Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XVIII -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     133     Se poate crede fara a avea Duhul lui Dumnezeu ? Exista un interval intre momentul de cand se crede si primirea Duhului Sfant ?

     Inainte de a intra in detalii, este important de a avea un gand clar cu privire la termenii din intrebare. La capitolul 19 din Fapte, versetul 2, apostolul ii intreaba pe cativa ucenici care se aflau la Efes : "Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut ?". Aceasta intrebare ofera deja raspuns la prima chestiune. Ramane sa vedem daca sunt alte locuri din Scriptura care prezinta un sens diferit sau modificat al acestui gand.

     Prin expresia "a avea Duhul Sfant", intelegem faptul minunat si unic in caile lui Dumnezeu fata de oameni, ca Duhul Sfant este dat credinciosului pentru a locui in el, trupul sau fiind astfel "templul" sau "locuinta" lui Dumnezeu. Aceasta imagine de "templu" este folosita in doua sensuri similare, dar diferite ; ea se aplica tuturor credinciosilor de pe pamant (vezi 1 Corinteni 3:9, 16, 17 ; Efeseni 2:22) ; dar ea este la fel de valabila si pentru fiecare credincios in mod individual (vezi 1 Corinteni 6:19, 20 ; 2 Corinteni 1:22 ; 5:5 ; Galateni 4:6 ; Efeseni 1:13 ; etc.). De acest ultim sens ne vom ocupa acum.

     Sa retinem, totusi, in treacat, ca aceste doua fapte au fost vestite impreuna de Domnul ucenicilor Sai (Ioan 14:16, 17), in termeni care fac o deosebire categorica intre lume si credinciosi ; El a zis : "Si Eu Il voi ruga pe Tatal, si va va da un alt Mangaietor, ca sa fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; dar voi Il cunoasteti, pentru ca ramane la voi si va fi in voi". Ca Duhul sa fie "cu noi" se refera la primul fapt pe care l-am semnalat, si anume prezenta Duhului Sfant cu toti credinciosii de pe pamant. Ca El sa fie "in noi", acesta este al doilea fapt prin care trupul fiecarui credincios devine templul Duhului Sfant (1 Corinteni 6:19). Cele doua lucruri au avut loc impreuna in ziua Cincizecimii, la zece zile dupa inaltarea Domnului. Duhul Sfant a coborat din cer "umpland toata casa" unde erau adunati ucenicii. In plus, sub forma unor limbi de foc, S-a asezat pe fiecare din ei ; "si toti s-au umplut de Duh Sfant" (fapte 2:1-4). 

     Este in zadar sa se caute in Vechiul Testament ceva asemanator. Apostolul Petru, cu aceasta ocazie, arata ca Duhul profetic a vestit deja ca aceasta va avea loc ; dar Domnul Isus a spus categoric ca Duhul Sfant nu va putea veni aici jos inainte ca El Insusi sa Se inalte in glorie la Tatal (Ioan 16:7). "Nu era inca Duh Sfant , deoarece Isus nu fusese inca glorificat" (Ioan 7:39).

     Iata deci deplinul fundament al mai multor adevaruri, pe care nu trebuie sa le uitam niciodata. In primul rand prezenta Duhului Sfant, pe pamant si in credincios, presupune ca Domnul Isus Hristos, dupa ce a implinit lucrarea de rascumparare a plecat la Tatal. Isus a murit, a fost inviat si glorificat inainte de a trimite Duhul Sfant peste preaiubitii Sai uncenici. Acesta este marele fapt capital, fundamentul din care decurge orice binecuvantare pentru noi. Sa adaugam ca Duhul Sfant a venit la Cincizecime odata pentru toti (Fapte 2), dar fiecare credincios trebuie sa-L primeasca apoi pentru sine insusi. Apoi, sa observam ca Duhul Sfant nu este dat decat credinciosilor ; "lumea nu-L poate primi" ; astfel, trebuie sa fii credincios inainte de a-L primi. Intentia lui Dumnezeu este ca toti credinciosii, de la inaltarea Domnului in cer, sa aiba Duhul Sfant. Lucrul acesta reiese din toate pasajele pe care le-am citat si din multe altele. In acelasi timp, este evident ca in timpul vietii Domnului pe pamant, credinciosii nu au primit inca Duhul Sfant ; caci este spus ca ei "urmau" sa-L primeasca mai tarziu (Ioan 7:39). Este, de asemenea, evident ca in timpul Faptelor existau credinciosi in aceeasi situatie, dupa cum dovedeste pasajul din Fapte 19:2. Si putem cita chiar cazul lui Saul din Tars, care a stat in rugaciune trei zile inainte de a primi Duhul ; Corneliu, care era "evlavios si temator de Dumnezeu", precum si "toata casa lui", si care nu a primit Duhul decat dupa ce apostolul Petru le-a prezentat deplina rascumparare lucrata de Domnul Isus (Fapte 10:44, 45). Mai este inca situatia samaritenilor care au crezut Evanghelia vestita de Filip (Fapte 8:12, 14-16). 

     Se poate intreba daca toate acestea au fost exceptii si daca, in prezent, ar trebui sa ne asteptam ca Duhul Sfant sa fie primit chiar in momentul cand se crede ? A-L primi inainte de a crede este imposibil ; ideea, dupa cum am vazut, ar fi absolut contrara celor mai formale declaratii ale Scripturii. "Dupa ce ati crezut", zice apostolul, "ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant al promisiunii" (Efeseni 1:13). "Toti sunteti fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Isus Hristos... Si fiindca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Filui Sau, care striga: Ava, Tata" (Galateni 3:26 ; 4:6). Mai intai se crede marturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Sau Preiubit, si apoi este pecetluirea cu Duhul ; El vine sa locuiasca in inima credinciosului.

     Deci, chestiunea se rezuma astfel : trebuie sa fie un interval intre aceste doua lucruri ? Ca a existat , este evident, si uneori exista unul, mai scurt sau mai lung. Faptul este ca inainte de a primi pecetea Duhului, credinciosul nu este inca pe adevaratul teren crestin ; si nu este intentia lui Dumnezeu ca el sa ramana in aceasta stare. "Copilasul", in prima epistola a lui Ioan, a primit Duhul Sfant (1 Ioan 2:20, 27) ; si apostolul spune ca nu se poate recunoaste ca fiind al lui Hristos cineva care "nu are Duhul lui Dumnezeu" (Romani 8:9).

     134     Poate locui Duhul Sfant in cineva care are o natura pacatoasa ?

     Daca prin "natura pacatoasa" se intelege principiul pacatului care exista in inima noastra, epistolele afirma in multe locuri ca acest principiu se afla inca in credinciosi, si ca daca cineva pretinde ca nu-l are, se amageste pe el insusi (1 Ioan 1:8). Existenta carnii in noi (principiul pacatului, n.t.) este unul din motivele pentru care Duhul Sfant este dat credinciosilor. Citim in epistola catre Galateni : "Umblati in Duhul si nicidecum nu veti implini pofta carnii. Caci carnea pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva carnii; iar acestea se impotrivesc reciproc, ca sa nu faceti ceea ce voiti" (cap. 5:16-17). Este deci evident ca Duhul Sfant locuieste in credincios in acelasi timp cu "carnea". Daca aceasta nu ar mai exista, nu ar mai fi niciodata aceasta lupta interioara ; nu ar mai fi nevoie de indemnul sa ne "curatim pe noi insine de orice intinare a carnii si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu" (2 Corinteni 7:1). Sfintenia fiind odata "desavarsita" in acest sens practic, nu ar mai fi nimic de adaugat, nicio crestere in harul si cunostinta Domnului. Aceasta ar fi deja desavarsirea aici jos pe care o vom cunoaste in cer.

     Ori, noi stim ca acest lucru este imposibil, atat timp cat suntem in aceste vase de lut, implinind pelerinajul nostru spre patria noastra cereasca. Apostolul insusi avea nevoie sa-si mortifice trupul sau (1 Corinteni 9:26, 27). El spune in alta parte : "Nu ca am obtinut deja premiul sau ca am ajuns desavarsit; insa urmaresc staruitor, ca sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Hristos Isus" (Filipeni 3:12).

     Cine crede marturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Sau Preaiubit, este un copil al lui Dumnezeu ; este nascut din Dumnezeu. Si pentru ca este in aceasta relatie fericita, Duhul Sfant este trimis in inima lui, mai intai pentru ca, in bucuria deplina a relatiei, el se apropie de Tatal strigandu-I "Ava", si apoi, pentru ca umblarea sa practica sa fie ceea ce se potriveste unei astfel de relatie cu Dumnezeu.

     Dar nu ar trebui sa se traga concluzia ca acest adevar pretios permite o slabire in veghere. Dimpotriva, daca Duhul Sfant este intristat, El nu mai poate sa actioneze asupra inimii noastre asa cum ar vrea, constiinta devine rea, si comuniunea cu Dumnezeu este, pentru moment, pierduta. 

     135     Cum as putea sti daca am cu adevarat Duhul Sfant ?

     Intentia lui Dumnezeu, in economia actuala, este ca cel credincios sa fie "pecetluit cu Duhul Sfant". Admitand ca ar exita un interval mai scurt sau mai lung intre momentul de a crede si momentul de a fi pecetluit, - cum trebuie sa recunoastem pecetea Duhului, si sa realizam ca avem Duhul Sfant ? Caci deosebirea intre cele doua lucruri este pastrata intotdeauna in Scriptura, si nu poate fi pecetluire inainte de a crede (*).

     (*) Vezi intrebarea 133

     Sa vedem mai intai faptul de a crede. In mod evident este o lucrare a Duhului (Ioan 3:5, 6 ; 1 Tesaloniceni 1:5, 6). Ca si credinciosi noi suntem "nascuti din apa si din Duh". Cuvantul viu este dat si transmis prin Duhul ; prin lucrarea Duhului el (Cuvantul, n.t.) este facut eficace pentru cine-l aude. Credinta vine din ceea ce auzim, si ceea ce auzim prin Cuvantul lui Dumnezeu. "Voi sunteti mantuiti prin har, prin credinta, si aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8). Dumnezeu "ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (Iacov 1:18). Este necesara credinta, nimic altceva decat credinta, pentru a fi un copil al lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, pentru a avea viata eterna. Cel care crede are viata (Ioan 3:36 ; Galateni 3:26 ; 1 Ioan 5:1, 10-12, etc.). Unui astfel de om Dumnezeu vrea sa-i dea, de asemenea, Duhul Sau cel Sfant, ca sa locuiasca in el (Galateni 4:6 ; 1 Tesaloniceni 4:8 ; Romani 5:5). Dar, una este a crede prin lucrarea Duhului, si altceva de a primi Duhul Sfant in inima (2 Corinteni 1:22). Aceasta este intotdeauna o lucrare ulterioara.

     Putem spune deci ca Dumnezeu ne da sa credem prin Duhul Sau cel Sfant, care face Cuvantul Sau eficace in inimile noastre. Si nu trebuie sa analizam mai mult aceasta lucrare a Duhului. Cuvantul lui Dumnezeu pecetluieste buzele noastre, si face sa taca rationamentele noastre : "Vantul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul, dar nu stii de unde vine si unde se duce: asa este oricine este nascut din Duhul" (Ioan 3:8). Omul paralizat din pridvoarele Betesdei nu era in stare sa se arunce in scaldatoare, atunci cand Isus i-a zis : "Ridica-te, ia-ti patul si umbla" (Ioan 5:8) ; totusi, la cuvantul Domnului el s-a ridicat. Trupul lui Lazar a vazut deja putrezirea, fiind de patru zile in mormant, dar, la glasul lui Isus, "mortul a iesit, legat la picioare si la maini cu fasii de panza" (Ioan 11:44). Astfel, cei care sunt morti spiritual in pacatele lor, trec din moarte la viata, atunci cand aud glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5:24, 25).

     Fiind astfel inviati, Dumnezeu le da Duhul Sau ca sa locuiasca in ei.

     Deci, prin ce se face simtita prezenta Duhului ? - La inceput, inainte ca marturia Evangheliei sa fie data deplin, primele semne care au insotit coborarea Duhului Sfant, in ziua Cincizecimii, s-au reprodus la natiuni la fel ca la iudei, si ei vorbeau in diferite limbi pe care nu le-au invatat niciodata, permitand altora sa auda si sa primeasca mesajul harului lui Dumnezeu (Fapte 2:4 ; 10:45 ; 11:15 ; 19:6). Astfel, apostolul Pavel putea sa scrie corintenilor : "Multumesc lui Dumnezeu ca eu vorbesc in limbi mai mult decat voi toti" (1 Corinteni 14:18). A venit insa momentul cand aceste semne trebuiau sa inceteze (cap 13:8). Fie pentru ca martorii adevarului s-au inmultit in toate tarile, fie pentru ca canonul Scripturii era complet, si ca ea era raspandita prin copii si traduceri. Invatatura sanatoasa fiind la dispozitia tuturor, nu mai era nevoie de un "dar" atat de izbitor si remarcabil care, in timp ce producea o mare impresie, putea foarte usor sa degenereze si sa fie utilizat spre folosul mandriei carnale al celui de care se servea. Corintenii aveau nevoie sa fie averizati de acest pericol (1 Corinteni 12, 13, 14). Se pare ca atunci cand apostolii au disparut din scena, Dumnezeu a retras practic acest dar. Prezenta Duhului Sfant nu a incetat, iar marturia pe care o da in inima pastreaza caracterul Sau. Acolo deci trebuie cautate, in prezent, semnele prezentei Sale.

     Duhul Sfant marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem copiii lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfant ne putem apropia de Dumnezeu, si ne adresam Lui in cunoasterea si bucuria unei relatii filiale care exista, si Ii strigam : "Ava, Tata". Ava este un strigat, expresia unui suflet, nu care vorbeste lui Dumnezeu, ci care se adreseaza Lui ca "Tata" (Romani 8:15, 16 ; Galateni 4:6). Domnul Isus S-a exprimat astfel in gradina Ghetsimani ; comparati Marcu 14:36 cu Matei 26:39, 42.

     Duhul Sfant nu ne vorbeste despre noi insine, nici despre ce se intampla in noi. Prin El inima este hranita cu Hristos, cu Persoana si lucrarea Lui. El ni-L prezinta pe Fiul care L-a revelat pe Tatal, si astfel, invatam care este relatia infinit de pretioasa in care Dumnezeu ne-a asezat. Fiecare poate intelege ca trebuie sa fie in aceasta relatie inainte de a-i cunoaste maretia si intinderea. Un copil nou-nascut nu stie inca ce inseamna sa fie un fiu ; totusi, el este fiu prin nasterea sa. 

     Apoi, Duhul ni-L prezinta pe Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu Tatal ; prin urmare, tot ceea ce tine de aceasta glorie devine hrana spirituala a credinciosului, si umple inima lui de speranta, eliberandu-l in acelasi timp de teama de moarte. El invata sa-L cunoasca pe Isus ca si Cap al "Trupului Sau care este Adunarea", si astfel sa pastreze unitatea Duhului prin legatura pacii (Evrei 2 ; Efeseni 1, 3, 4).

     Apoi, Duhul Sfant prezinta lucrarea implinita a Domnului Isus, si eficacitatea sangelui Sau, ca singura baza a sigurantei noastre inaintea lui Dumnezeu, si bucuria unei pozitii perfecte, de neschimbat, caracterizata prin sfintenie absoluta, intrucat toata gloria si maretia divina au fost aratate in Hristos la cruce. Vedeti epistola catre Evrei cap. 9:10, si multe alte pasaje asemanatoare.

     Deci, daca cineva priveste in launtrul lui pentru a gasi acolo dovezi ca este mantuit, este evident ca aceasta nu este lucrarea Duhului Sfant ; cel care este pecetluit de Duhul nu face aceasta, el priveste la Hristos. Duhul nu pecetluieste credinta noastra, ci El pecetluieste in noi marturia pe care a dat-o Dumnezeu cu privire la sangele lui Hristos ; adica, credinciosul pecetluit de Duhul nu cauta certitudinea mantuirii sale decat in marturia divina. Condus de Duhul, el se preocupa cu Dumnezeu si cu Domnul Isus Hristos, nu cu sine insusi. El cauta gloria Domnului si recunoaste autoritatea Sa, caci lucrarea Duhului este de a-L glorifica pe Isus. Domnul a zis ucenicilor inainte de a-i parasi : "Cand va veni Acela, Duhul adevarului, El va va calauzi in tot adevarul; pentru ca nu va vorbi de la Sine Insusi... Acela Ma va glorifica, pentru ca va lua din ce este al Meu si va va face cunoscut. Tot ce are Tatal este al Meu; de aceea am spus ca va lua din ce este al Meu si va va face cunoscut" (Ioan 16:13-15).

     Duhul este caracterizat prin sfintenie si adevar : El ne pastreaza in legatura cu Cel care este "Cel Sfant, Cel Adevarat", ca sa pazim cuvantul rabdarii Sale, asteptandu-L. Impreuna cu mireasa, El Ii spune lui Isus : "Vino", lucrand in inima credinciosilor aceasta asteptare (Apocalipsa 3:7, 10, 13 ; 22:17).

     Fie ca Dumnezeu sa ne dea tuturor sa ascultam glasul Duhului Sfant, de a nu-L intrista (Efeseni 4:30), nici de a-L stinge (1 Tesaloniceni 5:19). 

     136     Mai poate fi iertare pentru cineva care a marturisit credinta crestina, dar care si-a reluat viata in lume ?

     Cazul unuia care, dupa toate aparentele, a fost convertit cu adevarat, dar care a abandonat apoi crestinismul este, din fericire, rar. Atunci cand se intampla asa ceva, ne este teama ca marturisirea exterioara sa nu fi fost decat o impresie mai mult sau mai putin trecatoare, si nu rezultatul lucrarii Duhului lui Dumnezeu in suflet.

     Iuda Iscariotenul este exemplul cel mai serios si cel mai trist care ar putea fi prezentat. In exterior, totul vorbea in favoarea lui ; niciunul dintre ucenici, pana in ultima clipa, nu au banuit nimic despre adevarata lui stare. Caci, sa nu uitam ca in timpul ultimei cine, cand Isus a zis : "Unul din voi Ma va vinde", fiecare a luat acest cuvant ca o ocazie de a-si examina propria sa inima ; si aceasta era ceea ce Domnul voia. Dar nimeni nu se gandea in mod special la Iuda.

     Se presupune chiar ca, in timpul celor trei ani de slujire a Domnului, el s-a bucurat de puterea de a face minuni si vindecari, etc., ca si ceilalti ucenici, tovarasii sai. Cu toate acestea, era in el o radacina de amaraciune (Evrei 12:15). Si ocazia venind, iubirea de bani si-a facut efectul, astfel ca, lasat la dispozitia lui insusi, a cazut fara remediu sub puterea lui Satan. Acesta s-a folosit de el, si Iuda a vandut pe Invatatorul sau pentru treizeci de arginti.

      Dumnezeu a prevazut si ingaduit toate acestea, pentru a ne pune in garda impotriva propriilor noastre inimi, intotdeauna inselatoare, si a ne face sa cautam ajutorul si sfanta ocrotire a Domnului in toate lucrurile ; doar El ne poate pastra in sfintenie, dupa cum El singur a putut sa Se daruiasca pe Sine Insiusi pentru noi. "Cel care gandeste ca sta in picioare sa ia seama sa nu cada" (1 Corinteni 10:12).

     137     Deoarece Domnul a murit pentru toti oamenii,  dupa cum multe pasaje din Biblie dovedesc, se poate spune ca El a purtat pacatele necredinciosilor ?

     Este bine sa ne ferim sa afirmam ceea ce Scriptura nu afirma. Un lucru este a indeparta "pacatul lumii" (Ioan 1:29), a-l desfiinta dinaintea lui Dumnezeu, asa cum vor fi "ceruri noi si un pamant nou in care va locui dreptatea" (Evrei 9:26 ; 2 Petru 3:13), - si altceva este de a purta "pacatele noastre" (1 Petru 2:24). Aceasta ultima expresie se aplica credinciosilor, si ne da siguranta ca am fost odata pentru totdeauna curatiti de toate pacatele noastre, scapati de mania care vine si facuti potriviti pentru prezenta lui Dumnezeu, "invredniciti sa avem parte de mostenirea sfintilor in lumina". Acestea sunt cele doua parti ale lucrarii marelui preot in marea zi a ispasirii (Levitic 16:11-19, si 20-22 ; Psalmul 130:3, 4).

     Domnul a murit pentru toti (2 Corinteni 5:14), El S-a dat ca pret de rascumparare pentru toti (1 Timotei 2:6) ; dar cei care sunt beneficiarii lucrarii Sale rascumparatoare, sunt cei care cred (Galateni 3:22). Dreptatea lui Dumnezeu, prin credinta in Hristos Isus, este fata de toti (Romani 3:22 ; 5:17, 18) ; dar ea este pentru cei care cred, si care sunt numiti multi (Romani 5:19 ; Evrei 9:28). Aceasta distinctie trebuie sa fie pastrata cu multa grija. 

         

 

                

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XVII -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     126     Care este semnificatia morala a "mierei" in Sfanta Scriptura ?

     Mierea este un aliment util si sanatos, care trebuie totusi sa fie luata cu moderatie. Dulceata ei sugereaza in mod natural placerea pe care o experimentam fata de lucrurile bune, dar care devine o cursa pentru suflet din momentul cand ea incepe sa alimenteze mandria si egoismul (Prov. 25:16 ; 24:13, 14). Mierea era interzisa in jertfele aduse lui Dumnezeu (Levitic 2:11) : Dumnezeu nu accepta ceea ce provenea din inima omului, intotdeauna vicleana si orgolioasa.

     Cuvantul lui Dumnezeu este asemuit adesea cu mierea (Psalmul 19:10 ; 119:103 ; Ez. 3:3 ; etc.) ; dar trebuie sa fim atenti sa o lasam sa lucreze asupra constiintei, astfel incat sa nu devina o modalitate de a ne ingamfa, gandind ca luminati de ea cunoastem ceea ce altii nu stiu.

     Atat timp cat ne gasim bucuria in Cuvantul Sau pentru ca este de la Dumnezeu, si datorita dulcetei pe care sufletul o gaseste in el, constiinta fiind exersata inaintea lui Dumnezeu, suntem paziti de egoism, si putem simpatiza cu profetul care l-a "mancat". In acelasi timp, el trebuie sa-i fi simtit consecintintele intr-o lume pacatoasa care nu vrea sa auda de Dumnezeu si de Cuvantul Sau (Ieremia 15:15, 16 ; 20:9). Comparati Isaia 7:15, si cazul lui Ionatan (1 Samuel 14:29). Samson va gasi miere in cadavrul leului, si ghicitoarea lui arata cum Dumnezeu transforma toata puterea vrajmasului intr-un mod de a inviora sufletul celui care se increde in El. Excelenta Cuvantului lui Dumnezeu pentru credincios este ca o hrana solida indulcita cu miere (Psalmul 81:13, 16 ; Exod 16:31).

     127     Care este sensul cuvantului "carne" in Noul Testament ?

     In Noul Testament, cuvantul "carne" are doua semnificatii diferite.

     1- Un sens fizic, care se refera la trup, partea materiala a omului sau a animalelor. Iata cateva pasaje unde acest cuvant are aceasta semnificatie : Filipeni 1:22, 24 : "Dar, daca a trai in trup, aceasta este pentru mine rod pentru lucrare (in fr. "dar daca trebuie sa traiesc in trup, este mai bine")... dar a ramane in trup este mai necesar pentru voi" ; 1 Corinteni 15:39 : "Nu orice carne este aceeasi carne, ci alta este cea a oamenilor, alta este carnea animalelor". Aceasta semnificatie trebuie atasata la pasajele unde este vorba de conditia umanitatii, a omului in trupul sau pe pamant. De exemplu : Romani 9:3 : "rudele mele dupa carne" ; si chiar Romani 1:3 : Isus Hristos "nascut din samanta lui David, dupa carne", unde este vorba de zilele carnii lui Hristos (Evrei 5:7).

