Drumul cresterii spirituale

                                                   - VI -

     Arend Remmers

     5     Trecerea Marii Rosii (continuare)

     5.6.1     Botezul - o inmormantare

     In 1 Corinteni 10, trecerea Marii Rosii de catre Israel este desemnata ca fiind un "botez". Pavel mentioneaza acolo, amintind de trecerea pustiei de catre Israel, "... ca parintii nostri toti erau sub nor si toti au trecut prin mare; si toti au fost botezati pentru Moise in nor si in mare" (1 Corinteni 10:1, 2). Atat relatia poporului Israel cu norul gloriei lui Dumnezeu, cat si cu trecerea (pe uscat) a Marii Rosii, sunt desemnate dupa aceea ca un "botez". Desi nu este vorba despre botezul crestin, el face, evident, aluzie la acest lucru. Prin "botezul" in nor si in mare, fiii lui Israel au fost identificati in exterior cu Moise (*). Marea Rosie i-a separat de Egipt, iar norul i-a legat de Dumnezeu.

     (*) Desi, la trecerea Marii Rosii, israelitii nu au intrat nicidecum in contact cu apa, totusi, ei au fost "botezati", si aceasta fara ca nimeni sa fi fost prezent pentru a-i boteza. Aceasta apare sub forma gramaticala de "in" in greaca, de la verbul "a boteza" (gr. ebaptisanto), atestata de manuscrisul P46 (aprox. 200 ani dupa I.H.), precum si de "Textus Receptus". Aceasta forma verbala necunoscuta in limbajul nostru, care leaga actiunea de subiect, este tradus in general sub forma pronominala, ceea ce este cu greu posibil aici ("a se boteza"). In Fapte 22:16, unde aceasta forma greaca a lui "in" este de asemenea folosita, ea este tradusa corect in franceza prin "fii botezat" (si in rom. este la fel, n.t.). Noul Testament grec al lui Nestle-Aland urmareste in schimb alte manuscrise, care au forma pasiva mai comuna "ebaptisthésan" (comp. Fapte 10:47, 48). Se pare ca nici vechii copisti, nici editorii moderni care i-au urmat, nu au remarcat particularitatea acestui mod de a se exprima. 

     La fel ca la inceputul pelerinajului lor in pustie, cand israelitii, in mod simbolic, au fost "botezati pentru Moise" in timp ce treceau Marea Rosie, la fel, in botezul crestin, cineva este "botezat pentru Hristos Isus". In acelasi timp, cel care este botezat, este "botezat pentru moartea Sa" si astfel "inmormantati impreuna cu El". Prin aceasta el arata ca "s-a facut una cu El in asemanarea mortii Lui" (Rom. 6:3-5). Marturiseste deschis ca Ii apartine. Botezul crestin in apa, cu ocazia caruia cel care este botezat ar trebui sa fie scufundat complet in apa, este o imagine a faptului de a fi inmormantat impreuna cu Hristos. Ori, numai cei morti sunt inmormantati.

     Prin botez, exprimam astfel identificarea cu Hristos mort. Asa cum lumea L-a vazut pe El, si pe noi trebuie sa ne vada ! Stim bine - desi acest lucru nu este exprimat in botezul insusi - ca Domnul nu a ramas in mormant, ci ca El a inviat, si ca S-a suit la cer, unde mijloceste acum pentru noi si ne asteapta - si de unde Il asteptam. Dar pentru lume, noi trebuie sa fim "morti" si "inmormantati". Si noi de asemenea, trebuie sa ne vedem asa, dupa cum ne este aratat in mai multe pasaje din Noul Testament.

     Pasajul cel mai important este desigur Romani 6:1 la 11, caci el descrie in detaliu starea noastra de moarte impreuna cu Hristos si marturia sa vizibila, botezul. Pavel pune mai intai intrebarea : "Noi care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in el? " (v. 2). Fiecare rascumparat este indreptatit sa se considere, cu privire la pacat, ca mort. De aceea, Pavel poate continua : "Sau nu stiti ca toti cati am fost botezati pentru Hristos Isus, am fost botezati pentru moartea Lui?" (v. 3). In botez, suntem inmormantati impreuna cu Hristos, pentru a duce impreuna cu El, Cel inviat, o viata noua. Prin urmare, Pavel adauga in mod logic : "Deci am fost inmormantati cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, dupa cum Hristos a fost inviat dintre morti prin gloria Tatalui, tot asa si noi sa umblam in innoirea vietii". Botezul este semnul vizibil ca viata noastra din trecut ca pacatos si-a gasit sfarsitul prin moartea lui Hristos. Dupa judecata lui Dumnezeu, noi suntem morti impreuna cu El si marturisim in botez inmormantarea noastra cu El. Botezul are deci o mare insemnatate pentru viata noastra de credinta practica. Lucrul acesta este de foarte multe ori ignorat. Cu toate acestea, acest lucru nu este valabil doar pentru noi astazi, caci el era vizibil chiar si pentru primii crestini. Aproape toate pasajele din epistolele Noului Testament care vorbesc despre botez reamintesc destinatarilor ceea ce au exprimat in acest act (vezi, de asemenea, Gal. 3:27 ; Col. 2:12 ; 1 Pet. 3:21). Aceste reamintiri repetate indica marea semnificatei a botezului pentru viata practica a crestinului. Si de ce ? Pentru ca botezul crestin este imaginea unuia dintre cele mai importante fapte, inmormantarea unui mort. Acest mort nu este totusi trupul nostru, ci vechea noastra viata fara Dumnezeu, pozitia noastra ca "omul vechi". Daca Marea Rosie este - dupa cum am vazut - o imagine a botezului, ea este, de asemenea, si a celei care precede o inmormantare, adica a mortii, sfarsitul omului vechi.

     5.6.2     Omul cel vechi

     La fel cum dupa trecerea Marii Rosii, viata de dinainte a israelitilor in Egipt a luat sfarstit pentru totdeauna, la fel si crestinul, in virtutea mortii si invierii lui Hristos, a parasit definitiv pozitia lui ca pacatos. Prin moartea Mantuitorului nostru pe cruce, nu doar Satan si lumea, dar si omul nostru vechi a fost judecat. Dupa Cuvantul lui Dumnezeu, expresia "omul vechi" inseamna retrospectiv, in legatura deci cu rascumpararea, pozitia noastra veche ca urmasi ai lui Adam si ca pacatosi. Ca si carnea, el face parte din lumea caracterizata prin pacat si vrajmasie fata de Dumnezeu, si, prin urmare, este vazut in mod similar cu aceasta ca rastignit.

     Aceasta prezentare poate pare multora foarte abstracta. Atunci cand Domnul Isus a fost judecat in locul noastru de catre Dumnzeu, El era cu totul singur. Dar nu a purtat El acolo, in locul nostru, judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor pacatosi ? Printr-un devotament, o dragoste si o sfintenie de nepatruns, El a purtat nu doar pedeapsa pentru pacatele noastre, dar si judecata cu privire la starea si natura noastra pacatoasa. De aceea, pe cel care se plaseaza prin credinta sub judecata executata asupra lui Hristos, ca fiind si partea lui, Dumnezeu il socoteste acum ca rastignit impreuna cu El.

     Rastignirea era cel mai crud mod de executie. Romanii, din cate stim, se foloseau de aceasta pedeapsa umilitoare doar pentru sclavi si straini, nu pentru cetatenii romani. In aparenta, oamenii au vrut sa-L omoare pe Domnul Isus intr-un mod atat de crud, cu totul nedrept, dar cu consimtamantul lui Dumnezeu. In realitate, Domnul nostru nu a indurat doar umilirea unei condamnari nedrepte atunci cand nevinovatia Sa a fost recunoscuta, dar a luat asupra Lui, in cele trei ceasuri de intuneric, dreapta judecata a lui Dumnezeu care ar fi trebuit, de fapt, sa ne atinga pe noi, oamenii pacatosi. Niciodata nu s-a manifestat mai clar starea iremediabil de rea a omului natural ca atunci in condamnarea si rastignirea Domnului Isus.

     Omul natural (de fapt : omul animal, sau omul animat doar de sufletul sau creat ; gr. psuchikos) creat de Dumnezeu s-a indepartat de El prin cadere, si este condus de dorintele si poftele naturale ale sufletului sau intinat. Prin urmare, Cuvantul lui Dumnezeu defineste atat omul neregenerat, cat si sentimentele sale, gandirea si  purtarea sa, ca "natural" sau "animal" (Iac. 3:15) (*).

     (*) Prin nasterea din nou, noi nu mai suntem, cu siguranta, oameni "naturali", dar vom pastra trupul nostru "natural" atat timp cat vom trai pe pamant. Numai la venirea Domnului vom primi un trup "spiritual" (1 Cor. 15:44, 46). In acelasi timp, ne-am dezbracat de omul nostru "vechi", dar "carnea" ne va insoti intreaga noastra viata pe pamant.

     In societatea oamenilor naturali exista cele mai variate categorii si grupuri, care provin partial din ordinea lui Dumnezeu (barbati si femei, Israel si natiuni), dar in parte si oameni insisi (de exemplu oameni liberi si sclavi), si a caror recunoastere lumea le atribuie adesea  o mare importanta. Dar, oricat de diferiti sau avantajati pot fi oamenii, ei au in comun aceeasi natura umana corupta si starea de pacatos legata de ea.

     De aceea, totdeauna se vorbeste de omul cel vechi la singular, niciodata la plural. Pavel a scris credinciosilor din Roma "ca omul nostru cel vechi a fost rastignit cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie desfiintat, ca noi sa nu mai fim robi ai pacatului" ; celor din Efes, "in ceea ce priveste purtarea de mai inainte, v-ati dezbracat de omul vostru cel vechi, care se strica prin poftele inselatoare", si la cei din Colose : "...Nu va mintiti unii pe altii, intrucat v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui" (Rom. 6:6 ; Efes. 4:22 ; Col. 3:9). Fata de aceste afirmatii ale Cuvantului, nu poate exista nicio ambiguitate ca in fata lui Dumnezeu, toti oamenii sunt pe acelasi teren ca pacatosi ; dar, de asemenea, dupa gandul lui Dumnezeu, omul cel vechi ar trebui sa fie pus deoparte in intregime, si aceasta a avut loc la cruce.

     Atat timp cat starea corupta si iremediabila a urmasilor lui Adam, a "primului om" cazut in pacat (1 Cor. 15:45) nu fusese pe deplin demonstarata, nu se putea vorbi de un "om vechi". Lucrul acesta nu a putut fi posibil decat dupa venirea Domnului Isus, "al doilea om", si crearea "omului nou". De aceea, mentiunea de "omul cel vechi" nu apare decat in Noul Testament. Doar atunci, diferenta dintre omul natural neregenerat si cel credincios este atat de clar stabilita (1 Cor. 2:14 ; Iuda 19). Expresia "omul natural" descrie natura pacatosului, in schimb, "omul cel vechi" infatiseaza pozitia anterioara a celui rascumparat. 

     Si de ce trebuie sa se termine cu omul cel vechi ? Deoarece este iremediabil de rau. Dumnezeu l-a incercat pe om in toate modurile posibile, ca sa vada daca este ceva bun in el. Israel, poporul pamantesc ales de Dumnezeu, a fost exemplul prin excelenta a acestei puneri la proba, iar mijlocul prin care a fost pus la proba a fost legea de pe Sinai. Rezultatul a fost coplesitor : "Nu este niciunul drept, niciunul macar... nicio carne nu va fi indreptatita inaintea Lui, pentru ca prin lege vine cunostinta pacatului... pentru ca nu este deosebire; caci toti au pacatuit si nu ajung la gloria lui Dumnezeu". Aceasta judecata este valabila fara deosebire pentru toti oamenii, ca este vorba de iudei sau pagani, de oameni liberi sau sclavi, de barbari sau sciti, de barbati sau de femei (Rom. 3:9-23 si alte pasaje). Omul pacatos prin natura lui, dupa cum a fost dovedit, este iremediabil si nu poate, asa cum este, sa fie placut lui Dumnezeu ai carui ochi sunt prea curati ca sa vada raul (Hab. 1:13). In consecinta, verdictul lui Dumnezeu este moartea (Rom. 6:23 ; Ev. 9:27). Aceasta judecata aparent dura este totusi singura care este dreapta. Ar fi de conceput ca Dumnezeu, in sfanta atmosfera a gloriei Sale ceresti, sa poata fi inconjurat intr-o zi de oameni pacatosi, in ce priveste pozitia si natura lor ? Ar putea astfel de oameni sa se simta bine in atmosfera pura si sfanta a prezentei Sale ? Cele doua lucruri sunt de neconceput si confirma necesitatea unui sfarsit radical si a unui inceput in intregime nou. Dumnezeu sa fie binecuvantat etern, El l-a prevazut in mod special in sfatul Sau si a platit cel mai scump pret pentru aceasta !

     Timpul de punere la proba al omului de catre Dumnezeu a luat sfarsit "cand a venit implinirea timpului", la "sfasitul acestor zile", "la sfarsitul timpurilor" (Gal. 4:4 ; Ev. 1:1 ; 1 Pet. 1:20). Atunci Domnul Isus a venit ca "al doilea om" pe pamant (1 Cor. 15:45-47). El era Dumnezeu din eternitate, si a devenit cu adevarat om. La cruce, El a purtat ca inlocuitor (sau ca "substitut", n.t.) judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor, al caror chip il luase, El care era fara pacat. Abia de atunci pozitia anterioara a celor care cred in Domnul Isus, pozitie care a luat sfarsit odata pentru totdeauna, este numita "omul cel vechi". De la moartea si invierea lui Hristos, a "ultimului Adam", exista un "om nou" (Efes. 2:15 ; 4:24 ; Col. 3:10). Despre asta vom vorbi mai tarziu.

     Multi cititori isi vor fi pus deja intrebarea : "Ce anume a  murit impreuna cu Hristos ? Ca om, eu traiesc, si sunt, din nefericire, chiar in stare de a pacatui ! De fapt, eu nu simt ca sunt mort !" Intr-adevar, se pare ca experientele noastre zilnice contrazic doctrina prin care cel credinciuos este mort cu Hristos. Efectiv, carnea care este prezenta in noi nu este nicidecum moarta. Ea ne insoteste de-a lungul intregului nostru parcurs pamantesc. Cum as putea sa am certitudinea ca sunt cu adevarat mort cu Hristos ?

     Acelasi lucru este valabil pentru moartea noastra cu Hristos, cat si pentru siguranta iertarii pacatelor noastre prin sangele Sau. Sa ne amintim de intai-nascuti care stateau in casele lor in noaptea de paste. Cum puteau ei sa stie ca vor fi crutati de judecata ? Era aceasta pe baza propriilor lor sentimente sau pe cea a declaratiei lui Dumnezeu : "Eu voi vedea sangele, si voi trece peste voi" ? Evident, doar pe baza Cuvantului lui Dumnezeu. La fel si noi, in ce priveste omul vechi, nu trebuie sa privim la ceea ce simtim sau experimentam, ci trebuie sa primim Cuvantul Sau cu credinta si sa ne incredem in el. Vom intelege atunci ca moartea noastra cu Hristos nu este sfarsitul vietii noastre naturale, ci sfarsitul pozitiei noastre de mai inainte ca pacatos. Atunci cand credem si intelegem acest fapt, am facut un pas important in cresterea spirituala.

     Pavel afirma in Coloseni 3:3 : "Caci voi ati murit". Tine de noi acum sa primim acest fapt si consecintele sale prin credinta in Cuvantul Sau si sa-l aplicam la noi. Pavel o face in Romani 6:2 si 11, atunci cand scrie : "Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in el ?" si "Tot asa si voi, socotiti-va pe voi insiva morti fata de pacat si vii fata de Dumnezeu, in Hristos Isus". In 2 Corinteni 4:10 vedem realizarea practica a acestui adevar in viata noastra : "... purtand intotdeauna in trup omorarea (termenul implica aspectul moral al mortii, nu doar moartea in sine) lui Isus, pentru ca si viata lui Isus sa fie aratata in trupul nostru". Pavel a trait permanent cu constienta a ceea ce inseamna pentru el insusi moartea Fiului lui Dumnezeu sub judecata lui Dumnezeu : Am murit impreuna cu Hristos ! Asa ca si viata lui Isus, viata eterna, putea sa se vada in viata sa. Daca nu judecam si condamnam, daca este necesar, nu zilnic, ci chiar si la fiecare ceas, toate lucrurile in lumina mortii lui Hristos, ajungem foarte usor sa-L intristam pe Duhul Sfant din noi. El nu ne mai poate umple atunci de bucurie in Hristos, ci trebuie sa ne faca sa ne judecam pe noi insine si sa marturisim esecurile noastre, ca sa putem gusta din nou bucuria credintei.

     Dupa Romani 6:6, "omul nostru cel vechi a fost rastignit cu El", si in Galateni 2:20, Pavel scrie : "Am fost rastignit cu Hristos". Vechiul "eu" al celui credincios este deci identic cu omul cel vechi. Si unul si altul si-au gasit sfarsitul in moartea lui Hristos la cruce. Cu toate acestea, noi nu suntem nici rastigniti fizic, nici morti, caci continuam sa traim inaintea lui Dumnezeu ca fiinte responsabile. Dar ne-am aplicat noua insine prin credinta judecata lui Dumnezeu executata asupra Domnului Isus. In contrast cu trecutul, noi traim acum prin credinta in Domnul mort si inviat pentru noi. Nu viata noastra pamanteasca este cea care se incheie, ci vechea noastra pozitie ca pacatos, deoarece "...ne-am facut una (lit. "am crescut impreuna") cu El in asemanarea mortii Lui", dupa cum este exprimat intr-un mod vizibil in botezul pentru Hristos Isus si pentru moartea Lui (Rom. 6:5). Cel care crede in Domnul Isus are dreptul sa se socoteasca ca rastignit si mort impreuna cu El (Rom. 6:8 ; 2 Cor. 1:9 ; Col. 2"20 ; 3:3 ; 2 Tim. 2:11).

     "Schimbarea de identitate" legata de aceasta etapa spirituala apare intr-un mod deosebit de clar in Galateni 2:19 si 20. Pronumele "eu" are aici, de fapt, trei semnificatii diferite :

     -  "Am fost rastignit cu Hristos" : Acesta este omul vechi, sau pozitia noastra ca pacatos inainte de convertirea noastra.

     -  "...ca sa traiesc pentru Dumnezeu" : Acesta este omul cel nou cu natura si viata cea noua.

     -  "...ceea ce traiesc acum in carne..." : Aceasta este persoana responsabila, credinciosul ca om pe pamant, in care s-a realizat aceasta schimbare divina.

     Atunci cand am acceptat aceasta prin credinta, si cand am facut astfel un pas inainte in dezvoltarea noastra spirituala, vom putea sa gustam o pace profunda si durabila. Vom intelege acum ca Dumnezeu nu ne mai socoteste ca pacatosi, ci ne vede in Hristos, Fiul Sau Preaiubit, si noi, de asemenea, avem dreptul sa ne socotim astfel pe baza Cuvantului Sau care nu se schimba. "Tot asa si voi, socotiti-va pe voi insiva morti fata de pacat si vii fata de Dumnezeu, in Hristos Isus" (Rom. 6:11).

     5.6.3     Carnea

     Multi crestini vorbesc despre "natura cea veche", pacatoasa, care se afla in ei, ca despre "omul cel vechi". Ei il confunda pe acesta cu "carnea" care este prezenta inca in fiecare credincios. Prin notiunea folosita adesea, dar care nu se gaseste in Scripturi, "natura cea veche", trebuie sa intelegem totusi, nu omul vechi, ci carnea.

     De la creatia omului, "carnea", ca o expresie a existentei trupesti, este inseparabil legata de viata noastra pe pamant. In sensul original, cuvantul "carne" nu face nicio referire la pacat si este, de asemenea, utilizat astfel in Noul Testament (de ex. 2 Cor. 5:16 ; Filip. 1:22, 24).

     Atunci cand se vorbeste de "carne" cu privire la Domnul Isus, intotdeauna este in acest sens, caci El era fara pacat (Rom. 1:3 ; 1 Ioan 4:2). Cand este spus : "Cuvantul a devenit carne si a locuit printre noi" (Ioan 1:14), vedem intruparea Lui perfecta. Pe de-o parte, El a venit "in asemanarea oamenilor" (Filip. 2:7). Aceasta inseamna ca El a devenit asemenea noua. Modul de exprimare din Romani 8:3 : "in asemanare cu carnea pacatului" confirma, caci Domnul nu a venit tocmai "in carnea pacatului". Substantivul "asemanare" (gr. homoioma) este echivalentul "copie, reprezentare exacta" in contrast cu "originalul". Pe de alta parte, a existat in toata asemanarea Omului Isus cu ceilalti oameni o diferenta esentiala. El nu a avut natura pacatoasa. Trei apostoli dau marturie despre absenta desavarsita a pacatului care L-a caracterizat pe Domnul nostru Isus. Petru a scris ca El "nu a facut pacat", Pavel Il numeste "Cel care n-a cunoscut pacatul" si Ioan afirma de ce era asa : "In El nu este pacat" (1 Pet. 2:22 ; 2 Cor. 5:21 ; 1 Ioan 3:5).

     Dupa cadere, carnea este, pentru toti oamenii, nu doar instrumentul, dar si vasul sau suportul, pacatului care locuieste in ei. In acest sens, "carnea" a devenit personificarea naturii pacatoase omenesti (Rom. 7:18 ; Gal. 3:3). Pacatul este semnul specific atat al carnii, cat si al omului vechi, care impreuna apartin creatiei cazute sub judecata lui Dumnezeu. Impreuna (carnea si omul vechi, n.t.) fac parte din lume, din sistemul construit de Satan, care este in vrajmasie cu Dumnezeu si ordinea divina.

     Nu este nimic bun in aceasta carne (Rom. 7:18). Ea Il uraste pe Dumnezeu, pentru ca gandirea ei este vrajmasie fata de El (Rom. 8:7). Aceasta este adevarat nu doar pentru cei care sunt inca departe de Dumnezeu, dar si pentru toti cei care sunt nascuti din nou ! Carnea se impotriveste la tot ceea ce vine de la Dumnezeu, si tinde intotdeauna spre ceea ce inventeaza Satan. Ea nu se manifesta numai in ceea ce este imoral, "pofta carnii", in ceea ce este rau si violent, dar si in vointa proprie, "voia carnii" (Efes. 2:3). Vointa proprie, cu precizie, este adesea foarte greu de discernut ca fiind o manifestare a carnii, caci ea poate sa imbrace o aparenta de evlavie. Imparatul Saul a trebuit sa auda din gura lui Samuel : "Pentru ca razvratirea este ca pacatul ghicirii si incapatanarea (sau "vointa proprie") este ca nelegiuirea si ca inchinarea la idoli" (1 Sam. 15:23). Ce facuse Saul ? In loc sa nimiceasca animalele luate de la amaleciti dupa porunca Domnului, el I le-a adus ca jertfa !

     Carnea este natura omului vechi ; de aici si denumirea "in carne" pentru cei care nu cred in Domnul Isus (Rom. 7:5 ; 8:8, 9). Expresia "in carne" este, in acest context, un nume pentru caracterul moral al omului care s-a nascut pacatos si care traieste in pacat.

     Spre deosebire de omul vechi, care si-a gasit sfarsitul in moartea lui Hristos, carnea, natura pacatoasa a omului, ramane tovarasul permanent al fiecarui credincios atat timp cat el traieste pe pamant. Chiar daca nu mai suntem considerati din punct de vedere moral ca fiind "in carne" in ce priveste pozitia noastra, din nefericire, inca mai putem trai, in practica, "potrivit carnii", daca cedam la "pofta carnii" (Rom. 8:12 ; 2 Cor. 10:2 ; Gal. 5:16 ; 1 Ioan 2:16).

     De cate dezamagiri nu am avut deja parte, si cate chinuri am putut cunoaste inauntrul nostru, din cauza aceasta ! Dumnezeu vrea totusi sa ne faca sa recunoastem ca in noi, adica in carnea noastra iremediabila (care nu poate fi indreptata sau imbunatatita, n.t.), nu locuieste nimic bun (Rom. 7:18). Prin credinta, suntem facuti acum in stare, ca fiind morti si inmormantati cu Hristos, sa ne socotim morti fata de pacat, ca sa traim in Hristos Isus spre gloria si bucuria Dumnezeului nostru (Rom. 6:11). Aceasta este un pas important in viata noastra de credinta.

     5.6.4     Morti fata de pacat si fata de elementele lumii

     Cateva observatii inca cu privire la afirmatia ca Domnul Isus "a murit odata pentru totdeauna fata de pacat" (Rom. 6:10). Acest aspect al mortii Sale nu are legatura cu ispasirea pacatului si a pacatelor, ci cu faptul ca, prin moarte, El a parasit pentru totdeauna, si prin aceasta a lasat deoparte, domeniul unde stapaneste pacatul. Este adevarat ca El nu avut niciodata vreun contact interior cu pacatul, desi, intr-un har de nepatrauns, El a venit la noi "in asemanarea carnii pacatului". Dar intreaga Lui viata pe pamant a fost inconjurat de pacat. Oamenii, al caror "chip" El l-a luat, nu erau decat pacatosi. Ce suferinte trebuie sa fi indurat Cel care era absolut curat si sfant in mijlocul unei astfel de stari de lucruri !

     Prin moartea Sa, El a pus capat oricarei relatii cu acest domeniu al pacatului. Aceasta este semnificatia acestor cuvinte : "El a murit odata pentru totdeauna fata de pacat". In ispasirea pacatelor noastre, El ramane singur. In schimb, in moartea Sa in ceea ce priveste pacatul ca principiul raului, Dumnezeu ii vede pe cei credinciosi asociati cu El, si in consecinta, putem sa ne socotim si pe noi ca fiind "morti fata de pacat" (Rom. 6:2) precum si "morti fata de pacate" (1 Pet. 2:24). Sa observam bine : nu pacatul din noi este mort, ci noi, ca credinciosi, care am murit  "fata de pacat" si "fata de pacate".

     Din cauza mortii noastre cu Hristos, suntem indemnati acum sa ne socotim morti cu privire la pacat (Rom. 6:11). Daca nu am fi murit cu El, acest indemn ar fi fost pentru noi un chin nesfarsit . Dar avem acum dreptul sa ne socotim morti cu Hristos si deci ca fiind morti. Se poate pune inaintea unui mort cele mai mari ispite ; el nu va reactiona, caci este mort. I s-ar putea aduce cele mai rele insulte, dar el nu va face nici cea mai mica miscare, caci este mort. Este acesta si rezultatul mortii noastre cu Hristos ? Noi continuam sa experimentam inselaciunile pacatului. Dar, ca fiind morti fata de pacat, nu mai suntem expusi lui fara aparare si fara ajutor, ci apartinem acum Domnului nostru inviat, a carui viata am primit-o, ca sa aducem rod pentru Dumnezeu (vezi Rom. 6:1 ; 7:4). Este adevarat ca, in epistola catre Romani, suntem vazuti nu ca inviati cu Hristos, dar totusi ca insufletiti (sau adusi la viata) de El. 

     Cu El, suntem morti si "fata de elementele lumii", adica fata de diferitele componente ale acestei lumi, inclusiv cele care sunt religioase (Col. 2:20). La aceste elemente religioase ale lumii apartine si legea de pe Sinai. Crestinul a murit si este mort fata de lege (Rom. 7:4, 6 ; Gal. 2:19). Acesta este un lucru greu de inteles pentru multi, deoarece legea a fosta data de Dumnezeu, si ca atare, ea este "sfanta", si "dreapta", si "buna" (Rom. 7:12). Dar se uita ca aici ea nu este o regula pentru "cei drepti", adica cei care sunt indreptatiti prin credinta, ci ea a fost data pentru oamenii naturali, pacatosi (1 Tim. 1:9) (*). Un crestin nu mai este totusi un om natural, caci el a murit fata de aceasta stare, la care se aplica legea (Rom. 7:6). Nu se mai poate cere socoteala unui mort pentru vreun pacat, orice vina ar fi, caci legea este aplicabila doar celor vii. Un mort nu poate fi urmarit in justitie (**).

     (*) Israel a fost intr-adevar poporul pamantesc al lui Dumnezeu, dar in realitate, cea mai mare parte erau necredinciosi. In ciuda acestui lucru, poporul vazut ca un intreg este un tip al poporului nou-testamental al lui Dumnezeu, alcatuit numai din rascumparati reali.

     

     (**) A se vedea la acest subiect paragraful "Legea".         

 

                                               Drumul cresterii spirituale

                                                   - V -

     Arend Remmers

         5     Trecerea Marii Rosii (continuare)

     5.5     Judecata lumii

     Lumea, pe care o vedem aici infatisata prin Egipt, a cazut de asemena sub influenta si puterea pacatului, deoarece primul cuplu uman s-a lasat inselat de Satan. Cain, ucigasul fratelui sau, "a iesit dinaintea Domnului", si a construit impreuna cu urmasii sai propria sa lume a necredintei, care se afla pana astazi in dusmanie fata de  Dumnezeu (Gen. 4:16 ; Ioan 15:18 ; 17:25).

     Gasim destul de clar in Vechiul Testament o separare categorica intre Israel, poporul lui Dumnezeu, si natiuni. Dar caracterul, corupt de Satan si de pacat, al lumii nu era inca manifestat acolo. Numai in Noul Testament, notiunea de "lume" este folosita intr-o semnificatie noua. La origine, expresia "lume" desemneaza creatia si toate fiintele umane care traiesc in ea (Fapte 17:24 ; 1 Tim. 6:7) ; Ioan 3:16). Pe de alta parte, dupa cadere, lumea este si sistemul rau, indepartat de Dumnezeu, stapanit de diavolul care, dupa cum am vazut, este numit stapanitorul acestei lumi (1 Ioan 2:15-17 ; 5:19). Acelasi cuvant (gr. kosmos) este folosit pentru cele doua semnificatii. In plus, exista inca un alt cuvant (gr. aiôn) care inseamna "lume, veac, epoca", si care infatiseaza mai degraba caracterul moral corup al lumii (Gal. 1:4). Este deci important, cand citim Cuvantul lui Dumnezeu, sa discernem dupa context semnificatia speciala a cuvantului "lume", pentru a fi feriti de erori.

     Atunci cand Fiul lui Dumnezeu a venit in lume, poporul Sau pamantesc (iudeii) nu L-au primit, iar lumea indepartata de Dumnezeu nu L-a cunoscut (Ioan 1:10). Mai mult : iudeii si natiunile - adica lumea intreaga - si-au manifestat rautatea lor  prin respingerea Celui care singur era fara pacat. Intrega coruptie si dusmania totala fata de Dumnezeu a lumii religioase, culturala si politica s-au manifestat in timpul rastignirii Domnului. Scrierea dispretuitoare de pe cruce, "Isus Nazarineanul, Regele iudeilor" a fost astfel scrisa in ebraica, in greaca si in latina (Ioan 19:20). Prin urmare, lumea, care L-a condamnat pe Cel care voia sa o salveze, si-a rostit propria condamnare. Dar ea a fost condamnata definitiv si din partea lui Dumnezeu (comp. 3:19). De aceea, cu privire la moartea Sa pe cruce, Domnul a vestit dinainte : "Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara" (Ioan 12:31).

     5.5.1     Separarea de lume 

     Pentru cel care crede in Domnul Isus, nu poate exista nicio comuniune cu lumea care L-a respins pe Domnul Isus si care se afla prin urmare sub condamnarea lui Dumnezeu. La fel cum Israel era separat de Egipt prin Marea Rosie, la fel si toti cei care apartin Lui sunt, prin moartea Sa, scosi "... din acest veac (gr. "aiôn") rau" (Gal. 1:4). Trupeste, ne aflam cu siguranta inca "in lumea (gr. "kosmos")"  creatiei, si experimentam zilnic ca "acest veac  (gr. aiôn)" ne inconjoara (Ioan 17:11 ; Tit 2:12). Dar, precum Domnul nostru, noi nu mai suntem "din lume (gr. kosmos)", adica nu mai facem parte din acest sistem rau judecat de Dumnezeu (Ioan 15:19 ; 17:14-16 ; Col. 2:20). Pur si simplu nu-i mai apartinem. Primim prin credinta nu doar judecata lui Dumnezeu asupra lui Satan si asupra lumii, dar si faptul ca noi apartinem lui Hristos inviat si glorificat. Prin inaltarea Lui la cer, El a parasit lumea, si lucrul acesta il vom face si noi la rapirea noastra in casa Tatalui, fapt la care ne putem astepta in orice moment. Dar deja de acum nu mai apartinem lumii, desi ne aflam trupeste inca in ea (Ioan 17:6). La fel cum Marea Rosie era o bariera intre israelitii eliberati si Egipt, la fel moartea lui Hristos i-a separat acum pe rascumparatii Sai de lume - si aceasta pe deplin si etern.

     Acest fapt este de-o importanta mare pentru viata noastra de credinta. Multi copii ai lui Dumnezeu vegeteaza in viata lor spirituala deoarece ei nu fac acest pas prin credinta, si nu traiesc in separare de lume. Ei sufera fiindca vor sa slujeasca la doi stapani. Cu toate acestea, Domnul Isus a spus ca acest lucru este imposibil : "Nimeni nu poate sluji la doi stapani" (Mat. 6:24). Atat timp cat nu acceptam separarea noastra de lume, si daca nu o realizam prin credinta, nu vom putea face niciun progres spiritual. De aceea suntem indemnati cu atata insistenta, in Noul Testament, sa facem propria noastra judecata a lui Dumnezeu fata de lume si de a ne separa de ea trup si suflet.

     -  Pavel ii indeamna insistent pe credinciosii din Roma : "Si nu va conformati veacului acestuia, ci fiti transformati, prin inoirea mintii voastre, ca sa  deosebiti care este  voia lui Dumnezeu: cea buna si placuta si desavarsita" (Rom. 12:2).

     -  Iacov afirma : "Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie fata de Dumnezeu? Deci oricine va vrea sa fie prieten al lumii se face vrajmas al lui Dumnezeu" (Iac. 4:4).

     -  Petru ii indeamna astfel pe crestinii iesiti din iudaism : "Preaiubitilor, va indemn, ca straini si calatori, sa va feriti de poftele carnale ca de unele care se razboiesc impotriva sufletului, avand o purtare buna intre natiuni, pentru ca, in ceea ce vorbesc impotriva voastra ca de niste raufacatori, prin faptele voastre bune la care sunt martori, sa-L glorifice pe Dumnezeu in ziua cercetarii" (1 Petru 2:11-12). "Caci, daca, dupa ce au scapat de necuratiile lumii, prin cunostinta Domnului si Mantuitorului Isus Hristos, incurcandu-se din nou, sunt invinsi de acestea, starea lor din urma este mai rea decat cea dintai" (2 Petru 2:20). 

     -  Ioan scrie : "Nu iubiti lumea, nici cele din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el. Pentru ca tot ce este in lume: pofta carnii si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt din Tatal, ci sunt din lume. Si lumea trece, dar cine face voia lui Dumnezeu ramane pentru eternitate" (1 Ioan 2:15-17). 

     In ultima sa epistola, Pavel a trebuit sa constate cu tristete : "Dima m-a parasit, iubind veacul (gr.aiôn)  de acum" (2 Tim. 4:10). Pentru a fi feriti de un  astfel de esec, este vorba de a lasa o data pentru totdeauna lumea in spatele nostru, si sa ne alipim cu convingere de inima de Domnul nostru, sa-L iubim si sa-L pretuim, pe El, gloria si bogatiile Sale ! Cel care a primit prin credinta lucrarea de rascumparare a lui Hristos nu ar trebui sa priveasca lumea doar ca rastignita (adica judecata de Dumnezeu), dar trebuie, de asemenea, sa se considere pe sine insusi ca pe unul rastignit fata de lume - si aceasta prin crucea lui Hristos (Gal. 6:14).

     Cate discutii nu au avut loc printre crestini pe tema "lumii". Sunt ele cu adevarat necesare ? Este atat de dificil de a raspunde la aceasta intrebare : "Ce este lumea ?" Chiar si luand in considerare faptul ca in multe tari, lumea a fost si este partial impregnata de forme crestine, faptul ramane : tot ceea ce omenirea si-a aranjat cu scopul de a trai mai bine fara Dumnezeu, aceasta este lumea. Nu este vorba deci de natura creata de Dumnezeu, ci de cultura si civilizatia dezvoltate de oameni. Aceasta afirmatie poate sa starneasca la prima vedere uimire, dar daca ne punem intrebarea cu privire la ce inseamna  si acopera intr-un mod general notiunile "cultura" si civilizatie", vom intelege mai bine. Cultura este infatisata ca fiind "ansamblul prestatiilor intelectuale, artistice, educative ale unei societati, ca expresie a dezvoltarii umane superioare" (dictionarul Duden), sau mai explicit ca : "ansamblul formelor intelectuale, sociale si materiale ale manifestarilor vitale ale umanitatii, prin care acestea produc un mediu, si se dezvolta, infrumuseteaza si depasesc natura umana ; in cea mai larga utilizare a acestei notiuni, ceea ce a creat omul, ceea ce nu este deci natural". In domeniul intelectual, aici sunt incluse "stiinta, arta, etica, religia, limbajul, si educatia", in domeniul social "politica si societatea", si in domeniul material, "tehnica si economia" (Lexicul lui Mayer).

     Notiunea "civilizatie" este putin diferita de cea de mai sus (cultura) ; ea este definita astfel : "ansamblul conditiilor vietii sociale si materiale produse si imbunatatite prin progresul tehnic si stiintific" (Duden), sau potrivit unei alte definitii : "stiinta, tehnologie si forme definite de viata si relatii" (Mayer).

     Astfel, cultura priveste mai degraba domeniile intelectuale, in schimb civilizatia, mai degraba domeniile materiale ale vietii oamenilor. Comparatia arata totusi ca aceste notiuni se suprapun partial. Astfel, nu se poate spune pur si simplu : Ar trebui sa ne ferim doar de presupusele influente culturale, dar putem, dimpotriva, sa ne folosim fara alt scop de realizarile materiale ale lumii. De exemplu, mijloacele de transport si alte sisteme tehnice nu au nimic rau in sine, dar ele pot servi pentru scopuri bune sau scopuri rele. Medicina face posibila astazi dializa si operatiile cardiace, dar si contraceptii usoare si avorturi sigure. In mijloacele de comunicare, separarea, si chiar diferentierea, devine si mai dificila si mai periculoasa. Este suficient de mentionat subiectul televiziunii si al internetului cu toata gama lor de posibilitati. Printr-un amestec inteligent de informatii concrete si divertisment si indoctrinare lumeasca si imorala, lumea a patruns in case si in inimi. Deosebirea dintre lumina si intuneric este astfel diluata, si intrarea in lume a fost pur si simplu pregatita.

     Uitam destul de usor ca tot ceea ce este in lume a fost si este realizat de oameni fara Dumnezeu. Motivele lor sunt cautarea placerii, mandriei, goana dupa bani si putere, daca nu chiar mai rau (comp. Rom. 1:29-31 ; 2 Tim. 3:2-5). Dumnezeu si gloria Sa nu are nicio importanta pentru ei. Inventiile cele mai utile si mai placute servesc in primul rand inventatorilor si producatorilor, pentru realizarea ambitiilor lor si ca sursa de castig. 

     Auzim uneori ca trebuie totusi sa facem deosebire intre lucrurile pamantesti si lucrurile lumesti. Ar trebui sa ne bucuram fara nicio preocupare de lucrurile pamantesti, si sa ne ferim doar de lucrurile lumesti. Cu toate acestea, Cuvantul lui Dumnezeu se exprima altfel. In Filipeni 3:18 si 19, gasim pe cei care sunt "vrajmasii crucii lui Hristos, al caror sfarsit este pieirea, al caror dumnezeu este pantecele, si gloria le este in rusinea lor, care gandesc la lucrurile pamantesti". Iacov numeste intelepciunea care nu vine de sus "pamanteasca, naturala, diabolica" (Iac. 3:15). Pe de alta parte, Sfantul locas al lui Dumnezeu din Vechiul Testament este numit "Sfantul locas pamantesc" (Ev. 9:1). O distinctie stricta intre notiunile biblice "pamantesc" si "lumesc" nu poate fi deci mentinuta. Tot ceea ce este lumesc este pamantesc, si tot ceea ce este pamantesc poate duce la lumesc. Cel care insista sa faca o diferenta intre cele doua notiuni ar trebui sa se astepte sa fie intrebat daca nu cauta in acest fel sa "largeasca" drumul credintei. Greseala este in inima noastra despre care profetul Ieremia spune ca "este nespus de inselatoare si fara nicio speranta de vindecare: cine poate s-o cunoasca? Eu, Domnul, cercetez inima, Eu incerc rarunchii, ca sa dau fiecaruia dupa caile lui, dupa rodul faptelor lui" (Ier. 17:9, 10). Domnul nostru vrea ca toata inima noastra sa fie pentru El. Nu jumatate, ci intreaga !

     Atunci cand apostolul Pavel ii descrie pe credinciosi ca "... cei care se folosesc de lume (kosmos), ca si cum nu s-ar folosi de ea", el exprima destul de clar prin aceste cuvinte inspirate de Duhul lui Dumnezeu, o apreciere nuantata a lumii in care traim (1 Cor. 7:31). Cu siguranta, nu putem iesi din lume (1 Cor. 5:10), dar, ca crestini, noi nu avem nimic in comun cu ea, si prin urmare, nici nu putem avea comuniune cu ea. "Ce comuniune are lumina cu intunericul?" (2 Cor. 6:14) (*).

     (*) Referitor la acest subiect vedeti si "Lectii practice pentru noi" in capitolul urmator "Pustia".

     Pentru Israel, Dumnezeu a vazut de la inceput pericolul regretului de Egipt. De aceea, El a facut ca mai intai poporul sa parcurga un drum lipsit de amenintari si dificultati, "ca nu cumva poporul, vazand lupta, sa regrete si sa se intoarca in Egipt" (Ex. 13:17). Abia trecusera Marea Rosie, si au inceput sa traverseze pustia, ca au murmurat impotriva lui Moise si impotriva lui Aaron, si si-au  amintit decat de oalele cu carne din Egipt, dar nu de intristarea lor sub robia lui Faraon (Ex. 16:3). Dumnezeu le-a dat prepelite si mana, "paine din cer", ca hrana, dar foarte repede dupa aceasta, "multimea amestecata" care era in mijlocul lor i-a facut pe fiii lui Israel sa priveasca inapoi si sa-si aminteasca de pesti, castraveti, pepeni, praz, ceapa si usturoi pe care i-au mancat in Egipt. Mana a fost, cu timpul, din ce in ce mai dispretuita (Num. 11:4-6 ; 21:5). Dumnezeu le-a dat din nou sa manance prepelite, dar i-a facut sa cunoasca si consecintele poftelor lor : "Si le-a dat ce au cerut, dar a trimis uscaciune in sufletele lor" (Ps. 106:15). Apoi cand, la putin timp dupa aceea, zece din cele douasprezece iscoade revenind din Canaan au descurajat poporul prin informatiile pe care le-au adus, vrand chiar sa se intoarca in Egipt (Num. 14:3, 4) ! Chiar si la sfarsitul traversarii pustiei, gata sa atinga scopul, israelitii l-au provocat pe Moise intrebandu-l : "Pentru ce ne-ati facut sa ne suim din Egipt, ca sa murim in pustiul aceasta?" (Num. 21:5).

     Si noi, ca crestini, nu suntem scutiti de pericolul de a ne intoarce in lume, dupa cum am vazut un exemplu in Dima, insotitorul apostolului Pavel. Carnea noastra, natura veche din noi, nu s-a schimbat. Dar sa stam tari prin credinta si realizand ca prin moartea Rascumparatorului nostru am fost scosi din lume si noi nu mai facem parte din ea. Nu este nevoie sa ne lasam ochii sa rataceasca prin lume. Noi avem obiectul cel mai glorios pentru inimile noastre, scopul cel mai glorios inaintea ochilor nostri : Domnul nostru in glorie.

     5.6     Morti impreuna cu Hristos

     Atunci se poate pune intrebarea : "Este posibila o separare atat de radicala fata de lume ?" Pentru multi copii ai lui Dumnezeu, separarea de lume este un fapt jenant, pe care cu greu il pot accepta. Ei cauta diferite moduri sa mentina  si sa justifice cel putin o anumita relatie cu lumea.

     Fara o schimbare fundamentala in credinciosul insusi, separarea de lume este imposibila. Omul natural, care nu este nascut din nou, nu poate sa traiasca fara lume. El nu cunoaste si nu iubeste decat lumea. Daca ii este luata, el nu mai are nimic. Cu toate acestea, la moartea sa, el lasa pentru totdeauna lumea in spatele lui si tot ceea ce ea contine. Lumea nu poate fi parasita decat prin moarte. Acest lucru este la fel de valabil pentru fiecare din cei care cred in Domnul Isus. La cruce, Dumnezeu nu a judecat doar lumea, dar si omul vechi, adica ceea ce, in om, este atasat de lume si in cele din urma ii apartine. Cel care crede in Domnul Isus poate deci, nu doar sa considere lumea ca rastignita, dar sa se si vada pe sine insusi ca un om care, in ce priveste lumea, este rastignit - si aceasta prin crucea lui Hristos (Gal. 6:14) (*). El este acum mort impreuna cu Hristos si separat de lume prin moarte. Prin aceasta el a parasit lumea ca sistem. Cel care crede in Domnul Isus este, spiritual vorbind, scos din "veacul (aiôn) rau de acum". In moartea lui Hristos, nu doar lumea a fost judecata, dar si ceea ce in om apartine lumii, omul vechi. El este rastignit, mort si ingropat impreuna cu Hristos. In botez, am aratat vizibil ca suntem ingropati impreuna cu Hristos.

     (*) Dupa Coloseni 2:12, invierea noastra spirituala impreuna cu Hristos se bazeaza pe credinta noastra in lucrarea de putere a lui Dumnezeu care L-a inviat dintre morti. La fel este si cu rastignirea noastra, moartea noastra si aducerea noastra la viata impreuna cu Hristos, adica noi avem totul prin credinta.  

 

                                              Drumul cresterii spirituale

                                                   - IV -

     Arend Remmers

     5     Trecerea Marii Rosii (Exod 14)

     Pe drumul din Egipt pana in Canaan, Israel trebuia sa traverseze mai intai un brat al Marii Rosii. Dumnezeu a poruncit lui Moise sa intinda toiagul sau ; atunci apele marii s-au retras, astfel incat israelitii au putut sa treaca pe uscat. Datorita unui vant puternic din rasarit, apele "s-au despicat". In acelasi timp, norul, imaginea prezentei lui Dumnezeu, s-a asezat intre poporul lui Dumnezeu si dusmanii egipteni. Fiii lui Israel au trecut marea noaptea. Atunci cand egiptenii au vrut sa-i urmeze, s-au inecat in valurile care s-au revarsat peste ei. Acum, poporul lui Dumnezeu era eliberat pentru totdeauna din robia sa. 

     Tara Egiptului, unde se afla poporul Israel la momentul pastelui, ne infatiseaza in imagine lumea cu civilizatia si cultura sa, dar si cu independenta si impotrivirea ei fata de Dumnezeu (comp. Ex. 5:2 ; Deut. 11:10). Faraon este o imagine a diavolului, care conduce lumea. Domnul Isus l-a numit "stapanitorul lumii acesteia" (Ioan 12:31 ; 14:30 ; 16:11). Desi lumea exercita o mare putere de atractie asupra omului natural, in realitate ea este o "casa a robiei" (Ex. 13:3).  Cineva a spus o data urmatoarele cuvinte : "Deoarece Satan lustruieste (in sensul ca le sufla cu aur, n.t.) adesea lanturile cu care ii leaga pe oameni, acestia nu isi dau seama de robia lor, sau chiar se lauda cu ea".

     Dupa paste, Israel trebuia sa fie eliberat din sfera puterii lui Faraon. Ceea ce are nevoie credinciosul sa posede pentru a se bucura in mod constient de mantuirea sa eterna nu este doar sangele lui Hristos, ci si eliberarea de puterea lui Satan si de puterea pacatului. Despre aceasta vorbeste Marea Rosie. Ea este o imagine a mortii, pe care Domnul Isus a luat-o asupra Lui, si pe care a biruit-o prin invierea Sa. Aceasta este ceea ce a devenit pentru noi mijlocul unei eliberari desavarsite. Numai atunci cand am primit-o prin credinta ne putem bucura permanent de mantuirea noastra. Este vorba nu doar de ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi in Hristos, ci de ceea ce El a facut in noi si din noi.

     Cu iesirea din Egipt, incepe calatoria poporului Israel. Ei sunt acum "ostirile Domnului", caci El merge inaintea lor si-i conduce afara din Egipt (Ex. 12:41, 51). La inceput, totul merge foarte bine. Dar desi Dumnezeu, in puterea si in harul Sau, merge inaintea lor in stalpul de nor si de foc, ei sunt cuprinsi de frica si de teama atunci cand vad ca egipteni se ridica si ii urmaresc.

     Cel care s-a pus la adapostul sangelui lui Hristos, poate sa fie inca chinuit de indoieli ingrijoratoare si se intreaba daca este cu adevarat salvat, atunci cand vede puterea si influenta lumii si a diavolului care, chiar si acum "diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste, cautand pe cine sa inghita (sau "sa devoreze") (1 Petru 5:8). De asemenea, cel care priveste la sine insusi si trebuie, prin urmare, sa recunoasca in mod necesar ca in el nu locuieste nimic bun, poate dispera, precum omul descris in Romani 7, care este nascut din nou, dar care nu are pace cu Dumnezeu, si care se vede prizonier intr-un "trup al mortii", din care ar dori sa fie eliberat (Rom. 7:24).

     Intr-o situatie asemanatoare se aflau israelitii in fata Marii Rosii. Valurile dinaintea lor si egiptenii din spatele lor i-au adus  intr-o stare disperata, incat au dat curs acestui strigat de necredinta : "Este mai bine pentru noi sa slujim ca robi egiptenilor, decat sa murim in pustiu" (Ex. 14:12) (*). Cu toate acestea, Moise i-a incurajat din partea lui Dumnezeu : "Nu va temeti; stati pe loc si veti vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astazi pentru voi; caci pe egiptenii pe care-i vedeti astazi nu-i veti mai vedea niciodata. Domnul va lupta pentru voi, dar voi stati linistiti" (v. 13, 14). Acum trebuiau sa experimenteze faptul ca Dumnezeu nu mai era pentru ei un Judecator , ci un Salvator. Trebuia sa fie o lupta, dar ei insisi nu aveau de luptat, ei puteau sa ramana linistiti. Altul avea sa lupte pentru ei.

     (*) Faptul ca firea veche (sau "carnea") din om nu poate fi ameliorata reiese din ceea ce, patruzeci de ani mai tarziu, au spus inca odata aproape cu aceleasi cuvinte (Numeri 21:5).

     Dar cum se va desfasura aceasta lupta ? Nicio arma vizibila nu era fluturata, in afara de Moise care si-a ridicat toigaul sau, si a intins mana amenintatoare spre Marea Rosie si astfel a despicat-o, pentru ca "fiii lui Israel sa intre pe uscat in mijlocul marii" (v. 16). Marea, care semnifica o moarte sigura, devine pentru poporul lui Dumnezeu drumul spre o eliberare desavarsita. Cum a fost posibil aceasta, si ce semnificatie are ea pentru noi ?

     5.1     Moartea

     Apa, in limbajul simbolic al Sfintelor Scripturi are diferite semnificatii.  Aceasta este o imagine a Cuvantului lui Dumnezeu (Efes. 5:26), ca "apa vie", ea vorbeste de viata eterna in puterea Duhului Sfant (Ioan 7:38), iar masele mari de apa sunt uneori imagini ale multimii popoarelor nelegiuite (Apoc. 17:15). Dar apa vorbeste, de asemenea, de moarte. In 2 Samuel 22:5, David isi aminteste de "valurile mortii" si de "suvoaiele lui Belial" (*). In Psalmi, apa este mentionta adesea ca o imagine a mortii. Sa ne gandim numai la plangerea profetica a Domnului Isus din Psalmul 69:15 : "Sa nu ma acopere suvoaiele de apa si sa nu ma inghita adancul si groapa sa nu-si inchida gura peste mine".

     (*) Cuvantul erbraic : Belial (nelegiuit) desemneaza uneori in Biblie pe diavolul

     Marea Rosie este o imagine a judecatii si a mortii. Dupa Cuvantul lui Dumnezeu, moartea este plata pacatului. El le-a spus primului cuplu uman. Prin pacatul lor, moartea a intrat in lume si "a trecut asupra tuturor oamenilor" (Gen. 2:17 ; Rom. 5:12 ; 6:23 ; Iac. 1:15). Nimeni nu este scutit. Dar Noul Testament nu vorbeste numai de moartea trupeasca, el vorbeste si despre "a doua moarte". Aceasta se refera la condamnarea eterna (Apoc. 2:11 ; 20:6, 14) (*).

     (*) A treia este moartea spirituala, starea in care se afla prin natura toti oamenii. Desi vii, pentru Dumnezeu ei sunt morti in greselile si in pacatele lor (Efes. 2:1 ; Col. 2:13).

     Moartea inseamna separare : separarea sufletului si trupului in timpul mortii trupesti, si separarea eterna de Dumnezeu in "a doua moarte", condamnarea. Dar, binecuvantat sa fie Dumnezeu ! cuvintele lui Moise : "Domnul  va lupta pentru voi", au cunoscut implinirea lor reala si completa la crucea Golgotei. Acolo, Domnul nostru "prin harul lui Dumnezeu...a gustat moartea pentru tot" (Ev. 2:9). Prin moartea Lui de bunavoie, El a biruit si a pus deoparte tot ceea ce altadata stapanea peste noi si ne separa de Dumnezeu. Dovada biruintei este invierea Sa. Despartirea apelor Marii Rosii este o imagine a biruintei asupra mortii prin moartea si invierea Domnului Isus.

     5.2     Toiagul lui Dumnezeu

     "Toiagul lui Dumnezeu" pe care Moise trebuia sa-l intinda peste Marea Rosie era toiagul puterii si al judecatii (Ex. 4:2, 20). El este o imagine a faptului ca intr-o zi, Satan va fi invins. Caci atunci cand, la porunca Domnului, Moise l-a aruncat la pamant, el a devenit un sarpe. Acest gest arata simbolic ca lui Satan ii este atribuita autoritate pe pamant. Dar Dumnezeu este mai tare ! Atunci cand, la cuvantul Sau, Moise a prins sarpele, el a redevenit un toiag. La fel cum Moise, care este un tip al Domnului ca rascumparator si conducator al poporului lui Dumnezeu, a facut sa vina cu acest toiag multe dintre cele zece plagi asupra Egiptului (Ex. 7:9 ; 8:5 ; 9:23 ; 10:13), la fel Domnul Isus a intrat deja in timpul vietii Sale pe pamant, inainte de moartea Lui de pe cruce, ca "mai tare" in "casa celui tare", l-a legat pe "cel tare", diavolul, si i-a jefuit "casa" (Mat. 12:29).

     Dar faptul ca Moise a despartit atunci marea cu "toiagul lui Dumnezeu", vorbeste in imagine despre o judecata fundamntala si definitiva, prin care drumul unei eliberari perfecte era deschis pentru Israel. Acest tip si-a gasit implinirea la Golgota. Avand in vedere pastele, am vazut ca, pe cruce, Domnul Isus a purtat pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatele noastre (1 Cor. 15:3 ; comp. 1 Pet. 3:18). In imaginea Marii Rosii, vedem ce au lucrat pentru noi moartea si invierea Sa. Satan si moartea sunt nimiciti, lumea este judecata si omul nostru vechi rastignit impreuna cu El ; acolo s-a pus si baza pentru abolirea definitiva a pacatului (Rom. 6:6 ; 2 Tim. 1:10 ; Ev. 2:14 ; 9:26). Pentru cei care cred in El, tot ceea ce ii despartea de Dumnezeu este total invins si pus deoparte. Aceste urmari imense ale planului de dragoste al lui Dumnezeu si ale lucrarii Domnului nostru de la cruce au o semnificatie nu doar pentru eternitate, dar deja de acum pentru viata noastra de credinta. In masura in care o acceptam prin credinta si o traim, vom creste potrivit cu aceeasi masura. Atunci vom putea canta precum Israel pe tarmul celalalt al Marii Rosii : "Prin indurarea Ta, ai condus poporul pe care l-ai rascumparat; l-ai calauzit prin puterea Ta spre locuinta sfinteniei Tale" (Ex. 15:13).

     5.3     Hristos pe cruce

     Sa analizam acum, sub diferitele aspecte amintite, crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul nostru din dragoste pentru Dumnnezeu si Tatal Sau si din dragoste pentru noi, pacatosii pierduti. Cu cat o vom face mai mult, cu atat vom intelege mai bine ca crucea Golgotei reprezinta centrul planului lui Dumnezeu si al istoriei umanitatii. Vedem aici judecata Dumnezeului sfant asupra pacatului si asupra lumii, dar in acelasi timp dragostea Dumnezeului harului fata de pacatosii pierduti. Toate acestea si-au gasit expresia perfecta in Persoana Domnului Isus Hristos, Mantuitorului nostru !

     La Marea Rosie, noi nu vedem totusi judecata asupra unui nevinovat, nici suferinta si nici moartea cuiva ca la paste. Judecata este indicata doar prin faptul ca Moise a intins mana cu toiagul lui Dumnezeu peste mare si asupra apelor mortii, si ca era intuneric - ca in ultimile trei ceasuri de pe Golgota. Dar vom cauta in zadar, la Marea Rosie, un tip al lui Hristos suferind si murind. Din ce cauza ?  A trebuit ca El sa bea singur si ascuns de privirile oamenilor, paharul pe care Tatal I L-a dat sa-l bea. A trebuit sa ia singur asupra Lui pedeapsa pacii noastre, parasit de Dumnezeu ai carui ochi sunt prea curati ca sa vada raul. Nicio inima omeneasca nu poate patrunde in toata profunzimea lor semnificatia acestor cuvinte : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?" Dar vom putea sa-L adoram etern pentru tot ceea ce a luat asupra Lui in aceste ceasuri.

     Niciun ochi omenesc nu putea strapunge intunericul care a venit peste pamant,  pentru a privi pe Hristos suferind sub judecata lui Dumnezeu. Un voal divin a acoperit aceasta scena, cea mai solemna si cea mai sfanta a istoriei universale. Vom gasi un fapt asemanator in ziua propitierilor (*), marele tip al lucrarii ispasitoare a lui Hristos. In afara de marele preot, nimeni nu era autorizat sa fie "in cortul intalnirii cand va intra sa faca ispasire (in fr. "propiation = propitiere" nu "expiation=ispasire") in sfantul locas, pana va iesi (Lev. 16:17). La fel, a privi in chivot, care este un tip al Domnului Isus si a lucrarii Sale ispasitoare, ducea la pedeapsa cu moartea (vezi Num. 4:20). Astfel, nicio creatura nu a contemplat suferinta Rascumparatorului nostru la cruce. Domnul Isus a trebuit sa poarte singur pedeapsa dreapta pentru pacatele noastre si judecata asupra pacatului. El a fost parasit chiar de Dumnezeul Sau, atunci cand judecata a cazut asupra Lui.

     (*) Cele doua acte : propitierea (cuvant care nu exista in rom. deriva din "proximitate", "a aduce aproape" etc.) si substituirea (sau "inlocuirea") alcatuiesc impreuna "ispasirea". Pentru mai multe detalii vezi nota de la postarea "Viata cea noua a credinciosului in Hristos - I", din data de 16.01.2018, n.t. 

     Ni se spune foarte putin in Noul Testament despre sentimentele profunde ale Domnului nostru in suferintele Sale de la cruce. In relatarea calatoriei Sale spre Ghetsimani, aflam ceva din presimtirile Sale, dar nu cu privire la suferintele Lui ispasitoare din cauza pacatului. Pe cruce, nu auzim decat strigatul singuratic din mijlocul intunericului si al parasirii celei mai profunde : "Eli, Eli, lama sabactani?, adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Mat. 27:46 ; comp. Ps. 22:2). Dar in cuvintele profetice din Psalmi, gasim expreasia a ceea ce a insemnat pentru El apele mortii : "Un adanc cheama un alt adanc, la vuietul caderilor Tale de apa; toate valurile si talazurile Tale au trecut peste mine" (Ps. 42:7). "Sa nu ma acopere suvoaiele de apa si sa nu ma inghita adancul si groapa sa nu-si inchida gura peste mine" (Ps. 69:15). "M-ai pus in groapa cea mai adanca, in locuri intunecoase, in adancuri. Mana Ta apasa greu asupra mea si m-ai coplesit cu toate valurile Tale" (Ps. 88:6, 7).

     La Marea Rosie, noi nu vedem decat rezultatele judecatii : rezultate minunate pentru poporul lui Dumnezeu, grozave pentru vrajmasii sai. "Si Moise si-a intins mana peste mare; si Domnul a facut ca marea sa se retraga toata noaptea printr-un vant tare de rasarit si a facut marea pamant uscat, si apele s-au despicat. Si fiii lui Israel au intrat pe uscat in mijlocul marii; si apele le erau un perete la dreapta si stanga lor" (Ex. 14:21, 22 ; comp. Ev. 11:29). Piedica imensa si aparent de netrecut a fost inlaturata prin interventia lui Dumnezeu. Prin ceea ce vrajmasii si-au aflat sfarsitul lor ingrozitor, devine pentru Israel calea spre viata. Ei au trecut pe uscat marea, in valurile careia Faraon si intrega lui ostire a fost inghitita si in final au fost vazuti morti pe tarm.

     Sa privim acum in lumina Noului Testament ce semnifica aceasta pentru noi in mod individual.

     5.4     Satan si moartea invinsi

      Domnul Isus a vestit in mod profetic, vorbind despre moartea Sa : "Stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara" (Ioan 12:31). Acesta nu este nimeni altcineva decat Satan (comp. Ioan 14:30 ; 16:11). Acesta a condus pe primul cuplu uman, prin viclenie si minciuna, sa creada in el, mai mult decat in Dumnezeu. Ei au incalcat singura porunca care le-a fost data, desi Dumnezeu i-a prezis lui Adam moartea in caz de neascultare. Prin aceasta fapta s-au dat influentei si puterii lui Satan. Si astfel, prin pacat, moartea a intrat in lume (Gen. 2:17 ; Rom. 5:12). De atunci, Satan s-a folosit de moarte cu spaimele ei pentru a-i tine cat  mai mult pe oameni in puterea sa, astfel ca ei sunt toata viata lor supusi robiei prin frica de moarte (Ev. 2:15).

     Contrar primului Adam, Satan nu a putut gasi nimic pentru ispita pacatului la al doilea si ultimul Adam, Domnul Isus. A indraznit cu siguranta, in timpul ispitirii din pustie, pretinzand : "Tie Iti voi da toata autoritatea aceasta si gloria lor, pentru ca mie mi-a fost data", dar aceasta era un una din multele minciuni ale celui care este numit "tatal minciunii" (Luca 4:6 ; comp. Ioan 8:44). Nimeni nu i-a dat autoritate peste imparatiile lumii, ci si-a atribuit-o singur prin viclenie. Cu toate acestea, Domnul il numeste, in legatura cu moartea Sa pe cruce, "stapanitorul lumii acesteia" (gr. "kosmos"), si chiar este desemnat de catre apostolul Pavel "dumnezeul veacului acestuia (gr. "aiôn")" (2 Cor. 4:4). Nicaieri influenta lui Satan asupra oamenilor nu a fost mai evidenta ca la cruce, unde i-a provocat pana la culme impotriva singurului drept. Dar el nu avea nicio putere impotriva Celui care, deja in Luca 10:18, a vazut dinainte pe Satan cazand din cer ca un fulger. Atunci cand Domnul a vazut apropiindu-se ceasul Sau, El a zis : "Vine stapanitorul lumii si el nu are nimic in Mine" (Ioan 14:30). La inceputul drumului Sau, ca si la sfarsit, El nu i-a oferit nici cea mai mica ocazie lui Satan !

     Prin moartea Sa, Domnul Isus a biruit pentru totdeauna pe acest vrajmas puternic. El l-a facut "fara putere pe cel care are puterea mortii, adica pe diavolul" ; si i-a eliberat "pe toti aceia care, prin frica de moarte, erau supusi robiei toata viata lor". A "eliberat din stapanirea intunericului", domeniul diavolului, pe toti cei care cred in El (Ev. 2:14, 15 ; comp. Luca 22:53 ; Efes. 4:8 ; Col. 1:13 ; 2:15 ; 1 Ioan 3:8). Domnul Isus, singurul care, fiind fara pacat, nu era sub sentinta divina a mortii, nici sub puterea diavolului, a intrat prin moartea Sa de bunavoie in teritoriul vrajmasului, moartea, si l-a biruit pe cel care "are puterea mortii". Dupa cum David la ucis pe puternicul Goliat cu propria sabie a acestuia, la fel si Domnul Isus l-a invins pentru totdeauna pe diavolul cu propria lui arma (1 Sam. 17:51). Prin invierea Sa, El a aratat ca a fost invingator. Si in virtutea acestei biruinte, El a putut sa spuna pe drept ucenicilor Sai : "Toata autoritatea Mi-a fost data in cer si pe pamant" (Mat. 28:18).

     Spre deosebire de Faraon, imaginea stapanitorului acestei lumi, care a fost aruncat in Marea Rosie impreuna cu ostirile sale si a murit (Ps. 136:15), judecata asupra lui Satan este pronuntata clar, dar nu este executata inca. El se afla inca in locurile ceresti impreuna cu slujitorii sai (Efes. 6:11, 12), dar va fi aruncat pe pamant la timpul sfarsitului (Apoc. 12:9). Sfera lui de activitate va fi cu siguranta limitata, dar aceasta nu va face decat sa creasca violenta sa, caci stie "ca mai are putin timp" (Apoc. 12:12). La inceputul Imparatiei de o mie de ani, el va fi legat si aruncat in Adanc (Apoc. 20:1-3). Apoi, el va fi eliberat pentru putin timp, pentru ca in final sa fie aruncat definitiv in iazul de foc, in focul etern pregatit pentru el si ingerii sai (Mat. 25:41 ; Apoc. 20:7-10). Totusi, sa fim siguri : in ciuda activitatilor sale aparent neintrerupte, Satan este pentru noi un vrajmas biruit. Pentru toti cei care, prin credinta, se afla de partea lui Hristos, Invingatorul, stapanirea vrajmasului este acum incheiata deja pentru totdeauna.

     Ca, in timpul prezent, puterea lui nu este complet zdrobita, o vedem in in 1 Petru 5:8 si 9 : "Fiti treji, vegheati! Pentru ca vrajmasul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste, cautand pe cine sa inghita (sau "sa devoreze"). Impotriviti-va lui tari in credinta" (comp. Apoc. 2:10). Dar noi avem in Hristos, Invingatorul, o putere mult mai mare decat cea a vrajmasului. Putem deci sa-l invingem prin credinta, dupa cum este spus despre tinerii tari spiritual din 1 Ioan 2:13 : "Va scriu, tinerilor, pentru ca l-ati invins (ati invins si continuati sa invingeti) pe cel rau".

     Cu toate acestea, lupta credintei impotriva vrajmasului va lua sfarsit intr-o zi, atunci cand va veni Domnul Isus, pentru a ne lua in casa Tatalui. Puterea lui nu va fi zdrobita definitiv inca  ; aceasta nu va fi decat dupa ultimul atac impotriva taberei sfintilor si impotriva cetatii preaiubite, Ierusalim, cand la sfarsitul Imparatiei de o mie de ani, el va fi aruncat pentru totdeauna in iazul de foc si de pucioasa (Apoc. 20:7-10). Atunci se va implini profetia apostolului Pavel din Romani 16:20 : "Si Dumnezeul pacii va zdrobi in curand pe Satan sub picioarele voastre". Aceasta biruinta va fi, de asemenea, rezultatul lucrarii lui Hristos de la cruce, caci, dupa promisiunea lui Dumnezeu din gradina Edenului, adevarata samanta a femeii trebuia, prin moartea Sa de la cruce, sa zdrobeasca capul sarpelui cel vechi (Gen. 3:15).

     Numai dupa trecerea Marii Rosii, si nu prin sangele pascal, Israel a fost eliberat din "casa robiei". Si noi, de asemenea, suntem eliberati de robia lui Satan si de toata frica de moarte, prin credinta in moartea si invierea lui Hristos. Desigur, noi suntem acum "robii lui Dumnezeu" si robii lui Hristos", dar ce lucru cu totul diferit. Acest lucru echivaleaza cu adevarata libertate crestina (Rom. 6:22 ; 1 Cor. 7:22). Cu siguranta, omul este destinat pentru a-I sluji lui Dumnezeu. "Toate lucrurile au fost create prin El si pentru El" (Col. 1:16). Aceasta inseamna ca omul nu-si gaseste adevarata implinire a vietii sale decat intr-o legatura nestingherita cu Dumnezeu. Dar, prin viclenia vrajmasului, el a fost indepartat de Dumnezeu si a devenit robul lui Satan. Odata eliberat de aceasta robie de catre Hristos, el este in stare, ca slujitor dobandit pentru Dumnezeu, sa raspunda chemarii sale initiale - dar acum ca un rascumparat care a invatat sa cunoasca dragostea si harul lui Dumnezeu, intr-o masura incomparabil superioara !

     Sa nu ne gandim ca numai oamenii notorii robiti pacatului, precum toxicomanii (care includ alcoolul si drogurile), sau cei dedati ocultismului, sunt sub puterea lui Satan. Nu, toti necredinciosii se afla in aceasta situatie, fara nicio exceptie. In orbirea lor morala, ei cred insinuarile diavolului care le zic ca ei sunt liberi, in timp ce in realitate, sunt robii sai. De aceea, toti oamenii sunt chemati prin Evanghelie sa se intoarca "de la intuneric la lumina, si de sub puterea lui Satan la Dumnezeu, ca sa primeasca iertarea pacatelor si mostenire intre cei care sunt sfintiti, prin credinta" in Isus Hristos (Fapte 26:18). Ce mare har, ca Fiul ne-a eliberat de robia lui Satan si de pacat, precum si de orice frica de moarte (Ioan 8:36 ; Ev. 2:14, 15) ! La fel cum prin trecerea Marii Rosii, Israel a fost eliberat din casa robiei lui Faraon, la fel si crestinul credincios, prin moartea lui Hristos, este eliberat din sfera de stapanire si de putere a diavolului.

     Triumful asupra mortii in sine este strans legat de biruinta asupra celui care are puterea mortii, diavolul. Prin propria Sa moarte, Domnul Isus a "anulat moartea", si prin invierea Sa, "...a adus la lumina viata si neputrezirea, prin Evanghelie" (2 Tim. 1:10). Pentru credinciosi, moartea nu mai este "imparatul spaimelor" (Iov 18:14), ci ea este calea care duce la Domnul Isus in paradis (Luca 23:43), chiar daca uneori ea este insotita de mari suferinte. Dar invingatorul, nu este moartea, este Domnul Isus ! El a biruit moartea, si la venirea Lui pentru a lua pe ai Sai la Sine, acest lucru se va vedea si pentru noi. Cei morti in Hristos (adica toti credinciosii adormiti pana in acel moment) vor fi inviati dintre toti ceilalti morti (1 Cor. 6:14 ; Filip. 3:11) iar credinciosii vii nu vor suferii moartea, ci vor fi schimbati in asemanarea trupului gloriei Domnului Isus (Filip. 3:21 ; 1 Tes. 4:16). Atunci moartea va fi pentru noi, de asemenea, inghitita etern de biruinta, adica invinsa complet (1 Cor. 15:54, 55).

     Dupa 1 Corinteni 15:26, moartea, ca ultimul vrajmas, nu va fi abolita (*) decat dupa Imparatia de o mie de ani : acest lucru nu este nicidecum in contradictie cu ceea ce tocmai s-a spus. Moartea va exista inca pana la sfarsitul mileniului. In timpul necazului cel mare, multi martiri vor cunoaste moartea, si in timpul Imparatiei de o mie de ani, toi pacatosii vor muri (Apoc. 13:15 ; Ps. 101:8 ; Is. 66:24). Moartea si hadesul (in rom. "Locuinta mortilor") vor fi indepartate definitiv decat dupa mileniu, prin faptul ca vor fi aruncate in iazul de foc (Apoc. 20:14). 

    (*) In greaca, verbul tradus prin "a aboli" in 1 Corinteni 15:26 este tradus in 2 Timotei 1:10 prin "a anula" (gr. : katargeô)          

 

                                              Drumul cresterii spirituale

                                                   - III -

     Arend Remmers

     4     Pastele (Exod 12)

     Primul tip din aceasta serie este Pastele. Semnificatia sa este subliniata de-o maniera impresionanta prin cuvintele Domnului : "Aceasta luna va fi pentru voi inceputul lunilor; ea va fi pentru voi intaia luna a anului" (Ex. 12:2). In imagine, aceasta subliniaza necesitatea unui nou inceput in viata fiecarui om. Moise si Aaron, dupa Evrei 3:1, un dublu tip al Domnului Isus ca "Apostol si Mare Preot al marturisirii noastre", sunt astfel cei care invata si care conduc poporul lui Dumnezeu (*).

     (*) Gasim inca astfel de tipuri duble in cazul lui Iosif si Beniamin, care sunt o imagine a Domnului Isus ca Mesia, mai intai dispretuit si apoi glorificat, precum David si Solomon ca tipuri de imparat respins apoi pe tron.

     Inainte ca un om sa poata face primul pas pe drumul cresterii, trebuie mai intai sa faca un inceput cu totul nou. Acesta poate fi vazut din doua parti : din partea lui Dumnezeu, adica nasterea din nou ; din partea omului, aceasta este convertirea. Aici, este vorba de a doua, partea omului. Convertirea inseamna intoarcere - intoarcere spre Dumnezeu, de la un drum gresit in pacat si in vointa proprie. Intoarcerea precede cunostinta de a fi un pacatos pierdut. Doar atunci omul se poate intoarce la Dumnezeu, sa se pocaiasca de pacatele sale si sa creada in Domnul Isus, care din dragoste pentru noi a purtat pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatele noastre. Adevarurile Bibliei care sunt atasate de acestea, iertarea vinovatiei, indreptatirea pacatosului si punerea la adapost de judecata eterna, ne sunt prezentate in imaginea Pastelui. Prin urmare, Pastele, este o imagine minunata a Domnului Isus ca Mielul lui Dumnezeu, al carui sange ne-a adus rascumpararea eterna.

     Termenul ebraic care se afla la radacina cuvantului paste este pesah, care semnifica "a trece peste". Acesta a avut loc dupa ultima din cele zece plagi din Egipt. In noaptea celei de-a paisprezecea zile a primei luni, Dumnezeu a facut sa moara toti intaii-nascuti din toata tara Egiptului si a adus "judecati peste toti dumnezeii Egiptului" care erau onorati, de asemenea, de catre israeliti (Ex. 12:12 ; Ios. 24:14 ; Ez. 20:8). Nu doar casele egiptenilor, dar si cele ale israelitilor erau amenintate de aceasta judecata. Intr-adevar, la versetul 5 din cap. 11 nu este spus : "toti intaii-nascuti ai egiptenilor...", ci "orice intai-nascut in tara Egiptului va muri". Intaii-nascuti, a caror moarte a vestit-o deja Dumnezeu in Exod 4:23, aici reprezentantii intregului popor, caci in versetul precedent, Dumnezeu a spus despre ansamblul poporului Sau : "Israel este fiul Meu, cel intai-nascut al Meu", si in Evrei 12:22, adunarea nou testamentara (*) este numita "Adunarea celor intai-nascuti". Sfintirea pentru Domnul a tuturor intailor-nascuti, poruncita in capitolul urmator (Ex. 13:2), trebuie sa fie inteleasa, de asemenea, sub acest aspect. Intai-nascuti reprezentau intregul popor.

     (*) Conceptul nou testamental Adunare (gr. "eklesia") inglobeaza intotdeauna pe credinciosii din perioada actuala, dupa sfatul din eternitate al lui Dumnezeu, universal sau local din timpul prezent.

     Dar Dumnezeu indica El Insusi un mijloc de salvare : mielul pascal. Fiecare israelit trebuia sa injunghie un miel pentru el personal si pentru casa lui. Apoi trebuia sa puna sangele pe amandoi usorii usii si pe pragul de sus al casei sale si in final toti membrii familiei trebuiau sa manance carnea mielului fript la foc.

     Moartea mielului si sangele sau vorbesc despre doua lucruri care sunt de cea mai mare importanta in Sfanta Scriptura : moartea si varsarea sangelui. Ele ne spun despre faptul ca Domnul Isus a murit pentru noi. Ambele sunt de nedespartit, unite unul cu altul, dar sunt totusi diferentiate intre ele in Noul Testament. Prin moartea Domnului Isus, noi suntem impacati cu Dumnezeu (Rom. 5:10 ; Col. 1:22), iar prin sangele Sau, suntem indreptatiti, salvati si curatiti (Rom. 5:9 ; Efes. 1:7 ; Ev. 9:14 ; 1 Pet. 1:19 ; 1 Ioan 1:7).

     Vedem in mielul pascal injunghiat si in sangele sau varsat un tip al lui Hristos si a daruirii de Sine la cruce (*). Pavel Il numeste in mod expres pe Domnul Isus : "pastele nostru" (1 Cor. 5:7), dar mai degraba sub aspectul de principiu. El nu spune : "L-am jertfit si mancat pe Hristos, pastele nostru", adica : primit personal pentru noi prin credinta (asa cum este descris atat de expresiv in tipul din Exod 12), ci "pentru ca si pastele nostru, Hristos, a fost jertfit...".

     (*) Desi mii de miei au trebuit sa fie sacrificati, este scris intotdeauna in tot capitolul 12 "mielul", la singular. Toti mieii aratau spre singurul "Miel al lui Dumnezeu".

     In Exod 12:5 este vorba despre un miel "fara cusur", dar Petru spune despre Domnul Isus : "un miel fara cusur si fara pata" (1 Petru 1:18, 19), caci El este in toate privintele perfect. El este "Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" (Ioan 1:29). El va apare inaintea ochilor nostri in glorie in mijlocul tronului lui Dumnezeu ca "un Miel stand ca injunghiat", si va fi Obiectul etern al adorarii noastre desavarsite si neintrerupte (Apoc. 5:6).

     4.1     Valoarea sangelui

     Descrierea pastelui in Exod 12 ne arata diferite lucruri importante. Mai intai, este "pastele Domnului" (Ex. 12:11). Se uita foarte usor faptul exprimat in aceste cuvinte. Ne gandim prea des la noi insine si uitam ca primul loc revine lui Dumnezeu si gloriei Sale. Nu este elocvent ca atunci cand un miel este mentionat pentru prima data in Biblie, se spune : "Dumnezeu Insusi va ingriji de mielul pentru arderea de tot" (Gen. 22:8) ? Lucrarea Domnului Isus de la cruce a fost mai intai pentru gloria lui Dumnezeu si pentru satisfacerea cerintelor dreptatii Sale cu privire la pacat. Prin moartea si prin varsarea sangelului lui Hristos, nu doar toate cerintele Sale sfinte fata de oamenii pacatosi au fost implinite, dar prin ele, El a fost, de asemenea, glorificat. Dumnezeu a gasit astfel o baza perfect dreapta pentru a oferi mantuirea tuturor oamenilor.

     In al doilea rand, Dumnezeu a aratat pentru prima data oamenilor, prin paste, ca ei nu pot gasi un adapost pentru judecata decat prin sange : "Fara varsare de sange nu este iertare" (Evrei 9:22 ; comp. Levitic 17:11). Acest principiu se vede deja in imbracamintea din piele cu care Dumnezeu i-a imbracat pe Adam si pe Eva si in darul lui Abel, desi el nu era inca mentionat. De acum inainte, el ocupa un loc important in Sfintele Scripturi. Cu toate acestea, nu si-a gasit revelatia sa deplina decat atunci cand sangele pretios al lui Isus Hristos a fost varsat. In timpul instituirii Cinei, Domnul intinde paharul celor unsprezece ucenici cu aceste cuvinte : "Beti toti din el; pentru ca acesta este sangele Meu, al noului legamant, cel care se varsa pentru multi spre iertarea pacatelor" (Matei 26:27, 28).

     Totusi, sangele lui Hristos nu a fost varsat numai pentru iertarea pacatelor. El are mai mult sa ne spuna. De asemenea, el este pretul pe care Domnul Isus la platit pentru a ne elibera de judecata eterna (Efes. 1:7 ; Tit 2:14 ; Ev. 9:11, 12 ; 1 Pet. 1:18, 19). Prin "stropirea cu sangele lui Isus Hristos" (1 Petru 1:2), noi suntem curatiti pentru totdeauna de intinaciunea pacatului, caci Dumnezeu ne vede intr-un fel sub stropirea cu sangele lui Hristos, prin jertfa prin care El a fost glorificat in mod desavarsit. In final, sangele lui Hristos ne-a deschis o cale noua la Dumnezeu, ca Tatal nostru (Efes. 2:13 ; Ev. 10:19). Intreaga valoare a sangelui pretios al lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, nu a putut fi dezvaluita in intregime in imagine pastelui. Invatatura esentiala a pastelui ramane eliberarea de judecata lui Dumnezeu prin sangele mielului. El sa fie binecuvantat pentru eternitate ! 

     Versetele din Romani 3:21 la 5:11 trateaza, de asemenea, valoarea imensa a sangelui  lui Hristos si a efectelor sale binecuvantate, si le putem compara cu pastele. Citim aici ca Dumnezeu L-a randuit pe Hristos "ca ispasire (lit. "scaun al indurarii"), prin credinta in sangele Lui, pentru aratare dreptatii Sale...in timpul de acum, astfel incat El sa fie drept si sa-l indreptateasca pe acela care este din credinta in Isus" si ca noi suntem "acum indreptatiti prin sangele Sau" (Rom. 3:25, 26 ; 5:9). A fi indreptatit inseamna ca, pentru cel care isi marturiseste pacatele inaintea Lui si crede in Domnul Isus, nu mai exista judecata, ci este considerat ca drept de catre Dumnezeu, ca si cum nu ar fi pacatuit niciodata. Indreptatirea, la fel ca si iertarea, se refera, prin urmare, la pacatele noastre, adica faptele noastre vinovate. Fiind indreptatiti prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, o pace pe care a facut-o Domnul Isus "prin sangele crucii Lui" (Col. 1:20). Fiind indreptatiti, avem, de asemenea, viata de inviere a Domnului Isus. Indreptatirea noastra este o "indreptatire a vietii", deoarece Hristos nu S-a dat numai pentru greselile noastre, ci, de asemenea, a inviat pentru indreptatirea noastra (Rom 4:25 ; 5:18 ; 6:4, 11).

     Sarbatoarea pastelui din Exod 12 este astfel o imagine a acceptarii lucrarii de rascumpare a lui Hristos printr-o credinta sincera. In fiecare casa, mielul trebuia sa fie injunghiat si fiecare intai-nascut din Israel trebuia sa se refugieze sub sange pentru a fi la adapost de judecata lui Dumnezeu. Nimicitorul trecea doar peste casele unde vedea sangele pe usi. Minunat lucru, Dumnezeu anunta judecata, dar indica si mijlocul prin care israelitii puteau fi crutati de aceasta judecata. Un miel nevinovat trebuia sa moara in locul primului-nascut si sangele lui il ocrotea pe acesta de pedeapsa lui Dumnezeu.

     Dupa aceea, sarbatoarea pastelui a fost reinnoita in fiecare an, dar cu o diferenta fundamentala : sangele nu mai trebuia sa fie pus pe usi (Lev. 23:5). Faptul ca primul paste din Exod 12 este o imagine a lucrarii de rascumparare a lui Hristos este pus astfel in evidenta. Toate sarbatorile care au urmat au avut ca scop sa mentina amintirea rascumpararii si sunt, in aceasta, o imagine potrivita a Cinei Domnului, pe care noi o putem sarbatori in fiecare prima zi a saptamanii, pana la intoarcerea Sa.

     Multi israeliti s-ar putea sa fi tremurat in casa lor in ciuda prezentei sangelui, si se temeau totusi sa nu fie crutati de grozava judecata. Dar Dumnezeu nu a zis : "veti vedea sangele...", ci "Eu voi vedea sangele si voi trece peste voi" (Ex. 12:13). Cel mai important era nu intelegerea lor sau aprecierea sangelui de catre ei, ci ascultarea credintei prin care ei faceau ceea ce le-a poruncit Dumnezeu. Ei erau in siguranta deoarece Dumnezeu le-a promis, nu datorita a ceea ce simteau ei.

     Si astazi, multi copii ai lui Dumnezeu se chinuie intrebandu-se daca sunt salvati cu adevarat pentru eternitate, deoarece privesc la ei insisi si nu la sangele Mielului lui Dumnezeu. In schimb, cat de fericit este cel care, prin credinta, isi gaseste scaparea in sangele pretios a lui Hristos, Mielul injungiat ! Rascumpararea noastra prin sangele Sau este o "rascumparare eterna" (Efes. 1:7 ; Ev. 9:12). Valoarea sangelui Sau nu va fi uitata niciodata. In gloria cerului, cei rascumparati vor lauda intr-o buna zi intr-o pace desavarsita pe Mielul care Se afla in mijlocul tronului lui Dumnezeu : "Ai fost injunghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu, prin sangele Tau, din orice semintie si limba si popor si natiune si i-ai facut imparati si preoti pentru Dumnezeul nostru..." (Apoc. 5:9, 10 ; comp. 1:5, 6).

     4.2     Neeliberati ?

     Cu toate acestea, ceea ce ne invata pastele nu este tot ceea ce Dumnezeu vrea sa dea in Hristos celor care cred in El. Acela care crede in sangele Domnului Isus este cu siguranta perfect salvat pentru eternitate (Efes. 1:7). Dar pentru viata noastra de credinta pe pamant, numai sangele lui Hristos nu ne da o adevarata eliberare. Pentru a putea sa ne bucuram de o pace reala si de o comuniune permanenta cu Domnul Isus si cu Tatal, avem nevoie de ceva mai mult. Trebuie sa stim nu doar ca prin sangele lui Isus suntem indreptatiti inaintea lui Dumnezeu cu privire la pacatele noastre, dar si ca, prin moartea si invierea Sa, am fost scosi din lume si am trecut din pozitia de pacatosi in pozitia de drepti (Rom. 5:19). 

     Atunci cand, cu ocazia pastelui, israelitii se hraneau cu mielul, al carui sange i-a pus pe intaii nascuti la adapost de moarte, ei erau inca in Egipt. Dumnezeu avea sa-i conduca, cu siguranta, in acea noapte spre o eliberare definitiva. Dar atata timp cat nu se aflau in libertate, chiar azimile pe care le mancau - de fapt, o imagine a sifinteniei si curatiei lui Hristos - erau pentru ei "painea intristarii" (Ex. 12:8 ; Deut. 16:3 ; 1 Cor. 5:8).

     Pentru credinciosii care se multumesc cu "pastele", constiinta este initial linistita deoarece ei privesc la sangele lui Hristos - si afirmam cu tarie : acesta este, cu siguranta, singurul mijloc prin care putem sta inaintea lui Dumnezeu. Dar, desi cred cu adevarat, ei Il vad inca adesea pe Dumnezeu ca judecatorul nemilos. Prin urmare, ei nu se bucura de o pace solida. In momentul cand pierd din vedere sangele, ei vad in plus puterea vrajmasului care incearaca permanent sa-i lege de el prin vechile lanturi si legaturi. Ei cad atunci intr-o stare asemanatoare cu cea a lui Israel la iesirea lui din Egipt : inaintea lui Marea Rosie si moartea, in spate Faraon cu ostirile sale.

     Atata timp cat un crestin se limiteaza la sangele lui Hristos si la iertarea pacatelor sale, el nu va inainta mai departe in viata lui spirituala decat Israel in Egipt - desi el apartine pentru totdeauna lui Dumnezeu. Totusi, pentru Israel, pastele nu era scopul, el era doar prima etapa pe drumul unei binecuvantari minunate si complete. Atunci cand Domnul a vorbit lui Moise din mijlocul rugului aprins, a promis sa-l duca pe Israel "intr-o tara unde curge lapte si miere" (Ex. 3:8). El nu a mentionat nimic despre tot ceea ce avea sa se intample intre Egipt si Canaan. Vedem aici care a fost intentia speciala a lui Dumnezeu pentru poporul Sau pamantesc. El a vrut nu doar sa-i salveze, ci si sa-i binecuvanteze. Nu este altfel in timpul actual.

     Pentru ce atat de multi crestini se gasesc intr-o astfel de stare de incertitudine si nesiguranta ? Ei nu au inteles inca semnificatia mortii si invierii lui Hristos. Ca pacatosi, ei se refugiaza la adapostul sangelui, dar inca nu au inteles ca doar credinta in moartea si in invierea Lui dau o eliberare reala. Intr-un fel, invierea este pecetea pe care a pus-o Dumnezeu peste lucrarea implinita a Fiului Sau, ea este dovada ispasirii toturor pacatelor. Tot ceea ce ar fi putut sa ne condamne a ramas in mormantul lui Hristos.

     Evanghelia completa a mantuirii include nu doar indreptatirea noastra prin sangele lui Hristos, dar si consecintele binecuvantate ale mortii si invierii Sale. Acolo unde acest fapt nu este predicat sau cunoascut, exista o deficienta foarte importanta. Domnul Isus a murit pentru noi, dar faptul ca prin propria Lui moarte, El a invins pentru totdeauna moartea ca atare, nu a fost revelat decat prin invierea Sa : prin ea "a desfiintat moartea si a adus la lumina viata si neputrezirea prin Evanghelie" (2 Tim. 1:10). Aceasta este o stare dincolo de pacat si de moarte, si care era pana atunci total necunoscuta omului. Pacatul si moartea nu mai au nicioa putere asupra acestei "vieti de inviere".

     Aceasta Evanghelie completa o gasim in 1 Corinteni 15:1-4 : "Si va fac cunoscut, fratilor, Evanghelia pe care am vestit-o, pe care ati primit-o, in care si stati, prin care si sunteti mantuiti (daca tineti cu tarie cuvantul pe care vi l-am vestit), afara numai daca n-ati crezut in zadar. Pentru ca v-am dat intai ce am si primit: ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi; si ca a fost inmormantat; si ca a inviat a treia zi, dupa Scripturi". Si alte pasaje confirma semnificatia invierii Domnului nostru, precum Romani 4:24 la 5:1 : "cei care credem in Cel care L-a inviat dintre morti pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greselile noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra. Deci, fiind indreptatiti pe principiul credintei, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos", si Romani 6:4 : "... dupa cum Hristos a fost inviat dintre morti prin gloria Tatalui..." (comp. printre altele Fapte 17:18 ; Rom. 8:34 ; 2 Cor. 5:15 ; 1 Tes. 4:14 ; 1 Cor. 15:17 ; 1 Pet. 1:3).

     De aceea, intelegerea trecerii Marii Rosii, care ne este prezentata in tipul care urmeaza, este atat de importanta pentru cresterea noastra spirituala si pentru o viata spirituala fericita si viguroasa. Din nefericire, adevarul nou testamental pe care il contine ea nu este inteles de multi credinciosi. Este vorba aici de eliberarea de lume, de domeniul puterii lui Satan, si de sfarsitul pozitiei noastre precedente ca pacatosi. Toate acestea sunt rezultatul mortii si invierii Domnului Isus.

        

 

                                                 Drumul cresterii spirituale

                                                   - II -

     Arend Remmers

     3     Tipuri (sau modele) pline de invatatura

     Inainte de a ne ocupa cu aceste modele sau "tipuri" din Vechiul Testament, trebuie sa stim ce trebuie sa intelegem prin aceasta expresie. Persoane, obiecte sau imprejurari din Vechiul Testament pot, pe langa semnificatia lor concreta, in mod simbolic sau sub forma de tip, sa faca aluzie la un fapt viitor, revelat doar in Noul Testament.

     Noul Testament contine numeroase mentiuni a faptului ca, in Vechiul Testament, multe lucruri au o semnificatie simbolica. Cateva exemple vor pune in evidenta acest lucru : 

     -  Cand in Galateni 4:24 apostolul Pavel mentioneaza pe Ismael si Isaac, fiii lui Avraam, el adauga : "Lucrurile acestea sunt prezentate alegoric (gr. "alegoroumena" ; in rom. "in pilde")",caci Ismael simbolizeaza aici poporul Israel sub lege, iar Isaac, dimpotriva, pe cei care sunt sub har.

     -  In Coloseni 2:16 si 17, zilele de sarbatoare, luna noua si sabat, care dupa legea de la Sinai trebuiau sa fie tinute, sunt numite "o umbra a lucrurilor viitoare; dar trupul este al lui Hristos" (comp. Ev. 8:5 ; 10:1). La fel cum o umbra lasa sa se vada contururile unei siluete, si aceste porunci din Vechiul Testament indicau lucrurile care si-au gasi realizarea si implinirea lor spirituala in legatura cu Hristos. 

     -  Gasim indicatii clare si deosebit de utile pentru subiectul nostru in primele unsprezece versete din 1 Corinteni 10, unde Pavel aminteste diferite imprejurari din istoria poporului Israel in timpul calatoriei din Egipt spre Canaan. Apoi el da explicatia la versetul 6 : "Si acestea au devenit tipuri (gr. "tupoi" ; in rom. "pilde") pentru noi" si la versetul 11 : "Si toate acestea li se intamplau ca tipuri (gr. "tupikôs) si au fost scrise pentru avertizarea noastra, peste care au ajuns sfarsitul veacurilor".

     Relatarile Vechiului Testament ne prezinta deci nu doar invataturi istorice si morale, ci ele au, de asemenea, o semnificatie simbolica (tipica) pentru noi. Astfel, Vechiul Testament se poate numi pe buna dreptate "cartea imaginilor" Noului Testament.  Semnificatia simbolica este adevarata cheie data de Duhul Sfant pentru o intelegere mai profunda a relatarilor istoriei umane, si in particular a poporului Israel. Numeroasele imagini (tipuri) pe care le gasim acolo (in V.T.) sunt reprezentari anticipate ale diferitelor elemente ale adevarului crestin revelat in Noul Testament. Pentru acest motiv ele au ramas inca neintelese pentru credinciosii din timpul Vechiului Testament.

     3.1     Invataturi practice

     In descrierea calatoriei prin pustie de aproximativ patruzeci de ani de la inceputul istoriei poporului pamantesc al lui Dumnezeu, gasim o abundenta de tipuri care fac referire la lucrarea de rascumparare a Domnului Isus. Fiecare din ele ne arata un nou aspect si astfel o noua frumusete a lucrarii si Persoanei Rascumparatorului nostru. Totusi, multe din aceste tipuri au un scop foarte particular. Ele nu prefigureaza pur si simplu adevarul Noului Testament, ci il ilustreaza din punct de vedere practic. Acest lucru inseamna ca ele nu sunt doar analogii pline de imagini ale adevarului crestin, ci ele arata cum este - sau ar trebui sa fie - realizat. Marea lor valoare consta  tocmai in aceasta legatura cu viata noastra practica. 

     De fapt, trebuie sa distingem doua feluri diferite de tipuri. Le vom numi "tipuri de principiu" si "tipuri de practica". Intre cele doua exista o diferenta importanta,  ignorata cu usurinta. Daca nu se tine cont de aceasta diferenta, se pierde mult din invatatura tipurilor.

     Gasim exemple de "tipuri de principiu" mai ales in invataturile legii. Sa ne gandim doar la randuielile cu privire la diferitele jertfe si sarbatori ale Domnului ! In acest fel de tipuri, membrii poporului Israel, care prefigurau pe credinciosii din perioada actuala, nu luau parte in mod activ. Dumnezeu le-a dat invataturi esentiale. In lumina Noului Testament, vedem aici lucrarea Domnului Isus privita din punctul de vedere a lui Dumnezeu - se poate spune si : intr-un fel obiectiv. Jerfa neincetata, de exemplu, este o imagine a faptului ca Dumnezeu locuieste in mijlocul alor Sai, deoarece El a fost glorificat prin jertfa Domnului Isus (Ex. 29:38-46). Sau sa luam marea zi a ispasirii din Levitic 16, care ne arata, in primul din cei doi tapi (v. 5, 15-19), ca sangele lui Hristos a facut "propitierea" (*) si prin aceasta, a satisfacut in mod perfect cerintele dreptatii si sfinteniei lui Dumnezeu ; in imaginea celui de-al doilea tap, pentru Azazel (v. 20-22), dimpotriva, pentru ca El a luat asupra Lui, in substituire, pacatele celor care cred in El, si ca in al treilea rand, prin sangele Sau, toate lucrurile (**) vor fi impacate intr-o zi cu Dumnezeu. Se poate aduga tipul slujitorului evreu, care iubeste pe stapanul sau, pe sotia sa si pe copiii sai si drept urmare va sluji pentru totdeauna - o imagine minunata a iubirii Domnului nostru, adevaratul Slujitor al lui Dumnezeu, pentru Tatal Sau, pentru mireasa Sa si pentru rascumparatii Sai (Ex. 21:1-6).

     (*) Cele doua acte : propitierea (cuvant care nu exista in rom. deriva din "proximitate", "a aduce aproape" etc.) si substituirea (sau "inlocuirea") alcatuiesc impreuna "ispasirea". Pentru mai multe detalii vezi nota de la postarea "Viata cea noua a credinciosului in Hristos - I", din data de 16.01.2018, n.t. 

     (**) In Levitic 16, totusi, acest lucru este reprezentat in tip doar in legatura cu partea cereasca (sanctuarul), vezi Evrei 9:23. - Pentru a completa, remarcam ca impacarea "tuturor lucrurilor" (Col. 1:20) nu priveste oamenii ci se aplica in realitate doar "tuturor lucrurilor".

     De al doilea grup apartine in principal tipurile in care cei din poporul Israel trebuiau sa intervina. Spre deosebire de primul grup, Dumnezeu nu este singurul care actioneaza in aceste "tipuri practice", ci actiona si poporul. Sa ne gandim, de exemplu, la jertfele care trebuiau sa fie aduse de catre israeliti (in special cele din Levitic 1 la 7). Ele nu ne arata lucrarea lui Hristos in sine, ci cunoasterea si expresia de apreciere a acestei pretioase lucrari de catre credinciosi, adica din punct de vedere subiectiv. Se poate sesiza aceasta diferenta in Noul Testament. Citim in Evrei 9 ca, prin Duhul etern, Hristos S-a oferit fara pata lui Dumnezeu (comp. cap. 10:10, 12-14). Dar la capitolul 13:15,  credinciosii sunt cei care aduc "jertfe de lauda", deoarece, ca preoti, aducem inchinare al carei subiect este lucrarea si Persoana Domnului nostru (comp. 1 Petru 2:5).

     La inceputul istoriei sale, poporul Israel a fost scos afara din Egipt si a trebuit sa execute in ascultare si credinta directivele lui Dumnezeu pentru a fi eliberat de vrajmasii sai, pazit in pustie si in final introdus in tara Canaan. Acestea sunt tipurile de care vrem sa ne ocupam. Etapele cele mai importante sunt Pastele, Marea Rosie, sarpele de arama si Iordanul. In fiecare din aceste etape, Dumnezeu a facut ceva care ne prezinta un anumit aspect al lucrarii de rascumparare al lui Hristos. Dar de fiecare data poporul trebuia, de asemenea, sa faca ceva pentru a se bucura de consecintele atasate acestei lucrari (pe care o facea Dumnezeu, n.t.). Aceasta corespunde credintei noastre si progresului pe care il facem in ea, adica crestem spiritual.

     Faptul ca este vorba aici in principal de a progresa si de a creste in credinta reiese clar din faptul ca, in aceste tipuri, nu gasim nicio aluzie la nasterea din nou si la darul Duhului Sfant. Si unul si altul sunt numai de la Dumnezeu si nu depind de cresterea noastra spirituala. Nasterea din nou este, de fapt, lucrarea initiala a Duhului Sfant intr-un om, si credinciosul primeste pecetea, ungerea si arvuna Duhului Sfant atunci cand a crezut Evanghelia si a primit iertarea pacatelor (Ioan 3:3, 5 ; Efes. 1:13). Se poate vedea o aluzie simbolica la nasterea din nou in faptul ca inainte de Paste deja, Dumnezeu il numeste pe Israel "poporul Meu" si "fiul Meu" (Ex. 3:7 ; 4:23). Dumnezeu avea deja o relatie cu Israel inainte ca sa fie jertfit mielul de Paste, care a adus eliberare de judecata.

     Fiecare detaliu al Sfintei Scripturi isi are importanta sa si noi trebuie sa ne intrebam nu doar ce semnifica diversele imagini, dar si ce vrea sa ne spuna ordinea in care ele sunt prezentate. Este adevarat ca ceea ce ele au in comun, este de a ne arata ceea ce, in devotamentul Sau, a facut Domnul pentru noi la cruce. Dar nu este vorba numai de diferitele aspecte ale lucrarii de rascumparare in sine, ci de apropierea progresiva de aceasta lucrare prin credinta. Dumnezeu nu este singurul actor, ci la fiecare "etapa", poporul trebuia sa dea curs voii Sale cu credinta si ascultare. Acest punct de vedere, ignorat cu usurinta, este cel mai important pentru intelegerea acestor tipuri. Israel se apropia cu fiecare pas de tara promisa. In aplicatia sa pentru noi, aceasta vrea sa zica : noi nu intelegem, in mod normal, intrega insemnatate a lucrarii Domnului Isus dintr-o data, dar inaintam in cunoasterea ei progresiv. Dupa cum a scris Petru, in viata noastra spirituala noi crestem spre mantuire (1 Petru 2:2). Primind cu credinta adevarurile mantuirii care corespund acestor tipuri, inaintam in cresterea noastra spirituala, individual si colectiv spre "starea de om matur, la masura staturii plinatatii lui Hristos" (Efes. 4:13).

     Acum, cineva ar putea sa intrebe : Mantuirea se realizeaza deci in "etape" ? Nu sunt deci mantuit atunci cand am crezut in Domnul Isus ? Trebuie deci sa fac diferiti pasi pentru a fi mantuit cu adevarat ? Nu este scris : "Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit" (Fapte 16:31) ? Toate aceste intrebari gasesc in Sfanta Scriptura raspunsuri fara abiguitate. Cu siguranta, oricine se recunoaste ca pacatos pierdut inaintea lui Dumnezeu si marturiseste cu sinceritate pacatele sale inaintea Lui, este mantuit complet si pentru totdeauna din momentul in care crede in Domnul Isus ca Mantuitor al sau. "Caci atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna" (Ioan 3:16 ; comp. Efes. 2:8 ; 1 Petru 1:9). Mantuirea sufletului nu se realizeaza in etape, ci este un fapt implinit din acel moment in care cineva crede in Domnul Isus si in lucrarea Lui de la cruce. Lui Dumnezeu fie gloria pentru eternitate !

     Concret, aceasta inseamna : cel care se pocaieste de pacatele sale si crede in Domnul Isus se afla - obiectiv vorbind - din acel moment nu doar la adapostul sangelui sau, dupa cum ne arata Pastele, ci are, de asemenea, toate celelalte binecuvantari care decurg din lucrarea de rascumparare a Domnului nostru (*). In ochii lui Dumnezeu, toti cei care au crezut in Domnul Isus si in sangele Sau sunt, nu doar impacati cu El, dar si separati de lume, eliberati de puterea lui Satan si morti impreuna cu Hristos. Toti sunt, de asemenea, adusi la viata impreuna cu Hristos, inviati impreuna cu El, si sunt asezati in El in locurile ceresti. Aceste adevaruri imuabile (care nu se schimba) nu se bazeaza astfel nicidecum pe cunoasterea sau pe inteligenta pe care noi o avem despre ele, ci sunt intemeiate numai si exclusiv pe intelepciunea  si pe dragostea lui Dumnezeu si pe lucrarea lui Hristos in care credem. In toate pasajele care ne descriu binecuvantarile care decurg din lucrarea lui Hristos de la cruce, verbele sunt la forma gramaticala trecuta. Ceea ce inseamna ca este vorba despre fapte implinite (Rom. 5:9 ; Col. 3:13 ; Gal. 2:19 ; Efes. 2:5, 6).

     (*) Cel care crede in sangele ispasitor al lui Hristos (mielul pascal) este impacat pentru totdeauna cu Dumnezeu (Rom 3:25 ; Efes. 1:7 ; Ev. 9:14). Celelalte tipuri, ca Marea Rosie si Iordanul, nu au nimic de-a face in sine cu mantuirea sufletului, ci se refera la primirea prin credinta a rezultatelor lucrarii lui Hristos, fara a aduce mai multa certitudine (cu privire la mantuirea sufletului, n.t.). Dar este adevarat ca siguranta mantuirii si bucuria tuturor binecuvantarilor sunt apoi stimulate. Chiar imagine Pastelui nu ne arata toate binecuvantarile noastre, ci doar aspectul de securitate inaintea judecatii eterne.

     Cu toate acestea, este cu totul altceva sa stim - sub un aspect subiectiv - daca cunoastem si ne bucuram de aceste rezultate marete si glorioase ale lucrarii rascumparatoare a lui Hristos. Referitor la cunostinta, inteligenta si bucuria eliberarii in Hristos, exista deci, cu siguranta, progres si crestere. Si aceasta tocmai  ne este prezentat intr-un mod foarte expresiv in tipurile deja mentionate. Vedem in ele nu doar ce a facut Dumnezeu prin Hristos pentru noi si in noi , ci mai ales insusirea progresiva a acestei lucrari in practica vietii noastre de credinta. Aceasta este invatatura specifica pe care ne-o dau aceste tipuri. Spre deosebire de expunerile nu intotdeauna usoare ale epistolelor Noului Testament, gasim in ele reprezentari anticipate ale adevarului crestin si realizarea sa practica de catre noi. Trebuie remarcat, totusi, ca nu trebuie sa tragem tipuri decat din concluziile doctrinare care au un echivalent clar in Noul Testament. Doar el contine doctrina crestina ; nu o vom gasi in Vechiul Testament. 

     3.2     A inainta in credinta

     Asa cum am vazut, caracterul simbolic, (tipic) al relatarii calatoriei lui Israel prin pustie reiese clar din 1 Corinteni 10:1-11. In plus, in Noul Testament, doua tipuri sunt aplicate in mod expres Domnului Isus si lucrarii sale : Pastele si sarpele de arama. Celelalte tipuri, adica trecerea Marii Rosii si a Iordanului, completeaza invataturile pe care le gasim in Noul Testament cu privire la diferitele aspecte si consecinte ale lucrarii de la cruce.

     La inceput, a fost Pastele in Egipt, descris in Exod 12, care este o imagine a punerii la adapost de judecata eterna prin sangele lui Hristos. El este mentionat in Noul Testament in 1 Corinteni 5:7 : "Caci si pastele nostru, Hristos, a fost jertfit..." (comp. 1 Petru 1:18, 19).

     Apoi, la trecerea Marii Rosiine este prezentata moartea si invierea lui Hristos ca mijlocul si calea pentru eliberarea noastra perfecta. Prin moartea Lui, noi suntem separati de lume, eliberati de sfera puterii lui Satan si a mortii, si scosi din pozitia de pacatosi pentru a fi introdusi in pozitia de drepti. Acest lucru este posibil deoarece am murit impreuna cu El. Sfarsitul "omului nostru vechi" este prefigurat in tipul botezului, in care suntem inmormantati cu Hristos, si pentru moartea Lui. Acest lucru este dezvoltat in mod special in Romani 5:12 la 6:11 (com. Ex. 14 ; Gal. 1:4 ; Ev. 2:14).

     Acum incepe calatoria prin pustie, spre tara promisa, Canaan. Pustia este o imagine a imprejurarilor noastre pamantesti in lume, in care suntem condusi si paziti de Dumnezeu, dar si pusi la incercare (vezi 1 Cor. 10:1-11). Epistolele Noului Testament ii vede pe cei credinciosi sub aceast punct de vedere, mai ales cele catre Romani, Corinteni, Galateni, Filipeni si Evrei, ca si epistolele lui Petru.

     In timpul acestei calatorii prin pustie are loc episodul cu sarpele de arama (Num. 21:4-9), pe care Domnul Isus il raporteaza la El Insusi in Ioan 3:14 la 16. Invatam aici in mod practic ca Domnul Isus a purtat, de asemenea, la cruce judecata lui Dumnezeu impotriva pacatului in carne si astfel ne-a facut in stare sa ne bucuram cu adevarat de viata eterna pe care am primit-o.

     Tara Canaan, scopul calatoriei, reprezinta in final "locurile ceresti" cu binecuvantarile spirituale actuale acordate (nu gloria viitoare din casa Tatalui ca scop al sperantei crestine, vezi Efes. 1:3 ; 6:12). Pentru acesta, poporul trebuisa sa treaca inca Iordanul. Aici, avem din nou inaintea noastra o imagine a mortii si invierii lui Hristos, dar acum, nu doar moartea noastra impreuna cu El, ceea ce amintesc cele douasprezece pietre de pe fundul Iordanului, dar si invierea noastra impreuna cu El, care isi gaseste expresia in cele douasprezece pietre de pe malul celalalt. La aceasta se adauga apoi introducerea "omului nou" (Ios. 3 si 4 ; Efes. 2:1-12). Aceasta pozitie este prezentata in epistola catre Efeseni si in parte in cea catre Coloseni.

     Numai atunci este atins scopul pe care Dumnezeu si l-a propus pentru poporul Sau si pe care i l-a aratat slujitorului Sau Moise din mijlocul rugului aprins : "Si Domnul a zis : Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor si ca sa-i fac sa se suie din tara aceea intr-o tara lunga si larga, intr-o tara in care curge lapte si miere..." (Ex. 3:7, 8). Antetipul acestei tari bune, in Noul Testament, sunt locurile ceresti. Acolo se gasesc toate binecuvantarile noastre spirituale, deoarece Preaiubitul nostru Domn Se afla la dreapta lui Dumnezeu in glorie. Dar daca vrem sa ne bucuram de aceste binecuvantari, exista atunci o lupta impotriva puterilor spirituale ale rautatii in locurile ceresti, caci Satan nu se odihneste. Vom putea totusi sa ne impotrivim si sa biruim prin taria Domnului si prin taria puterii Sale (Efes. 6:10-10).

     Relatia, si chiar unitatea acestor tipuri, este subliniata in mod izbitor prin urmatoarele detalii :

     -  Inceputul si sfarsitul acestor tipuri (imagini) cad in una si aceeasi data. Pregatirea Pastelui incepea in a zecea zi a celei dintai luni, cu mielul fara cusur pe care trebuia sa-l ia fiecare israelit (Ex. 12:1-5). Patruzeci de ani mai tarziu, poporul lui Dumnezeu intra in aceeasi zi in tara promisa. "Si poporul s-a suit afara din Iordan in ziua a zecea a lunii intai" (Iosua 4:19).

     -  Marea Rosie si Iordanul sunt doua aspecte ale alceluiasi lucru. In Exod 14:22 si 29, este scris : "Si fiii lui Israel au intrat pe uscat in mijlocul marii... Si fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul marii; si apele le-au fost un perete la dreapta si la stanga lor", dar nu citim nimic despre iesirea lor din mare. In Iosua 3:16, 17 si 4:19, dimpotriva, nu este mentionata intrarea in Iordan, ci trecerea si iesirea lor din Iordan.

     Dumnezeu nu vrea ca noi sa ramanem la jumatatea drumului in viata noastra de credinta. Daca ne declaram satisfacuti, in mod simbolic, cu Pastele, vom ramane in lume, in care Egiptul este o imagine. Nu este aceasta problema multor crestini ? Ei au crezut in Domnul Isus, dar nu pot, sau nu vor, sa se separe de lume. Poate sa fie fericit un copil al lui Dumnezeu intr-o astfel de situatie ?

     La fel, daca am trecut, in mod simbolic, Marea Rosie, si deci s-a realizat prin credinta separarea de lume, se poate intampla ca dupa aceea, ca si israelitii in pustie, sa tanjim dupa Egipt. Dumnezeu nu a gasit placere in ei si "au cazut in pustie" (1 Cor. 10:5). Aceasta inseamna ca, daca in aceasta pozitie de credinciosi ne intoarcem privirile spre lume, nu vom cunoaste in viata noastra spirituala binecuvantarile Canaanului si nu vom atinge tinta fixata de Dumnezeu. Dar daca, dupa exemplul lui Iosua si Caleb, suntem plini de "tara cea buna", trecerea pustiei ne va fi usurata, si vom inainta in bucuria binecuvantarilor spirituale in locurile ceresti. Cat de des ne lipseste, ca si israelitilor de altadata, credinta si discernamant !

     Cu toate acestea, trebuie sa mentionam din nou o diferenta esentiala intre tipurile Vechiului Testament si doctrina crestina a Noului Testament. Ea rezulta din faptul ca Israel a fost succesiv in Egipt, in pustie si in Canaan, in timp ce crestinul este vazut simultan in aceste trei domenii :

     -  In exterior, in Egipt, lumea rea care-l inconjoara, cu ispitele ei, dar si cu ostilitate fata de Hristos (Ioan 17:11 ; Tit 2:12);

     -  In viata sa de credinta zilnica, ca strain in pustia imprejurarilor pamantesti, in care el este hranit si intarit de Dumnezeu ( 1 Cor. 10:5 ; 1 Petru 1:17 ; 2:11);

     -  Prin pozitia lui spirituala, in Canaan, adica in locurile ceresti, acolo unde se afla binecuvantarile sale crestine specifice, dar si puterile spirituale ale rautatii, carora trebuie sa se impotriveasca (Efes. 2:6 ; 6:12).

     Asa suntem vazuti dupa doctrina Noului Testament. Ca intelegem sau nu, aceasta nu schimba cu nimic aceste fapte divine. Dar vedem deja : cu cat suntem mai preocupati cu ele, cu atat le vom intelege mai mult, si cu atat mai mult vom inainta in viata noastra spirituala.