Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XIV -

 

      Samuel Ridout

     10.4   Iefta, al optulea judecător

     Ajungem acum la persoana care va fi eliberatorul din această erezie, de acest duh îngrozitor al doctrinei false care a pus stăpânire, prin mărturie, pe poporul lui Dumnezeu. Cine este cel care o poate face ? Încă de la început ne amintește de Tola. Este o persoană disprețuită și respinsă care poate să aducă eliberarea. Cu multe rezerve, putem vedea în viața lui Iefta unele lucruri care îndreaptă privirea spre Binecuvântatul nostru Domn. Frații săi l-au alungat. Nu voiau să aibă nimic de-a face cu el. L-au respins ca o rușine pentru ei și, când l-au văzut nu au găsit nimic care să-l dorească. În felul acesta, el ne amintește de Acela care a fost respins de frații Săi precum Iosif odinioară, atunci când a venit la frații lui și a fost respins și alungat de ei, iar David, mai târziu, când a fost trimis cu un mesaj de dragoste la frații săi în tabără, chiar în fața vrăjmașului, a fost disprețuit și socotit ca nimic de către ei. Deci, Iefta, fiind respins, a trebuit să-și părăsească propria tară. Într-o țară îndepărtată, el adună în jurul lui pe cei care erau disprețuiți ca și el, oameni de nimic, așa cum sunt numiți, precum tovarășii lui David în peștera Adulam. Am spus că viața lui Iefta îndreaptă privirea spre cea a Domnului nostru. Spun aceasta cu multă ezitare. Au existat motive morale pentru respingerea lui Iefta de către frații săi - era "fiul unei femei străine" - ceea ce ne face să ne îndepărtăm de a lega numele său de nepătatul Fiu al lui Dumnezeu. Ținând cont de acest lucru, respingerea lui ne duce cu gândul la Cel care a fost "despărțit de frații Săi".

     10.4.1     Biruința asupra lui Amon

     Prin urmare, singurul eliberator al poporului lui Dumnezeu de puterea răului și a doctrinei sale este acela care a fost respins de frații săi. Așa că, în acest fel, ne arată pe Hristos ca singurul care poate elibera. Luându-l în mod personal, constatăm că ceea ce sugerează numele lui este foarte izbitor. Cum să fiu eliberat de doctrina falsă ? Numele acestui om este "Deschizătorul", cel care ne deschide Cuvântul lui Dumnezeu. Este precum adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu ni se deschide, suntem luminați de el. Inimile noastre se deschid la acțiunea sa asupra noastră. Ochiul nostru este deschis pentru a vedea lucrurile minunate din legea lui Dumnezeu. Astfel, pe măsură ce exista o deschidere a Cuvântului, puterea erorii își va lua zborul.

     Cred că acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care nu avem niciun detaliu și strategie a conflictului în legătură cu Amon. În loc de strategiile luptei, avem de citit un capitol din Biblie. Iefta merge la ei și, parcă, le citește un capitol din Scriptură. El le arată istoria căilor lui Dumnezeu prin care Dumnezeu l-a înlăturat pe Sihon, împăratul amoriților, și a adus pe poporul Său în moștenirea pe care o pretindea acum Amon de la ei. Timp de trei sute de ani, ei sau bucurat de ea fără să se certe. În timpul acestei perioade de trei sute de ani, Amon a fost obligat să recunoască drepturile copiilor lui Israel peste moștenirea dată de Dumnezeu. Iefta le deschide Scriptura și, în timp ce face acest lucru, ia atitudine clară împotriva lor.

Aceasta este ceea ce trebuie făcut în fața unei doctrine false. Avem nevoie de un deschizător, avem nevoie de acel duh de credință care să ia Bibliile noastre și să deschidă adevărul în fața oricărei doctrine false, oricare ar fi numele ei. Și este un fapt binecuvântat că, dacă un eretic ține Biblia în mână sau nu (cu atât mai bine dacă o ține în mână), poți folosi Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui, dacă ești un deschizător. Dacă avem inima deschisă prin Duhul lui Dumnezeu față de adevărul Său, putem să-l întâlnim pe cel care are o doctrină rea, indiferent care ar fi mărturisirea lui, și îl putem combate prin puterea acestui Cuvânt.

     Dar nu vreau să anticipez prea mult. Există anumite lucruri în legătură cu Iefta care prefigurează, din nefericire, eșecul lui, căci a existat un eșec, chiar și în acest om care a acționat pentru Dumnezeu. El a făcut un legământ cu poporul, că, dacă îi va elibera, el să fie conducătorul lor. Fără îndoială, spiritual vorbind, se va spune că este foarte frumos ca Cuvântul lui Dumnezeu să conducă poporul, ca ei să facă un legământ pentru a fi supuși Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, cu siguranță, există ceva mai mult de atât. Când ne amintim că Abimelec dorea să devină conducător, și cum a făcut toate eforturile pentru a obține stăpănirea peste Israel, vedem aici urmele aceluiași duh în acest om, deși Iefta este un om superior lui Abimelec. În Abimelec nu vedem nicio urmă de spiritualitate, în timp ce Iefta este un om care este ferm pentru Dumnezeu. Dar el va fi conducător și va fi recunoscut ca atare. Respingerea lui anterioară îl roade în piept. Aceasta nu a fost luată ca din partea lui Dumnezeu, ci ca un tratament rău. Așa că le amintește că altădată l-au disprețuit, iar acum, dacă le este de folos, trebuie să-l recunoască și să-i dea un loc înalt. Cred că în această pretenție de a fi conducător putem vedea, iubiți frați, cel puțin unul dintre motivele care au dus la eșecul trist de mai târziu.  

Îl întâlnește pe Amon; el adună poporul și merge în întâmpinarea lui Amon, pe baza adevărului lui Dumnezeu. Pur și simplu, așa cum am spus, își deschide titlurile de proprietate asupra acelei părți de moștenire, și le arată cum le dăduseră Dumnezeu în mâinile lor, cum în ciuda tuturor împotrivirilor lui Sihon și Og, și a tuturor puterilor vrăjmașului, ei  le luaseră în stăpânire, și apoi le aruncă în față batjocura, revendicând pentru Dumnezeu dreptul la acea parte. El zice : "Nu stăpânești tu ce ți-a dat în stăpânire Chemoș, dumnezeul tău?"  (Jud. 11:24). Îl batjocorește pe Amon chiar în față, îi aruncă, parcă, mănușa, și apoi în conflictul, despre care nu avem detalii, el dobândește o biruință completă și absolută asupra puterii răului.  Pentru noi, aceasta este biruința asupra ereziei.  Aceasta biruință se poate obține cu Biblia, inima și conștiința deschisa. Primul lucru pe care îl vom descoperi este ca trebuie să trasăm o line de demarcație între noi și doctrina falsă. De aceea este o imposibilitate totală pentru poporul lui Dumnezeu să îngăduie vreo alianță cu cei care dețin doctrine false. Putem îngădui ignoranța; putem suporta orice eșec în înțelegerea adevărului divin. Un creștin poate să nu cunoască adevărurile profeției; sau cu privire la întinderea deplină a răscumpărării în toate rezultatele ei binecuvântate, da, putem merge împreună cu răbdare cu cineva care este doar neștiutor.

     Dar, să presupunem, că un om ridică o întrebare cu privire la divinitatea Fiului lui Dumnezeu, putem să mergem împreuna ? Să presupunem că vine cineva, negând adevărata umanitate și întrupare a Domnului nostru binecuvântat, spunând că El a fost dintotdeauna om. Putem merge chiar și o clipă împreuna ? Nu trebuie să deschid cartea și să spun : Nu, acestea sunt lucrurile noastre și nu le putem abandona nici măcar o clipă. Dacă cineva neagă valoarea lucrării ispășitoare a lui Hristos, sau orice altceva care atinge temelia credinței noastre prea sfinte, a merge cu el mai departe, a face loc prin supunere, chiar și pentru un ceas, înseamnă lipsă de loialitate față de Hristos care ne-a cumpărat. Un singur lucru este de făcut, iubiți frați, când întâlnim o astfel de doctrină. Să facem așa cum a făcut Iefta; s-o înfruntăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, și s-o respingem împreună cu toata puterea ei. Așa au putut câștiga biruința pentru popor și pentru Dumnezeu, iar moștenirea care fusese a lor atâția ani a rămas în stăpânirea lor.

     10.4.2    Eșecul lui Iefta și războiul civil între popor

     Ajungem acum la ceva care arată eșecul lui Iefta, ceva care ridică o întrebare foarte interesantă. Aceasta o găsim în versetul treizeci și patru din capitolul unsprezece. Iefta făcuse un jurământ că dacă Domnul va da pe copiii lui Amon în mâna lui, va aduce ca ardere de tot Domnului pe oricine va ieși din casa lui. Ar trebui să fie al Domnului. Nu îmi propun să intru mai mult în ceea ce știu că este o întrebare extrem de interesantă și abstractă, cu privire la ceea ce  a făcut Iefta. Trebuie să mărturisesc că, cu tot ce am citit referitor la acest subiect, nu m-am forțat să înțeleg de ce a făcut Iefta așa. Nu am fost niciodată în stare, deși m-aș bucura să fac acest lucru, să cred că omul aspru, care se auto-îndreptățește și cu principii ferme - și, iubiți frați, nu există tiranie mai mare ca tirania unei conștiințe care se auto-îndreptățește, nu există suferință mai mare ca suferința provocată cuiva sub influența unei conștiințe legaliste - că un om de calibrul lui Iefta, care puțin mai târziu va putea lua vadurile Iordanului și, cu bună știință, să înjunghie patruzeci și două de mii dintre compatrioții săi israeliți, era un om prea milos pentru a face întocmai ce a spus că va face, fiicei sale, s-o aducă ardere de tot Domnului.

     Voi menționa doar ceea ce este considerat adesea ca explicație, că el și-a dedicat fiica unei virginități perpetue. Dar, după cum am spus, mărturisesc că orice ar putea crede alții, mi se pare că întreg caracterul lui Iefta era de așa natură încât era perfect capabil să împlinească un asemenea jurământ. Se spune că el cunoștea foarte bine Scripturile. Cunoștea foarte bine despre Avraam. Cu o cunoștință deformată putea foarte ușor să folosească greșit porunca lui Dumnezeu dată lui Avraam, putea, de asemenea, să uite că Dumnezeu a oprit mâna lui Avraam, astfel încât el nu a făcut ceea ce i-a spus să facă. Cu o conștiință morbidă, auto-îndreptățită, cineva care a simțit tot timpul caracterul disprețuitor al fraților săi față de el, cineva care era preocupat de sine și individualist într-o bună măsură, nu era departe de a avea o concepție greșită despre așa ceva.

     Și cât de trist este când ne gândim că cei care uneori sunt cei mai credincioși în combaterea ereziei, adesea nu reușesc să facă diferența între combaterea adevăratului eretic, și nimicirea a ceea ce este mai aproape și mai drag. Este o chestiune de istorie și o chestiune de experiență că această fermitate neclintită față de vrăjmaș, adesea este urmată de o fermitate la fel de neclintită și, în aceeași măsură, față de frații noștri. Nu este adevărat, preaiubiților, că Iefta, după ce a adus jertfă pe fiica sânului său, a măcelărit pe frații săi ? Nu este adevărat că omul, în aparență, a redus totul la nivelul morții ? El avea sabia scoasă și, așa cum îi ucisese pe amoniți, la fel avea sa-și ucidă fiica, dacă a promis lui Dumnezeu că o va face. După cum și-a ucis fiica, la fel avea să ia vadurile Iordanului și să-i ucidă pe efraimiți. Nu se abătuseră ei, într-un anumit sens, de la adevărul lui Dumnezeu ? Și astfel, vedem aici, că asprimea și duritatea omului îl duce dincolo de simpla credincioșie față de Dumnezeu în lucrarea de nimicire a propriilor săi frați. Ah, iubiți frați, este nevoie să interpretez aceasta pentru noi ? Este nevoie să vorbesc despre acel duh pe care, din nefericire, l-am văzut atât de mult, care nu face nicio deosebire, care, după cum spune epistola lui Iuda, nu face vreo diferență între unii, salvându-i cu teamă ? Nu am văzut noi ceva rău în a-i trata pe vrăjmași și pe prieteni deopotrivă ? Nu am văzut de multe ori acest lucru, de a-l trata pe poporul lui Dumnezeu exact așa cum i-am trata pe vrăjmașii lui Dumnezeu ?

     Acum, cred că aici intervine eșecul lui Iefta. Este o utilizare dură și rapidă a Scripturii, dacă îmi permit să o aplic fără a face nicio deosebire. Iată pe cineva care Îl iubește pe Hristos, a cărui inimă este plină de iubire față de El, cineva care dorește să-I fie pe plac. Să-l tratez eu pe un astfel de om în același fel în care aș face-o cu unul care învață blasfemie, cu unul care aduce tot felul de doctrine false cu privire la Persoana Domnului. Trebuie să fie aceeași judecată atât pentru amonit cât și pentru efraimit ? Cu siguranță nu, iubiți frați. Trebuie să-mi aduc aminte că efraimitul, -  chiar dacă se poartă cu îngâmfare, chiar dacă face ca aici, batjocorindu-i pe galaadiți că sunt fugari din Efraim, și se plâng cu gelozie că Galaad a câștigat o biruință care, de drept, aparținea lui Efraim, este, totuși, un tovarăș israelit și un frate.  