     2- Un sens moral, "carnea" desemnand vointa si gandurile stricate ale omului natural, omul asa cum a devenit el prin pacatul lui Adam. Este deci principiul raului care exista in fiecare om ca descendent din Adam care a pacatuit, si care este sursa oricarui pacat, - principiu care, in mod evident, nu a existat in umanitatea perfecta a Domnului nostru Isus Hristos.

     In acest sens trebuie inteles cuvantul "carne" in pasajele urmatoare : Romani 7:18 : "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun". ; Galateni 5:19 : "Si sunt aratate faptele carnii" ; Galateni 6:8 : "Caci cine seamana in carnea sa, din carne va secera putrezire (sau "stricaciune", n.t.). Vezi, de asemenea, Romani 8:6-8.

     Acesta este modul in care ar trebui inteles pasajul (Romani 8:9) unde este vorba despre cei care sunt nascuti din nou : "Voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca, intr-adevar, Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi" ; adica, nu mai sunteti in acea stare in care mobilul care va facea sa actionati erau dorintele inimii voastre naturale si rele. Credinciosul are un alt mobil, si anume Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Pentru el, legea Duhului de viata in Hristos Isus, l-a eliberat de legea pacatului si a mortii (Romani 8:2) ; este scris de asemenea : "Astfel deci, fratilor, suntem datori nu carnii, ca sa traim potrivit carnii; caci, daca traiti potrivit carnii, veti muri; dar daca, prin Duhul, dati mortii faptele trupului, veti trai" (Romani 8:12, 13).

     128     Exista vreo diferenta intre un pacatos si un pacatos pierdut ?

     Toti pacatosii sunt pacatosi pierduti. Asa ii prezinta Scriptura. Prin urmare, intrebarea se refera la semnificatia cuvantului "pierdut", asa cum este el redat. Ori, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, toti pacatosii sunt pierduti pentru El. Asa a fost Adam, atunci cand nu a ascultat de Dumnezeu si drept urmare a fost alungat din gradina Eden. Domnul prezinta acest gand in capitolul 15 din Luca. El este cel care simte pierderea oii. In a doua parabola, femeia este cea care a pierdut moneda. In a treia, tatal este cel care zice despre fiul sau : "Era pierdut, si a fost gasit". Dumnezeu simte pierderea creaturii pe care a facut-o dupa chipul Sau. El vrea sa ajunga la ea, s-o recupereze ; si Isus a venit "sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut" (Luca 19:10). El a luat aceasta sarcina, caci nimeni nu ar fi putut s-o implineasca. A trebuit sa mearga la cruce pentru a-l gasi pe pacatos si a-l aduce la Dumnezeu in dreptate. Sa privim bine maretia lucrarii pe care El a implinit-o, pretul de nespus pe care a trebuit sa-l plateasca pentru rascumpararea noastra, si dragostea de negrait ale carei obiecte suntem. Caci El nu putea sa ne aduca la Dumnezeu in dreptate, fara ca sa stearga pacatele printr-o jertfa care singura putea sa raspunda cerintelor dreptatii divine. Dumnezeu nu poate sa vada pacatul, dar a vrut, in harul Sau, sa readuca creatura Sa pacatoasa care s-a indepartat de El. Ce fericire pentru noi sa stim aceasta !

     Dar exista, de asemenea, un alt punct de vedere : al nostru. Vazuti astfel, intelegem prin cuvantul "pierdut" doua lucruri. Mai intai putem vedea efectul produs de prezenta Sfantului Dumnezeu asupra inimii pacatosului, atunci cand el se afla in aceasta prezenta. Aceasta presupune, in mod necesar, o constiinta exersata asa cum vedem la profetul pe care Domnul l-a facut sa vada tronul Sau, a carui glorie a umplut templul. "Vai de mine !" zice el "pentru ca sunt pierdut; pentru ca sunt un om cu buze necurate si locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate; pentru ca ochii mei L-au vazut pe Imparatul, Domnul ostirilor" (Isaia 6:5). Am fost noi toti in aceasta prezenta sfanta, pentru a experimenta, asa cum nu o putem face in alta parte, ceea ce suntem in ochii lui Dumnezeu, necurati pentru a putea sta inaintea Lui ? Iata ce explica frica lui Iacov la Betel (Geneza 28). Petru a zis, atunci cand s-a aruncat la picioarele lui Isus, si aceasta in ciuda dorintei sale de a ramane langa El : "Doamne, pleaca de la mine, caci sunt un om pacatos" (Luca 5:8).

     Apoi, prin cuvantul "pierdut", exprimam imposibilitatea in care suntem de a ne intoarce de la ratacirea noastra naturala, in ciuda dragostei Mantuitorului care a venit sa ne caute. Aceasta parte de adevar se vede, de asemenea, in prima parabola din capitolul 15 din Luca. O oaie ratacita este o imagine foarte potrivita pentru a ne face sa intelegem. Se spune ca este singurul animal domestic care nu stie sa gaseasca drumul spre casa. Ea va urma o alta oaie , chiar cand ar fi sa mearga pe drumul spre macelarie ; o data pierduta, ea se teme de orice, nu mai stie sa recunoasca glasul pastorului, nu cauta mana intinsa pentru a o ajuta. Ce imagine a omenirii cazute, capabila sa-i faca inteleasa starea sa nenorocita ! Atunci cand Creatorul era aici jos, omul cu toata inteligenta sa nu L-a recunoscut. Apoi, in loc sa primeasca harul care ii era oferit in mod gratuit, el L-a dispretuit pe Mantuitorul. Isus a trebuit sa dea aceasta marturie : "Nu vreti sa veniti la Mine ca sa aveti viata !". Mai tarziu, plangand pentru Ierusalim, El a zis : "Daca ai fi cunoscut si tu, macar in aceasta zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tai" (Ioan 5:40 ; Luca 19:41, 42). Indiferenta si duhul de ratacire i-a caracterizat pe cei care tineau totusi in mainile lor Scripturile pe care Isus a venit sa le implineasca. Nu a fost la fel cu fiecare dintre noi ? Nu numai ca nu am avut dorinta de a raspunde la chemarile Mantuitorului, dar Vrajmasul ne tinea captivi, si ascultam mai de graba cu bucurie de Satan decat de Dumnezeu, pana cand dintr-o inima smerita glasul nostru s-a inaltat spre Domnul : "Noi toti, ca niste oi, ne-am ratacit, ne-am intors fiecare la calea lui; si Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor... A fost dus ca un miel la injunghiere" (Isaia 53:4-7 ; Fapte 8:32-35). Langa Isus, intelegem adevarul si harul lui Dumnezeu (1 Petru 2:24, 25).

     129     Fiind pacatosi prin natura noastra si mostenind aceasta natura pacatoasa de la primul om, inseamna ca suntem, ca si copii ai lui Adam, mai putin responsabili decat acesta din urma fata de Dumnezeu ?

     Intreaga responsabilitate decurge din pozitia in care se afla cineva, si de relatiile cu Dumnezeu care caracterizeaza aceasta pozitie. Prin urmare, nu este posibil de a face o apropiere intre un om inocent si un om pacatos. Adam era responsabil, fata de Creatorul sau, de a pastra pozitia in care l-a asezat Dumnezeu. El a fost pus la proba ascultarii printr-o singura porunca, clara si precisa, sub amenintarea cu moartea daca nu o pazea. Dar ascultand de glasul femeii sale care a fost inselata deja de sarpe, el si-a pierdut inocenta ; odata pacatul fiind intrat, a fost urmat de moarte, "plata pacatului". De atunci, a fost alungat din paradis si a trebuit sa cultive pamantul si sa-si castige cu greu existenta. Copiii sai, mostenind natura sa pacatoasa, se aflau in aceeasi pozitie ca tatal lor cazut, afara din paradis, lipsiti de comuniunea cu Dumnezeu si fara posibilitatea de a scapa prin ei insisi de la moarte. Iata unde suntem cu toti prin natura noastra (Efeseni 2:3, 12 ; 4:18). Noi nu putem scapa de aceasta natura pacatoasa, aceasta nu este responsabilitatea noastra, dar suntem responsabili de a asculta ceea ce ne spune Dumnezeu, El care, din momentul caderii, S-a revelat ca un Dumnezeu Mantuitor, rostind judecata asupra sarpelui. El S-a adresat intotdeauna omului ca unui pacatos, fie pentru a-l convinge de vina sa (legea a fost data in acest scop), fie de a-i vorbi despre puterea si dorinta Sa de a-l salva.

     Istoria omului pacatos infatisat ca responsabil fata de Dumnezeu a luat sfarsit la cruce : omul nu doar ca a incalcat legea si a dispretuit harul lui Dumnezeu, dar, rastignindu-L pe Isus, a declarat deschis ca nu-L vrea deloc pe Dumnezeu, de care nu incerca decat sa se debaraseze. Dar la cruce a stralucit dragostea si harul lui Dumnezeu in favoarea omului. Prin ea, Dumnezeu Se arata drept indreptatindu-l pe cel neleguit, care primeste in simplitate marturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Preaiubitul Sau Fiu, Mantuitorul nostru. El "a fost dat pentru greselile noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra" (Romani 4:25).

     Este clar ca odata mantuiti prin harul suveran al lui Dumnezeu, responsabilitatea noastra, ca crestini, este de a umbla "ca niste copii ai luminii", adica asa cum a umblat Hristos (Efeseni 5:8 ; 1 Ioan 2:6). 

     130     Se poate umbla cu Dumnezeu pe pamant, fara a sti mai intai ca pacatul a fost indepartat ?

     Istoria lui Enoh ofera un raspuns afirmativ ; caci in timpul acela, chestiunea pacatului nu era inca rezolvata. Dar daca vorbim despre timpul care a urmat venirii Mantuitorului nostru pe pamant, este evident ca raspunsul trebuie sa fie negativ. Credinta vine in urma a ceea ce se aude prin Evanghelie, si primul adevar al Evangheliei este ca Domnul Isus a indepartat pacatele prin jertfa Sa. Vedeti ceea ce spune apostolul in discursul sau in Antiohia Pisidiei (Fapte 13:38, 39).

     Cunoasterea vietii eterne, asa cum este ea prezentata in Evanghelia lui Ioan, rezulta din ceea ce este Fiul, din ceea ce este El pentru noi : El este viata. El a venit pentru a o arata (1 Ioan 1:1-3. Dar bucuria pe care o poate avea cineva, depinde, in mod necesar, de faptul ca pacatul a fost indepartat, caci Dumnezeu nu poate suporta pacatul in prezenta Sa.

     131     Poate fi separata credinta de fapte ? Pot exista fapte fara credinta ?

     Credinta nu este o simpla credinta (*), nici o adeziune a mintii la anumite fapte si anumite adevaruri, - credinta si adeziune fara efect asupra constiintei, inimii si vietii. Credinta este o putere in noi prin care lucrurile invizibile, cele care se raporteaza la Dumnezeu si la ceea ce El ne-a revelat, devin realitati pe care le intelegem si care ne misca sufletul.

     (*) In fr. se folosesc aici doua cuvinte diferite : "La foi" (primul cuvant) = credinta (cea adevarata, mantuitoare, convingere absoluta, de neclintit, etc.) si "croyance" (al doilea) = credinta (a crede ceva, o anumita convingere religioasa, fara a avea ca baza un argument, etc.). In rom. se foloseste acelasi cuvant si poate creea dificultati, n.t.

     Primul lucru de care pacatosul are nevoie atunci cand este convins de pacatul din el, este de a sti cum poate sa fie salvat. Cuvantul lui Dumnezeu ii prezinta pe Hristos care a fost dat pentru greselile noastre, si inviat pentru indreptatirea noastra. Sufletul primeste si intelege pentru el insusi acest fapt pe care Dumnezeu i-l declara : eficacitatea lucrarii lui Hristos. Dumnezeu o spune, iar el stie ca a acceptat aceasta lucrare ca satisfacand toata sfintenia si dreptatea Sa fata de pacate. Si aceasta lucrare isi pastreaza pentru totdeauna intreaga ei valoare in ochii lui Dumnezeu. Sufletul stie atunci ca este mantuit, indreptatit ; el este in pace, fericit, bucurandu-se de prezenta lui Dumnezeu, si toate acestea fara faptele sale, ci prin harul pur al lui Dumnezeu. Si el stie si ia aceasta prin credinta (vezi Romani 5:1, 2 ; 4:1-8 ; 10:5-13 ; Efeseni 2:4-10).

