostolul a scris o primă epistolă, acum pierdută. Acest gând este fals, și avem dovada acestui lucru la cap. 4:6, unde apostolul le-a spus să nu-și înalțe gândurile mai presus de ceea ce este scris ; dar în plus acest cuvânt : "V-am scris", se regăsește constant în 1 Ioan, pentru a desemna însăși epistola pe care apostolul le-a adresat-o. La fel este și aici ; în epistola noastră, apostolul le arată corintenilor că ei nu puteau să aibă de-a face cu curvarii. Aceasta nu înseamnă, adaugă el, că ei nu trebuiau să aibă de-a face cu curvarii acestei lumii. Noi suntem aici în contact permanent cu răul, altfel ar trebui să "ieșim din lume" - dar dacă "vreunul care, numit frate, este curvar", etc., nu trebuie să avem de-a face cu el. Era unul din caracterele disciplinei pe care corintenii nu le cunoșteau, iar apostolul îi informează acum cu privire la ceea ce aveau de făcut.

     Trebuie să ascultăm de acest cuvânt, să înțelegem că dacă cineva a fost îndepărtat din adunare, nu putem chiar să mâncăm "cu un astfel de om", astfel că, realizând excluderea în care este plasat, să fie forțat să recapete comuniunea cu adunarea. El a fost scos în afară ca rău și păstrează acest caracter până la revenirea sa.

     Nu era vorba, pentru adunare, să exercite o judecată judiciară asupra acestui om, ci de îndepărtat aluatul din mijlocul ei, în vederea curățirii casei lui Dumnezeu în această lume. Dacă corintenii nu o făceau, ar fi pierdut orice drept de a fi adunarea lui Dumnezeu din Corint. Și noi suntem, din nefericire ! adesea chemați să exercităm această disciplină : să nu o exercităm ca un act al unui tribunal, ci într-un scop al dragostei, pentru ca creștinul căzut să regăsească comuniunea pe care a pierdut-o și ca, Duhul lui Dumnezeu acționând prin umilire în sufletul său, să fie adus înapoi în locul de care a trebuit să fie lipsit. Pe de altă parte, să nu acționăm niciodată, față de cel îndepărtat, cu acea dragoste falsă pe care o vedem atât de des, menținând relații frățești cu el, care trădează indiferența noastră față de rău, și împiedicând, de fapt, disciplina de a produce efectul ei asupra conștiinței sale. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne interesăm despre efectele produse prin excludere, că nu trebuie să privim cu grijă primele simptome ale unei întoarceri spre bine, și încuraja pe acest drum pe cel care este căzut, pentru ca lucrarea de restaurare să fie completă. Vedem în a doua epistolă că îndemnul, ascultat de către corinteni, a produs o mare râvnă în inimile lor, că s-au smerit de mândria lor, și că o lucrare binecuvântată de restaurare s-a făcut în sufletul celui îndepărtat. Atunci apostolul schimbă limbajul, și îndeamnă adunarea să-l primească din nou, pentru ca el să nu fie copleșit de prea multă întristare.         

 

                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                      - IV -

     Henri Rossier

     4     Capitolul 4     

     După cum am văzut, apostolul descrie Adunarea lui Dumnezeu sub aspectul unei construcții încredințată responsabilității omului. Ori, despre acest aspect al casei lui Dumnezeu este vorba în mod special în prima epistolă către Corinteni. Cea către Efeseni ne prezintă zidirea casei lui Dumnezeu ca încredințată lui Hristos, în timp ce aici, ea se zidește prin lucrarea omului. La cap. 3, apostolul a stabilit un fel de contrast între el și ceilalți lucrători ; și el era lucrător, dar cu o chemare specială, cea de arhitect. El a pus temelia, Hristos, pe care ceilalți după el erau chemați să ridice lucrarea lor. Mulți dintre ei au adus materiale excelente, alții materiale rele. Drept urmare, al patrulea capitol ne vorbește despre slujiri ; căci, în casa lui Dumnezeu, anumite slujbe sunt încredințate la anumite persoane. Aici găsim, nu diferența, ci asemănarea dintre slujba apostolilor și cea a adevăraților lor tovarăși. La Corint, locul atâtor tulburări, se găseau anumite personaje care își asumau titlul de învățători și căutând să-l înlocuiască pe apostol, plini de pretenții, dorind să câștige adepți și să se facă ascultați. Este remarcabil de văzut cu ce delicatețe apostolul, care nu trebuia să-i cruțe, se ocupă de ei fără să-i numească. El ar fi putut să-i semnaleze nominal pe cei care veniseră să tulbure adunarea și care au făcut din casa lui Dumnezeu lumea lor, unde căutau să fie oameni importanți, să ocupe locul central, și se foloseau de starea carnală a corintenilor pentru a-i atrage după ei. Vedem în tot acest capitol că acesta era marele pericol la care corintenii erau expuși. Apostolul le spune la v. 6 : "Iar acestea, fraților, le-am spus despre (lit. "le-am transpus") mine și Apolo, pentru voi". Aceasta înseamnă că, fără a numi pe nimeni, el a luat, pentru a se face înțeles, exemplul lui însuși, Pavel, și pe cel al lui Apolo. Veți găsi în Noul vostru Testament adnotat, că acest cuvânt transpus înseamnă că în prezența celor care au venit în mijlocul corintenilor cu pretenții mari, Pavel a transpus totul asupra lui și asupra lui Apolo, pentru a stabili un principiu general, fără a numi aceste persoane. Am venit noi, spune el, să înființăm școli de învățătură și să facem secte și diviziuni între voi ? Avem o părere înaltă despre noi înșine ? Facem noi caz de autoritatea noastră ? El se asociază cu Apolo, îl declară un slujitor rânduit, așa cum a fost și el, apostolul Pavel ; un slujitor căruia, deși nu era apostol, Domnul i-a încredințat o misiune specială, la fel de bine ca și lui Pavel. El îi întreabă : Vedeți la noi același lucru ca la cei care vă provoacă să vă îngâmfați unul împotriva celuilalt ? Și ce făceau acești oameni acolo ? O lucrare de zidire, sau o lucrare de distrugere ?

     Vedem astfel, pe parcursul acestui capitol, asemănarea dintre apostoli, în ciuda poziției lor privilegiate, și ceilalți slujitori adevărați, tovarășii lor de lucrare, precum și contrastul dintre ei și cei care căutau să ocupe în adunare un loc pe care Dumnezeu nu le-a încredințat. Aceste lucruri s-au văzut în toate timpurile, și cu atât mai mult în zilele noastre, când biserica mărturisitoare oferă atât de des acest spectacol. Oameni, neavând niciun dar de la Domnul, și-l arogă în mod necuvenit ; alții, după ce l-au primit, îl folosesc pentru a se pune în valoare în detrimentul lucrătorilor smeriți și fideli, sau caută să-și impună altora părerile bune pe care le au despre ei înșiși. Nu se vede nimic asemănător, nici la apostol, nici la credinciosul Apolo : "În rest, se cere administratorilor ca fiecare să fie găsit credincios" (v. 2), și nu ca să dobândească reputație. La sfârșitul cap. 3, Pavel le dăduse dovada uitării de sine care caracterizează pe adevărații slujitori : "Toate lucrurile sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apolo...". El, un apostol, a abandonat orice gând de a avea un privilegiu, deși avea dreptul : Voi nu îmi aparțineți, spune el ; eu sunt cel care vă aparțin. El le-a dat exemplul celei mai complete smerenii, dar și de credincioșie în slujire : "Așa să ne socotească cineva: ca slujitori ai lui Hristos și ca administratori ai tainelor lui Dumnezeu" (v. 1). Într-adevăr, prin slujirea sa, tainele lui Dumnezeu au fost revelate credincioșilor. A fost el un administrator credincios ?

     Citind Noul Testament, veți vedea câte taine conține. Veți găsi aici taina Trupului lui Hristos (Efes. 3:4 ; Col. 4:3) ; taina lui Dumnezeu (planul Său pentru gloria lui Hristos) (Col. 2:2) ; taina voii Sale (Efes. 1:9) ; taina Miresei (Efes. 5:32) ; taina venirii Domnului (1 Cor. 15:51) ; taina Evangheliei (Efes. 6:19) ; taina lui Hristos printre națiuni (Col. 1:27) ; taina credinței și a evlaviei (1 Tim. 3:9,16) ; taina fărădelegii (2 Tes. 2:7). Nu voi intra în detaliu despre aceste subiecte. Aceste taine, adică aceste secrete ale lui Dumnezeu, nu erau cunoscute în Vechiul Testament, căci este spus în Deuteronom : "Lucrurile ascunse" sunt ale lui Dumnezeu ; dar în Noul Testament, lucrurile ascunse sunt ale noastre. Dumnezeu nu păstrează pentru Sine niciunul din secretele Sale eterne ; ni le-a revelat pe toate ; El face pentru noi mult mai mult decât pentru Avraam, atunci când a spus : "Să ascund Eu de Avraam ce voi face?" (Gen. 18:17), căci El spune acum : Să ascund Eu de copiii Mei ceea ce este cel mai mare secret în inima Mea ? O taină este întotdeauna un secret revelat, și Dumnezeu l-a folosit pe apostolul Pavel pentru a ne face cunoscut totul, ca administrator al acestor minuni. S-ar putea spune că Pavel nu a fost credincios în această administrare ? Cei care i se împotriveau din mijlocul corintenilor încercau să câștige autoritate în detrimentul lui. El spune : "Dar pentru mine este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de judecata omului" (v. 3). Acest cuvânt nu înseamnă că este vorba despre "a rosti o judecată", ci  despre "interogarea unui acuzat pentru a da socoteală despre el însuși sau despre faptele sale" (*), pentru a decide dacă slujirea lui era acceptată sau nu. Lucrul acesta era de foarte puțină importanță pentru Pavel. Nimeni, spune el, nu are dreptul să-mi spună : "Te vom aduce înaintea tribunalului nostru". Nu față de corinteni, ci față de Domnul era el responsabil pentru slujirea lui. Nu că învățătura unui slujitor al lui Dumnezeu nu poate fi controlată de adunare, prin Cuvânt - ceea ce au făcut oamenii din Berea față de Pavel însuși - sau că, dacă acest slujitor face o lucrare rea, adunarea nu are dreptul să-l mustre - dar nu despre aceasta este vorba aici. Pavel a primit o slujbă din partea Domnului : va veni un timp, zice el, când va trebui să răspund pentru felul cum m-am achitat (de slujba primită) ; "Cel care mă judecă este Domnul" (v. 4, 5).

     (*) Notă la Noul Testament francez (ed. 1872)

     Acest adevăr este de o mare importanță pentru noi, dacă dorim să fim de folos în casa lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem, chiar fără ca să fie vorba despre slujirea propriu zisă a Cuvântului, că Dumnezeu a încredințat o slujbă fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne achităm de aceasta, nu având în vedere ceea ce s-ar putea spune sau gândi, ci având în vedere pe Domnul, lăsând în seama Lui de a aprecia. Câtă putere și râvnă ne dă aceasta, când vom privi spre Domnul și nu la oameni. Dacă-L avem în vedere pe El, judecata oamenilor are puțină importanță, căci pentru El acționăm. Va veni un timp, când fiecare își va primi lauda din partea lui Dumnezeu, când răsplătirile vor fi distribuite în funcție de credincioșia slujirii. Atunci, lucrurile ascunse ale întunericului vor fi aduse la lumină și gândurile inimii vor fi arătate ; atunci fiecare își va primi lauda din partea lui Dumnezeu.

     În continuare, apostolul îi îndeamnă pe corinteni să nu se înalțe "peste ceea ce este scris" (v. 6). "Ceea ce este scris", este ceea ce au avut înaintea lor prin această scriere inspirată a apostolului Pavel, unde au aflat că înțelepciunea omului, ceea ce îl înalță și-l îngâmfă, puterea sa, influența sa, energia sa, nu sunt bune decât să fie răstignite la cruce, pentru ca numai Dumnezeu să rămână. Un singur lucru ne rămâne, să-i prețuim pe slujitorii unui astfel de Dumnezeu. Iar dacă existe diferențe printre acești slujitori, Dumnezeu Însuși este cel care le-a stabilit. Dacă Saul din Tars a fost ales apostol mai degrabă decât altul, putea el să se laude ? Nu, căci era un lucru pe care l-a primit (v. 7). Deja, adică înaintea timpului când vor fi chemați să domnească împreună cu Hristos, corintenii domneau în această lume. Toată activitatea celor care căutau să se folosească de ei pentru a-i supune, i-a făcut să se laude și să înalțe carnea.

     Nu venise timpul ca ei să obțină un loc privilegiat pe care lumea să-l recunoască și despre care să poată spună : Vedeți cât de înțelepți, instruiți și inteligenți sunt acești creștini ! Apostolul nu a primit niciodată aceste laude din partea lumii sau a adunărilor. "Căci gândesc, spune el, că Dumnezeu ne-a pus pe noi, apostolii, să fim cei din urmă, ca rânduiți la moarte". Cred că acest cuvânt "cei din urmă", înseamnă că Dumnezeu a trimis mai întâi pe profeți, apoi pe Domnul, și în final, pe apostolii Săi. Ei erau cei din urmă, și au fost rânduiți la dispreț și la moarte, cum nu va mai fi alții după ei. Ce reproș pentru corinteni și pentru cei care își dădeau importanță printre ei ! Cei pe care i-a folosit Dumnezeu erau nebuni, gunoiul lumii și lepădătura tuturor ; erau considerați ca gunoi. Apostolul adaugă : "Vă rog deci, fiți imitatorii mei" (v. 16), iar la cap. 11 : "Fiți imitatorii mei, cum și eu sunt al lui Hristos". A găsit Hristos în această lume altceva decât batjocură și dispreț ? Și încheie zicând : "Vă sfătuiesc (sau "mustru") ca pe copiii mei preaiubiți". Mișcător cuvânt ! Ar fi putut, după cum spune la sfârșitul acestui capitol, să ia nuiaua ; dar nu, el îi mustră cu o tandrețe părintească. "Dacă ați avea zece mii de îndrumători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți" (v. 15). Cei care acționau în mijlocul lor își asumau funcții și autorități pedagogice, dar apostolul nu s-a gândit la așa ceva. El era tatăl lor, care i-a născut în Hristos. El îi îndeamnă, ca pe copiii săi preaiubiți, să urmeze același drum ca al lui, căci acesta este al lui Hristos : drumul smereniei și al disprețului, al micimii și al ostenelii, dar pe care Hristos este glorificat prin cei care merg pe urmele Sale.

     Ceea ce separă de lume pe copilul lui Dumnezeu care a înțeles chemarea sa, este că el nu vrea să-și facă un loc în ea, că nu caută nici onoarea, nici aprobarea ei în nimic altceva. El are înaintea lui Persoana Domnului Isus, și nu dorește nimic altceva decât să meargă pe calea pe care Isus a mers pentru a place lui Dumnezeu, cale pe care se odihnesc ochii lui Dumnezeu și care ne conduce la glorie.

     În încheiere apostolul spune : "Voi veni în curând la voi, dacă Domnul va vrea; și voi cunoaște nu vorba celor care s-au îngâmfat, ci puterea lor. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere" (v. 19, 20). Se poate rosti cuvinte frumoase, se poate ține discursuri frumoase ; chestiunea slujirii creștine nu înseamnă totul aici ; trebuie ca să fie însoțită de putere. Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție spirituală, în care suntem introduși încă de acum ; aici cuvintele nu înseamnă nimic. Apostolul nu era un om elocvent potrivit lumii, ci puterea lui Dumnezeu acționa prin acest slujitor credincios, și când era în pericol să se înalțe din cauza revelațiilor extraordinare, el era lovit de un înger al lui Satan. Singurul lucru pe care putea conta era harul care îi era suficient, și Duhul lui Dumnezeu care era sursa puterii sale. Toți cei care au acționat într-un alt duh, puteau să folosească cuvinte amăgitoare (mai ales în greacă, în care se punea mult accent pe eleganța limbajului), dar puterea nu era cu ei. Ea aparținea celor care erau lepădătura lumii, dar care aveau, în mijlocul tuturor slăbiciunilor lor exterioare, aprobarea lui Dumnezeu și ajutorul Duhului Său pentru zidirea sufletelor.