     Pot să mă ocup de Efraim, așa cum, cu siguranță, ar trebui, dar este cu totul altceva pentru mine să iau vadurile Iordanului, și să oblig pe toți cei care trec prin aceste vaduri să spună doar așa. Să-l silesc să spună șibolet, și dacă nu poate să spună clar, să-l ucid. Șibolet, știm, înseamnă "pârâu, șuvoi", cel care desparte. Se referă la ceea ce a despărțit pe Galaad de Efraim. Deci, dacă cei din Efraim nu se pot pronunța cu privire la ceea ce desparte, să-i tratăm pur și simplu cu sabia, atunci aceasta nu are nimic a face cu credincioșia; încetează să mai fie credincioșie și devine distrugere. Și cred, iubiți frați, că așa cum am avem în Abimelec, eșecul stăpânirii omului atunci când el caută propria lui înălțare, la fel și în Iefta avem același eșec al stăpânirii omului atunci când conștiința este sub puterea legalismului. Este asprime și duritate fără niciun pic de lumină pentru a o ușura. Este pur și simplu pretenția unui pustnic, călugăr. Deoarece este nefericit în sine, va face totul și pe toți nemulțumiți de el; și cu atât mai trist când deschide Scriptura, cu care i-a judecat pe eretici, și aplicând această Scriptură fără milă celor care nu pot vedea ca el.

     Aici, din nou, putem găsi în istoria Bisericii multe lucruri care corespund cu Iefta. Sunt sigur că, atunci când vorbim despre persecuțiile romano-catolice asupra poporului lui Dumnezeu și suntem îngroziți de ele, nu trebuie să uităm persecuțiile protestante asupra poporului lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm legile aspre și dure ale celor care au fugit în această țară (America, n.t.) pentru libertate religioasă, fiindcă doreau libertate de conștiință pentru a se închina lui Dumnezeu și care totuși au făcut legi de un asemenea caracter încât unii dintre cei mai de seamă oameni din colonii, precum Roger Williams și alții, au fost alungați,  în temeiul edictului lor, la indieni. Toate aceste lucruri sunt extrem de interesante și semnificative. Acest lucru ne arată, că, dacă vrem să exercităm o anumită autoritate pentru Dumnezeu, nu trebuie să avem o viziune parțială asupra Scripturii, și, cu siguranță, ceva mai mult decât o conștiință care face un lucru pentru că este neplăcut de făcut. 

     Înțeleg acest gând al lui Iefta, că părea să creadă că Dumnezeu voia ca el să facă ceea ce era neplăcut pentru el să facă, pur și simplu pentru că era neplăcut. Acesta este motivul pentru care și-ar ucide fiica sau ar alunga-o din casa lui; principiul este același - și, odată ce a gustat din sânge, patruzeci și două de mii dintre frații săi nu-i pot stinge gustul. Nu este oare solemn și nu este un fapt că, în istoria Bisericii, cei care au întâlnit și au combătut erezia, sunt cei care au încrucișat apoi săbiile cu frații lor, și au luptat până la cuțite pentru lucruri care nu erau o chestiune vitală a adevărului ? Ne amintim cum Luther, care a eliberat poporul lui Dumnezeu de erorile și ereziile Romei, s-a întors și s-a certat cu frații săi despre prezența reală a Domnului la Cina , nefiind dispus să cedeze nimic (Luther a susținut în continuare teoria transsubstanțierii, n.t.). Putem aplica aceste lucruri; da, fraților, le putem aplica astăzi, și dacă vom face mai bine decât Iefta, trebuie să ne ferim doar de această conștiinciozitate morbidă care este de fapt un suflet neeliberat de legăturile legalismului, care apasă asupra poporului lui Dumnezeu cu chestiuni care nu sunt vitale, și care divizează pe copiii lui Dumnezeu între ei, fără să-i despartă de vrăjmașii lor. 

     Să ne întoarcem puțin la această măcelărire a bărbaților lui Efraim. Vedem în ea contrastul evident față de comportamentul lui Ghedeon în circumstanțe foarte asemănătoare. A fost, se pare, un afront și o provocare mult mai mare de această dată; dar duhul în care i-a făcut față a fost cu totul diferit. Ghedeon, în toată umilința și lepădarea de sine, îi recunoaște nu doar ca frați, ci ca fiind mai buni decât el însuși, pe bărbații lui Efraim. "Ce am făcut eu în comparație cu voi?" Ghedeon nu a căutat și nici nu a negociat pentru a prelua conducerea. El nu s-a supărat și nici nu s-a întristat de reproșul pe care i l-au făcut. El s-a lepădat de sine, dar fără a-l aduce jertfă într-un mod imaginar (aluzie la jertfirea fiicei lui Iefta, n.t.) , ca și cum ar fi plăcut lui Dumnezeu. Ne îndoim pentru o clipă că, dacă Iefta ar fi fost mănat de un duh asemănător, ar fi găsit el mijloacele potrivite pentru a-i corecta pe bărbații lui Efraim, ferindu-i de această măcelărire ? Nu pledez pentru indiferență și slăbiciune. Dar trebuie să existe discernământ. Aici a eșuat Iefta, și nu cred că este posibil să vedem că nu a fost râvnă pentru Domnul, ci un afront personal pe care îl răzbună. Pentru că Efraim i-a tratat rău, i-a amenințat și insultat, mânia lor s-a aprins împotriva lor.

     Din nefericire, când ne întoarcem la Efraim, nu găsim decât roadele crescânde ale acestei mândrii nejudecate, care a înflorit mai înainte, dar de la care nu s-au abătut niciodată. Era mândria poziției - înălțarea de sine, care își revendică un loc și demnitate. Poate să invoce istoria trecută, dobândirile și darurile actuale, ca temei pentru supremația sa, dar este mândrie și voință proprie.

     Mândria trebuie zdrobită. Dumnezeu nu va avea niciodată nimic de-a face cu aceasta. Dacă nu este judecată, ea va distruge orice mărturie credincioasă pentru Dumnezeu. El o poate suporta, așa cum văzut în cazul lui Ghedeon, dar El are lecții de învățat din duritatea nejustificată a lui Iefta. Dacă Efraim ar fi învățat aceste lectii, divizarea împărăției sub Roboam nu ar fi fost posibilă. Există astfel de lecții de ambele părți, de la Iefta, dar și de la Efraim.

     10.5     Urmașii lui Iefta

     În contrast cu eșecul lui Iefta, ultima parte a capitolului 12 prezintă remediul la aceasta stare tristă. Avem aici pe cei care sunt urmași, și, așa cum am spus mai înainte, scurtimea descrierii ne amintește încă odată că ne putem aștepta la ceea ce scoate în evidență mai mult partea lui Dumnezeu, decât partea omului. După moartea lui Iefta, Ibțan din Betleem a judecat pe Israel. Semnificația numelui lui Ibțan este probabil "puritate", de la o rădăcină care înseamnă "a fi alb". Acesta este remediul pentru asprime și duritate, așa cum s-a manifestat Iefta. Trebuie să fie puritate. Înțelepciunea care vine de sus este mai întâi curată, apoi pașnică. Poate v-ați gândit, vorbind despre asprimea lui Iefta, că am uitat că este nevoie de credincioșie în poporul lui Dumnezeu. Nu am uitat și vreau să arăt cealaltă parte în legătură cu Scriptura care o prezintă. Asprimea lui Iefta trebuie criticată așa cum merită. Nu este bine să luăm vadurile Iordanului și să ucidem pe frații noștri fără discernământ. Haideți atunci, ca să zicem așa, să aruncăm toate disputele despre orice lucru; să nu fim atenți la ceea ce țin frații noștri, sau cum fac ei, sau cât de supuși sunt lui Dumnezeu; haideți să ne deschidem brațele și să-i primim înăuntru. Nu, aceasta este cealaltă parte a greșeli. Înțelepciunea care vine de sus este mai întâi curată, și nu poate exista pace fără curăție. Sacrificând asta, am sacrificat totul.

     Observați că acest judecător, spre deosebire de Iefta, are treizeci de fii și treizeci de fiice. Și acesta este din nou un semn al creșterii și înmulțirii după gândul lui Dumnezeu. Iată un judecător care, în loc să-și ucidă frații, și unica lui fiică, care, în loc să pună capăt oricărei speranțe de creștere potrivit cu principiile pe care le-a susținut, el adună și este capabil în acest fel să-și înmulțească familia. Astfel, el este în stare să ducă la îndeplinire într-o măsură sporită principiile pe care el le reprezintă, iar acestea sunt principiile purității. Nu se menționează nimic despre stăpânirea lui, în afară de aceasta. Dar putem fi siguri că acolo unde domnește puritatea, mândria lui Efraim va fi tratată altfel. Nu va fi îngăduită, dacă este posibil, să ajungă în frunte și să producă dezbinare în poporul lui Dumnezeu, și nici nu va fi tratată cu indiferență.

     10.5.2     Elon

     După el îl avem pe Elon Zabulonitul, care a judecat pe Israel timp de zece ani, și nu se menționeaza nimic decât că el a judecat. Zabulon este seminția care ne vorbește despre rămânerea în comuniune cu Dumnezeu. Iar Elon, "puternicul", arată cum după puritate vine puterea, și în felul acesta prosperitatea.

     Trebuie să existe putere în guvernarea poporului lui Dumnezeu. Este o nebunie să ignori acest lucru. A pleda pentru neglijență sau necredincioșie față de principiile divine ar fi un mare rău. Ordinea casei lui Dumnezeu trebuie menținută cu o mână fermă. Nu ne putem gândi la indiferență față de voia lui Dumnezeu. Acolo unde ea este permisă va dispărea orice mărturie despre Hristos.

     Nici numerele nu pot fi luate în considerare. Dacă nu ne plecăm în fața autorității lui Hristos, de teamă să nu pierdem sau să nu câștigăm persoane, atunci nu acționăm potrivit purității și puterii divine. Cât de solemnă este responsabilitatea celor care vor să slăbească mâinile celor care se străduiesc să mențină ordinea lui Dumnezeu. 

     Să fim clari. Este nevoie absolută de grijă pastorală și de supraveghere printre sfinții lui Dumnezeu. Nu ar trebui să existe nicio întârziere în a mustra și a corecta pe cei care au nevoie. "Vă îndemn dar, fraților, mustrați pe cei în neorânduială, mângâiați pe cei descurajați, sprijiniți pe cei slabi, fiți îndelung-răbdători față de toți" (1 Tes. 5:14 ). Aici avem indicații complete pentru o îngrijire pastorală puternică și fermă, dar iubitoare. Un rău nemustrat se va răspândi până când va trebui judecat cu mai multă vigoare decât dacă ar fi fost judecat cu fidelitate de la început.

     Sau mai mult, nu poate exista o guvernare puternică în casa lui Dumnezeu dacă nu se acordă o atenție deosebită la primirea în comuniune a poporului lui Dumnezeu. Dacă este slăbiciune aici, va fi slăbiciune peste tot. Totul trebuie să se facă în dragoste, dar totul trebuie făcut potrivit adevărului. Nu trebuie să ne surprindă dacă apare o problemă care era inevitabilă datorită neglijării primelor precauții - grija în primire și grija pastorală fidelă. Fie ca lecțiile din trecut să ne învețe pentru viitor, dacă Domnul va zăbovi încă.

     10.5.3     Abdon

     Ultimul judecător menționat în acest capitol este Abdon (a sluji), fiul lui Hilel (laudă) piratonitul, "slujește fiul laudei". Slujire care izvorăște dintr-o inimă plină de laudă. El locuiește într-un loc care vorbește despre răscumpărare și eliberare. El nu este un Iefta. Nu este unul care are doar o singură regulă după care măsoară oamenii. Și dacă nu ajung la această regulă el îi taie. Dar noi avem duhul slujirii, despre care am vorbit deja, duhul de conducere și de slujire în dragoste care curge dintr-o inimă plină de laudă. Și unde este acesta ? acolo unde poporul lui Dumnezeu este plin de laudă, locuind în casa Lui și, deci, lăudându-L, acolo va fi slujire pentru frați și guvernarea casei  lui Dumnezeu, care va fi menținută, nu prin violență, ci în puterea și tăria curăției. Să ne amintim deci, că aceste lucruri sunt un antidot pentru asprimea lui Iefta. Antidotul la duritate nu este indiferența. O, dacă am putea învăța aceasta în sufletele noastre, că reacția la duritate are această triplă caracteristică, - curăție, putere și slujire. Ah, iubiți frați, să rămânem strâns lipiți de curăția adevărului lui Dumnezeu; să fim fermi acolo unde este pus în discuție adevărul Lui, și atunci, în slujba laudei, cu o inimă plină de laudă, vom descoperi că nu este nevoie să fim "un Iefta" pentru a sta tari pentru Dumnezeu. Cât de mult avem nevoie de armele dreptății, în mâna dreaptă și în mâna stângă (2 Cor. 6:7). Cum vom fi feriți în orice direcție de multe greșeli, și, iubiți frați, Domnul să ne imprime această lecție, o lecție care, sunt sigur că avem nevoie la fel de mult ca toți ceilalți. 

     

     

                                 Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XIII -

     Samuel Ridout

     10     Iefta : Predecesorii și succesorii săi (Jud. 10 la 12)

     Ultima parte a capitolului 9 ne-a prezentat rezultatul inevitabil al unui drum de voință proprie și autoritară, precum cel pe care l-am văzut în caracterul și calea lui Abimelec. După cum am văzut, înălțarea lui, drumul lui și căderea lui, sunt ilustrate prin domnia mărăcinelui, în contrast cu slujba pomilor care aduc roade. Să privim cu atenție la parabola lui Iotam, căci este o lecție caracteristică a cărții Judecători, referitor la relațiile din mijlocul poporului. Mai înainte, am văzut în principal relațiile poporului cu vrăjmașii lor; în episodul cu Abimelec este vorba despre relațiile interne, unii față de alții. Nu va putea fi păstrată o mărturie pentru Dumnezeu, decât pe baza principiilor prezentate în parabola lui Iotam.

     10.1     Tola și Iair - un timp de pace pentru Israel

     Începutul capitolului 10 contrastează cu cel precedent. Scurtimea primelor două paragrafe, în care unul prezintă domnia lui Tola, iar celălalt pe cea a lui Iair, pare să indice simplitatea domniei lor. În general, "abimelecii" fac cele mai lungi capitole în Biblie, căci istoria propriei voințe pe care Dumnezeu trebuie s-o zdrobească și s-o smerească, ne dă detalii necesare pentru învățătura noastră. Dar când există binecuvântare divină, o lucrare adevărată după gândul lui Dumnezeu, aceasta este descrisă deseori în câteva cuvinte. După cum spun istoricii, cele mai dificile momente fac paginile istoriei cele mai interesante, în timp ce cele mai bune momente, cum ar fi o perioadă de liniște si prosperitate, fac paginile istoriei plictisitoare și lipsite de interes. În legătură cu acești doi judecători nu ne este prezentat niciun detaliu deosebit. Totuși, faptul că ei vin imediat după Abimelec, prezintă un contrast. "Și după Abimelec s-a ridicat, ca să salveze pe Israel, Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo, bărbat din Isahar" (Jud. 10:1). Pe lângă numele său, ne sunt arătate puține lucruri ca să aflăm ceva despre el. Dacă numele lui Abimelec sugera mândria lui prin faptul că își revendica succesiunea : "Tatăl meu a fost împărat" și "Eu voi fi împărat", dimpotrivă, numele lui Tola sugerează un gând opus.

     10.1.1   Tola

 

    Tola înseamnă : un vierme - un vierme ca să judece pe Israel! Ce contrast cu mândria celui care se laudă cu genealogia lui și propria lui valoare, și care nimicește tot ceea ce nu s-ar pleca în fața propriei sale voințe ?

     Genealogia lui Tola este dată până la a doua generație în urmă. Dodo - "preaiubit" - este primul, apoi vine fiul său Pua - "discurs", "vorbire" -, și, în final, Tola - "un vierme". Astfel, dragostea lui Dumnezeu este sursa din care decurge totul; cel care se bucură de aceasta va vorbi din prisosul inimii sale, și va fi condus la o smerire de sine, ceea ce este sugerată prin "vierme". Pua - discurs sau exprimare - vine dintr-o rădăcină care semnifică "a respira", și prin aceasta ni se amintește de Duhul, care este suflat în fiecare din cei care cred în dragostea lui Dumnezeu așa cum este arătată în Hristos, și de expirare, în puterea aceluiași Duh, spre laudă și mărturisire.

     Tola este un bărbat din Isahar, "răsplată" - care vorbește despre răsplata vieții de credința, atât acum, cât și în viitor. Dar este izbitor că el nu locuiește în niciuna dintre cetățile propriei sale seminții, ci în Șamir, pe muntele lui Efraim. În smerenie, el nu se gândește la răsplată, slujind nu pentru o plată, ci în rodnicia unei vieți prin dăruire de sine. Un Tola din Efraim nu este în pericol de mândrie la care este expusă în mod deosebit acea seminție.

     El locuia în Șamir, un cuvânt derivat dintr-o rădăcină care înseamnă "a fi rigid" sau "ferm". De aici, derivatul principal este cuvântul "a observa". Aceasta sugerează vegherea necesară a unui conducător, "cel care conduce cu sârguință".

     Este demn de remarcat faptul că Tola a murit și a fost înmormântat în locul în care a trăit. Prin acest fapt sunt arătate stabilitatea și fermitatea. Moartea nu a adus, ca să zicem așa, nici o schimbare în principiile pe care le-a susținut. 

     Am fost uimit de gândul că în Tola, cât și în Iair, și în câțiva judecători care sunt menționați după istoria lui Iefta, avem, probabil, mai clar decât în oricare parte a cărții, tipuri ale lui Hristos Însuși. Sunt multe lucruri la Iefta, de exemplu, la fel cum sunt multe la Ghedeon și în ceilalți, pe care nu le-am putea atribui Domnului nostru; dar aici sunt spuse atât de puține, încât însăși poziția și numele par să-L arate pe El. Ne amintim ca în Psalmul 22 El vorbește despre Sine ca despre un vierme și nu ca despre un om. Luând locul cel mai de jos - El care a avut locul celei mai înalte glorii în ceruri - smerindu-Se și renunțând la orice onoare, vedem caracterul Celui care S-a ridicat cu adevărat pentru a salva poporul, fie că este vorba despre Israel, fie despre Biserica Sa. Cel care Își ia locul în umilință este Cel care poate judeca poporul și să-l adune, după cum vedem în acel psalm. După ce Și-a luat locul ca un vierme și nu ca om, și a murit astfel pe cruce, El învie dintre morți, centru de binecuvântare pentru frații Săi, rămășița lui Israel, adunarea cea mare a întregului popor; și, în final, toate națiunile pământului vor auzi și se vor aduna la El pentru binecuvântare. Astfel, de la cruce, ca centru, radiază toată binecuvântarea și prin El, al cărei smerenie L-a dus la cruce, vine toată speranța noastră de eliberare.

     Nu spun că aceasta este un tip al lui Hristos, ci îndreaptă privirile spre El. Dar dacă în felul acesta îndreaptă privirile spre Hristos, ce imagine ne oferă Tola despre adevăratul duh de guvernare și de judecată. În contrast cu acea înălțare de sine care va stăpâni sau va ruina, zdrobind tot ceea nu se supune propriei sale ambiții, Tola, în liniștea lui, aparent fără niciun conflict, fie cu vrăjmașii din afară, fie în interiorul poporului, judecă însă cu credincioșie, și, de la începutul și până la sfârșitul vieții sale, lungi și pașnice, ni se spune că el a apărat și salvat pe Israel. A fost o lucrare reală și foarte eficientă. Așa va fi mereu.

     10.1.2     Iair

     După Tola avem pe un altul, care la fel se vorbește despre el foarte pe scurt : Iair, galaaditul (și revenim din nou în Galaad). El a judecat pe Israel douăzeci și doi de ani. Ceea ce ni se spune despre Iair este că el a avut urmași care au condus, care au fost cu adevărat urmași. "El a avut treizeci de fii care încălecau pe treizeci de mânji de măgăriță; și ei aveau treizeci de cetăți, care se numesc satele lui Iair (sau : "Havvoth-Iair") până în ziua aceasta" (v. 4). Urmașii lui Iair sunt astfel conducători și observăm că ei nu cer să conducă, ci ei sunt practic conducători; probabil că nu într-un mod foarte larg, ci fiecare în propriul său cerc de influență are un loc de putere și autoritate asupra unei cetăți. Aceste cetăți poartă numele tatălui, - Havvoth-Iair - "viețile lui Iair". Adică ei au dus mai departe viața lui Iair, ca să zicem așa, chiar și după moartea lui; cu alte cuvinte, el a trăit după moartea sa. 

     Iair este "dătătorul de lumină", și așa cum am văzut, în Tola, gândul smereniei Domnului nostru până la moarte, tot așa vedem și în Iair gândul că El dă lumina poporului Său, prin care să poată crește. Și în aceste cetăți avem această creștere prin adevărul continuat în urmașii lui.

     Acest lucru este foarte simplu și nu există niciun zgomot de arme aici, dar cât de binecuvântat este să ne amintim că, până la urmă, în mijlocul ruinei și decăderii noastre, dacă va fi vreo masură de recuperare pentru Dumnezeu, dacă va fi vreo restaurare din haosul pe care l-a produs  Abimelec, aceasta trebuie să fie prin regula umilă și pașnică a smereniei, - aceasta regulă care este cu atât mai eficientă cu cât a fost coborâtă până în țărână. Împăratul care domnește, dacă îl putem numi împărat, este cel care domnește din țărână. Puterea care va satisface pe poporul lui Dumnezeu este puterea slăbiciunii, care se sprijină pe puterea atotputernică, unde cineva are gânduri smerite despre sine și adesea este disprețuit de ceilalți. Dacă noi, în micimea noastră, ne putem lua locul alături de Omul durerii în umilință, atunci avem cheia guvernării. Cheia unei puteri și autorități în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Când am văzut vreodată pe poporul lui Dumnezeu luându-și locul alături de Tola, într-o stare de smerenie perfectă, așa cum sugerează numele său, și nu am văzut că eliberarea să vină prin aceasta ? Si crescând, din aceasta vine apoi cunoașterea adevărului divin, cu puterea sa transformatoare și administrativă. Acolo unde acest lucru este prezent, are loc o creștere și un progres care este foarte plăcut de văzut. Avem aici un eșantion de autoritate reală, deși poate să nu fie într-un mod foarte proeminent, identificat, de asemenea, cu o creștere reală.

     Este foarte interesant să vedem că acest lucru are loc în Galaad, care este într-un teritoriu care face parte din moștenire, de partea cealaltă a Iordanului. Numele Galaad, știm, înseamnă "martor" sau "mărturie". Astfel, vedem aici poporul lui Dumnezeu care, prin creștere reală, păstrează o mărturie potrivită înaintea lumii. Însuși locul pe unde vine vrăjmașul este pe partea Galaadului, partea mărturiei noastre, așa cum vom vedea puțin mai departe; și ce mângâiere este atunci când, prin lumina adevărului, poporul lui Dumnezeu menține o mărturie, și crescând în legătură cu această mărturie, astfel încât lumea însăși să vadă viața lui Iair. 

     Ah, iubiți frați, până la urma viața este adevărata mărturie în ochii lumii. Aceste cetăți ale lui Iair, aceste cetăți ale vieții, sunt stabilite prin lumina adevărului lui Dumnezeu. Lumea nu poate nega comportamentul, nu poate nega creșterea spirituală. Ea poate nega mărturisirea, poate să-și bată joc, dar nu poate nega, nici nu poate disprețui, chiar dacă o afectează aceasta, o creștere spirituală adevărată.

     Vom observa, de asemenea, ca această creștere este în legătură cu guvernarea, căci aluzia la faptul că ei călăreau pe mânji de măgăriță înseamnă aceasta. Domnul nostru a fost salutat ca Împărat când a intrat călare în Ierusalim. În răsărit acesta era semnul guvernatorului sau al conducătorului. Debora face aluzie la acest obicei în cântarea ei (Jud. 5:10).

     Iair moare și este înmormântat la Camon. Acestui cuvânt i s-au dat diferite semnificații, deși derivarea lui din rădăcina "a crește, a se ridica" este evidentă. Unul din ele este foarte semnificativ : "un câmp de cereale", căci astfel de vieți au garanția învierii cu recoltă îmbelșugată. 

     Ce contrast avem aici cu Abimelec. Binecuvântat contrast. Fie ca și noi să învățăm această lecție - smerenie și lumină. Acesta este mai mult decât un contrast; este un remediu. 

     10.2     Un nou declin al poporului Israel

     Ajungem acum la ceva ce este din nou important, o secțiune lungă și, din nefericire, așa cum am spus, când există o porțiune lungă, ne putem aștepta să găsim un conflict între principiile lui Dumnezeu și practicile poporului. Viața lui Iefta ne oferă multă hrană pentru meditație și rugăciune. Mai întâi de toate avem, ceea ce nu găsim în legătură cu Tola sau Iair, relatarea unei noi îndepărtări de Domnul a copiilor lui Israel. Și aici numărul dumnezeilor lor este atât de mare încât include pe toți dumnezeii păgânilor de care erau înconjurați.

"Au slujit baalilor și astarteelor și dumnezeilor Siriei și dumnezeilor Sidonului și dumnezeilor Moabului și dumnezeilor fiilor lui Amon și dumnezeilor filistenilor" (v. 6).

     Este o apostazie care pare chiar mai profundă decât oricare alta la care s-a ajuns, și atât de completă încât doar Dumnezeu este exclus din slujirea lor. Ei vor sluji la tot felul de dumnezei, exceptându-L pe Dumnezeul cel viu, și aceasta va face întotdeauna apostazia. Eroarea este tolerantă; doar adevărul este cel care exclude tot ce nu este adevărat. Carnea are zece mii de moduri de a se manifesta. Ea are, ca să zicem așa, mii și mii de dumnezei pe care îi adoră și îi slujește. Este doar Unul căruia nu I se poate închina, și Acesta este Dumnezeul cel viu. Și așa o vedem aici cu Israel. Cu cât și-a înmulțit mai mult dumnezeii, cu atât s-a îndepărtat mai mult de Cel adevărat. Profeții sunt plini de prezentarea jalnică a acestei situații, și de implorarea răbdării divine.

     Rezultatul este, cu siguranță, simplu și inevitabil. Dacă sentimentul autorității lui Dumnezeu asupra sufletelor noastre este pierdut pentru noi, atunci rezultatul va fi că El trebuie să ne lase în mâna autorității pe care am urmat-o. Cât de semnificativ este acest lucru. El ne arată - și este foarte mișcător să vedem - că Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu Se bucură de judecată, că Lui nu-I face plăcere să pedepsească, El pur și simplu, ca să zicem așa, permite poporului Său să culeagă rezultatul propriei nebunii. Este ca și cum ar spune : "Vedeți, nu Eu vă trimit această pedeapsă"; "Nu Eu vă trimit acest rău, ci, pur și simplu, vă arăt rezultatul propriului vostru rău". Și astfel, în timp ce slujeau dumnezeilor filistenilor și ai amoniților, au fost dați în mâna acelor popoare pentru a fi zdrobiți, după cum spune Cuvântul, sub călcâiul de fier al unei puteri străine. 

     Iubiți frați, să dăm mărturie pentru Dumnezeu. Când am găsit vreodată guvernarea Lui apăsătoare, când am găsit vreodată ceva amar sau greu în slujirea Lui ? Au existat încercări și dificultăți legate de aceasta, a fost de multe ori când s-a arătat carnea. Dar spun din nou : când a simțit inima noastră ceva din apăsarea unui jug care este întotdeauna ușor și a unei poveri care este întotdeauna ușoară ? Apostolul iubirii, apostolul care a fost cel mai aproape de inima lui Hristos, ne-a spus că "poruncile Lui nu sunt grele". Întreb din nou, dacă ar fi să spunem despre stăpânirea răului, sub orice formă ar fi ea, a fost vreodată lumină, a fost vreodată altceva decât o tiranie zdrobitoare ?  Să luăm, de exemplu, slujirea, indiferent ce ar putea fi, indiferent care ar putea fi forma răului, de la o simplă ușurătate la cea mai grosolană imoralitate, de la o simplă indiferență față de Dumnezeu, la cea mai completă necredincioșie, când am realizat vreodată că slujirea răului nu este altceva decât o stare apăsătoare și amară pentru suflet ? Niciodată!

     Și așa a fost și cu Israel aici. Această robie a filistenilor, despre care se vorbește aici, rămâne cu ei pe tot parcursul cărții, și chiar în Samuel, până când se va ridica David, care îi eliberează complet de puterea lor. Aici nu îi avem încă în vedere pe filisteni, ci avem acele aluzii pe care le-am văzut în relatarea despre Șamgar. Ne amintim ca acesta era un vrăjmaș de la hotarul de vest, dintre Canaan si Egipt, care amenința să vină de îndată ce avea ocazia potrivită. Aici descoperim că poporul și-a deschis brațele pentru orice formă de idolatrie în îndepărtarea lor de Dumnezeu, și, ca rezultat natural, filistenii au preluat aceasta puterea care le-a fost pusă în mâinile lor, răspunseseră parcă la invitație și deveniseră stăpâni.

     Dar în legătură cu Iefta, ceea ce avem aici este puterea fiilor lui Amon, cei care locuiesc în partea de răsărit de Iordan, și despre ei trebuie să vorbim acum. Amon era celălalt fiu al lui Lot. Am văzut deja ce a reprezentat Moab și, învățând ce este Amon, vom găsi, pur și simplu, lecția lui Moab repetată cu anumite diferențe ale propriului său caracter. Am văzut că Moab era legat de Israel prin natura sa, iar Amon avea aceiași legătură; prin urmare, ne gândim la ceva ce are un fel de asemănare exterioară cu adevărul lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, este o mărturisire în contrast cu o diferența deschisă și absolută.

     Moab a reprezentat o simplă mărturisire cu toată goliciunea ei, și, aș putea adăuga, cu toată îngăduința față de carne. Moab era o legătură potrivită cu Amalec, poftele cărnii. În Amon avem mărturisire care poate pretinde un fel înrudire cu Israel; dar, până la urmă, este doar o mărturisire, deși pare să aibă un gând sau două în plus. Nu este o mărturisire care este legată atât de mult de îngăduința cărnii, ci care se află sub puterea unui conducător, care a stăpânit cândva peste Amon. Sihon a fost împăratul amoriților, împăratul Hesbonului, și el a fost practic conducătorul fiilor lui Amon, și în timp ce fiii lui Amon își puteau păstra identitatea naturală, totuși conducătorul lor a fost acest Sihon, împăratul amoriților. Amoriți erau vorbăreți, cei care țineau discursuri, așa cum am văzut seara trecută. Discursurile lor mari nu erau decât deșertăciune. Vorbirea lor avea un nivel foarte înalt. Erau plini de propria lor vorbire și în felul acesta sugerează imediat activitățile minții omenești. Hesbonul, capitala acestui împărat, pare să ne dea cheia caracterului amoniților. Hesbon, "raționament", înseamnă folosirea minții în lucrurile lui Dumnezeu. Rațiunea, introducerea minții omului în lucrurile lui Dumnezeu.

     Ne amintim că am văzut același lucru și când am vorbit despre Iabin, împăratul Hațorului, vrăjmașul din nord. Există, fără îndoială, o mare asemănare între Iabin si Amon. Diferența, cred că vom observa, este că în cazul lui Iabin este mai hotărât; avem aici atacul deschis al necredincioșiei care refuză în totalitate numele și jugul creștinismului; sursele sale de influență se află în afara terenului revelației, chiar dacă mai târziu va aplica raționamentul său la Cuvântul lui Dumnezeu, ca în "Critica superioară", sau să-și formuleze teologia ca bază pentru disputa pe care am văzut-o acolo. În cazul lui Amon avem atacul din interior al mărturiei. Există o mărturie care pretinde a fi creștină, dar nu este. Păstrează înrudirea exterioară cu poporul lui Dumnezeu, dar caută să-i distrugă credința. Este folosirea minții în legătură cu adevărul divin, construind sisteme de eroare dintr-o aplicare greșită a Cuvântului lui Dumnezeu.

     Dacă ar fi posibil, ar fi extrem de interesant să urmărim istoria erorii, istoria ereziei printre poporul lui Dumnezeu. Ea a venit întotdeauna în acest fel, folosindu-se de adevărul divin ca bază pentru a merge mai departe introducând ceea ce este rău și fals. Aceasta aș vedea ca o diferență dintre stăpânirea lui Iabin și Amon. Iabin introduce necredincioșia sau filozofia din afară ; Amon folosește adevărul ca să învețe eroarea; dar face un sistem eronat, folosind termenii Scripturii, și, poate, unele doctrine scripturale, dar care duce la ceea ce este absolut nescriptural. Aceasta este erezie. 

     Cei care suntem familiarizați cu istoria doctrinei false în Biserică, ne amintim cum unele din aceste erezii, precum gnosticismul, care au apărut foarte devreme în istoria Bisericii, s-au răspândit încât aproape a cuprins întreaga Biserică mărturisitoare. Acesta a fost un sistem filozofic. A folosit nume divine și, într-o anumită măsură, adevărul divin, dar a distrus în mod absolut puterea adevărului, folosindu-se de el fără puterea și ajutorul Duhului Sfânt, sau fără nicio supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost uimit să văd zilele trecute că acest sistem al gnosticismului este încă crezut, și învățăturile sale, într-o anumită măsură, practicate în Europa. Acest sistem este doar una dintre multele forme de erezie pe care le găsim sugerate de această invazie amonită. Ea are loc în partea de răsărit a lui Israel; adică pe teritoriul său. Este un adevăr foarte plăcut că zonele muntoase sunt mai sigure, dar trebuie trecut Iordanul pentru a ne afla cu adevărat acolo, și nu doar formal. Pentru a fi înviat cu Hristos în moartea și în învierea Sa, înseamnă a fi în mod practic în locul sigur unde nicio putere a răului nu ne poate atinge.

     Puterea doctrinei false este o stare de nedescris. Cred că dacă ochii noștri s-ar deschide astăzi asupra stării creștinătății, am fi destul de îngroziți cu privire la urmările oribile ale ereziei asupra adevărului lui Dumnezeu. Ele sunt făcute de amoniți, oameni care poartă numele de creștin, care folosesc limba poporului creștin, care țin Biblia în mâini în timp ce vorbesc. Când menționez Adventismul de ziua șaptea, Știința Creștină, Zorii Mileniului (Martorii lui Iehova, n.t.), și multe alte forme ale celor mai mortale și mai oribile erezii, putem vedea că amoniții nu sunt nicidecum morți în timpul prezent. Este o putere îngrozitoare și teribilă. Este puterea omului care preia litera Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-l sluji pe Satan și nu pe Hristos, și în tot acest timp dând o mărturie creștină. Ceea ce vedem astăzi nu este doar atacul necredinței din afară, ci este atacul mărturiei din interior, cea care își revendică din nou vechiul teritoriu, ca să zicem așa, teritoriul amoniților, de la credința care îl cucerise altădată.

     Această putere a doctrinei false se întinde peste întreg teritoriu dinspre răsărit. Toți sunt stăpânirea ei în Galaad și la răsărit de Iordan și, de fapt, a intrat chiar în țară, atacând cetățile lui Beniamin, Iuda și Efraim, ceea ce a reprezentat dintotdeauna inima și bastioanele moștenirii lui Dumnezeu. La fel s-a răspândit și erezia, și au existat timpuri în istoria Bisericii când o astfel de erezie, precum Arianismul, care neagă divinitatea lui Hristos, pusese stăpânire atât de mult pe poporul mărturisitor al lui Dumnezeu, încât orice martor pentru Hristos avea să fie alungat, și însuși Anastasie, marele mărturisitor al adevărului cu privire la Persoana Domnului nostru, a fost alungat. De fapt, însuși împăratul Constantin a fost arian, și mulți, cu siguranță, l-au urmat pur și simplu pe conducător. Astfel, vedem cum această putere a doctrinei false se strecoară printre poporul lui Dumnezeu prin mărturisire.

     10.3 Pocăința poporului și promisiunea unei eliberări

     Asuprirea este atât de apăsătoare și atât de completă că, în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, fiii lui Israel au trebuit să strige mărturisind păcatul lor, mărturisind că propria lor îndepărtare de El a făcut posibile astfel de lucruri. Nu va exista niciodată vreo putere reală asupra ereziei până nu va exista o mărturisire a modului în care erezia a apărut. De ce ar trebui să intre o doctrină falsă printre poporul lui Dumnezeu ? De ce ar trebui să fim astfel sub puterea răului ? Ah, iubiți frați, dacă Hristos ar ocupa locul pe care ar trebui să-l ocupe în inimile și în mințile noastre, dacă El ar conduce în Biserică așa cum ar trebui, credeți că erezia ar putea să-și mai pună piciorul pe locurile înalte ale moștenirii lui Dumnezeu ? Ar fi imposibil. Lucrul acesta are loc doar atunci când inima se răcește, când noi înșine, poporul lui Dumnezeu, am slăbit vegherea noastră, atunci acea mărturisire își găsește oportunitatea și sunt introduse doctrinele rele. Repet din nou, ar fi îngrozitor pentru noi dacă în seara aceasta am realiza cum s-a răspândit această formă a răului în Biserica de astăzi. Vedem cum această formă a răului stăpânește pe mulți din bisericile ortodoxe, care în trecut au fost martori ai adevărului lui Dumnezeu. Printre ei veți găsi astăzi erezii oribile ca anihilaționismul, restauraționismul, negarea divinității lui Hristos, și alte doctrine înrudite. Este solemn și îngrozitor să ne gândim la așa ceva.

     Există mărturisire, dar Dumnezeu este credincios și trebuie să le arate că una este să te îndepărtezi de El și cu totul altceva să te întorci. Este un lucru important că după ce ne-am îndepărtat de El să mărturisim puterea vrăjmașului, dar simpla mărturisire nu va anula îndepărtarea de Dumnezeu. După o pedeapsă lungă, putem deveni conștienți de păcatul nostru și, întorcându-ne la Dumnezeu să-l mărturisim din inima. Aceasta înseamnă că voi recâștiga tot ceea ce am pierdut dintr-o dată ? Ah, nu! Trebuie să bem apa în care vițelul de aur a fost presărat pe suprafața ei. Trebuie să culegem ceea ce am semănat, și aceasta a găsit Israel și a fost apăsător pentru ei. Cu o ironie solemnă, Dumnezeu le zice : "Mergeți și strigați la dumnezeii pe care vi i-ați ales: ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre" (v. 14).

     Dar apoi are un efect binecuvântat. Ei se întorc. Însăși nenorocirea lor îi obligă să se întoarcă de la vrăjmașul care i-a asuprit atât de mult. Însăși nenorocirea lor îi face să mărturisească chiar în momentul când puterea vrăjmașului era cea mai mare. Ei sunt forțați să-și mărturisească păcatul, să lepede jugul, să îndepărteze dumnezeii falși din mijlocul lor și să slujească Domnului. Ei fac o mărturisire adevărată înaintea lui Dumnezeu și se abandonează în mâinile Lui : "Am păcătuit, fă-ne cum este bine în ochii Tăi; numai, Te rugăm, scapă-ne în ziua aceasta" (v. 15). Cât de infinit de îndurător este Dumnezeul nostru; El nu poate să fie indiferent în fața nenorocirii, chiar și atunci când ea este produsă de păcat : "Și sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel" (v. 16). Ori de câte ori există o pocăință adevărată, Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu va lăsa pe poporul Său fără o anumită măsură de eliberare.

 

                                   Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                     - XII -

     Samuel Ridout

     9     Efodul lui Ghedeon - Abimelec (Jud. 8:22 la 9:57)

     9.1     Lingușirea bărbaților lui Israel

     Această ultimă parte din viața lui Ghedeon este una tristă. "Și bărbații lui Israel au zis lui Ghedeon: Stăpânește peste noi, tu și fiul tău și fiul fiului tău, căci ne-ai salvat din mâna lui Madian. Și Ghedeon le-a zis: Nu eu voi stăpâni peste voi, nici fiul meu nu vă stăpâni peste voi: Domnul va stăpâni peste voi" (8:22‑23). A existat o tendință constantă în Israel de a avea un conducător vizibil, cineva ca în toate națiunile, care să-i conducă la luptă și să stăpânească peste ei în timpuri de pace. Această dorință a fost în cele din urmă satisfăcută când Saul a fost pus peste ei. Aici avem începuturile acelei dorințe de a-l vedea pe Ghedeon stăpânind, dar el învățase prea mult despre autoritatea lui Dumnezeu pentru a-I uzurpa autoritatea pentru sine; și este frumos să vedem că omul care s-a umilit tot timpul pe sine continuă să facă acest lucru și refuză să ia tronul care a fost eliberat de Zebah și de Țalmuna. Căci, fraților, dacă cineva vrea să fie împărat, el va lua locul împăratului lumii. Dacă cineva va stăpâni peste poporul lui Dumnezeu, el nu va lua locul lui Hristos, ca să fie reprezentantul lui Hristos, ci va lua locul lui Satan și va fi reprezentantul lui. Și cred că Ghedeon, într-un anumit sens, și-a dat seama că singurul tron pe care îl putea ocupa era tronul eliberat de către Zebah și Țalmuna, împărații Madianului, iar el nu voia să fie un împărat al Madianului peste poporul lui Dumnezeu, un conducător lumesc. Dumnezeu va fi Împăratul lor, spune el.

     Dacă Israel și-ar fi amintit întotdeauna că Dumnezeu este suficient și că numai El ar fi trebuit să fie Împăratul lor, de câte lecții amare i-ar fi salvat. Dar ei nu și-au amintit și astfel au vrut ca Ghedeon și fiul său și fiul fiului său să fie conducătorii lor pentru totdeauna. Ghedeon are credința să refuze și refuză să-i conducă, atât pentru el cât și pentru fiul său. Cu toate acestea, această cerere revine puțin mai târziu, și poporul va obține ceea ce și-a dorit.

     Dar ajungem la altceva pe care Ghedeon nu l-a putut respinge. Cred ca una din cele mai mari ispite ale omului este dorința de putere. Există un lucru mai mare, și anume dorința sau privilegiul de a fi aproape de Dumnezeu. Este ceva total diferit de orice altceva. Ghedeon cere aurul care fusese luat că pradă de la vrăjmașul învins, și din el face, nu tocmai un vițel de aur, precum a făcut Aaron din aurul care fusese luat din Egipt, ci un efod preoțesc.

     Efodul avea să fie o mărturie că el se afla într-un loc de apropiere exclusivă și specială de Dumnezeu. Reluând istoria lui, înțelegem că însuși faptul că Dumnezeu S-a purtat cu el atât de intim i-a dat un sentiment de apropiere deosebită față de El, un fel de poziție preoțească. El avea deja altarul său și Dumnezeu îi spusese deja sa aducă o jertfă pe el. Mai mult decât atât, el a adus, chiar de la început, o jertfă specială pe care Dumnezeu o primise. Nu erau acestea indicii că Dumnezeu dorea ca el să fie preot pentru popor?

     La urma urmei, putea spune el, apostazia nu era cel mai mare păcat al poporului față de Dumnezeu? Prin urmare, ei nu aveau nevoie atât de mult de un conducător civil, ci mai degrabă de un conducător religios care să-i țină în relație cu Dumnezeu. Astfel, Ghedeon putea să se înșele și să creadă că ceea ce făcea era voia lui Dumnezeu, pentru a ține poporul mai strâns de El, de către un preot vizibil. Astfel, pe de-o parte, el uită că Dumnezeu avea deja o preoție vizibilă, și pe de altă parte, ca atracția subtilă a idolatriei prin acel efod de aur era chiar mai puternică decât dorința de preoție din partea poporului.

     Poate că am experimentat vreodată că am fost zdrobiți de Dumnezeu, care ne-a făcut să ne dăm seama de nimicnicia noastră, făcându-ne în același timp să ne bucurăm de prezența Lui, pe care alții o privesc cu uimire. Ei spun: "El a avut un timp minunat cu Dumnezeu, a fost singur cu Dumnezeu. Trebuie să fie un om minunat". Ah, fraților, iată cursa - să credem că ocupăm un loc privilegiat față de Dumnezeu și să vrem acum, într-un anumit fel, să fim intermediari între cei care poate că i-am condus spre biruința și Dumnezeu, care este Împăratul lor. Să refuzăm să stăpânim, dar să dorim preoția.

     Sunt convins că ascensiunea spiritului clerical - distincția dintre cler și laici în poporul lui Dumnezeu - este mai mult o chestiune de preoție spirituală decât de autoritate spirituală. În clerul de astăzi, pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru, vedem mai mult slujba preotului, în ciuda refuzului numelui, decât o autoritate și o regulă spirituală.

     Dați-mi voie s-o ilustrez în cel mai simplu fel. Să luăm, de exemplu, Masa Domnului cu semnele trupului și a sângelui lui Hristos. Mulți creștini simpli neinstruiți ar fi îngroziți la gândul că un laic să frângă pâinea și s-o împartă poporului. Aceasta este lucrarea preotului, lucrarea clericului, și niciun om nehirotonit nu ar trebui să o atingă. Acest gând, cu privire la preoție, este cel din Biserica catolică unde doar preotul consacră ostia (*) și o împarte poporului.

     (*) Pâine nedospită pe care preotul catolic o împarte poporului, și care cred că prin binecuvântarea preotului se transformă în trupul Domnului (teoria "transsubstanțierii"), n.t.

     Aceasta marchează ascensiunea și creșterea preoției (clerul, ca sistem, n.t. ). Este o conducere spirituală pe care oamenii sunt dispuși să o recunoască, și o apropiere specială de Dumnezeu, care elimina nevoia ca toți să fie atât de aproape. Aceasta este marea capcană, care a schimbat întregul caracter al Bisericii, cu privire la închinare și slujire. Tot Israelul a curvit după efod (v. 27). Așa se întâmplă când oamenii sunt recunoscuți ca având o mare credință sau ca fiind folosiți în mod special de Dumnezeu, pericolul este mare de a face din ei o clasă preoțească, cu pretenția că stau aproape pentru a ne reprezenta. Aceasta să fie o lecție pentru noi înșine, fraților. Slujirea, darul de slujire, darul de a predica Evanghelia, sau orice altceva de acest fel, nu are absolut nimic de-a face cu efodul. Să nu uităm niciodată acest lucru. Să nu uităm că darul nu are nicio legătură cu funcțiile preoțești, care aparțin fie numai lui Hristos, Marele nostru Preot, unic și fără egal, care slujește neîncetat pentru noi înaintea lui Dumnezeu, fie tuturor credincioșilor că adoratori, fără deosebire. " (El) ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeul și Tatăl Său" (Apoc. 1:6).

     9.2     Sfârșitul vieții lui Ghedeon

     Un verset spre sfârșitul acestui capitol (8:28) spune cât de complet a fost învins Madian: "Și Madian a fost supus înaintea fiilor lui Israel și nu și-a mai ridicat capul. Și țară a avut odihnă patruzeci de ani în zilele lui Ghedeon". Evident, era lucrarea lui Dumnezeu, cu efecte vaste, chiar și după ce energia credinței care i-a marcat începutul încetase. Familia sa numeroasă și multele lui soții nu sugerează acea vigoare spirituală pe care o vedem la bărbații credinței - chiar și în zilele patriarhale - ci mai degrabă la o viață de plăceri egoiste, sursă a multor rele care vor da roade mai târziu și, cu siguranță Abimelec, fiul țiitoarei sale, este un exemplu frapant pentru a ne permite să trecem cu vederea lecția sugerată.

     Ajungem acum la sfârșitul vieții lui Ghedeon. De asemenea, este important să observăm că, deși se pare că a rezolvat problema regalității, ridicând problema preoției, dar de fapt a ridicat din nou problema regalității, după cum vom vedea imediat în cele ce urmează. Cât de solemn este să vedem aceste origini ale râului. Găsim, de exemplu, că nicolaismul (Apoc. 2:16), care înseamnă "cucerirea poporului", este practic rezultatul acelei părăsiri a dragostei dintâi care marchează pierderea, de către sfinți, a sensului preoției lor înaintea lui Dumnezeu. Cucerirea sau conducerea poporului este clericalism, dar această conducere a poporului vine din pierderea de către sfinți a accesului lor în prezența sfântă a lui Dumnezeu.

     Ghedeon moare, și citim în versetul 33 ceea ce întâlnim atât de des, încât aproape că obosește repetarea lui: "Și a fost așa: după ce a murit Ghedeon, fiii lui Israel s-au întors din nou și au curvit după baali și și-au făcut dumnezeu pe Baal-Berit. Și fiii lui Israel nu și-au amintit de Domnul Dumnezeul lor, care îi scăpase din mâna vrăjmașilor lor, de jur-împrejur" (8:33‑34). Îndepărtarea de Dumnezeu înseamnă, cu siguranță, continuarea acelor roade nenorocite, robie și degradare. Dar aici se pare că nu avem robie din partea niciunei puteri din afară, ci este vorba mai degrabă de starea interioară.

     9.3     Abimelec așezat ca împărat

     Preoția care a fost rânduită nu a fost după porunca lui Dumnezeu; de fapt, cu totul în afara acestei porunci. Neascultarea își produce roade ei și îl vedem acum pe Abimelec, fiul lui Ghedeon, ridicându-se pentru a lua locul tatălui său. Nu ca preot, pentru că poporul s-a întors spre Baal și se pare că nu este nicio dorință pentru preoție, astfel încât oamenii s-au îndepărtat repede de Dumnezeu. Dar el se așază că împărat și chiar numele lui: "Tatăl meu a fost împărat", care i-a fost dat de cineva (poate de mama lui pentru a arăta relația lui cu marele bărbat al lui Israel, și pentru a acoperii rușinea nașterii lui), arată, prin urmare, cum duhul subtil a fost la lucru, indiferent dacă a găsit expresie sau nu. Exact așa ceva nu a fost la tatăl său. Tatăl său a refuzat să fie împărat și a spus că numai Dumnezeu ar trebui să fie Împăratul lor. Și totuși, iată fiul tatălui său care zice că tatăl său a fost împărat, și, în plus, în cel mai categoric mod declară că și fiul său va fi împărat. El își propune să exercite autoritate asupra poporului lui Dumnezeu și, pentru a face acest lucru, își așază tronul prin violență. Trebuie să existe violență dacă se urmărește o astfel de regulă; dacă se manifestă stăpânirea omului, aceasta trebuie să fie prin violență. Prin urmare, el îi ucide pe toți frații săi, pe toți fiii cei mulți ai lui Ghedeon, cu o singură excepție. După ce a ucis astfel pe toți rivalii săi, se duce la Sihem, cetatea mamei sale, cetatea naturală, care se afla în mod semnificativ chiar în teritoriul seminției lui Efraim, seminție care a căutat întotdeauna să stăpânească, și îi convinge pe locuitorii din Sihem să-l susțină și să-l recunoască că împărat. Atunci fratele său Iotam, cel care scăpase, le spune parabola sa, care este foarte izbitoare, și care înfățișează întreaga lecție a acestui capitol. Această parabolă cu privire la modul de a stăpâni explică tot ce s-a întâmplat și arăta răul pe care îl face stăpânirea omului în casa lui Dumnezeu (Jud. 9:7‑21).

     9.4 Parabola lui Iotam

     Avem în această parabolă o imagine a ceea ce înseamnă guvernarea sau stăpânirea. Copacul în sine este o imagine a guvernării. Ne amintim că Nebucadnețar a fost un copac mare, capul împărăției națiunilor (Daniel 4). Sămânța de muștar a crescut și s-a făcut un copac (Luca 13:19). Copacii pădurii cer un conducător și se îndreaptă în mod natural spre cei care aduc roade. Mai întâi vine măslinul; ei îi cer să fie împărat peste ei, iar răspunsul măslinului este ca cel al tuturor celorlalți copaci: "Să-mi las eu grăsimea mea cu care, prin mine, Dumnezeu și omul sunt onorați și să mă duc să mă clatin peste copaci? " (v. 9). Cu alte cuvinte, măslinul spune că rodirea este lucrarea sa, și nu de a stăpâni. Smochinul și vița dau același răspuns. Când aplicăm parabola la guvernarea poporului lui Dumnezeu, este minunat de simplu.

     Cine trebuie să stăpânească peste poporul lui Dumnezeu? Desigur, sfinții se îndreaptă, în mod natural, către cei care aduc rod pentru Dumnezeu. De exemplu, spre cineva care reprezintă măslinul. Măslinele cu uleiul lor sugerează energia și iluminarea, puterea și roadele Duhului Sfânt. Ei spun celor care manifestă roadele Duhului în viețile lor: "Fraților, fiți voi conducători". Sau, văzând un anumit frate, care este plin de credință și de Duhul Sfânt, ei spun: "Fii tu conducător peste poporul lui Dumnezeu". El va spune: "Ah, fraților, eu sunt implicat prea mult în lucrurile lui Dumnezeu, ca să fiu conducătorul poporului Său. Sunt prea implicat în comuniunea binecuvântată a Duhului Sfânt, în ceea ce înviorează poporul lui Dumnezeu, ceea ce este o onoare pentru Dumnezeu (căci Dumnezeu este onorat și glorificat prin roadele Duhului în poporul Său); eu sunt angajat prea mult în a aduce rod pentru a fi un conducător".

     Smochinul reprezintă în special toată acea hrană plină de har și vindecare adusă lui Dumnezeu prin slujire. Smochinul care rodește fructe dulci și sănătoase, spune: "Dacă trebuie să conduc, atunci va trebui să încetez să mai rodesc, și mai degrabă sunt gata să ofer hrana poporului lui Dumnezeu decât să-l conduc". Și dacă Duhul lui Dumnezeu a dat cuiva putere să aducă rod care hrănește și înviorează, vindeca și susține poporul lui Dumnezeu, - reprezentat prin pastor și învățător - cine ar schimba un asemenea loc cu orice poziție de întâietatea ca să stăpânească peste ei?

     Răspunsul viței nu este decât o altă lecție de același fel. Vița, poate, ne amintește în mod special de slujirea Evangheliei, acea slujire care pune accent pe sângele prețios al lui Hristos, al cărui tip este vinul. Iată un evanghelist, a cărui plăcere este să prezinte crucea lui Hristos, și lucrarea ei încheiată, iar oamenii spun: "El este potrivit să conducă; dați-ne un evanghelist bun care să stăpânească peste noi și să ne conducă, să se ocupe de sfinți". Ah! spune el, să las eu ceea ce înviorează pe Dumnezeu și pe om? Să las eu ceea ce înviorează inima slăbită a unui sărman muribund, care aduce pace conștiinței și glorie harului lui Dumnezeu? Să renunț la slujirea Evangheliei harului Său pentru o glorie deșartă de a conduce poporul lui Dumnezeu?

     Cine, deci, să conducă peste ei? Dacă cei care aduc roade pentru Dumnezeu nu vor să fie conducători peste poporul Său, atunci cine să fie conducătorul? Ah, lecția, dragi prieteni, a guvernării, este lecția slujirii, și cel care guvernează cel mai bine este cel care slujește. Acela este cu adevărat, în mod practic, un conducător al poporului, care stă la picioarele lor, slujindu-le; cei care le aduc roadele prețioase ale harului lui Dumnezeu, măslinul, smochinul, vița, acestea sunt, și doar ele, prin slujirea lor, cele care conduc pe sfinții lui Dumnezeu.

     Duhul de conducere este duhul de slujire. În momentul când conducerea va trece pe primul loc, atunci slujirea și rodirea vor avea de suferit. În momentul când încetezi de a mai aduce rod, devii gol, și aceasta vedem aici. O tufă de spini este aleasă pentru a fi conducătorul copacilor, iar răspunsul spinului este foarte semnificativ: "Dacă într-adevăr mă ungeți împărat peste voi, veniți, puneți-vă încrederea în umbra mea; iar de nu, să iasă un foc din spin și să mistuie cedrii Libanului" (v. 15). Aceasta este stăpânire sau ruină.

     Un mărăcine nu este decât un simplu lucru neroditor care, în loc să dea energie, sevă și vigoare pentru a aduce rod, se ghemuiește (sau se închide în sine, n.t. ) și se ofilește. La fel ca spinul, el este un blestem al pământului, o plantă nefolositoare. Dacă s-ar fi deschis și nu s-ar fi concentrat pe sine însuși ar fi devenit o plantă care ar fi adus mult rod. Așa că spinul, nimic altceva decât un tufiș de spini, imaginea unui om care căuta interesele sale, devine acum un conducător. Această regulă are această caracteristică: Trebuie să vă plecați înaintea mea sau să fiți arși, oricine ați fi.

     Ce lecție cu privire la această regulă care poate exista în mijlocul poporului lui Dumnezeu ! Cât de mult ne cercetează inimile, când ne gândim la ea, cum ne face să ne dăm seama cât de ușor este să devenim simpli mărăcini, căutând un loc, nu la picioarele sfinților, ci peste capetele lor! Iubiți frați, cel care conduce este cel care slujește fraților săi, cum a făcut Hristos. "Cine este mai mare, cel care stă la masă, sau cel care slujește? Iar Eu sunt în mijlocul vostru că Cel care slujește" (Luca 22:27). Vrei că sfinții să privească la tine? Ah, ești un mărăcine, dacă vrei acest lucru. Cei care sunt văzuți ca fiind într-o poziție înaltă sunt cei care nu căută această poziție, ci ei caută să aducă roade prețioase pentru Dumnezeu și pentru binecuvântarea sfinților. Să fim preocupați cu acea rodire din sufletele noastre.

     Să nu căutăm o astfel de poziție. Să nu fim că Abimelec, dorind să ne așezăm pe scaunul gol al vreunui predecesor, pe care tatăl sau chiar îl refuzase. Să nu căutam să fim un Abimelec în niciun sens al cuvântului. Fie că este vorba de unul sau de mai mulți, nu contează; principiul este același: oriunde există un duh de succesiune, oriunde există gândul că există anumiți conducători, și care vor fi conducători în ciuda a ce poate fi în ei înșiși sau în sfinți, fiți siguri că este vorba de mărăcini, - pur și simplu ceva care nu aduce rod pentru Dumnezeu.

     Un adevărat conducător nu vorbește despre sine, despre propria sa demnitate și autoritate. El are sentimentul propriei sale slăbiciuni și contează pe Dumnezeu în toate circumstanțele, căci Dumnezeu Se folosește de această slăbiciune. Aceasta este o lecție pe care niciunul dintre noi nu își poate permite s-o treacă cu vederea. Este o lecție pe care Biserica lui Hristos nu a reușit s-o învețe și, din acest motiv, a fost ruptă în bucăți. Este marea lecție a clericalismului sub orice stare și formă, care a ajuns să distrugă pacea poporului lui Dumnezeu.

     Dacă vom citi istoria poporului lui Dumnezeu încă de la început, vom descoperi că cei care au fost numiți de oameni în funcții de conducere sunt cei care au creat necazuri, - cei care au intrat în locul de conducere, nu de a aduce roade, ci de a conduce. Ei sunt cei care au adus necazul și dezonoarea lui Dumnezeu și, din nefericire, corupția care a pătat istoria Bisericii încă de pe vremea apostolilor.

     Nu este surprinzător că Abimelec poartă numele împăraților filisteni? El poartă numele pe care l-au purtat împărații filistenilor, transmițând acest titlu din tată în fiu, ca și Faraon în Egipt. Acesta este duhul Romei, religia carnală, lumească, care trebuie să aibă conducătorul numit după predecesorul său. Dacă nu există succesiune, nu există nicio regulă; și chiar căpetenia filistenilor s-a numit Abimelec - "Tatăl meu a fost împărat, și eu sunt împărat după el". Acesta este duhul de succesiune cu care se laudă Roma; ea o numește succesiune apostolică. Din nefericire, în Protestantism, astăzi, cât de mult pretind oamenii din această succesiune, care, la urma urmei, nu este altceva decât spinul care vine să pretindă un loc de autoritate.

      De ce un astfel de duh apare din când în când printre sfinții lui Dumnezeu? Nu din cauză că uităm poziția noastră preoțească? Nu pentru că uităm că toți suntem preoți, și uitând aceasta, trecem atât de ușor la această distincție de clerici și laici, până când o avem pe deplin, așa cum vedem în acest caz?

     9.5     Judecata și moartea lui Abimelec

     Nu voi intra în detalii, deși sunt o lectură foarte interesantă și folositoare și ne arată cum s-a împlinit în totul această profeție a lui Iotam. Un foc a ieșit din locuitorii Sihemului și a mistuit pe Abimelec, și un foc a ieșit din Abimelec și a mistuit pe locuitorii Sihemului. Locuitorii din Sihem au primit pe un rival al lui Abimelec. Ei l-au primit cu inima îndoită, apoi l-au trimis împotriva lui Abimelec, care l-a pus pe fugă. Bărbații din Sihem rămân încă în vrăjmășie cu Abimelec, iar el se luptă cu ei și în învinge. Când ei fug în turnul lor, el aduce ramuri din copaci și, după parabola fratelui său, ca să zicem așa, dă foc la poarta turnului, și-i arde pe cei care se asociaseră cu rivalul său.

     După aceea, Abimelec merge după alți oameni în altă cetate, și acolo încearcă să facă același lucru, să-i ardă pe cei care și-au găsit refugiul în turn, când mâna unei femei cu o bucată de piatră de moară - expresia slăbiciunii care folosește cel mai simplu instrument din munca ei zilnică - îi pune capăt. Ea ia piatră de moară și o aruncă de pe zid, zdrobindu-l pe Abimelec și toată puterea lui împreună cu el, prin mâna unei femei.

     Acum vedem contrastul în ce îl privește pe Iotam. El nu s-a putut asocia cu toate aceste conflicte și certuri, așa că fuge la Beer și locuiește acolo (9:21). Beer înseamnă "fântână", și el locuiește lângă fântână, în timp ce poporul lui Dumnezeu se luptă între ei pentru autoritate. El bea din fântâna Cuvântului lui Dumnezeu, de unde vine sprijinul și înviorarea.

     Deci, de exemplu, în timp ce episcopii se luptau cu episcopii, și papii cu papii, cu privire la cine să aibă autoritate, sfinții lui Dumnezeu s-au bucurat să se îndrepte spre Cuvântul lui Dumnezeu, și acolo să poată bea un șuvoi de viață și iubire infinit superior tuturor abimelecilor din lume. Ca un pom roditor lângă o fântână, și ale cărui ramuri trec peste zid (Gen. 49:22), făcând că roadele sale să fie de folos celor care au nevoie.

     9.6     O lecție de conduită printre poporul lui Dumnezeu

     Am vorbit despre guvernare și conducerea umană. Dacă este ceva respingător pentru Dumnezeu, ei bine, este acel duh al conducerii umane. Dar oare nu există guvernare în casa lui Dumnezeu? Oare nu există o autoritate, sau gândul autorității este atât respingător pentru poporul lui Dumnezeu? Dacă este vorba despre autoritatea altcuiva împotriva mea - înfruntarea a două voințe omenești, una împotriva celeilalte - dacă asta este tot, atunci putem fi deschiși, la fel de bine, autorității omenești. Dar dacă este vorba despre ordinea și guvernarea casei lui Dumnezeu, exercitată în puterea Duhului Sfânt, după Cuvântul lui Dumnezeu, vai de cei care disprețuiesc această autoritate.

     De ce ar trebui să fim atât de geloși pe orice pătrundere omenească în locul de autoritate și de guvernare? Deoarece aceasta înlocuiește autoritatea lui Hristos. Pentru că, dacă un om ocupa locul de conducere, de întâietate, de control, în poporul lui Dumnezeu, el uzurpa locul lui Hristos, la fel de adevărat cum a uzurpat Ghedeon locul preotului, sau Abimelec locul conducătorului.

     Hristos este conducătorul poporului Său. Cum îl conduce El? Prin Cuvântul Sau, prin Duhul Sau, potrivit adevărului Său. Cum ne arătăm noi supunerea față de Hristos și față de guvernarea Lui? Iubiți frați, o arătăm prin supunere față de Cuvântul Său. Oamenii pot vorbi despre ascultarea de Hristos, dar ascultarea de El se arată prin ascultarea de Cuvântul Său. Ei ar putea vorbi despre recunoașterea conducerii Sale aici. Avem Cuvântul Sau prețios, și tot adevărul pe care acest Cuvânt ni-l dezvăluie este porunca Conducătorului nostru și a Domnului nostru. Trebuie să mă supun acestui cuvânt, oricine mi-l aduce, indiferent dacă este ca în cazul acelui micuț mesager care duce un mesaj care transmite un ordin de la președinte la un general de pe câmpul de luptă. Acest băiat mesager nu este nimic, dar el aduce mesajul, iar dacă generalul l-ar disprețui atât de mult pe băiat încât să nu-i citească mesajul, atunci l-ar disprețui pe cel care l-a trimis. Așa este și în casa lui Dumnezeu. Oricine îmi aduce cuvântul, voia lui Hristos, un mesaj de la El, Capul și Domnul poporului Său, trebuie să-l resping pentru că disprețuiesc instrumentul? Ah, dacă fac aceasta Îl disprețuiesc pe Hristos! Nu, dragi frați, adevărata guvernare înseamnă guvernarea lui Hristos, iar El guvernează prin Cuvântul Său, și ne aduce Cuvântul Sau prin orice instrument pe care El considera potrivit să-l folosească.

     Domnul onorează adevărată guvernare din casa Sa și, în acest fel, El îi onorează și pe cei pe care îi poate folosi, care cunosc cel mai bine gândul Lui, cei care sunt în cea mai mică contradicție cu ceea ce este ordinea stabilită de Dumnezeu.

      Iertați-mă dacă vreau să mai spun ceva. Mă refer la conducerea poporului lui Dumnezeu. Nu există nicio îndoială că conducerea lui Hristos va fi exercitată cel mai frecvent prin frații mai în vârstă dintre sfinți. Aceasta pentru că este în concordanță cu rânduială lui Dumnezeu. Natura însăși învață ascultarea și respectul față de cei mai în vârstă, în special față de părinți. Și în familia lui Dumnezeu este drept și potrivit ca ordinea lui Dumnezeu să fie recunoscută pe cât posibil.

      Dar aceasta înseamnă, cu siguranță, că frații mai în vârstă rămân în comuniune cu Hristos și pot fi folosiți ca instrumente pentru ca El să trimită mesajele Sale poporului Său. Nu datorită a ceea ce sunt prin ei înșiși, ci pur simplu pentru că El folosește ceea ce este conform ordinii Sale, chiar și în natura însăși, pentru a conduce și îndruma poporul Său. Dar dacă vezi pe sfinții mai în vârstă din poporul lui Dumnezeu nerămânând în Hristos, nefiind plini de Cuvântul Său, neumblând despărțiți de lume, ne putem aștepta ca Domnul să-i folosească ca instrumente ale Sale? Din nefericire, cât de des se întâmpla acest lucru, ca El să fie obligat să folosească ceea ce este mai puțin potrivit cu ceea ce ar prefera El - tineri în loc de bătrâni - pentru că cei în vârstă nu sunt pregătiți.

      Acesta este un cuvânt pentru conștiința noastră. Vorbesc pur simplu despre ceea ce este abstract și general, dar este și rămâne un principiu de cea mai mare importanță. Dacă vom fi folosiți de Domnul ca să ducem adevărul Său poporului Său, potrivit cu ordinea casei Sale, atunci trebuie să fim în comuniune cu El Însuși. Atunci va fi în mod necesar acea ascultare și acea ascultare a Cuvântului și a autorității lui Hristos; și, de asemenea, respect pentru cel care ni-l aduce, nu datorită persoanei în sine, ci pentru că îi recunoaștem că cei care trebuie să dea socoteala cu privire la vegherea asupra sufletelor noastre. Îi putem recunoaște pe cei care rămân în Hristos; ei ne transmit nu voința umană, ci voința Domnului Isus.

      Recomand acest capitol 9 din cartea Judecători ca studiu pentru rugăciune. În acest capitol guvernarea, conducerea, este sfărâmată în bucăți. Vom vedea confirmarea acestui adevăr, cu o mână mult mai puternică, prin Iefta, pe care îl vom vedea în continuare. Vom descoperi că eșuează și mai dezastruos sub Samson și, în cele din urmă, se va prăbuși în totalitate la sfârșitul acestei cărți. În acest capitol 9 din cartea Judecători am văzut cum duhul succesiunii vine din cel al preoției, și cum acest duh de succesiune trebuie să conducă sau să ruineze. El (duhul succesiunii, n.t. ) vrea să conducă cu orice preț. Aceasta este voința proprie în lucrurile lui Dumnezeu care duce la anarhie, ceartă și confuzie. Să luăm aminte la această lecție - că trebuie să ne plecăm înaintea Domnului Isus Hristos, Domnul Bisericii Sale, Capul ei, Domn peste noi toți. Și dacă suntem aproape de El pentru a primi Cuvântul Lui, să ne plecăm înaintea acestuia și să recunoaștem autoritatea lui Hristos peste casa Sa. Dar pentru aceasta trebuie să umblăm cu Dumnezeu. Nimic nu poate înlocui acest lucru, și acolo unde este această umblare, va fi cea mai potrivită conducere, cel mai liber exercițiu de supraveghere; iar Hristos va fi totul.

 

                                     Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                           

                                                                            - XI -

     Samuel Ridout

     8     Biruința și dificultățile care urmează (Jud. 7:15 la 8:21)

     8.1  Pregătirile care îl vor conduce pe Ghedeon la biruință

     Am ajuns acum în locul în care găsim toată această pregătire având ca rezultat o biruință deplină și minunată din partea lui Ghedeon. Totul până în acest moment a fost o lucrare lentă și treptată a lui Dumnezeu în sufletul omului în mod individual și apoi a poporului, pe care El îl adunase în jurul lui, pentru ca ei să poată fi pregătiți să facă o lucrare reală pentru Dumnezeu. Întotdeauna vom vedea acest lucru. Dacă Dumnezeu trebuie să fie glorificat prin noi, trebuie să fie prin vase sfințite și potrivite pentru folosul Stăpânului. Vasul trebuie să fie pregătit dacă El dorește să-l folosească pentru a-Și arăta propria Sa putere. Fiecare pas din istorie este marcat și subliniat de acest lucru. Nu poate exista o slujire adevărată și, cu siguranță, nici o biruință adevărată acolo unde Dumnezeu nu a pregătit vasul pentru folosul Sau. Am văzut deja cum poporul a fost triat până când nu a mai rămas decât câțiva. De asemenea, am văzut cum Dumnezeu a încurajat credința lui Ghedeon, dându-i semnul final care era o garanție sigură a biruinței. Este mesajul de la Dumnezeu Însuși, dat prin buzele vrăjmașului, un mesaj care arată că aceeași lecție de slăbiciune pe care o învățase în sufletul său a fost cea care a lovit cu groază inimile dușmanilor săi. Până la urmă, nu exista nimic care să provoace o asemenea groază în inima dușmanului, ca prezența unui sentiment de slăbiciune printre poporul lui Dumnezeu. Există un vers vechi care, cu anumite modificări, este adevărat : "Satan tremură când vede / Cel mai slab sfânt în

genunchi". 

     A fi în genunchi ar indica un sentiment de slăbiciune, și numai prin slăbiciune ar putea exista ceva asemănător cu puterea lui Dumnezeu. Și astfel, această turtă de pâine de orz, o comparație neplăcută, așa cum pare a fi, este cea care mărturisește că Dumnezeu este la lucru și că neputința omului este totală. Orzul vorbește despre cea mai mare sărăcie, despre cea mai mare slăbiciune. Și aici este o pâine de orz, rostogolindu-se în tabără, care va distruge întreaga putere a vrăjmașului. Nu este de mirare că Ghedeon a putut să prindă curaj atunci când chiar și din gura dușmanilor săi a auzit despre slăbiciunea poporului lui Dumnezeu; această slăbiciune care i-a aruncat în mâna Lui este o garanție a biruinței Sale. Daca eu sunt puternic, atunci Satan trebuie să se întâlnească cu mine însumi. Dacă sunt slab și aruncat în mâna lui Dumnezeu, atunci este o altă problemă. El știe pe cine are de întâlnit, pe Domnul oștirilor; și acesta este un lucru foarte diferit de întâlnirea cu oameni încrezători în sine, a căror putere este rușinea lor. Nu este de mirare că Ghedeon s-a închinat când a înțeles acest lucru.

     Acum ajungem la biruința, care este ușoară, după ce s-au făcut acești pași pregătitori. Este un lucru ușor de făcut după ce inimile noastre lașe au fost smerite. Nu este greu să înfruntăm lumea, când ne-am înfruntat pe noi înșine. Nu-mi este greu să ies în evidență în mod public împotriva vrăjmașilor spirituali, când am trecut deja prin conflictul din sufletul meu și sunt înaintea lui Dumnezeu ca și cum m-aș fi judecat pe mine însumi. Atunci sunt gata sa-i judec pe alții.

     Dar lecția care ne este familiară este subliniată din nou, dar ea nu trebuie neglijată din această cauză. Mă refer la caracterul real al luptei. Acești trei sute de oameni au fost împărțiți, - de parcă și acest număr ar fi prea mare pentru a fi de încredere împreună - în trei grupuri. Toți sunt înarmați la fel și într-un mod ciudat. Nu aveau în mână sabie, nici arc, nici suliță; nimic altceva decât ulcioare, vase de pământ, în care era ascunsă o lumină, iar în cealaltă mână o trâmbiță care trebuia să sune biruința.

     8.2     Învățătura morală a luptei lui Ghedeon în lumina  2 Corinteni 4

     În ulcioare erau lumini. "Dumnezeul care a spus : Lumină să strălucească în întuneric, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoștinței lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos" (2 Cor. 4:6). Dumnezeu a strălucit în vasul de pământ; aceasta este lumina. Dumnezeu este lumină, iar harul lui Dumnezeu care ne-a fost făcut cunoscut este lumina care a strălucit în inimile noastre. Dar dacă ulciorul este întreg, flacăra care este înăuntru este ascunsă. Singura modalitate de a lasă lumina să strălucească este de a sparge ulciorul. Și realizam că, cu cât ulciorul este mai valoros, cu atât este mai puțin probabil să fie spart. Și cu cât realizam că este un vas de pământ, în care ținem comoara, cu atât vom fi mai dispuși de a-l sparge, pentru ca comoara să poată fi expusă. 

     Iubiți frați, cu toții cunoaștem bine această lecție, dar cât de puțin o punem în practică. Lecția de a sparge cel mai bun lucru pe care îl ai. Luarea vasului nostru, spargerea sinelui în toate formele și excelențele sale, sinele cu toată grija care i-a fost purtată, sinele care este iubit atât de mult. Acest sine a devenit acum destinatarul harului luminii divine. Dumnezeu a strălucit în inimă, acum ce trebuie să facem ? Este o chestiune între lumina care a strălucit înăuntru și vasul care conține lumina și care o poate împiedica să strălucească afară. Vasul a primit lumina. Aceasta este ceea ce a făcut harul, și harul se manifestă printr-un vas spart.

     Atât timp cât nu există lumină, nu ne mirăm că păcătosul își ține vasul de pământ ca fiind foarte drag. Omul nu vrea să irosească ceea ce are. El se află într-o scena (lumea) unde se poate lauda de propria lui excelență, de tot ceea ce are, de ce să n-o facă ? Acum iată că altceva a strălucit în inima. Excelența cunoașterii lui Dumnezeu a strălucit, în puterea Duhului Sfânt. Acest lucru ridică imediat întrebarea : care urmează să fie expus ? Vasul va fi cel care trebuie expus sau gloria lui Dumnezeu ? Și astfel suntem puși în fața dilemei dacă vasul nostru trebuie să fie sfărâmat și gloria divină să strălucească prin noi. Ce putem face noi ? Gloria lui Dumnezeu umple sufletul nostru, cu tot sentimentul iubirii și harului Său, cu tot ceea ce El ne-a dat în Hristos. Ce credem acum despre noi înșine ? Daca suntem pe deplin conștienți de har, nu putem cruța vasul punându-l cu grijă deoparte pentru a-l refolosi, ci trebuie să sfârșim cu el și să-l spargem astfel încât lumina să strălucească în afară. Acest lucru îl va face credința. Va sparge vasul de pământ, pentru ca excelența puterii să poată fi văzută ca fiind a lui Dumnezeu și nu a noastră.

     Oh, acest "eu"; de ce poporul lui Dumnezeu nu are putere asupra lumii ? Acest nenorocit "eu". Am fost surprins, cu ceva timp în urmă, citind capitolul șapte din Romani, să văd de câte ori se vorbește despre prima persoană, "eu", "mie", "meu" - de patruzeci de ori ! Cu siguranță că era un vas deosebit pentru a împiedica lumina să strălucească. Nu vedem nicio lumină strălucind în capitolul șapte din Romani. "Eul" întunecă totul. Nu este nimic de făcut, așa cum ne arata apostolul, decât să ne socotim morți. Practic, acesta este finalul, spargerea vasului. Acum se va vedea că excelența puterii este a lui Dumnezeu.

     Ce eliberare aduce aceasta. Cine ar gândi că ar putea înfrunta un astfel de vrăjmaș cu propriile sale puteri ? Nu este de mirare că scumpi copii ai lui Dumnezeu sunt apăsați, chiar speriați de aceasta idee. Dar, având încredere în Dumnezeu, vom înțelege că tot ceea ce El așteaptă de la noi este să fim vase sparte fără nicio putere. Ce înviorare atunci, ce mângâiere ! Iar când vasul este spart, vom fi gata să sunăm din trâmbiță.

     Apostolul, în capitolul 4 din 2 Corinteni, se folosește în mod evident de această istorie a lui Ghedeon. Am citat deja partea referitoare la lumină ; restul capitolului este o ilustrare a modului în care ulciorul este spart, de circumstanțe exterioare. Mai întâi vine estimarea credinței prin care eul este pus deoparte, și apoi toate evenimentele neprevăzute, - necaz, persecuție, strâmtorări, chiar moarte, - care nu sunt decât spargerea practică a ceea ce credința a pus deja deoparte : puterea naturii vechi. În consecință, credinciosul este condus în triumf, în Hristos. Pietrele, temnițele, anii lungi de captivitate servesc doar pentru a face să strălucească excelența puterii lui Dumnezeu, o lumină pe care nicio încercare nu o poate întuneca.

     8.3     Sunetul trâmbiței și strigătul biruinței

     Cred ca sunetul trâmbiței este legat în mod necesar de spargerea vasului. Poporul va suna din trâmbița mărturiei, care este semnul categoric al biruinței lui Dumnezeu. Dar, prima necesitate, însoțirea absoluta a unei mărturii din trâmbiță este un vas spart. Mărturia și spargerea vasului merg împreună. Dumnezeu nu vrea ca mărturia trâmbiței să fie însoțita de întuneric. El vrea ca mărturia să fie însoțita de lumină. El nu vrea doar vorbe, indiferent cât de puternice ar fi acestea, oricât de adevărate și clare ar fi acestea, indiferent de sunetul de biruință al trâmbiței care poate fi în cuvinte. El vrea mai mult decât cuvintele. El vrea vasul spart, pentru ca lumina să iasă în evidență. Trâmbiță și lumină, mărturie și viață, ca la filipeni. "Ca să fiți fără cusur și curați copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume, ținând sus Cuvântul vieții" (Filip. 2:15, 16); aceasta este mărturia trâmbiței, care însoțește lumina. Lumea nu poate suporta aceasta. Ea nu poate suporta cea mai slaba asociere cu poporul lui Dumnezeu care ține sus Cuvântul vieții, și care strălucesc ca niște lumini în lume.

     De aceea, vom vedea că tot ce trebuia să facă Ghedeon și tovarășii lui a fost pur și simplu să iasă în evidență cu îndrăzneală cu lumina lor și cu trâmbița răsunătoare. Ei au strigat : "Sabia Domnului și a lui Ghedeon!" și Madian s-a întors fiecare împotriva tovarășului său și oștirea s-a risipit. Această oștire puternică a fugit ca o turmă de oi înspăimântate în fața puterii irezistibile a lui Dumnezeu. Și noi putem pune pe fugă oștirile străine (Evrei 11:34). Și noi putem fi întăriți în slăbiciune și viteji în luptă, dacă învățăm această lecție în adâncul sufletelor noastre. Fie ca aceasta să fie o realitate practică pentru noi.

     Ajungem acum la ceea ce, din păcate, este prea comun, pe măsură ce înaintăm cu cartea noastră, și aceasta este cearta legată de biruință, și într-un anumit sens luând naștere din ea. Poporul se adună pentru biruință, așa cum vor face, ori de câte ori credința individuală a deschis calea, și este o mângâiere să credem că acesta este motivul. La fel am văzut și în cazul lui Ehud ; când a sunat din trâmbiță Israel s-a adunat la el. Dar mai întâi trebuia să-l omoare, de unul singur, pe împăratul Moabului. Deci aici, când bătălia a fost câștigată, și dușmanul a fugit, restul lui Israel se adună și se alătură în urmărire. De fapt, pentru a le arata că nu dorește să-și atribuie biruința, Ghedeon trimite soli la Efraim, să coboare și să ia vadurile Iordanului, astfel încât să poată nimici în întregime pe inamic.

     Acum intervine gelozia. Nu la cei care erau cu Ghedeon, ci la Efraim, care își arată invidia față de omul credinței. Ne amintim, încă din cartea Iosua, că Efraim a început să-și arate această gelozie ca seminție. Iosua era din seminția lui Efraim. Deși, în calitate de conducător al întregului Israel, legătura lui cu seminția din care făcea parte nu era una deosebită, totuși, fără îndoială, mândria lui Efraim a fost încurajată de această situație. Când seminția și-a primit partea lor, ei au obiectat față de aceasta. Motivul nemulțumirii, spuneau ei, era că ei erau un popor mare și partea primită nu era suficient de mare pentru ei. Aceasta este lecția pe care Efraim o oferă de-a lungul istoriei sale. El este un popor mare. Dar Ghedeon nu era un om mare, și vom descoperi că un om care nu își dă seama, care nu simte că este mare, nu va fi atras în conflict cu un popor mare.

     Răspunsul lui Iosua pentru Efraim la momentul la care ne-am referit a fost unul semnificativ : "Dacă ești popor mare, suie-te la pădure și taie-o pentru tine... Tu ești popor mare și ai putere mare... vei alunga pe canaaniți, deși au care de fier și deși sunt puternici" (Ios. 17:15-18), altfel spus : măreția ta să se arate în muncă, nu în laudă. Acesta a fost răspunsul pentru Efraim atunci; dar din acel moment, seminția lui Efraim a fost mereu geloasă cu privire la poziția sa în cadrul națiunii lui Israel. Întotdeauna i-a invidiat pe cei care făceau ceva pentru Dumnezeu. Îi vedem în acest mod pe tot parcursul cărții Judecători și în timpul lui David, până când gelozia ți-a dat roadele potrivite în divizarea împărăției.

     Cu siguranță, seminția primise, ca o parte valoroasă, promisiunea că Efraim, cel mai tânăr, va avea întâietate față de Manase, care era mai în vârstă. Așa că părea destul de supărător să vadă inițiativa luată de seminția mai slabă (Ghedeon era din seminția lui Manase, n.t.). Dar căile lui Dumnezeu sunt diferite de ale noastre și toată excelența și mândria omului trebuie să fie smerită. Întâietatea lui Efraim era o ilustrare a acestui lucru, în aceea că el, cel mai tânăr, a fost pus mai presus de fratele său mai mare, la fel cum Ruben, întâiul născut, scoțând în evidență suveranitatea lui Dumnezeu, care înalță pe cei smeriți și coboară pe cei care se înalță.

     Dar acum acest fapt fiind recunoscut, Efraim socotește poziția sa de întâietate ca pe un drept. Manase, pe de altă parte, răspunzând numelui său, este imaginea celui care "uitând" trecutul, înaintează prin energia unei credințe prezente.

     Dacă ne uităm și mai profund, vom vedea lecția spirituală deosebită care trebuie învățată din invidia lui Efraim. El reprezintă pe copilul lui Dumnezeu care aduce roade. Am putea spune, în general, în ce privesc lucrările. Dar lucrările (sau faptele, n.t.) nu pot conduce niciodată, (adică nu au întâietate, n.t.), ele urmează. Iuda, care înseamnă laudă, trebuie să aibă întotdeauna conducerea - lauda bazată pe adevărul lui Dumnezeu și al Cuvântului Sau.

     Dar cât de ușor este ca lucrările să pară mai importante. Vedem disputa dintre Marta și Maria, atât de frecventă în Biserică astăzi. Mai ales acolo unde credința a slăbit, lucrările vor fi considerate primordiale și, astfel, înălțate din locul de slujire la cel de autoritate, pe care nu-l pot ocupa niciodată.

     Oriunde eul este pus înainte, exista gelozie, nemulțumire și inutilitate. La Ghedeon vedem eul pus deoparte, în schimb la Efraim îl vedem pus înainte, astfel încât ei s-au certat cu Ghedeon și l-au întrebat de ce nu au fost chemați să lupte și să doboare dușmanul de la început. Ghedeon ar fi putut foarte bine să răspundă : "dușmanul este un dușman comun și a asuprit întreaga țară. De ce nu l-ați doborât ? De ce nu l-ați alungat ? Dumnezeu m-a chemat să fac aceasta, iar eu am făcut-o prin puterea Lui. Dar voi de ce nu ați făcut-o în loc să găsiți vină la cel care a făcut-o ?"

     Cunoașteți ceva despre duhul nemulțumirii, al invidiei și al geloziei, dragi prieteni ? Acest duh nu poate suporta să vadă că Dumnezeu îi folosește pe alții. Pavel nu a avut nicio părticică din acesta. Când Evanghelia era predicată, indiferent de cine, Pavel se putea bucura de acest lucru. Iar când Hristos era predicat, chiar și din ceartă, nu din sinceritate, el a putut totuși să-I mulțumească lui Dumnezeu că Hristos era cel care era predicat, pentru că într-un fel său altul Dumnezeu avea să fie glorificat (Filip. 1:12-20). Dar iată-l pe Efraim aici, care este gelos pentru că Dumnezeu a folosit un instrument mai spiritual decât el. Gelozia este o dovada ca Dumnezeu nu ne poate folosi. Daca suntem geloși pe altul, dacă suntem invidioși pe starea spirituală, pe puterea spirituală a altuia, este pur și simplu dovada că Dumnezeu nu ne poate folosi. Nu am fi geloși pe altul dacă Dumnezeu ne-ar putea folosi ; iar lucrul pe care gelozia ne învață în primul rând  este ca să mergem cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu și să-I spunem că nu suntem un instrument credincios. Omul care își invidiază frații ar trebui mai degrabă să se critice pe sine însuși. Aceasta ar fi trebuit să învețe Efraim, dar nu a făcut-o.

     Cu toate acestea, îl vedem pe Ghedeon vorbind cu ei în har, într-un mod care arată că și-a învățat lecția din partea lui Dumnezeu. Cât de bine este să luam lecția pe care am învățat-o de la Dumnezeu și s-o aplicăm în relațiile noastre cu frații noștri. Ce lucru binecuvântat a fost că Ghedeon s-a îndreptat spre ei și le-a spus : "Ce am făcut eu în comparație cu voi? Nu este mai bună strângerea boabelor ramase din Efraim decât culesul viei din Abiezer? Dumnezeu a dat în mâinile voastre pe căpeteniile Madianului, pe Oreb și pe Zeeb, și ce am putut face eu în comparație cu voi?" (Jud. 8:2-3a). "Atunci duhul lor s-a potolit față de el, când a zis cuvântul acesta" (v. 3b). Acesta pare un mod destul de trist de a le calma mânia - de a-i lauda; și totuși arată duhul lipsit de gelozie pe care l-a avut Ghedeon. El nu a luptat împotriva vrăjmașului, ci doar, în slăbiciunea lui, a proclamat puterea lui Dumnezeu; el însuși nu a făcut nimic deosebit. El s-a dat deoparte. Efraim a luat vadurile Iordanului și i-a capturat pe  prinți. Cu siguranță, în ochii lui Dumnezeu lucrarea lui Ghedeon a fost mult mai valoroasă decât cea a lui Efraim, dar în proprii lui ochi, lucrarea sa era mai  mică. Învățam o lecție frumoasă de la acest om deosebit pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru poporul Sau - un om golit de sine.

     Lucrul acesta se pare că nu a fost o lingușire din partea lui Ghedeon, el a crezut sincer. El a crezut cu sinceritate și a apreciat lucrarea lui Efraim la adevărata ei valoare. Nu spune nimic despre faptul că el a luat inițiativa. Putem presupune că era atât de aproape de Dumnezeu că a uitat atât de mult de sine încât nu L-a mai văzut decât pe Dumnezeu. Ce bine este când eul este eclipsat!

     Nici nu este înțelept sau corect să depreciem lucrarea lui Efraim, Oreb și Zeeb - "Corbul" și Lupul" - prinții lui Madian căzuseră în mâinile lui la vadurile Iordanului. Aceste nume sugerează caracterul distructiv al acestei lumi al cărei "prinț" nu cruță nimic. Dar roadele Duhului biruiesc oștirile acestei lumi precum și "stăpânirile și puterile" care le conduc. Când "faptele" se află în adevăratul lor loc - la Iordan, râul morții - atunci ele își fac lucrarea în cel mai eficient mod.

     8.4     O altă încercare : disprețul și respingerea locuitorilor din Sucot și Penuiel

     Dar Manasitul nu poate zăbovi, ci el înaintează pentru a obține o biruință completă. El trece peste Iordan și urmărește oștirea care fuge, "obosiți, totuși urmărind". Care este legătura dintre aceste două cuvinte "a urmări" și "obosiți" ? - "au fost întăriți în slăbiciune" (Ev. 11:34). Tocmai slăbiciunea și neputința omului îl determină să continue, căci Dumnezeu este cel care lucrează în el. Ca unul dintre vechii viteji de pe vremea lui David (2 Sam. 23:10), a cărui mână s-a lipit de sabie, Ghedeon a pierdut din vedere totul, în afară de Dumnezeu, și nu se va odihni deloc până nu va nimici întreaga putere a vrăjmașului.

     În slăbiciune trupească, el cere hrană locuitorilor din Sucot și din Peniel. Ei erau israeliți și, prin urmare, cei care aveau parte de biruința, dar oh! ce răspuns rușinos au dat oamenii din Sucot și Peniel. Ce contradicție cu numele lor. Madian, ne amintim, înseamnă lumea și puterea ei, iar Sucot înseamnă "corturi"; cuvânt care face referire la pelerini; și, cu siguranță, oamenii care locuiau în corturi ar fi trebuit să fie perfect dispuși să ajute la nimicirea puterii lumii. Iar "Peniel" înseamnă "fața lui Dumnezeu". Oamenii, care privesc fața lui Dumnezeu, vor fi cu siguranță gata să dea tot ajutorul pentru a-i lua captivi pe împărații Madianului, Zebah și Țalmuna. Din nefericire, purtarea lor face de rușine numele lor ! Împreună au răspuns : "Sunt acești oameni în mâinile tale, că să te ajutăm".

     Ei își bat joc de Ghedeon, și astfel vedem că el nu a avut cuvinte blânde pentru ei, așa cum a avut pentru bărbații din Efraim. Este un lucru foarte diferit. Efraim luase atitudine împotriva vrăjmașului, în timp ce oamenii din Sucot au rămas în spate și erau într-adevăr de partea lui Madian. Nimeni nu poate fi neutru într-o vreme când sunt trasate granițe între Hristos și lume. "Cine nu este cu Mine este împotriva Mea", zice Domnul (Mt. 12:30). Prin urmare, acești oamenii erau într-adevăr la fel de mult dușmanii lui Dumnezeu ca și Madian; chiar mai vrăjmași, pentru că ei pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu.

     Dar el merge mai departe fără ajutorul lor și Dumnezeu a dat în mâinile lui toată oștirea lui Madian, și, de asemenea, pe Zebah și Țalmuna, împărații, și îi judeca.

     Lui Ghedeon îi revine onoarea de a nimici nu doar prinții, ci și pe împărații Madianului. Faptul că erau doi împărați, sugerează duplicitatea, varietatea care există în lume și formele variate în care se prezintă Satan.

     Zebah, "jertfă", nu sugerează nicidecum aici calea de apropiere de Dumnezeu, ci mai degrabă acel "măcel" fără milă pe care lumea se bucura să-l facă poporului lui Dumnezeu, așa cum sugerează și Țalmuna, "umbră" sau "adăpost refuzat". Acesta este și motivul pentru care ei, la rândul lor, au fost pedepsiți fără milă : "pentru că judecata va fi fără milă pentru cel care nu a arătat milă" (Iac. 2:13). Această biruința asupra lui Madian este luată ca exemplu pentru nimicirea finală a vrăjmașilor lui Israel, atât în rugăciunea rămășiței care suferă (Ps. 83:9-12), cât și în împlinirea profeției lui Isaia (9:4).

     După aceasta, Ghedeon se întoarce la aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu, care mărturiseau că aparțin lui Dumnezeu și totuși erau neutri într-o zi ca aceea. El a luat spinii și mărăcinii pustiului și i-a pedepsit pe oamenii din Sucot. Mărăcinii și spinii vorbesc despre blestemul care a fost adus asupra acestei lumi din cauza păcatului omului.

     Câți din poporul lui Dumnezeu sunt bătuți cu mărăcinii și spinii acestei vieți pentru că sunt neutri în chestiunea dintre Hristos și lume. Ocupăm noi un loc neutru între Dumnezeu și lume ? În acest caz vom fi bătuți cu spini pe spate. În această situație vom fi învățați de spini dacă nu vrem să fim învățați de Cuvântul lui Dumnezeu. Câte vieți nenorocite, câți pelerini care ar trebui să locuiască în corturile lor, în realitate trebuie să fie învățați de spinii și mărăcinii vieții pe care i-au adus asupra lor. Ce mod amar de a învăța în loc de a  bate grâul și să fii pregătit ca instrument al Domnului, să înveți printr-o experiență trista și străină de Dumnezeu. Și astfel, acești oameni, culeg rezultatul propriei lor nebunii în acest timp de neutralitate.

     Vrăjmașul este astfel pe deplin nimicit, iar Ghedeon, cel care se coboară, a doborât lucrurile înalte care s-au înălțat împotriva cunoștinței lui Hristos. El este un mare biruitor.