     Dar credinta care, prin lucrarea Duhului Sfant, a fost produsa in suflet, este si ramane acolo ca un principiu puternic. Este, dupa cum a zis cineva, "un resort care face sa se miste toate rotitele inimii, un principiu care se inalta mai presus de egoismul si de toate motivele josnice ale lumii, conectand afectiunile de Hristos. El devenind adevaratul nostru mobil ; traind in noi, El este sursa din care decurg actiunile noastre, astfel ca vom umbla asa cum a umbla El. Vom ramane, este adevarat, mult in spatele Lui, dar principiul vietii noastre este acelasi ; El este cel care traieste in noi. Este deci evident ca adevarata credinta lucreaza prin dragoste si produce fapte bune".

     Pe de alta parte, la fel cum, fara radacina, planta nu poate sa produca rod, fara credinta, nici faptele bune nu pot fi produse. Se pot face multe lucruri bune in exterior, dar ele nu au nicio valoare (doar in ochii oamenilor, n.t.). Se poate dona mult, lucra mult fara adevarata dragoste, fara credinta (vezi Evrei 11:6 ; 1 Corinteni 13:3) ; dar o viata marcata de dragoste in care Hristos este urmat si in care se face voia Sa pentru ca este voia Sa, fara a urmari nimic altceva ; o astfel de viata nu poate exista fara credinta... Din moment ce credinta adevarata, efectul harului prin lucrarea Duhului Sfant, este produsa in inima, se simte nevoia personala a lui Hristos. Dar cel care are adevaratele fapte ale dragostei nu poate sa le aiba fara credinta, care este motorul divin al vietii crestine in inima, care lucreaza rabdare, curatie, dragoste si separare de lume in timp ce trece prin ea. Noi nu putem sa actionam fara un mobil care sa ne puna in miscare. Credinta care priveste cu adevarat la Hristos si care gaseste totul in El, se manifesta in aceasta viata care este viata credintei. 

     132     Se poate spune ca sfintii Vechiului Testament erau "in Hristos" ? Vor invia ei impreuna cu Biserica ?

     Primul lucru de examinat este semnificatia expresiei "in Hristos".

     In capitolul 14 din Evanghelia dupa Ioan, Domnul Isus, Vorbind ucenicilor Sai despre prezenta Duhului Sfant pe pamant, zice : "In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt in Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi". El urma sa-i paraseasca pe ucenicii Sai, intorcandu-Se la Tatal, si, din sanul gloriei, avea sa trimita pe Duhul Sfant peste ucenicii Sai, dupa promisiunea Tatalui. Duhul Sfant, locuind in ucenici, avea sa-i faca sa inteleaga ca ei erau "in Hristos". Aceasta expresie presupune doua lucruri : mai intai, ca Domnul Isus este in glorie ; apoi, ca Duhul Sfant a fost trimis aici jos pentru a locui in credinciosi si a locui impreuna cu ei pentru totdeauna (Ioan 14:16) ; prin urmare, ea nu este valabila pentru timpul de dinaintea implinirii acestor doua fapte.

     In ziua cand Duhul Sfant a coborat din cer, dupa promisiunea Domnului Isus, apostolul Petru a spus iudeilor care se gaseau atunci adunati la Ierusalim : "Sa stie deci sigur toata casa lui Israel ca Dumnezeu L-a facut si Domn si Hristos pe acest Isus, pe care voi L-ati rastignit" (Fapte 2:36). Din acest moment, cuvintele "in Hristos" exprima pozitia celui care a primit, din partea lui Dumnezeu, marturia unei rascumparari depline implinite printr-un Mantuitor acum glorificat ; Duhul Sfant locuieste in cel care, prin aceasta credinta, a devenit un copil al lui Dumnezeu ; El il face sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca Tata si sa strige : "Ava" (Galateni 4:4, 6). De asemenea este scris : "Binecuvantat fie Dumnezeul si Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvant cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti, in Hristos; dupa cum ne-a ales in El mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara pata inaintea Lui, in dragoste" (Efeseni 1:3-4).

     "In Hristos" este pozitia actuala a credinciosului, si umblarea lui trebuie sa poarte amprenta acestei pozitii si sa corespunda naturii lui Dumnezeu care este lumina si dragoste ; cu alte cuvinte, el este chemat sa-L reproduca pe Hristos in viata sa aici jos, adica daca el este "in Hristos", reciproc si Hristos este "in el", dupa cum spune apostolul : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2:20). Comparati de asemenea Romani 8:1-10. 

     Este evident ca tot ceea ce vrem sa spunem nu se poate aplica pentru credinciosii care au fost pe pamant inainte de venirea lui Hristos, oricat de pretioasa si intima ar fi fost relatia lor cu Dumnezeu. Ei au trait "prin credinta", credinta intr-un Hristos Mantuitor care trebuia sa vina. Ei au primit marturia prin credinta si au murit in credinta, neprimind lucrurile promise, caci ei Il asteptau pe Mesia care doar El putea sa le implineasca ; dar Dumnezeu avea "in vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei sa nu fie facuti desavarsiti fara noi" (Evrei 11:39, 40).

     Sa venim acum la a doua parte a intrebarii. Pasajul pe care tocmai l-am citat s-ar dovedi, chiar daca nu ar exista altul, ca atunci cand noi, crestinii, ne vom bucura de "desavarsire", sfintii Vechiului Testament isi vor gasi, de asemenea, partea lor binecuvantata acolo. Domnul Isus, raspunzand saducheilor necredinciosi, le dovedeste, prin Scripturi, ca Avraam, Isaac si Iacov traiesc si ca ei vor invia dintre morti (Matei 22:31). El a zis de asemenea : "Vor veni multi de la rasarit si de la apus si vor sta la masa cu Avraam, Isaac si Iacov in Imparatia cerurilor" (Matei 8:11). In Epistola catre Efeseni, capitolul 3, v. 15, este spus ca "orice familie din ceruri si de pe pamant" este numita de Tatal Domnului nostru Isus Hristos. Sfintii Vechiului Testament alcatuiesc una din aceste familii. Ei vor avea in glorie partea pe care Dumnezeu le-a asigurat-o.

     Observati ca, in prima epistola catre Corinteni, apostolul, vorbind despre faptul invierii, nu zice "cei care sunt in Hristos", ci "cei care sunt ai lui Hristos la venirea Lui" (cap. 15:23) (*). Sfintii Vechiului Testament nu sunt mentionati diferit in acest pasaj, ci este destul de sigur ca toti cei care au viata prin credinta vor fi inviati de Hristos inaintea stabilirii domniei Sale.

     (*) In 1 Tesaloniceni 4:16, vorbind acestor crestini ingrijorati de soarta celor dintre ei care au "adormit" (v. 15), ii desemneaza ca "morti in Hristos" (Editorii)

     Daca examinam, de asemenea, pasajul din Apocalipsa 19:6-9, vom vedea in cer, pentru nunta Mielului, doua grupe de persoane : mireasa, "sotia Mielului" (21:7), adica Biserica, si "cei chemati la cina nuntii Mielului" (21:9).

     In mod sigur, aceste nu sunt aceleasi persoane. Cine sunt deci acestia din urma ? Ioan 3:29 ne va spune. Ioan Botezatorul era unul din acesti sfinti ai vechii economii (vezi Matei 11:9-11). El nu era mireasa , ci "prietenul mirelui", si totusi bucuria lui era perfecta. Putem concluziona deci ca credinciosii care au trait inainte de prima venire a lui Hristos vor fi inviati deja cand nunta Mielului va avea loc.

     Este de dorit ca crestinii sa realizeze mai mult pozitia lor binecuvantata in Hristos, pentru ca ei sa produca roade spre gloria Domnului. Daca pozitia si privilegiile noastre sunt mult mai inalte decat a sfintilor din Vechiul Testament, este evident ca evlavia si umblarea noastra trebuie, de asemenea, sa reflecte caracterul ceresc al binecuvantarilor spirituale in care suntem binecuvantati in Hristos.

                              

 `

                

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                    - XVI -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     119     Ce reprezinta "sufletele sub altar" despre care este vorba in Apocalipsa 6:9 ? fac ele parte din Biserica ?

     Inainte de a vedea detaliile acestei carti minunate a Apocalipsei, este bine de amintit ca scopul sau principal este de a scoate in evidenta caile lui Dumnezeu in legatura cu pamantul, si luarea in stapanire a acestuia de catre Domnul, care a fost lepadat, implinind promisiunea pe care o gasim in Psalmul 2 : "Cere-Mi si-Ti voi da natiunile de mostenire si marginile pamantului in stapanire". La aceasta "mostenire" se refera "cartea" din mana dreapta a "Celui care sedea pe tron" (cap. 5:1), carte pe care nimeni nu se gasea vrednic sa o deschida, cu exceptia Mielului.

     Apocalipsa face referire permanent la profetiile anterioare cuprinse atat in Vechiul cat si in Noul Testament, ceea ce este in special cazul in cele trei sau patru ultime capitole. Autoritatea lui Dumnezeu trebuie sa fie recunoscuta in mod definitiv pe intreg pamantul, si numele care indica aceasta autoritate este "Cel Preainalt" pe care Melhisedec l-a facut cunoscul lui Avraam. El este "Stapanul cerurilor si al pamantului". Stapanirea cerurilor nu a putut sa-I fie contestata (Psalmul 115:16), dar, pe pamant, oamenii s-au ravratit impotriva Lui si L-au respins pe Hristosul caruia I-a incredintat toata puterea. Dar vine momentul cand se va cunoaste ca Cel "al carui Nume este Domnul" este de asemenea si "Cel Preainalt peste tot pamantul" (Psalmul 83:18).

     Cand Domnul Isus va implini primul act al intoarcerii Sale, luand la Sine pe sfintii adormiti sau in viata atunci aici jos, El nu va veni pana pe pamant. Dimpotriva, noi vom merge sa-L intalnim "in vazduh" (1 Tes. 4:13-17). Rapirea sfintilor nu este mentionata in Apocalipsa ; dar, de la capitolul 4, cei care vor fi fost obiectele acestei manifestari a puterii Domnului se vor afla deja in cer, reprezentati prin cei douazeci si patru de batrani asezati pe tronuri in jurul tronului lui Dumnezeu si al Mielului. Tabloul istoric al capitolului 12 include, fara indoiala, aceasta rapire a sfintilor, vazuti ca facand parte din Acela care trebuie sa pasca toate natiunile cu un toiag de fier (comp. cap. 2:26, 27). Apoi, in cap. 19, inainte ca Domnul sa iasa sa execute judecata asupra imparatilor pamantului care I s-au opus, se vede Biserica "pregatita" ca sotie a Mielului, pentru a se manifesta ca atare, atunci cand Domnul va fi aratat in glorie (Coloseni 3:4). 

     Intre aceste doua acte, rapirea sfintilor si iesirea "Imparatului imparatilor" urmat de ostirile ceresti, multe lucruri isi vor avea implinirea lor. Pamantul, lipsit de mijlocirea credinciosilor (1 Timotei 2:1, 2), va fi lasat la dispozitia lui insusi, sau mai degraba a celui rau, iar nelegiuirea isi va afla deplina sa dezvoltare in persoana omului pacatului, sau Antihrist, si sub conducerea personala a lui Satan (2 Tes. 1:2 ; Apoc. 12:12 13 ; 16:13-16). Dar chiar si acest timp, Duhul lui Dumnezeu va lucra pentru a mantui o mare multime de persoane (Apoc. 7:9-10). Inainte de descoperirea puterii lui Antihrist, vor exista persecutii carora vor cadea victime cei ale caror suflete se vad "sub altar" strigand dupa razbunare (cap. 6:9-11). Acestia nu fac parte din Biserica care va fi deja completa, ci ei vor avea parte de gloria domniei Domnului, la fel ca cei care vor fi omorati mai tarziu, atunci cand conducatorul din  Occident (fiara) si Antihristul isi vor exercita puterea lor. Aceste doua grupe de sfinti sunt mentionate la capitolul 20, v. 4-6.

     120     In Matei 20:16 este spus : "exista multi chemati, dar putini alesi" ; apoi inca (cap. 7:14) : "Stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata si putini sunt cei care o gasesc". Cum se poate impaca aceste pasaje cu v. 9-17 din cap. 7 din Apocalipsa, care vorbeste de o "multime mare, pe care nimeni nu putea sa o numere, din orice natiune si popoare si limbi", imbracati in haine "albite in sangele Mielului" ?

     Primele doua pasaje se refera la lucrarea harului lui Dumnezeu in aceasta lume in timpul care este numit "ziua mantuirii", cand Dumnezeu este rabdator fata de toti, nevrand ca niciunul sa piara, ci toti sa vina la pocainta (2 Petru 3:9, 15). Ele ne arata modul in care oamenii au primit mesajul harului : inima naturala iubeste lumea si n-o paraseste de bunavoie pentru a se intoarce la Dumnezeu. Dupa cum zicea Domnul iudeilor, care nu voiau sa "vina la El sa aiba viata" (Ioan 5:40). Vedem ca usa este stramta - intr-adevar asa este. Din cauza aceasta se prefera un drum larg unde se poate face propria vointa si irosirea timpului, in ciuda avertizmentelor Evangheliei care spune ca drumul larg duce la pierzare. Chiar atunci cand cineva este chemat in ultimul moment si, constrans de a intra in slujba unui Stapan bun si bland, pe care nu L-a cunoscut pana atunci, cei care se agata de dreptatea pe care o poate oferi omul gasesc sa vorbeasca impotriva harul. Ei nu se bucura de aceasta iubire libera si perfecta care ne binecuvanteaza, nu pentru ca noi am merita aceasta, ci pentru ca Dumnezeu este dragoste, si ca actioneaza fata de noi potrivit cu ceea ce El este.

     Aceasta, de fapt, explica al treile pasaj. El se refera la un timp cu totul diferit. Este vorba de un timp cand pamantul va fi lasat la dispozitia celui rau, timpul "necazului cel mare", dupa cum versetul 14 o spune destul de clar (comp. Matei 24:21). Acesta va fi dupa rapirea Bisericii, cand marturia care este data acum in lume va fi incheiata. Inaintea judecatilor grozave care vor veni asupra pamantului, Dumnezeu va actiona de o maniera extraordinara pentru a smulge un numar mare de suflete de la distrugerea generala si de sub puterea lui Satan. Acestea nu vor face parte din Biserica, mireasa lui Hristos, dar ele se vor bucura totusi de o fericire care le este pregatita, fiind "fericitii" care vor fi invitati la sarbatoarea nuntii Mielului (Apoc. 19:9). Ce minunat este harul care se descopera astfel intr-un timp atat de sumbru !

     Amintiti-va, de asemenea, ca pasajul din Matei vorbeste de starea de lucruri despre care fiecare poate sa-si dea seama si care exista in jurul nostru in aceasta lume, in timp ce versetele din Apocalipsa prezinta un rezultat final. Timpul de har, ziua actuala de mantuire dureaza de mult timp ; dar in fiecare loc, in fiecare epoca, turma a fost intotdeauna o "turma mica". Cu toate acestea, daca se priveste in ansamblu, numarul celor care au fost salvati de la ziua Cincizecimii, nu este el, de asemenea, o multime mare ? Si cati vor fi pe care numai Dumnezeu ii cunoaste ? Nu este mai putin adevarat ca usa este stramta si ca in orice timp ar fi, este nevoie de energia care vine la de Dumnezeu pentru a decide sa se intre pe ea.

     121     Cine sunt mortii numiti "fericiti" in capitolul 14 din Apocalipsa, versetul 13 ?

     Epoca la care se aplica pasajul este stabilita de versetele de mai inainte. Este cea a grozavei persecutii care va avea loc in scurta perioada de timp cand Antihristul se va prezenta ca fiind conducatorul iudeilor, si cand natiunile din Occident vor consimti sa se supuna puterii fiarei (Apoc. 17:13). "Fiara", este numele profetic care este dat puterii dominante a imperiului roman reinviat, in ultima faza a existentei sale. Antihristul este, fara indoiala, cel despre care vorbeste Domnul la sfarsitul capitolului 5 din Evanghelia dupa Ioan : "Eu am venit in Numele Tatalui Meu si nu Ma primiti; daca va veni un altul, in numele lui insusi, pe acela il veti primi" (v. 43). Aceste doua puteri, din ratiuni politice, vor actiona impreuna cu intentia de a suprima tot ceea ce, direct sau indirect, atinge evlavia sau recunoastrea autoritatii lui Dumnezeu. In acele zile, nimeni nu va putea cumpara sau vinde fara sa aiba, pe mana dreapta sau pe frunte, semnul sau numele fiarei. Si daca cineva refuza sa se inchine chipului ei, singura alternativa va fi moartea. Domnul, vorbind despre acest timp grozav viitor, numit "necazul cel mare", El zice : "Si, daca n-ar fi fost scurtate zilele acelea, n-ar fi fost mantuita nicio faptura; insa, datorita celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate" (Matei 24:22). Aceasta promisiune ofera o anumita mangaiere, si glasul venit din cer, zicand : "Ferice de mortii care mor in Domnul de acum incolo", adauga o alta marturie cu privire la credinciosia Domnului fata de cei care vor ramane credinciosi in acest timp de necaz fara precedent. Ei sunt tovarasi cu cei despre care este scris ca l-au invins pe Satan "datorita sangelui Mielului si datorita cuvantului marturiei lor si nu si-au iubit viata, pana la moarte" (Apoc. 12:11). Domnul nu-i va uita : "Fericiti" sunt deja ei, in odihna, si "lucrarile lor ii urmeaza".

     In capitolul 20 din Apocalipsa, printre cei care vor avea parte de cea dintai inviere, se disting clar trei clase. Vedem mai intai pe cei care sunt deja asezati pe tronuri, adica pe toti cei care au fost inviati inaintea acestor timpuri grozave de la sfarsit ; apoi pe cei care vor fi victimile celei dintai persecutii care va urma intr-un timp care nu este stabilit (Apocalipsa 6:9, 10), apoi pe ultimii care vor pieri in timpul necazului cel mare, a carui durata este de "patruzeci si doua de luni" (Apocalipsa 13:5, 12).

     122     Ce semnifica "cea dintai inviere" (Apocalipsa 20:5, 6) ?

     Ideea unei invieri generale atat a celor drepti cat si a celor nedrepti, foarte raspandita chiar inainte de crestinism, nu este scripturistica. Vedem, din raspunsul pe care il da Marta, sora lui Lazar, lui Isus, ca ea impartasea acest gand impreuna cu o mare parte din iudeii din timpul ei : "Stiu ca va invia la inviere, in ziua de apoi" (Ioan 11:24). Ea nu stia ca Isus, fiind El Insusi "invierea si viata", a exercitat asupra trupurilor celor morti si celor vii o autoritate directa in legatura cu acest adevar pe care l-a spua ea. La fel, in Marcu 9:10, ucenicii, desi ca iudei credinciosi, nu se indoiau de invierea mortilor de-o maniera generala, nu au inteles absolut nimic din expresia pe care Domnul a folosit-o : "invierea dintre morti ; caci aceasta implica faptul ca unii vor invia, lasandu-i pe altii sa doarma inca in mormant. Si, desi Domnul a aratat clar, in invatatura Sa, deosebirea dintre "invierea vietii" pentru cei drepti si "invierea judecatii" pentru cei nedrepti (Luca 20:35, 36 ; Ioan 5:29, etc.), abia dupa propria Sa inviere ucenicii, invatati de Duhul Sfant, au inteles semnificatia invierii lui Hristos in legatura cu cei care i apartin prin credinta in sangele Sau.

     Ca trebuie sa fie "o inviere a mortilor", aceasta este o doctrina fundamentala, in care au crezut credinciosii din toate timpurile : vezi Iov 19:25-27 ; Evrei 6:2, si raspunsul Domnului din Marcu 12:26. Dar invierea dintre morti nu este invatata decat in Noul Testament, de catre Domnul si apoi de apostolii Sai. Prin propria Sa inviere, dupa ce a fost supus suferintei, Hristos a fost primul care a vestit iudeilor si natiunilor lumina, si El a fost un exemplu de ceea ce este rezervat pentru toti cei care cred in El. Intr-adevar, El va spune apoi cu privire la ai Sai : "Ii voi invia in ziua de apoi" (Ioan 6:39, 40) ; Fapte 26:23 ; 2 Corinteni 4:14 ; 1 Tesaloniceni 4:14). Apostolului Pavel i-a dat Domnul harul sa dezvolte doctrina cu privire la credinciosi.

     Pentru acestia, exista o inviere dintre morti, numita, de asemenea, "invierea vietii" sau "cea dintai inviere". Parga acestei invieri este Hristos ; apoi vor urma cei care sunt ai Lui "la venirea Sa" (1 Corinteni 15:20-23). Pasajul citat din Apocalipsa, cap. 20:4-6, ne face sa asistam la ultimul act al acestei "prime invieri". Fericiti si sfinti, intr-adevar, sunt cei care au parte de ea ! Restul mortilor nu vor reinvia decat la sfarsitul domniei lui Mesia, care va dura o mie de ani. Atunci va avea loc a doua inviere, cea a "mortilor", si judecata lor. Cei care se vor afla acolo nu vor avea decat "a doua moarte" ca parte a lor grozava si eterna (Apocalipsa 20:11-15). 

     123     Cea dintai inviere va fi implinita atunci cand Domnul Isus va veni ca sa judece pe cei vii si pe cei morti ?

     Cercetand atent Scripturile, observam ca "cea dintai inviere" este o expresie caracteristica, mai degraba decat pur si simplu istorica. Este evident ca ea este inaintea celei de-a doua invieri, care este cea a celor "nedrepti" (Fapte 24:15), sau, dupa Ioan 5:29, "invierea judecatii" ; dar nu o putem limita la o perioada fixa, cel putin dupa modul nostru de a socoti timpul, dar ce ne este spus, intr-un mod general, ca ea va fi implinita inaintea domniei mileniale a lui Hristos. Iata ceea ce este clar, potrivit capitolului 20 din Apocalipsa. Tinem sa repetam, cu aceasta ocazie, ca cea dintai inviere este "o inviere dintre morti", adica o inviere doar a unora ("cei credinciosi"), in timp ce altii ("cei rai") vor ramane inca in mormintele lor. Aceasta este una din doctrinele caracteristice crestinismului ; ea a provocat discutia ucenicilor atunci cand Domnul a vorbit pentru prima data, coborand de pe muntele schimbarii la fata (Marcu 9:10). Ei n-au inteles atunci "ce este invierea dintre morti". Domnul Isus este El Insusi "parga" acestei invieri (1 Corinteni 15:20) ; astfel deci, toti cei care sunt ai Lui vor fi inviati. Este adaugat : "dar fiecare la randul cetei lui: cel dintai rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui". Expresia "venirea Lui" este vaga si generala ; apostolul nu intra aici in detalii care ne sunt date in cap. 4 din prima epistola catre Tesaloniceni. De fapt, inceputul cap. 20 din Apocalipsa si alte pasaje ne arata ca vor fi mai multe grupe de persoane care vor fi cuprinse in "cea dintai inviere (*). Vor fi sfintii Vechiului Testament, precum Avraam, Isaac si Iacov (Matei 8:11 ; 22:31-32) ; vor fi credinciosii care fac parte din economia actuala si care alcatuiesc "Biserica" (Efeseni 5:27 ; Filipeni 3:20, 21 ; Coloseni 3:3-4, etc.) ; dar vor fi, de asemenea, cei a caror suflete sunt vazute "sub altar", atunci cand Mielul "a deschis a cincea pecete", si carora le este spus ca trebuie sa se odihneasca "putin timp, pana se va implini si numarul celor impreuna-robi cu ei si al fratilor lor, cei care urmau sa fie ucisi ca si ei" (Apoc. 6:9-11) ; apoi, in final, "fratii" acestora, cei care vor fi ucisi in timpul domniei "fiarei" si a lui Antihrist, si care nu s-au inchinat fiarei , nici chipului ei (Apoc. 13:15). Aceste doua grupe sunt indicate in Apocalipsa 20:4, dupa ce a fost vorba de cei care sunt deja "asezati pe tronuri", si care sunt, fara indoiala, reprezentati intr-un mod general prin "batranii" din capitolul 4. Citind insa Scripturile, nu se poate sa nu fii izbit de faptul ca Duhul lui Dumnezeu evita sa faca un sistem de profetie prin prezentarea impreuna, intr-un singur si acelasi tablou, diversele acte ale venirii Domnului. Asa ca, intelepciunea noastra nu este sa ne aventuram dincolo de ceea ce este scris ; de a nu spune ceva acolo unde Scriptura nu spune nimic. Caci niciun pasaj al sfantului Cuvant al lui Dumnezeu nu ne face sa credem ca diferitele grupe mai sus-mentionate vor invia in acelasi timp ; dimpotriva, ultimile doua grupe nu vor fi inviate, cu siguranta, decat atunci cand cele de dinainte vor fi deja "asezate pe tronuri".

     (*) Vezi intrebarea 121

     Expresia "sa-i judece pe cei vii si pe cei morti", in 1 Petru 4:5, are in mod evident o insemnatate morala ; ea se opreste la gandul asupra Celui care este gata sa judece si asupra caracterului judecatii Sale, si nu asupra unei perioade stabilite la care aceasta judecata trebuie sa aiba loc. La fel este si 2 Timotei 4:1. Dar, in toate cazurile, nimic nu arata ca judecata "celor vii" si a celor "morti va avea loc in acelasi timp. Matei 25:31-46, ne face sa asistam la prima, "cand va veni Fiul Omului", si Apocalipsa 20:11-15, descrie care va fi ultima, inaintea tronului mare si alb, atunci cand pamantul si cerul vor fugi dinaintea Celui care este asezat pe tron, si ca nu se va gasi loc pentru ele. Intreaga domnie mileniala a lui Hristos se va desfasura intre aceste doua judecati. 

     124     La ce moment se aplica tabloul Bisericii prezentat in capitolul 21 din cartea Apocalipsa ?Biserica fiind cereasca, trebuie sa astepte sa vina pe pamantul reinnoit ? Si in ce conditii imparatii pamantului ii vor "aduce gloria lor" (v. 26) ?

     Atunci cand totul va fi copt pentru judecata, Domnul va iesi sa aduca razbunare peste "fiara" si peste "falsul profet", la fel si peste cei care ii urmeaza (cap. 19). Apoi Satan va fi legat si inchis in Adanc, iar Hristos va domni o mie de ani (cap. 20:1-6). Biserica va fi aratata in glorie, nu pe pamant, ci deasupra pamantului, "coborand din cer" din care ea face parte, devenind astfel lumina cetatii pamantesti, Ierusalimul, centrul de guvernare asupra pamantului.

     Descrierea Bisericii glorioase in timpul domniei milenare a lui Hristos se gaseste in capitolul 21, de la versetul 9. Ea aminteste de primul gand despre Biserica oferit de Domnul in Matei 16, urmand indicatiile continute in 1 Cronici 17:11-14. Fiul este Cel care avea sa construiasca o casa pentru Tatal, casa pe care a numit-o "Adunarea Mea". Comparati 1 Corinteni 3:9-11 ; Efeseni 2:19-22 ; 1 Petru 2:5. Gloria Mielului, a carui prezenta lumineaza Biserica, va deveni prin acest intermediar (prin Biserica) lumina natiunilor (Apoc. 21:24). Nu este spus ca natiunile Il vor vedea in mod personal pe Domnul pe durata domniei Sale. Gloria Sa va fi cunoscuta prin Biserica, locuinta lui Dumnezeu si a Mielului care sunt templul ei.

     Acolo natiunile isi vor "aduce gloria lor". Tot ceea ce se face acum in acest sens ( si, desigur, este foarte putin), se face in mod spiritual si prin credinta, acolo unde Dumnezeu este recunoscut. Dar gandirea oamenilor este mai degraba sa se lipseasca de Dumnezeu. Atunci lucrurile vor fi schimbate ; cand autoritatea Domnului se va face simtita, atunci credinta se va amesteca cu vederea, si toate natiunile pamantului vor fi obligate sa recunoasca ca Domnul domneste inconjurat de sfintii Sai glorificati. Vedeti, de asemenea, Ioan 17:22, 23 ; 2 Tesaloniceni 1:10.

     Dupa domnia milenara a lui Hristos va urma starea eterna, despre care avem o descriere foarte scurta in capitolul 21, versetele 1 la 8. Este remarcabil ca pozitia relativa a Bisericii este descrisa in aceeasi termeni ca in versetul 10, care se aplica mileniului, adica, "coborand din cer de la Dumnezeu". Nu este spus ca ea vine pana pe pamantul cel nou, ci va fi la fel in legatura cu pamantul si "cu oamenii". Ea va fi pentru totdeauna "locuinta lui Dumnezeu" (vezi Efeseni 2:22). Starea actuala a lucrurilor pe care noi o cunostem, va fi atunci schimbata complet, cerul si pamantul fiind reinnoite : dreptatea va locui acolo ; si marea nu va mai fi. Fie ca noi, in asteptarea acestor lucruri, sa fim gasiti fara pata si fara vina inaintea Domnului (2 Petru 3:13-14). 

     125     Ce trebuie sa intelegem prin "casa Domnului" de la Silo, templul nefiind inca zidit ? Si cum a fost inlocuita ea dupa aceea ?

     Cuvintele "casa" sau "templu" sunt folosite uneori in sens spiritual pentru a indica locul unde era altarul pe care se aduceau jertfe lui Dumnezeu, si unde Dumnezeu "locuia" in mijlocul poporului Sau (vezi Exod 15:2, 13). Apoi, la cap. 25, versetul 8, gasim ca Dumnezeu, dandu-i lui Moise directive necesare pentru constructia cortului, spune ca israelitii trebuie sa-I aduca daruri in acest scop, adaugand : "Si sa-Mi faca un locas sfant, ca sa locuiesc in mijlocul lor".

     Expresia "casa Domnului" face referire la un astfel de locas (sau "sanctuar"), care avea forma unui cort, sau a unei case zidite din pietre cioplite. Vezi Deuteronom 23:18 ; Iosua 6:24 ; Judecatori 18:31 ; 19:18 ; 1 Samuel 1:7, etc.

     Nu a existat "templu", propriu-zis, inaintea celui zidit de Solomon (vezi 2 Samuel 7:6 ; 1 Imparati 3:2). Pana atunci, cortul construit de fiii lui Israel, la porunca lui Moise, a servit ca templu ; si la acest cort, fara indoiala, face referire expresia din Psalmul 90, versetul 17 : "lucrarea mainilor noastre".

     Ajunsi in tara Canaan, se pare ca israelitii au asezat cortul mai intai la Ghigal, unde era "tabara" (Iosua 4:19 ; 9:6 ; 10:15, 43) ; apoi la Silo (Iosua 18:1 ; 19:51). Il regasim acolo la inceputul cartii Samuel (cap. 1:3, 9, 24), unde sunt folosite ambele expresii, "templul Domnului" si "casa Domnului", pentru a-l desemna, precum si la cap. 3:3, 15. Existau atunci anumite anexe, sau cladiri auxiliare ? Pasajele din cap. 3:3 si 4:18, ar putea sa ne faca sa presupunem. In orice caz, valoarea si importanta sa s-au pierdut, din moment ce chivotul a fost luat, pentru a nu mai fi niciodata asezat la locul sau. Samuel jertfea in alte locuri, precum Mitpa, Rama sau Ghilgal (7:9, 17 ; 9:12 ; 10:8 ; 11:15). 

     Atunci cand David a fost persecutat de imparatul Saul, el a fugit la preotul din Nob (1 Samuel 21:1). Relatarea lasa sa se inteleaga ca sanctuarul era acolo, si ca slujba se facea acolo, cel putin in parte. Dar dupa masacrarea preotilor, nu a mai ramas decat Abiatar, care "a fugit la David", aducand efodul, ultimul semn al interventiei lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau prin intermediul preotiei (1 Samuel 22:20 ; 23:6, 9).

     Mai tarziu, cand David a fost asezat imparat peste tot Israelul, cortul se gasea "pe inaltimea care era la Gabaon" (1 Cronici 16:39 ; 21:29). De asemenea, altarul pentru arderea-de-tot se afla acolo. David a urcat chivotul lui Dumnezeu de la Chiriat Iearim, unde a fost pazit mult timp, si la pus intr-un cort pregatit pentru el pe muntele Sion ; caci acolo si-a construit palatul sau (1 Cronici 11:5 ; 15:1). El a pastrat slujbele in doua locuri, la Sion si la Gabaon (1 Cronici 16:6, 39, 40).

     Atunci cand Solomon a zidit templul pe muntele Moria - la aproximativ 800 metri distanta de Sion - el a asezat acolo chivotul, precum si uneltele sfinte ale cortului, aduse din Gabaon. Vechiul altar a fost inlocuit pentru slujba cu noul altar facut de Solomon (2 Cronici 1:5 ; 3:1 ; 4:1 ; 5:5). 

     Datorita necredinciosiei poporului si a refuzului sau de a asculta de avertismentele repetate de multe ori prin profeti, maretul templu al lui Solomon a fost ars, iar uneletele si visteria duse la Babilon (2 Cronici 36:18, 19). Ce judecata grozava datorita neascultarii lor, si care are o mare valoare pentru noi astazi !

     Dupa saptezeci de ani de captivitate, o ramasita a poporului, incurajata de catre imparatul Cirus, a venit sa rezideasca templul in mijlocul multor dificultati cauzate de gelozia popoarelor din jur ; el a fost construit pe vechiul sau amplasament de pe Moria. Acest templu, al doilea, a fost marit de catre imparatul Irod, mai ales prin adugarea mai multor curti si cladiri de jur impreuj. Acesta este templul in care Domnul Isus a intrat deseori, implinind astfel, in mod partial, profetia lui Hagai 2:9 : "Gloria de la urma a casei acesteia va fi mai mare decat cea dintai".

     Acest templu a fost ars de romani la patruzeci de ani dupa moartea si invierea Domnului.

     Probabil ca iudeii se vor intoarce in tara lor si vor zidi un altul, unde Antihris isi va face lucrarea sa funesta, si care va fi distrus de cataclismul care va desparti Muntele Maslinilor, la intoarcerea Domnului Isus pe acest pamant (Zaharia 14:4). Caci El va reveni chiar in acelasi loc unde ucenicii L-au vazut urcand la cer (Fapte 1:9-12). In acelasi timp, noul templu, descris de Ezechiel, va fi zidit pe "un munte foarte inalt" care se va inalta la nord de noua cetate Ierusalim (Ezechiel 40:1, 2 ; Mica 4:1, 2). Comparati, de asemenea, cu Psalmul 48:1-3.

     Este foarte remarcabil de vazut cum toate aceste diferite profetii se leaga impreuna pentru a stabili, nu doar pozitia relativa a noului templu si a cetatii viitoare, ci, de asemenea, schimbarile extraordinare care vor avea loc. Pe de alta parte, exista cu siguranta in aceste lucruri o invatatura spirituala pentru noi cu privire la locuinta lui Dumnezeu, ca centrul de strangere pentru poporul Sau, si, de asemenea, pentru toti locuitorii pamantului. O vedem la sfarsitul Psalmului 47, care-l precede pe cel in care este indicata noua locatie a Sionului (Ps. 48).         

       

                    

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                    - XV -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     109     Cum trebuie inteles pasajul din 1 Ioan 2:6 : "Cine zice ca ramane in El este dator si el sa umble asa cum a umblat El" ?

     Pasajul este foarte clar, daca se ia in mod simplu asa cum este scris. El ne ofera masura umblarii crestine. Cel care marturiseste ca ramane in Hristos (ceea ce este pozitia crestina) trebuie sa umble in consecinta, adica cum a umblat Hristos.

     "Pozitia" credinciosului este "in Hristos" (Rom. 8:1 ; 1 Cor. 1:30 ; 2 Cor. 5:17 ; Efes. 1:1, 3, 11 ; Filip. 1:1 ; etc.). Apoi. Isus a spus sa ramanem in El, adevarata vita, ca sa aducem mult rod (Ioan 15:3-5). Hristos, prin moartea Sa, ne-a castigat aceasta pozitie. Masura umblarii este legata de aceasta, este Hristos in viata Sa aici jos. Poate fi o dificultate aici daca se confunda acest pasaj cu ceea este scris in cap. 4 din aceeasi epistola, versetul 17, : "In aceasta s-a implinit dragostea cu noi, ca sa avem indrazneala in ziua judecatii, pentru ca, asa cum este El, asa suntem si noi in lumea aceasta". Ori, acest ultim pasaj vorbeste de pozitia noastra, nu de umblare. Acesta este un fapt care este adevarat pentru fiecare crestin. Hristos este in glorie. Credinciosul este identificat cu El acolo, astfel ca nu are absolut nimic sa se teama de "judecata", caci el este identificat cu Cel care trebuie sa judece. Hristos nu poate judeca propria Sa lucrare. In aceasta a fost implinita dragostea lui Dumnezeu cu noi ; si noi avem acum aceasta dragoste, pentru ca sa ne bucuram dinainte, desi nu o cunoastem decat in parte (comp. Efes. 3:14-19).

     Nu putem spune, referitor la natura noastra, ca suntem asa cum a fost Isus aici jos ; nici Cuvantul lui Dumnezeu nu ne spune ca trebuie sa fim asa cum a fost El ; caci El "n-a cunoscut pacat" (2 Cor. 5:21) ; in timp ce noi "daca zicem ca nu avem pacat, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi" (1 Ioan 1:18). "Pacatul in carne" locuieste in noi, dar acesta nu este un motiv ca pacatul sa se manifeste in afara. Nimic nu ne obliga sa pacatuim ; dimpotriva, Dumnezeu ne-a dat Duhul si Cuvantul Sau pentru a ne pazi, si pentru ca trasaturile lui Hristos sa poata fi reproduse in cei care raman in El. Trebuie sa umblam asa cum a umblat El. Hristos este masura, norma de umblare a crestinului.

     Sa comparam acum un alt pasaj, care face sa reiasa, intr-un fel minunat, exactitatea Cuvantului lui Dumnezeu ; vreau sa vorbesc de 1 Petru 2:21, 22 : "Hristos a suferit pentru voi, lasandu-va un model, ca sa calcati pe urmele Lui: El, care n-a facut pacat, nici nu s-a gasit viclenie in gura Lui...". Petru ne indeamna, nu sa fim ceea ce Hristos era in zilele vietii Sale in carne, ci sa umblam avand ochii atintiti asupra Lui pentru a-L imita. Observati ca, atunci cand este vorba de Hristos ca exemplu, este zis : "care n-a facut pacat" ; dar referitor la chestiunea perfectiunii persoanei Celui care singur era in stare, singur potrivit sa fie jertfa pentru pacat, este zis : "care n-a cunoscut pacat" (2 Cor. 5:21). Ori, este evident ca aceasta ultima expresia nu poate fi folosita cand vorbim despre noi care avem o natura rea ; in timp ce, cand Hristos ne este prezentat ca exemplu, Duhul Sfant zice : "El n-a facut pacat", expresie care poate fi adevarata si cu privire la noi, de fiecare data cand umblam in comuniune deplina cu El. Este ferice ca nu avem un alt nivel de atins, si ca suntem facuti capabili si responsabili de a urma pasi Modelului nostru, in timp ce mergem spre El... tinta.

     110     In ce sens trebuie inteles pasajul : "Nu aveti nevoie sa va invete cineva" (1 Ioan 2:27) ?

    Cateva cuvinte despre structura capitolului par necesare inainte de a aborda intrebarea. De la versetul 13, apostolul se adreseaza la trei clase diferite de persoane, care, in ansamblul lor cuprind pe toti credinciosii, dar care, luati separat, fac sa reiasa diferitele trepte in care se intalnesc la crestinii, sau etapele succesive ale vietii spirituale in masura in care ea se descopera.

     Aceste trei clase sunt "parintii", "tinerii" si "copilasii". Ele sunt mentionate impreuna in versetul 13, unde gasim primele caractere care le disting. Apoi apostolul, revenind asupra subiectului, repeta in prima jumatate a versetului 14, ceea ce a spus deja cu privire la "parinti", dovada ca aceasta stare nu necesita nicio explicatie ; apoi el dedica trei versete si jumatate (v. 14 la 17) "tinerilor" pentru a-i pune in garda impotriva inselaciunii care este in lume ; in timp ce zece versete care urmeaza (v. 18 la 27) sunt adresate "copilasilor".

     Apostolul, scriind "tinerilor", vorbeste de "dragostea Tatalui", dar o face in partea capitolului care este dedicata in special "copilasilor", carora le vorbeste de cunoasterea Tatalui, si in care semnaleaza doctrinele rele care se impotrivesc acestei cunoasteri. Cunoasterea Tatalui si ungerea Duhului Sfant alcatuiesc cele doua mari trasaturi ale crestinismului ; oamenii Vechilui Testament nu aveau asa ceva. Apostolul, de asemenea, insistand asupra adevarului, are grija sa aminteasca ca el se ocupa de lucruri care isi au inceptul in Persoana Domnului Isus aratat aici jos pe pamant. Acest nou "inceput" a modificat in mod necesar toate relatiile credinciosilor cu Dumnezeu. De atunci ei au cunoscut pe Dumnezeu ca Tata, caci Dumnezeu S-a revelat in mod deplin in Persoana Fiului Sau (Ioan 1:18). La aceasta revelatie nu mai este nimic de adaugat ; ea a fost completa. Intrucat "copilasul" prezinta in mod simplu trasaturile care caracterizeaza viata, rezulta ca daca cineva nu este inca "copil" in acest sens, nu este deloc crestin. Cineva are viata sau nu. Daca are viata, Il cunoaste pe Tatal, caci este vorba de Tatal pe care Isus L-a revelat, si noi primim viata auzind glasul Sau (Ioan 5:24-25). Prin urmare, orice ar submina cunoasterea Tatalui ar pune de fapt in discutie existenta vietii, si aceasta, apostolul nu poate admite. El nu vrea ca ceva sa opreasca manifestarea vietii, nimic care ar da impresia ca vrea s-o faca mai completa in desfasurarea ei si care, prin aceasta, ar presupune ca atunci cand cineva o primeste ar mai lipsi ceva. Referitor la viata, nu mai este nimic de adaugat pe care "copilasul" sa nu-l aiba deja. Cu privire la aceasta, este spus : "nu aveti nevoie sa va invete cineva". In lucrurile naturale, nu am nevoie ca sa vina cineva sa-mi dovedeasca ca traiesc ; avand viata, sunt constient de existenta mea. In lucrurile spirituale, aceasta cunoastere este oferita prin Duhul Sfant, care invata despre toate lucrurile, si in care nu este nicio nesiguranta. Antihristii tagaduiau pe Tatal si pe Fiul ; apostolul ne pune in garda impotriva lor, nu prezentandu-ne un domeniu nou sau necunoscut, ci angajandu-ne sa ramanem in lucrurile pe care le-am auzit de la inceput. Observati ca tot ceea ce in acest pasaj se raporteaza la doctrina crestina este spus "copilasilor". Apostolul le spune : "Voi aveti ungerea de la Cel Sfant si stiti toate. V-am scris nu pentru ca nu stiti adevarul, ci pentru ca il stiti si pentru ca nicio minciuna nu este din adevar" (v. 20, 21).

     Prin urmare, se intelege ca aceasta ar insemna o deturnare a sensului sau adevarat din acest pasaj al Scripturii, ca sa se bazeze pe el (pe sensul deturnat, n.t.) pentru a respinge invatatura scripturistica oferita de Domnul pentru zidirea trupului lui Hristos, pentru a creste in toate lucrurile pana la Cel care este Capul, Hristos (Efes. 4:8-16). Dar 1 Tesaloniceni 5:20, 21 ramane totdeauna necesar, si lucrul acesta este recomandat daja in mod special "copilasilor". Nu exista nicio contradictie in Scriptura.

     111     Care este sensul din 1 Ioan 3:20 ?

   Intreg pasajul face sa reiasa fericirea de a avea constiinta curata inaintea lui Dumnezeu. Daca nu, atunci este clar ca este ceva pe care trebuie sa-l marturisim lui Dumnezeu ; mai ales ca judecata noastra de sine nu poate fi niciodata la acelasi nivel cu cea a lui Dumnezeu. El cunoaste toate lucrurile si prin acest Cuvant, care dupa Evrei 4:12 este ca o sabie care ajunge pana la despartirea sufletului si duhului, poate sa ne faca sa cunoastem ceea ce tulbura comuniunea noastra fara ca noi sa intelegem motivul. Psalmul 139:23 ne face sa auzim rugaciunea unuia care realizeaza ca nu este in stare sa patrunda in colturile ascunse ale propriei sale inimi. Dar dorinta lui este ca Dumnezeu sa-l cerceteze, si aceasta dreptate este starea potrivita, recomandata prin pasajul nostru.

     112     Care este "pacatul spre moarte", pentru care rugaciunea nu mai este recomandata ? Vezi 1 Ioan 5:16-17.

     In tot pasajul este vorba despre increderea practica in Dumnezeu, incredere care are in vedere toate nevoile noastre aici jos, despre tot ce avem pe inima sa-I cerem lui Dumnezeu. Stim ca El ne asculta intotdeauna pentru tot ceea ce noi cerem dupa voia Sa (v. 14). Pretios privilegiu ! Crestinul nu ar dori sa-i fie dat ceva care sa fie contrar vointei lui Dumnezeu. El ne ofera harul de a mijloci inaintea L ui in dragoste pentru altii. 

     Inceputul versetului 16  arata ca este vorba de moartea trupului, potrivit cailor lui Dumnezeu in guvernarea Sa fata de ai Sai. Gasim un exemplu in 1 Corinteni 11:30 : "De aceea sunt multi intre voi slabi si bolnavi si multi adorm". Existau dezordini serioase in adunare ; dispretuiau Cina Domnului, tratand-o ca pe o masa obisnuita, negandindu-se la moartea Sa. Astfel ca "mancau painea si beau paharul in chip nevrednic". Pentru a trezi constiinta credinciosilor, Domnul intervenea atunci cu boala, care mergea uneori pana la moarte. La fel putea fi si pentru alte pacate, si cel care se ruga pentru bolnavi trebuia sa aiba discernamant ca sa inteleaga caile Domnului cu privire la acestia (la bolnavi, n.t.).

     Daca un frate pacatuia, si Dumnezeu il pedepsea, se putea cere pentru acest frate, si viata ii va fi data (v. 16). Pedeapsa duce spre moartea trupului (comp. Iov 33 si 36, si Iacov 5:14, 15) ; ne rugam pentru cel vinovat, si el este vindecat ; daca nu, boala isi urmeaza cursul ei.

     "Orice nedreptate este pacat ; si este un pacat care nu este spre moarte" (v. 17). "Este un pacat spre moarte" (v. 16) : aici nu este, mi se pare, un pacat special, ci orice pacat care are un asemenea caracter incat, in loc sa trezeasca duhul crestinului, il provoaca mai mult. Astfel, Anania si Safira au infaptuit un pacat spre moarte (Fapte 5). Ei au spus o minciuna, dar o minciuna insotita de astfel de consecinte, incat ea a produs mai degraba groaza decat mila. Acest lucru este usor de inteles in alte cazuri. Comparati 1 Corinteni 11:30-32 (Studii asupra Cuvantului).

     113     Care este semnificatia versetului 23 din epistola lui Iuda : "smulgandu-i din foc, urand chiar camasa patata de carne" ? 

     Duhul Sfant, dupa ce a insistat asupra necesitatii de a ne zidi pe credinta noastra prea sfanta, ne indeamna, in acest pasaj, de a folosi tot ceea ce sta la dispozitia noastra in favoarea celor care, intr-un fel sau altul, au fost prinsi in cursele vrajmasului. Aceasta munca, intotdeauna delicata si dificila, devenise asa din cauza patrunderii printre crestini a oamenilor care, netemandu-se de Dumnezeu, au schimbat harul Sau in destrabalare, intinand carnea si dispretuind stapanirile. Lipsa totala de constiinta la acesti oameni indeparta orice speranta de a-i face sa se rusineze sau de a le fi de vreun ajutor spiritual (vezi v. 12) ; ca "valurile infuriate ale marii", isi aruncau spuma nelegiuirilor lor si nu se rusinau de lucrurile mizerabile. Prezenta lor printre crestini, a caror nume si infatisare au adoptat, a trebuit de multe ori sa faca dificila, daca nu imposibila, disciplina care este potrivita casei lui Dumnezeu, disciplina pe care crestinii trebuie totusi sa o exercite (1 Corinteni 5:12). Nu avem decat sa privim in jurul nostru astazi, si peste tot in crestinatate, pentru a constata realitatea tabloului trasat in aceasta epistola a lui Iuda. Amestecul trist de care este vorba este, fara indoiala, lucrarea lui Satan. Domnul ne face atenti despre acesta in parabola "neghinei", care, zice El, reprezinta "fiii celui rau". Dar El arata necesitatea inevitabila de a lasa sa creasca in mijlocul graului, judecata finala a neghinei urmand sa aiba loc la seceris, adica la sfarsitul veacului (Matei 13:25, 30, 38, 39). Cu siguranta, nu se poate nega faptul ca principiile rele semnalate aici se dezvolta rapid in zilele noastre printre cei care nu au abandonat inca numele crestin. Dar, admitandu-l, trebuie sa fim de acord asupra importantei pe care o are, pentru fiecare dintre noi, sa ne faca atenti la indemnurile care ne sunt adresate. Fie ca si noi "sa luptam pentru credinta data sfintilor odata pentru totdeauna", dar si sa veghem unii asupra altora, pentru a-i elibera pe cei care au suferit mai mult sau mai putin influenta nefericita a stricaciunii !

     Pentru aceasta, trebuie in mod evident dragoste si mila, precum si discernamant spiritual, pentru a oferi ingrijire fiecarui caz care apare si remediul care i se potriveste ; dar trebuie mai ales o umblare personala sfanta si potrivita cu adevarul, o stare morala care sa fie rodul comuniunii cu Dumnezeu, astfel incat de a nu ingadui raul, si de a nu tolera niciun contact cu el. Nu se poate deci admite pretextele celor care pretind ca sunt in mod personal curati, pastrand in acelasi timp o asociere cu lucrurile rele. Pentru a-L glorifica pe Domnul, este potrivit sa se separe de tot ceea ce Il dezonoreaza. Nu acestei separari ii da Domnul aprobarea Sa in cuvintele adresate adunarii din Sardes, separare individuala, dar si colectiva ? "Ai in Sardes cateva nume care nu si-au intinat vesmintele" (Apoc. 3:4). Daca ramanem in mijlocul unui anturaj necurat, este dificil sa nu avem cel putin vesmintele intinate. Aceasta este ceea ce trebuie sa uram. "Temerea de Domnul este urarea raului" (Prov. 8:13). Dar, urand in totul raul si intinarea produsa prin cel mai mic contact cu el, trebuie sa aratam ravna, insotita de teama, pentru a salva cel putin pe unii, scotandu-i, ca pe taciuni, din foc.

     114     Ce inseamna expresia "Intaiul-nascut din morti" (Apocalipsa 1:5).

     Comparand acest pasaj cu primul capitol din epistola catre Coloseni, unde se gaseste o expresie asemanatoare, vom intelege ideea generala ; mai ales daca ne amintim ca termenul "Intaiul-nascut" se raporteaza nu la timp, ci la o relatie stabilita cu Dumnezeu, dupa cum este scris cu privire la David : "Si Eu il voi face cel intai-nascut, cel mai inaltat dintre imparatii pamantului" (Ps. 89:27). Exista totusi o diferenta ; forma de expresie in epistola catre Coloseni, "Cel Intai-nascut dintre cei morti", duce cu gandul asupra unei vieti de inviere care se manifesta acum in Persoana lui Hristos si care caracterizeaza intaietatea Sa in legatura cu Biserica ; in timp ce, in pasajul din Apocalipsa, Hristos este prezentat in legatura cu pamantul, tot ceea ce exprima relatiile Sale cu Biserica fiind omis : El este "Martorul credincios, Intaiul-nascut din morti si Mai-Marele imparatilor pamantului".

     De fapt, Hristos are o dubla intaietate. El este "Intaiul-nascut din toata creatia" ; El are dreptul peste tot, nu doar ca Fiu, ci ca Creator, caci "toate au fost create prin El, cele care sunt in ceruri si cele care sunt pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie stapaniri, fie autoritati: toate au fost create prin El si pentru El. Si El este mai inainte de toate si toate se mentin prin El" (Col. 1:16-17). Apoi El este "Intaiul-nascut dintre cei morti" : este, dupa cum a zis cineva : "Intaiul-nascut potrivit puterii invierii Sale in aceasta noua ordine de lucruri in care omul este predestinat la o pozitie cu totul noua, dobandita prin rascumparare si in care el poate sa ia parte la gloria lui Dumnezeu (atat cat poate ceea ce este creat), si aceasta, prin participarea la viata divina in Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si la viata eterna, - si, in ce priveste Biserica, ca madular in Trupul Sau" (Studii asupra Cuvantului).

     In ceea ce priveste timpul, daca trebuie sa vorbim, este scris "ca Hristosul trebuia sa patimeasca si ca El, Cel dintai din invierea mortilor, va vesti lumina, atat poporului, cat si natiunilor" (Fapte 26:23). Aceasta a avut loc dupa invierea Sa cand "multe trupuri ale sfintilor care adormisera au inviat", dovada stralucitoare a ceea ce trebuie sa lucreze pentru toti sfintii invierea Domnului (Matei 27:52, 53).

     115     Ce reprezinta "sinagoga lui Satan" (Apocalipsa 2:9 ; 3:9) ?

     Aceasta expresie este aplicata iudeilor, sau celor care pretindeau ca sunt astfel. Ei se aflau printre crestini si cautau sa aduca doctrina si practica Bisericii pe terenul religiei si traditiei iudaice. Iudeii au fost depozitarii oracolelor lui Dumnezeu (Romani 3:1, 2). Din acest punct de vedere, ei aveau o pozitie unica in lume, si era dificil pentru ei, chiar daca puneau deoparte privilegiile lor nationale, sa accepte ca Dumnezeu vrea sa actioneze pe pamant fara ei. Este ceea ce a facut din iudei vrajmasi inversunati ai Evangheliei (1 Tesaloniceni 2:14-16). Odata convertiti si intrati in Biserica, vechile lor prejudecati ii impingeau continuu spre formele exterioare care le erau atat de dragi, si le era greu sa inteleaga ca lepadarea lui Hristos a pus capat vechii ordini de lucruri, si ca prima conditie de implinire a profetiilor in favoarea lor era pocainta lor, si primirea lui Mesia la intoarcerea Sa (Fapte 3:19-26).

     In plus, moartea lui Hristos a pus bazele oricarei binecuvantari pentru oameni, sperantele iudeilor cu privire la pamant au fost inlocuite cu binecuvantari spirituale. In acelasi timp, barierele inguste care limitau privilegiile la o natiune favorizata s-au schimbat. Epistolele catre Evrei si catre Efeseni explica aceste lucruri in detaliu.

     Exista totusi in inima omului o tendinta foarte pronuntata spre o religie care face apel la simturi si la sentimente naturale, si eforturile iudeilor convertiti, care au fost obisnuiti cu aceste lucruri in slujirea de la templu din Ierusalim, gaseau ecou in multe inimi, dupa cum se vede in epistola catre Galateni. Domnul infatiseaza aceasta ca o lucrare a lui Satan, iar pe cei care actioneaza in acest sens, ii numeste "sinagoga lui Satan".

     116     Ce reprezinta "cele patru animale (in rom. "fapturi vii")" din Apocalipsa, cap. 4:6-8, etc. ?

     Descrierea data acestor "fapturi vii", - caci aceasta este semnificatia numelui care le este dat, - aminteste ceea ce este spus despre "heruvimi" de catre profetul Ezechiel ; vezi capitolul 10. In primul capitol din Ezechiel, ele sunt numite "animale" sau "fapturi vii". Termenul "heruvimi" nu este folosit in Apocalipsa. Aspectul animalelor in ambele pasaje este acelasi, in afara de faptul ca in Apocalipsa ele au "sase aripi", asemeni serafimilor pe care i-a vazut profetul Isaia (cap. 6). Un alt detaliu, care nu este fara importanta, este ca in Ezechiel nu se spune ca heruvimii vorbesc, in timp ce in Apocalipsa fapturile vii, la fel ca si serafimii, nu inceteaza sa proclame : "Sfant, Sfant, Sfant" spre gloria Dumnezeului Atotputernic ; apoi, animalele sunt in mijlocul tronului ; ele participa activ la laudele adresate Mielului, si conduc inchinarea "batranilor".

     Din cele de mai sus, putem concluziona deci ca aceste "animale" indeplinesc ambele descrieri oferite de Isaia si Ezechiel, fara a uita ca slujba lor se extinde datorita revelatiei depline a lui Dumnezeu in Persoana Preaiubitului Sau Fiu.

     "Heruvimii", peste tot in Scriptura, sunt agentii de administrare a puterii tronului, unde harul straluceste in acelasi timp cu judecata. "Serafimii" sunt gardienii gloriei personale a lui Dumnezeu atunci cand in condescendenta Lui apare in templul Sau, in mijlocul poporului Sau, pentru a actiona asupra constiintei acelora care sunt martori ai acestei glorii. 

     "Animalele" din Apocalipsa, reunind aceste doua caractere, se plaseaza impreuna cu rascumparatii glorificati, care sunt inaintea lui Dumnezeu si inaintea Mielului, pentru a justifica dreptul lor la locul lor in aceasta glorie in conformitate cu gandurile si intentiile lui Dumnezeu, si potrivit cunostintei depline a valorii lucrarii lui Hristos, cunostinta data de Duhul Sfant celor care sunt rascumparati prin aceasta lucrare.

     117     De ce cantarea este numita "noua" (Apocalipsa 5:9) ?

     Cuvantul "noua" ne face sa gandim la Psalmul 40, care trateaza invierea lui Hristos, ca avand loc inainte de "jertfirea" Sa, adica moartea Sa. Cantarea cea noua urmeaza eliberarii "din groapa pieirii". Rezultatele pentru toti credinciosii sunt nelimitate. Deci, cantarea din Apocalipsa este singura in toata Scriptura care celebreaza sangele, - sangele Mielului. Batranii o canta inaintea Lui

     118     Pentru ce este spus : "I-ai facut imparati" (Apocalipsa 5:10) ? Adunarea este cuprinsa in grupul de credinciosi despre care este vorba, sau ea va avea un loc aparte ?

     Adunarea va avea pentru totdeauna un loc care ii este propriu. Domnul Si-o va prezenta fara pata (Efes. 5:27). Cu toate acestea, ea va participa impreuna cu toti sfintii Vechiului Testament la gloria Imparatiei, prin faptul ca ea va domni impreuna cu Hristos. Aceasta este cea mai mica dintre gloriile sale, dar aceasta este cea pe care lumea o poate vedea si intelege cel mai usor. Isus vorbeste despre asta, adresandu-Se bisericii din Laodiceea ; si faptul este semnalat la cap. 21 din Apocalipsa, versetul 24 : "Si natiunile pamantului ii vor aduce gloria lor". Apoi, la capitolul 19, este bine stiut momentul cand El "a inceput sa imparateasca" si nunta Mielului este celebrata in cer. Aceasta nu va impiedica ca gloria sa cea mai mare, cea mai pretioasa, sa fie aceea care nu va fi dezvaluita inaintea lumii, dar cine poate intelege relatiile intime, de nedescris, care vor exista pentru totdeauna intre Domnul si mireasa Sa.