Prima epistolă către Corinteni
- IV -
Henri Rossier
4 Capitolul 4
După cum am văzut, apostolul descrie Adunarea lui Dumnezeu sub aspectul unei construcții încredințată responsabilității omului. Ori, despre acest aspect al casei lui Dumnezeu este vorba în mod special în prima epistolă către Corinteni. Cea către Efeseni ne prezintă zidirea casei lui Dumnezeu ca încredințată lui Hristos, în timp ce aici, ea se zidește prin lucrarea omului. La cap. 3, apostolul a stabilit un fel de contrast între el și ceilalți lucrători ; și el era lucrător, dar cu o chemare specială, cea de arhitect. El a pus temelia, Hristos, pe care ceilalți după el erau chemați să ridice lucrarea lor. Mulți dintre ei au adus materiale excelente, alții materiale rele. Drept urmare, al patrulea capitol ne vorbește despre slujiri ; căci, în casa lui Dumnezeu, anumite slujbe sunt încredințate la anumite persoane. Aici găsim, nu diferența, ci asemănarea dintre slujba apostolilor și cea a adevăraților lor tovarăși. La Corint, locul atâtor tulburări, se găseau anumite personaje care își asumau titlul de învățători și căutând să-l înlocuiască pe apostol, plini de pretenții, dorind să câștige adepți și să se facă ascultați. Este remarcabil de văzut cu ce delicatețe apostolul, care nu trebuia să-i cruțe, se ocupă de ei fără să-i numească. El ar fi putut să-i semnaleze nominal pe cei care veniseră să tulbure adunarea și care au făcut din casa lui Dumnezeu lumea lor, unde căutau să fie oameni importanți, să ocupe locul central, și se foloseau de starea carnală a corintenilor pentru a-i atrage după ei. Vedem în tot acest capitol că acesta era marele pericol la care corintenii erau expuși. Apostolul le spune la v. 6 : "Iar acestea, fraților, le-am spus despre (lit. "le-am transpus") mine și Apolo, pentru voi". Aceasta înseamnă că, fără a numi pe nimeni, el a luat, pentru a se face înțeles, exemplul lui însuși, Pavel, și pe cel al lui Apolo. Veți găsi în Noul vostru Testament adnotat, că acest cuvânt transpus înseamnă că în prezența celor care au venit în mijlocul corintenilor cu pretenții mari, Pavel a transpus totul asupra lui și asupra lui Apolo, pentru a stabili un principiu general, fără a numi aceste persoane. Am venit noi, spune el, să înființăm școli de învățătură și să facem secte și diviziuni între voi ? Avem o părere înaltă despre noi înșine ? Facem noi caz de autoritatea noastră ? El se asociază cu Apolo, îl declară un slujitor rânduit, așa cum a fost și el, apostolul Pavel ; un slujitor căruia, deși nu era apostol, Domnul i-a încredințat o misiune specială, la fel de bine ca și lui Pavel. El îi întreabă : Vedeți la noi același lucru ca la cei care vă provoacă să vă îngâmfați unul împotriva celuilalt ? Și ce făceau acești oameni acolo ? O lucrare de zidire, sau o lucrare de distrugere ?
Vedem astfel, pe parcursul acestui capitol, asemănarea dintre apostoli, în ciuda poziției lor privilegiate, și ceilalți slujitori adevărați, tovarășii lor de lucrare, precum și contrastul dintre ei și cei care căutau să ocupe în adunare un loc pe care Dumnezeu nu le-a încredințat. Aceste lucruri s-au văzut în toate timpurile, și cu atât mai mult în zilele noastre, când biserica mărturisitoare oferă atât de des acest spectacol. Oameni, neavând niciun dar de la Domnul, și-l arogă în mod necuvenit ; alții, după ce l-au primit, îl folosesc pentru a se pune în valoare în detrimentul lucrătorilor smeriți și fideli, sau caută să-și impună altora părerile bune pe care le au despre ei înșiși. Nu se vede nimic asemănător, nici la apostol, nici la credinciosul Apolo : "În rest, se cere administratorilor ca fiecare să fie găsit credincios" (v. 2), și nu ca să dobândească reputație. La sfârșitul cap. 3, Pavel le dăduse dovada uitării de sine care caracterizează pe adevărații slujitori : "Toate lucrurile sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apolo...". El, un apostol, a abandonat orice gând de a avea un privilegiu, deși avea dreptul : Voi nu îmi aparțineți, spune el ; eu sunt cel care vă aparțin. El le-a dat exemplul celei mai complete smerenii, dar și de credincioșie în slujire : "Așa să ne socotească cineva: ca slujitori ai lui Hristos și ca administratori ai tainelor lui Dumnezeu" (v. 1). Într-adevăr, prin slujirea sa, tainele lui Dumnezeu au fost revelate credincioșilor. A fost el un administrator credincios ?
Citind Noul Testament, veți vedea câte taine conține. Veți găsi aici taina Trupului lui Hristos (Efes. 3:4 ; Col. 4:3) ; taina lui Dumnezeu (planul Său pentru gloria lui Hristos) (Col. 2:2) ; taina voii Sale (Efes. 1:9) ; taina Miresei (Efes. 5:32) ; taina venirii Domnului (1 Cor. 15:51) ; taina Evangheliei (Efes. 6:19) ; taina lui Hristos printre națiuni (Col. 1:27) ; taina credinței și a evlaviei (1 Tim. 3:9,16) ; taina fărădelegii (2 Tes. 2:7). Nu voi intra în detaliu despre aceste subiecte. Aceste taine, adică aceste secrete ale lui Dumnezeu, nu erau cunoscute în Vechiul Testament, căci este spus în Deuteronom : "Lucrurile ascunse" sunt ale lui Dumnezeu ; dar în Noul Testament, lucrurile ascunse sunt ale noastre. Dumnezeu nu păstrează pentru Sine niciunul din secretele Sale eterne ; ni le-a revelat pe toate ; El face pentru noi mult mai mult decât pentru Avraam, atunci când a spus : "Să ascund Eu de Avraam ce voi face?" (Gen. 18:17), căci El spune acum : Să ascund Eu de copiii Mei ceea ce este cel mai mare secret în inima Mea ? O taină este întotdeauna un secret revelat, și Dumnezeu l-a folosit pe apostolul Pavel pentru a ne face cunoscut totul, ca administrator al acestor minuni. S-ar putea spune că Pavel nu a fost credincios în această administrare ? Cei care i se împotriveau din mijlocul corintenilor încercau să câștige autoritate în detrimentul lui. El spune : "Dar pentru mine este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de judecata omului" (v. 3). Acest cuvânt nu înseamnă că este vorba despre "a rosti o judecată", ci despre "interogarea unui acuzat pentru a da socoteală despre el însuși sau despre faptele sale" (*), pentru a decide dacă slujirea lui era acceptată sau nu. Lucrul acesta era de foarte puțină importanță pentru Pavel. Nimeni, spune el, nu are dreptul să-mi spună : "Te vom aduce înaintea tribunalului nostru". Nu față de corinteni, ci față de Domnul era el responsabil pentru slujirea lui. Nu că învățătura unui slujitor al lui Dumnezeu nu poate fi controlată de adunare, prin Cuvânt - ceea ce au făcut oamenii din Berea față de Pavel însuși - sau că, dacă acest slujitor face o lucrare rea, adunarea nu are dreptul să-l mustre - dar nu despre aceasta este vorba aici. Pavel a primit o slujbă din partea Domnului : va veni un timp, zice el, când va trebui să răspund pentru felul cum m-am achitat (de slujba primită) ; "Cel care mă judecă este Domnul" (v. 4, 5).
(*) Notă la Noul Testament francez (ed. 1872)
Acest adevăr este de o mare importanță pentru noi, dacă dorim să fim de folos în casa lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem, chiar fără ca să fie vorba despre slujirea propriu zisă a Cuvântului, că Dumnezeu a încredințat o slujbă fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne achităm de aceasta, nu având în vedere ceea ce s-ar putea spune sau gândi, ci având în vedere pe Domnul, lăsând în seama Lui de a aprecia. Câtă putere și râvnă ne dă aceasta, când vom privi spre Domnul și nu la oameni. Dacă-L avem în vedere pe El, judecata oamenilor are puțină importanță, căci pentru El acționăm. Va veni un timp, când fiecare își va primi lauda din partea lui Dumnezeu, când răsplătirile vor fi distribuite în funcție de credincioșia slujirii. Atunci, lucrurile ascunse ale întunericului vor fi aduse la lumină și gândurile inimii vor fi arătate ; atunci fiecare își va primi lauda din partea lui Dumnezeu.
În continuare, apostolul îi îndeamnă pe corinteni să nu se înalțe "peste ceea ce este scris" (v. 6). "Ceea ce este scris", este ceea ce au avut înaintea lor prin această scriere inspirată a apostolului Pavel, unde au aflat că înțelepciunea omului, ceea ce îl înalță și-l îngâmfă, puterea sa, influența sa, energia sa, nu sunt bune decât să fie răstignite la cruce, pentru ca numai Dumnezeu să rămână. Un singur lucru ne rămâne, să-i prețuim pe slujitorii unui astfel de Dumnezeu. Iar dacă existe diferențe printre acești slujitori, Dumnezeu Însuși este cel care le-a stabilit. Dacă Saul din Tars a fost ales apostol mai degrabă decât altul, putea el să se laude ? Nu, căci era un lucru pe care l-a primit (v. 7). Deja, adică înaintea timpului când vor fi chemați să domnească împreună cu Hristos, corintenii domneau în această lume. Toată activitatea celor care căutau să se folosească de ei pentru a-i supune, i-a făcut să se laude și să înalțe carnea.
Nu venise timpul ca ei să obțină un loc privilegiat pe care lumea să-l recunoască și despre care să poată spună : Vedeți cât de înțelepți, instruiți și inteligenți sunt acești creștini ! Apostolul nu a primit niciodată aceste laude din partea lumii sau a adunărilor. "Căci gândesc, spune el, că Dumnezeu ne-a pus pe noi, apostolii, să fim cei din urmă, ca rânduiți la moarte". Cred că acest cuvânt "cei din urmă", înseamnă că Dumnezeu a trimis mai întâi pe profeți, apoi pe Domnul, și în final, pe apostolii Săi. Ei erau cei din urmă, și au fost rânduiți la dispreț și la moarte, cum nu va mai fi alții după ei. Ce reproș pentru corinteni și pentru cei care își dădeau importanță printre ei ! Cei pe care i-a folosit Dumnezeu erau nebuni, gunoiul lumii și lepădătura tuturor ; erau considerați ca gunoi. Apostolul adaugă : "Vă rog deci, fiți imitatorii mei" (v. 16), iar la cap. 11 : "Fiți imitatorii mei, cum și eu sunt al lui Hristos". A găsit Hristos în această lume altceva decât batjocură și dispreț ? Și încheie zicând : "Vă sfătuiesc (sau "mustru") ca pe copiii mei preaiubiți". Mișcător cuvânt ! Ar fi putut, după cum spune la sfârșitul acestui capitol, să ia nuiaua ; dar nu, el îi mustră cu o tandrețe părintească. "Dacă ați avea zece mii de îndrumători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți" (v. 15). Cei care acționau în mijlocul lor își asumau funcții și autorități pedagogice, dar apostolul nu s-a gândit la așa ceva. El era tatăl lor, care i-a născut în Hristos. El îi îndeamnă, ca pe copiii săi preaiubiți, să urmeze același drum ca al lui, căci acesta este al lui Hristos : drumul smereniei și al disprețului, al micimii și al ostenelii, dar pe care Hristos este glorificat prin cei care merg pe urmele Sale.
Ceea ce separă de lume pe copilul lui Dumnezeu care a înțeles chemarea sa, este că el nu vrea să-și facă un loc în ea, că nu caută nici onoarea, nici aprobarea ei în nimic altceva. El are înaintea lui Persoana Domnului Isus, și nu dorește nimic altceva decât să meargă pe calea pe care Isus a mers pentru a place lui Dumnezeu, cale pe care se odihnesc ochii lui Dumnezeu și care ne conduce la glorie.
În încheiere apostolul spune : "Voi veni în curând la voi, dacă Domnul va vrea; și voi cunoaște nu vorba celor care s-au îngâmfat, ci puterea lor. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere" (v. 19, 20). Se poate rosti cuvinte frumoase, se poate ține discursuri frumoase ; chestiunea slujirii creștine nu înseamnă totul aici ; trebuie ca să fie însoțită de putere. Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție spirituală, în care suntem introduși încă de acum ; aici cuvintele nu înseamnă nimic. Apostolul nu era un om elocvent potrivit lumii, ci puterea lui Dumnezeu acționa prin acest slujitor credincios, și când era în pericol să se înalțe din cauza revelațiilor extraordinare, el era lovit de un înger al lui Satan. Singurul lucru pe care putea conta era harul care îi era suficient, și Duhul lui Dumnezeu care era sursa puterii sale. Toți cei care au acționat într-un alt duh, puteau să folosească cuvinte amăgitoare (mai ales în greacă, în care se punea mult accent pe eleganța limbajului), dar puterea nu era cu ei. Ea aparținea celor care erau lepădătura lumii, dar care aveau, în mijlocul tuturor slăbiciunilor lor exterioare, aprobarea lui Dumnezeu și ajutorul Duhului Său pentru zidirea sufletelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu