Prima epistolă către Corinteni
- VIII -
Henri Rossier
8 Capitolele 8-9:23
În capitolele 8 și 9, apostolul răspunde la încă două întrebări ; cea din capitolul 8 era dacă cineva îndrăznea să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, o întrebare fără rost am putea spune, dar cu privire la care Duhul lui Dumnezeu va atinge în mod direct conștiința corintenilor. Poate ni se pare că acest subiect nu ne privește, că poate fi lăsat deoparte, dar vom vedea că nu-l putem omite nicidecum. Apostolul începe prin a spune : "Nu știți", termenul de cunoaștere creștină, "căci toți avem cunoștință", apoi el introduce o mică paranteză : "Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește. Dacă cineva gândește că știe ceva, încă nu cunoaște nimic cum trebuie să cunoască; dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de El" (v. 1,2). Iată deci ceva care ne atinge pe toți ! Chestiunea idolilor este lăsată pentru o clipă deoparte. Se poate cunoaște foarte bine Cuvântul, se poate expune clar detaliile și ansamblul, a găsi explicația dificultăților pe care le prezintă, și această cunoaștere care pare atât de mult dorită, poate fi o sursă de mândrie spirituală, cea mai rea mândrie dintre toate. Aceasta a fost tocmai cursa corintenilor. Cunoștința lor, la care doreau să adauge încă elemente noi, i-a făcut să se îngâmfe. Apostolul revine, nu știu a câta oară în această epistolă, asupra acestui păcat. Să luăm seama să nu ne ocupăm de lucrurile lui Dumnezeu - nu vreau s-o spun : cu o cunoștință omenească, perfect incompetentă, și nu despre aceasta se vorbește aici - ci căutând cunoștința fără ca conștiința noastră să fie implicată, căci "cunoștința îngâmfă". Dacă o avem doar pe ea (cunoștința, n.t.) ne îndreptăm spre ruină. Un singur lucru zidește : acesta nu este cunoștința, ci dragostea, și dacă cineva nu este condus de dragoste, nicio zidire nu este posibilă. Vom vedea la cap. 14, că zidirea este scopul tuturor acțiunilor din adunare ; o predicare care nu o produce, nu valorează nimic : "Dragostea zidește". "Dacă cineva gândește că știe ceva, încă nu cunoaște nimic cum trebuie să cunoască" ; iar apostolul adaugă : "dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu, este cunoscut de El". Este cunoscut de El ! Iată de ceea ce am nevoie ca creștin ! Am nevoie de cunoașterea pe care o are Dumnezeu despre mine : aceasta mă face să nu mă mai gândesc la mine. Privirea lui Dumnezeu, nu a mea, este cea care mă cercetează și judecă, dacă există în inima mea vreo afecțiune pentru El. În Evanghelia după Ioan, după restabilirea lui Petru, Domnul îl întreabă de trei ori : "Mă iubești?" Petru este profund umilit ; avea, fără îndoială, în el dragoste pentru Domnul, dar el răspunde ceea ce o inimă smerită ar trebui să răspundă : "Doamne, Tu știi toate: Tu cunoști că Te iubesc". El s-a încrezut în cunoașterea lui Dumnezeu și nu în a sa. Dorind ca ochii lui Dumnezeu să se îndrepte în inima lui, parcă ar spune : "Cercetează-mă" și cunoaște-mă. Experiența tristă pe care o avusese i-a arătat că el nu vede clar, dar că Hristos a văzut, iar aceasta i-a fost suficient. Să nu ne lăsăm antrenați de a căuta cunoștința în sine ; fără dragostea care zidește , ea nu este decât un prilej de cădere.
Apostolul adaugă : "Știm că, în lume, un idol nu este nimic și că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur". Pentru oameni există mulți dumnezei și mulți domni, mulți care sunt numiți dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, dar "pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi pentru El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El". Aceasta este cunoștința creștină. El adaugă : "Dar cunoștința nu este în toți", adică erau printre ei oameni care, ieșiți din păgânism, încă nu au realizat că idolul în sine nu este nimic, iar când mâncau lucrurile care erau jertfite, întrucât nu puteau face abstracție de idol, conștiința lor, fiind slabă, era întinată. Cum trebuia corintenii să se comporte față de aceștia care erau slabi ? Apostolul le dă indicații în această privință. Tu ai toată libertatea de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, dar dacă un frate pentru care un idol este ceva, te vede mâncând, tu îl duci pe aceeași cale ca tine ; conștiința lui este întinată, iar dacă tu ai întinat conștiința lui, acest frate va pieri. Aceasta nu vrea să zică că acest frate va fi pierdut, ci că eu sunt responsabil de a duce un frate slab la moarte. Dumnezeu este puternic pentru a-l scoate afară prin harul Său, dar eu, prin cunoștința mea, am făcut ceva care ar fi condus ca fratele meu să piară. Prin această faptă am păcătuit "împotriva lui Hristos".
Acesta este sfârșitul acestui capitol care se reduce la aceasta : Toate lucrurile să fie făcute pentru Hristos, în dragoste, și dacă este așa, pot fi sigur că aceasta va fi pentru zidirea fratelui meu, în loc să fie pentru nimicirea lui.
Dacă primul dintre aceste două capitole tratează libertatea cu privire la idoli, al doilea ne vorbește despre libertatea cu privire la slujire. Aș face observația, în treacăt, că cuvintele drept din acest capitol și libertate din capitolul precedent, sunt unul și același cuvânt (8:9 ; 9:4). Avem aici răspunsul la ultima întrebare adresată apostolului de către corinteni. Erau printre ei persoane care pretindeau că au aceleași drepturi ca cele ale lui Pavel (conf. cap. 4), și mergeau până acolo încât puneau sub semnul întrebării apostolatul său. Corintenii care fuseseră convertiți prin lucrarea lui se simțeau liberi să-l întrebe cu privire la acest subiect. Mai întâi apostolul îi întreabă : "Nu sunt eu apostol ?" Un apostol era caracterizat de faptul că L-a văzut pe Domnul ; iar Pavel L-a văzut (v. 1). Cu privire la rezultatul lucrării sale, ei înșiși erau dovada (v. 1-3). A existat, ca întotdeauna, printre creștini persoane care au făcut din adunarea lui Dumnezeu lumea lor, căutând să joace un rol în adunare, să-și facă o poziție, să acapareze o autoritate. Pentru a reuși aceasta, au căutat să nimicească influența celor pe care Dumnezeu Însuși i-a rânduit în casa Sa. Atunci când un frate caută să dobândească o autoritate personală în adunare, el se pune neapărat în conflict cu cei cărora Domnul le-a încredințat-o. Apostolul abordează acest subiect și arată că avea aceleași drepturi, aceeași libertate ca toți ceilalți apostoli, dreptul de a mânca și bea, dreptul de a se căsători și de a-și lua soția cu el. El și Barnaba era singurii care nu aveau dreptul să nu lucreze ? Ceilalți apostoli nu lucrau, în timp ce Pavel făcea corturi, alegând o ocupație umilă, și lucrând cu mâinile sale pentru nevoile sale și ale altora. Nu avea el dreptul să se aștepte la vreun profit din slujirea sa ? Însuși Cuvântul lui Dumnezeu i-a învățat pe frați referitor la acest aspect : "Nu lega gura boului care treieră grâu". Dumnezeu îi avea în vedere pe boi ? Era deci, în acest pasaj din Deuteronom, o referire directă la lucrarea celor care lucrau pentru Domnul. Dar apostolul a renunțat la toate aceste avantaje. Avea toată libertatea, în ce privește slujba sa, să se folosească de drepturile pe care Dumnezeu le-a dat celor care se ocupau de Evanghelie, dar el s-a lipsit și nu voia să vadă nimicită lauda sa. Vai de el, dacă nu și-ar fi îndeplinit această datorie ; dar lauda sa era legată de Evanghelie, deoarece inima lui era în întregime pentru Evanghelie ; lauda lui era să vestească Evanghelia fără plată, să nu o coste nimic. O dorea la fel de liberă ca el însuși, și toată viața lui a avut această direcție.
De la v. 19, el adaugă încă un lucru. El era liber, în întregime liber, dar el care era liber față de toți, s-a făcut robul tuturor. Aceasta este una din frumoasele trăsături de caracter ale acestui scump slujitor al lui Dumnezeu : nu s-a gândit niciodată la sine, în timp ce alții, atacând apostolatul său, căutau să se înalțe pe ruinele sale. El nu a căutat să se apere și nu a avut decât un singur gând : să câștige cât mai mulți oameni cu putință la Evanghelie. Când avea de-a face cu iudeii, era ca un iudeu ; s-a făcut tuturor toate, ca să mântuiască pe unii (v. 21, 22).
De câte ori nu auzim citându-se aceste cuvinte pentru a se justifica amestecul creștinilor cu lumea ! Nu trebuie, spun ei, să ieșim din ea ; apostolul însuși s-a făcut tuturor toate, și noi suntem chemați să facem ca el pentru a câștiga lumea la Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu nu conține nicidecum un asemenea gând. Apostolul era în întregime despărțit de lume, de toate avantajele pe care putea să i le ofere ; el socotea totul gunoaie, ca să-l cunoască pe Hristos. Dacă era vorba să câștige suflete, se făcea tuturor toate, complet liber față de iudei, de greci și de barbari, dar făcându-se robul tuturor pentru a-i aduce la Domnul ; nepunându-se pe sine sub lege pentru a-i câștiga pe iudei, ci așezându-se pe terenul lor, ca să-i convingă de păcat. Astfel, a mers din sinagogă în sinagogă, numindu-i "bărbați frați", invocând autoritatea Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament pe care ei le recunoșteau ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, pentru a le vesti pe Mesia pe care Îl așteptau, și a le arăta, potrivit legii și profeților lor, că acest Mesia era Hristosul. Era fără lege la Atena, și a predicat acolo pe Dumnezeu creatorul, ca să-i aducă la Hristos, la "dumnezeul necunoscut" ; el a predicat romanilor dreptatea, cumpătarea și judecata viitoare, ca să le atingă conștiințele și să-i facă să recurgă la un Mântuitor ; printre creștinii din Corint, era slab, ca să-i câștige pe cei slabi la crucea lui Hristos.
Cu siguranță nu putem în niciun fel să ne asociem cu lumea pentru a mântui lumea, deoarece noi suntem răstigniți față de lume ; dar o putem traversa în duhul apostolului, ca în orice fel să salvăm pe unii ; făcând toate pentru Evanghelie, ca să fim împreună-părtaș cu ea (v. 23). Pavel a văzut, ca să zicem așa, în Evanghelie, o persoană pentru care a lucrat și a suferit ; s-a identificat cu tot ceea ce i s-a întâmplat.
Fie ca Dumnezeu să ne dea să realizăm acest lucru precum apostolul ! Fie ca Hristos, Hristos Însuși, să ocupe un astfel de loc în inimile noastre, încât El să fie mobilul întregii noastre vieți aici jos. Noi toți suntem chemați să fim împreună-părtași cu el, după cum a spus apostolul la începutul epistolei către Filipeni, lăudându-i mult în această privință. Dacă Evanghelia suferă în această lume, sunt inimile noastre legate de ea, astfel încât să resimțim disprețul cu care ea este acoperită ? Dacă vedem înaintarea ei, ne bucurăm de acest lucru ? Dumnezeu ne-a chemat la aceasta. Fiecare din noi poate să ia parte la această Veste Bună prin cuvintele sale, prin rugăciunile sale, simpatia sa, slujirea sa, și apreciindu-i importanța în aceste "vremuri grele". Fie ca Dumnezeu să ne dea să prețuim Evanghelia mult mai mult decât inimile noastre, atât de comode și lumești de obicei nu fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu