Drumul cresterii spirituale
- X -
Arend Remmers
6 Pustiul (continuare)
6.3 Patruzeci de ani pentru traversarea pustiului
In a treia luna dupa iesirea lor din Egipt, fiii lui Israel au ajuns la Horeb, muntele lui Dumnezeu (Ex. 19:1). De acolo nu aveau decat unsprezece zile de mers pentru a ajunge la cetatea Cades-Barnea, care se afla la sud de tara Canaan, la granita dintre peninsula Sinai si Canaan (Deut. 1:2). Israel ar fi putut deci sa ajunga foarte repede in tara Canaan. Cu toate acestea, a fost altfel.
6.3.1 Motivul unei calatorii lungi
Pentru ce traversarea pustiului de catre fiii lui Israel a trebuit sa dureze patruzeci de ani ? Din cauza necredintei lor. Este adevarat ca a mai trecut un an cu constructia cortului intalnirii si darea legii, inainte ca poporul sa plece pentru prima data si sa paraseasca pustiul Sinai (Num. 10:11). In curand au ajuns la Cades in pustiul Paran. De aici, Moise va trimite, la porunca lui Dumnezeu, doisprezece barbati pentru a cerceta tara Canaan (Num. 13). Dar reiese din Deutoronom 1:22 ca gandul de a trimite iscoade a venit de la poporul Israel insusi, atunci cand au ajuns in apropierea Cadesului. Nu le-a promis Dumnezeu ca-i va duce in siguranta in tara ? Necredinta a fost aceea care i-a facut pe israeliti sa ia aceasta "masura de siguranta". Aceasta se va manifesta si la intoarcerea iscoadelor, patruzeci de zile mai tarziu. Zece dintre ele au reusit sa descurajeze multimea poporului prin raportul lor negativ, desi aveau cu ei semnele fertilitatii si binecuvantarii sub forma unui ciorchine din Escol (Num. 13:22-34) ! Ei au facut ca intreg poporul sa dispretuiasca "tara cea placuta" (Num. 14:31 ; Ps. 106:24). Urmarea a fost ca poporul a vrut sa se intoarca in Egipt (Num. 14:3, 4). Ca pedeapsa pentru nemultumirile si murmurele lor, Dumnezeu a spus ca toti israelitii de la douazeci de ani in sus vor rataci prin pustie patruzeci de ani, dupa numarul zilelor in care iscoadele au cercetat tara, pana vor muri toti cei care nu i-au crezut pe Iosua si Caleb. In Noul Testament, este spus despre ei : "Totusi cei mai multi dintre ei nu I-au placut lui Dumnezeu, pentru ca au fost ucisi in pustie" (1 Cor. 10:5 ; comp. Ev. 3:7 la 4:11 ; Iuda 5). Prin urmare, aici avem de-a face cu o pedeapsa a lui Dumnezeu peste poporul Sau.
O chestiune veche este de a sti cine sunt cei care "au fost ucisi in pustie". Este vorba aici, in mod simbolic, de necredinciosi sau de credinciosi ? Sa privim mai atent la prima epistola catre Corinteni, unde se gaseste acest pasaj. Aceasta epistola este adresata "catre adunarea lui Dumnezeu care este in Corint, catre cei sfintiti in Hristos Isus, sfinti chemati, impreuna cu toti cei care, in orice loc, cheama Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn si al lor si al noastru" (1 Cor. 1:2). Destinatarii sunt vazuti deci aici atat din punctul de vedere al lui Dumnezeu ("sfintiti in Isus Hristos"), cat si din punct de vedere al marturisirii lor (care "cheama Numele Domnului nostru Isus Hristos"). Primul se refera la harul lui Dumnezeu, ultimul, la responsabilitatea noastra.
Ori, traversarea pustiei de catre Israel ne prezinta atat de bine harul lui Dumnezeu in relatie cu ai Sai, cat si responsabilitatea acestora de a-L asculta si de a-L urma. Israelitii care si-au gasit refugiul la adapostul sangelui mielului pascal, reprezinta in imagine pe credinciosii curatiti prin sangele lui Hristos. In "marea masa de oameni" sau "adunatura poporului", mentionata de mai multe ori, care a plecat impreuna cu ei, ar trebui totusi sa vedem pe cei necredinciosi (Ex. 12:38 ; Num. 11:4 ; comp. Lev. 24:10). Ei s-au alaturat lui Israel fara a face parte cu adevarat din el. Dintre cei "ucisi in pustie", au fost atat oameni din aceasta adunatura a poporului, cat si israeliti. Unii reprezinta marturisitori necredinciosi, care nu sunt salvati, si care deci sunt pierduti pentru eternitate. Gasim aceasta maniera de a vedea lucrurile in Evrei 3:7 la 4:11. Altii, dimpotriva, reprezinta pe credinciosii care nu asculta de gandurile lui Dumnezeu cu privire la binecuvantarea deplina a copiilor Sai. In viata lor de credinta, ei nu au intrat niciodata in bucuria binecuvantarilor spirituale din locurile ceresti. Ca si Israel, ei isi petrec toata viata lor in pustie, deoarece nu asculta de Cuvantul lui Dumnezeu. Daca aceasta este din necredinta sau din neascultare ca in cazul iscoadelor, sau ca urmare a unei influente rele si a unei invataturi gresite, dupa cum putem presupune pentru cea mai mare parte a poporului, aceasta este o alta istorie. Refuzul de a accepta toata invatatura Cuvantului lui Dumnezeu, sau cautarea lumii cu atractiile ei, are consecinte grave pentru viata de credinta practica pe pamant - nu pentru eternitate, caci in aceasta privinta, fiecare credincios este pe deplin asigurat. Aceasta este invatatura din 1 Corinteni 10:1 la 13. De asemenea, Moise si Aaron au facut parte din cei care "au fost ucisi in pustie". Ei au fost oameni ai credintei, si, prin urmare, nu sunt in niciun fel tipuri de necredinciosi. Dar, prin voia lui Dumnezeu, ei nu au atins scopul "spiritual" fixat de Dumnezeu, desi Moise a putut sa contemple tara de pe varful Pisga. Nu suntem si noi in pericol de a sta departe de gandurile lui Dumnezeu sau chiar sa cautam lumea cu atractiile ei ? Daca nu facem niciun progres spiritual, ramanem stationari in cresterea noastra. Dar stagnarea spirituala permite in mod inevitabil naturii noastre vechi, carnea pacatoasa din noi, sa se intareasca. Ne vom asemana atunci cu crestinii din Corint, carora Pavel a trebuit sa le scrie : "Si eu, fratilor, n-am putut sa va vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci in Hristos. V-am dat lapte sa beti, nu hrana tare, pentru ca inca n-o puteati primi, si inca nici acum nu puteti, pentru ca tot carnali sunteti. Pentru ca, atunci cand intre voi este invidie si cearta, nu sunteti voi carnali si nu umblati voi in felul omului? " (1 Cor. 3:1-3). De aceea, apostolul nu a putut sa le vorbeasca despre "intelepciunea lui Dumnezeu care este in taina", care este pentru cei "desavarsiti", adica "maturi" (gr. teleios). El a mentionat-o, dar nu a putut sa intre mai profund in ea (1 Cor. 2:6 si urmat.).
Este si mai trist cum Dima, colaboratorul lui Pavel care a "iubit veacul de acum" si care l-a parasit pe apostol (2 Tim. 4:10). In aceasta el s-a asemanat cu israelitii care voiau sa se intoarca in Egipt.
Mentiunea faptului ca Dumnezeu a ucis in pustie cea mai mare parte din popor, contine deci o atentionare pentru crestinii nascuti din nou. Daca noi nu gasim nicio placere in gandurile si in voia lui Dumnezeu, atunci El nu mai gaseste nicio satisfactie in viata noastra !
Domnul a spus o data celor care-L urmau : "Duhul este cel care da viata, carnea nu foloseste la nimic" (Ioan 6:63). Urmarea a fost ca "de atunci, multi dintre ucenicii Sai s-au intors si nu mai umblau cu El" (v. 66). Putin mai inainte, ei spusesera deja : "Greu este acest cuvant; cine poate sa-l asculte?" Acesti oameni pur si simplu au refuzat sa primeasca cu credinta cuvintele vii ale Fiului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci cand Domnul i-a intrebat pe apostolii Sai daca si ei vor sa plece, Petru a raspuns : "Doamne, la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii eterne si noi am crezut ca Tu esti Sfantul lui Dumnezeu" (v. 68, 69). Cuvintele sale nu exprimau doar credinta si incredere, dar si dragoste pentru Domnul sau. Acestea sunt si pentru noi conditiile pentru crestere spirituala.
Nu vrem sa-I cerem Domnului nostru sa ne dea o astfel de convingere ? In Caleb si Iosua putem recunoaste singurele iscoade credincioase. In ei era "un alt duh". Ei s-au increzut in afirmatia lui Dumnezeu, L-au "urmat deplin pe Domnul si astfel au putut amandoi sa intre in tara promisa si sa cunoasca binecuvantarile Sale (Num. 14). Dar a trebuit ca sa rataceasca si ei impreuna cu poporul timp de treizeci si opt de ani prin peninsula Sinai si tinutul de la est de Iordan. Cu siguranta, au suferit de pe urma starii triste a poporului fara a putea schimba nimic. Dar in inima lor, erau preocupati cu tara promisa (comp. Iosua 14:6-15).
In aceasta, ei se asemanau cu apostolul Pavel, care putea sa zica despre sine : "uitandu-le pe cele din urma si intinzandu-ma spre cele dinainte, alerg drept spre tinta, pentru premiul chemarii de sus a lui Dumnezeu, in Hristos Isus" (Filip. 3:14). Iata "desavarsirea" spirituala ! Pentru incurajarea credinciosilor, Pavel adauga : "Deci cati suntem desavarsiti (gr. teleios) sa gandim aceasta; si, daca ganditi ceva altfel, Dumnezeu va va descoperi si aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, sa umblam pe aceleasi urme" (v. 15, 16). Daca ascultam aceste indemnuri, vom creste spiritual. Prin Duhul Sau pe care L-am primit, Dumnezeu si Tatal nostru ne va da inteligenta si intarire in credinta. Dar este vorba, de asemenea, sa tinem cu tarie ceea ce am inteles prin credinta. Atunci viata noastra va fi caracterizata de aceasta bucurie pe care Pavel a mentionat-o atat de des in epistola sa catre Filipeni.
Sa ne amintim inca odata cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Moise : "Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor si ca sa-i fac sa se suie din tara aceasta intr-o tara buna si larga, intr-o tara in care curge lapte si miere" (Ex. 3:7, 8 ; comp. Ex. 15:1-21). Intentia lui Dumnezeu era deci de a conduce pe poporul Sau intr-o tara buna. El i-a promis deja lui Avraam, stramosul poporului : "Semintei tale voi da aceasta tara" (Gen. 12:7). Nu a fost vorba despre un pelerinaj lung prin pustie, ci doar despre scopul glorios. Oricum, poporul ar fi trebuit sa traverseze pustia dintre Egipt si Canaan, dar aceasta n-ar fi durat patruzeci de ani. Am vazut ca motivul acestei lungi calatorii a fost necredinta si lipsa increderii in cuvantul lui Dumnezeu. Traversarea pustiei in patruzeci de ani nu a fost in planul lui Dumnezeu, dar a fost consecinta necredintei lui Israel si o masura educativa din partea lui Dumnezeu fata de poporul Sau, pe care totusi il iubea atat de mult. Patruzeci este numarul perfect de punere la incercare (sau proba) al omului responsabil inaintea lui Dumnezeu, asa cum putem vedea in mai multe pasaje din Cuvant. Confirmarea acestui lucru o gasim in viata Domnului Isus : La inceputul slujbei Sale publice, a fost ispitit patruzeci de zile in pustiu, si intre invierea si inaltarea Sa la cer, au mai fost inca patruzeci de zile (Marcu 1:13 ; Fapte 1:3).
Deoarece Dumnezeu este "binevoitor si milos, incet la manie si bogat in indurare si adevar" (Ex. 34:6), S-a folosit si de acesti patruzeci de ani pentru binecuvantarea poporului Sau. El l-a hranit cu "painea din cer" care, dupa Ioan 6, este o imagine a Fiului lui Dumnezeu coborat din cer. Le-a dat apa, care vorbeste despre viata eterna in puterea Duhului Sfant, tasnind din stanca, care este, de asemenea, o imagine a lui Hristos (1 Cor. 10:4). Le-a purtat de grija, astfel incat, in ciuda intregii oboseli, picioarele lor nu s-au umflat si hainele lor nu s-au invechit (Deut. 8:4). Dar El i-a pus, de asemenea, pe fiii lui Israel la incercare pentru a cunoaste ce era in inimile lor si sa-i smereasca astfel inca sa recunoasca ca depind de El.
In definitiv, El le-a vrut binele in cele din urma, in tara Canaan (Deut. 8:2, 16). Planul Sau nu a fost influentat de esecurile lor. Ce har ! La sfarsitul traversarii pustiei, in declaratia profetica a lui Balaam, se poate vedea poporul Israel, in ciuda tuturor sale esecuri, intr-o minunata perfectiune divina (Num. 23 si 24).
6.3.2 Lectii practice pentru noi
Ne comportam noi, ca rascumparati, mai bine decat israelitii in pustie ? Nu suntem noi uneori nemultumiti de caile lui Dumnezeu, desi stim ca "toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine pentru cei care Il iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemati potrivit planului Sau " (Rom. 8:28) ? Pozitia noastra perfecta "in Hristos" nu este, cu siguranta, compromisa de esecurile noastre, dar pierdem astfel multe binecuvantari. Sa fim deci umpluti de acelasi duh ca Iosua si Caleb si sa cautam ca apostolul Pavel "lucrurile de sus, unde Hristos este asezat la dreapta lui Dumnezeu (Col. 3:1).
In timpul "traversarii pustiului" pe acest pamant, noi suntem, de asemenea, pusi la incercare de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu carnea noastra pacatoasa este testata, caci intrega ei stricaciune a fost aratata la cruce. Ceea ce Dumnezeu pune la proba este starea noastra de inima. Asa cum in pustie, Domnul a scos la lumina ceea ce era in inimile israelitilor, la fel trebuie sa fim mereu constienti de faptul ca Dumnezeu "incearca inimile noastre" (Deut. 8:2 ; 1 Tes. 2:4).
Atunci cand am inteles, prin credinta, ceea ce inseamna : a fi morti impreuna cu Hristos, am recunoscut nulitatea si rautatea omului vechi si a carnii noastre. Dar in practica, ne lipseste totusi adesea realizarea cunostintei ca "in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun" (Rom. 7:18). Chiar daca nu suntem "in carne", nici nu ne gasim in starea descrisa in Romani 7 a unui suflet neeliberat, facem, din nefericire, prea des experienta in viata de zi cu zi ca avem gandurile "la lucrurile carnii" (Rom. 8:5). Putem totusi, sub calauzirea si in puterea Duhului Sfant, sa stapanim inclinatiile carnii. In acest scop, trebuie, pe de-o parte, sa pastram inaintea ochilor nostri ca, intr-o iubire de nespus, dar si in suferinte de neimaginat, Domnul nostru a purtat pe cruce judecata lui Dumnezeu asupra omului vechi si asupra pacatului in carne. Pe de alta parte, trebuie sa realizam pozitia noastra "in Hristos" fiind ocupati cu El in gloria cerului.
Aceasta este "identitatea" noastra spirituala. Cum ne vedem pe noi insine ? "Identificandu-ne" prin credinta cu Hristos, Domnul nostru, din toata inima, sau doar pe jumatate, sau deloc ? Daca am inteles intreaga stricaciune a naturii noastre umane patate prin pacat, dar si semnificatia suferintelor Sale si a mortii Lui din cauza pacatului nostru, atunci nu vrem sa mai avem de-a face cu nimic cu pozitia noastra anterioara ca pacatos si cu lumea, ci vrem sa stam de partea Mantuitorului nostru, de la care am primit viata prin har.
Atunci, lumea care ne inconjoara este un pustiu pentru noi, din punct de vedere spiritual. Nu ne putem simti bine in ea si nici nu gasim hrana in ea, decat ceea ce ne da Dumnezeu. Suntem calatori pe cale spre un scop ceresc. Dar putem si noi "sa-L slujim pe Dumnezeul nostru in pustie" (Ex. 7:16). Ceea ce a constat pentru Israel in daruri si jertfe, este pentru noi adorarea in duh si in adevar. Cu toate acestea, slujirea noastra include si vestirea Evangheliei. Israel nu avea nicio misiune in aceasta privinta. In timpul actual de har, Dumnezeu nostru vrea sa Se foloseasca de noi pentru a aduce pacatosii la Isus, singurul Mantuitor. Suntem noi constienti permanent ca El este indelung-rabdator in aceasta privinta, "nevrand ca vreunii sa piara, ci toti sa vina la pocainta" (2 Pet. 3:9, 15) ?
Relatiile noastre in casatorie si in familie, sau in activitatea nostra zilnica, reprezinta, de asemenea, domenii pur pamantesti. Aici avem datoria importanta si nu intotdeauna usoara de a trai si de a actiona ca copii ai lui Dumnezeu pentru gloria Lui si pentru binecuvantarea celor din jurul nostru.
Nu avem dreptul de a ne sustrage din aceste realtii si din aceste datorii, si de a inainta poate scuza : "Pentru mine sunt mai importante lucrurile spirituale". Chiar cei pe care Domnul i-a chemat "full-time" in slujba Lui nu sunt niciodata eliberati complet de obligatiile pamantesti. Apostolul Pavel era cu siguranta necasatorit, dar de cate ori nu mentioneaza ca a lucrat pentru intretinerea sa !
Nu trebuie sa ne indeplinim indatoririle pamantesti ca crestini pur si simplu din constiinta datoriei sau chiar de-o maniera legala. Nu, le vom implini in puterea Duhului Sfant si, dupa cum Pavel i-a incurajat de multe ori in aceasta privinta pe filipeni, bucurandu-ne in Domnul, prin dragostea pentru El si pentru ai Sai, dar si fata de cei care se afla inca afara. Bucuria in Domnul nu ne da numai tarie (Neemia 8:10), dar si pace interioara si echilibrul spiritual. Lucrul acesta va fi observat de cei din jurul nostru. "Bucurati-va intotdeauna in Domnul ! Din nou voi spune: bucurati-va ! Blandetea voastra sa fie cunoscuta de toti oamenii. Domnul este aproape. Nu va ingrijorati de nimic, ci, in orice, faceti cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugaciuni si prin cerere cu multumiri; si pacea lui Dumnezeu, care intrece orice intelegere, va pazi inimile voastre si gandurile voastre in Hristos Isus" (Filip. 4:4-7).
Chiar si in cea mai adanca tristete, avem o speranta care nu ne face de rusine, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant (Rom. 5:3-5). Si de aceasta dragoste a lui Dumnezeu, care este in Hristos Isus, nimic nu poate sa ne desparta (Rom. 8:39).
6.3.3 Trei domenii
Multi crestini gandesc ca pelerinajul de patruzeci de ani al lui Israel in pustie este pur si simplu o imagine a vietii crestine, si ca trecerea Iordanului pentru a intra in tara Canaan si toate binecuvantarile sale este o imagine a mortii si intrarea sufletului in cer. Aceasta opinie, totusi, este pe langa sensul tipurilor pe care le cercetam. De-a lungul vietii noastre, dupa eliberarea noastra, noi nu ne aflam numai in "pustie" in mod spiritual, ci suntem, de asemenea, trupeste, inca "in Egipt", si in ce priveste pozitia noastra, deja in locurile ceresti. Moartea fizica a credinciosilor nu are niciun loc in aceste tipuri. Mai mult, speranta crestinilor nu este moartea ca poarta de intrare in paradis, ci este venirea Domnului pentru rapire, care aici - la fel ca moartea trupeasca - nu are niciun corespondent. In paradis si in odihna si fericirea eterna a casei Tatalui, nu vor mai fi lupte.
Totusi, pentru Israel, razboaiele au inceput de fapt abia dupa intrarea in tara Canaanului (*). Erau acolo natiuni idolatre pe care poporul lui Dumnezeu a trebuit sa le alunge. Dupa cum vom vedea, Canaanul nu este un tip al paradisului sau al locuintei noastre viitoare, ceresti si eterne, ci "locurile ceresti" cu binecuvantarile spirituale prezente, asa cum le gasim in epistola catre Efeseni.
(*) In timpul celor patruzeci de ani de traversare a pustiei, Israel nu a avut de luptat decat o singura data la inceput, impotriva lui Amalec. Infrangerea amoritilor, ca si a popoarelor din Basan si Madian, la sfarsitul celor 40 de ani era de fapt un fel de pregatire pentru cucerirea tarii (Ex. 17 ; Num. 21 31).
Pe de alta parte, dupa eliberarea noastra "din Egipt", imaginea lumii cu atractiile sale pentru carne, noi ne gasim trupeste inca acolo. Chiar daca spiritual, nu mai putem sa avem nicio relatie cu lumea, totusi, Cuvantul lui Dumnezeu ne spune ca nu putem iesi din ea (1 Cor. 5:10). In acelasi timp, atat timp cat vom trai pe pamant, suntem, spiritual vorbind, in "pustie". Pentru viata divina din noi, lumea nu ofera nicio hrana, si cu atat mai putin sa dea o patrie. Noi suntem aici straini si calatori in drum spre patria cereasca (Ev. 11:9, 13-16 ; 1 Pet. 1:1 ; 2:11). De aceea noi privim in sus si alergam "drept spre tinta, pentru premiul chemarii de sus a lui Dumnezeu, in Hristos Isus" (Filip. 3:14). Tara Canaan a reprezentat un al treilea domeniu pentru Israel ; trebuie sa discernem aici locurile ceresti (Efes. 2:6). Vom vorbi din nou despre aceasta mai tarziu.
Exista deci o diferenta importanta intre imagine Vechiului Testament si realitatea Noului Testament. Fiii lui Israel au parasit Egiptul la Marea Rosie, si la Iordan pustia, pentru totdeauna. In timp ce ei au cunoscut succesiv Egiptul, pustia si Canaanul, noi ne gasim - sub diferite puncte de vedere - simultan in cele trei domenii.
Asa cum am vazut, purtam carnea cu noi atat timp cat traim pe pamant, adica pana la venirea Domnului - sau daca El nu va veni inca - pana la moartea noastra. Cu siguranta, poate am marturisit totala incapacitate a omului nostru vechi de a place lui Dumnezeu ; dar ca avem aceeasi judecata in ceea ce priveste carnea noastra, aceasta este cu totul alta chestiune. Noul Testament nu ne lasa nicio umbra de indoiala cu privire la adevaratul caracter al carnii noastre. Domnul Isus a spus odata : "Duhul este cel care da viata, carnea nu foloseste la nimic" (Ioan 6:33). De la Pavel, avem cuvintele atat de cunoscute si, totusi, atat de putin intelese si realizate : "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun", si : "Gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu" (Rom. 7:18 ; 8:7). Judecata rostita in aceste citate este valabila nu doar pentru oamenii care sunt departe de Dumnezeu, dar si pentru carnea din fiecare credincios. Carnea este iremediabil de rea.
A recunoaste aceasta, pentru marea parte dintre noi, este una din lectiile cele mai grele din viata de credinta. Poporul Israel nu a invatat-o decat la finalul trecerii pustiei, si aceasta prin imaginea sarpelui de arama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu