Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                             - VIII -

     Samuel Ridout

     6     Cântarea Deborei (Jud. 5)

     Am ajuns acum la cântarea de triumf a Deborei. Barac este asociat cu ea, dar cuvintele sunt în mod evident ale profetesei. Este una din puținele cântări ale Vechiului Testament și singura din această carte a Judecătorilor. Așadar, fără îndoială, ne putem aștepta să găsim desfășurate aici gândurile lui Dumnezeu cu privire la biruință.

     După cum am spus, găsim puține astfel de cântări în Scriptură. De fapt, cea mai asemănătoare este cea a fiilor lui Israel după trecerea Mării Roșii. Ambele descriu biruința, prima, numai a Domnului, iar aceasta, de asemenea, a Lui, dar prin instrumente umane. Există, de asemenea, o oarecare asemănare cu ultima cântare a lui Moise, chiar înainte de moartea lui, în care se vorbește despre eșecurile poporului. Dar trebuie să privim puțin la conținutul acestei cântări.

     6.1     O cântare de laudă adusă lui Dumnezeu pentru eliberare

     În primul rând avem tema generală : Lauda adusă lui Dumnezeu pentru eliberarea lucrată prin conducătorii care, împreuna cu un popor binevoitor, s-au oferit pentru lucrare. Dar gândul este îndreptat imediat către Acela care este sursa oricărei biruințe, Iehova Însusi. El ne este prezentat în măreția Sa când a ieșit din Edom, conducând, ca să zicem așa, pe poporul Său, după călătoria lor prin pustie, spre biruință. Această măreție este legată și de muntele Sinai, unde El a dat legea și a intrat în legământ cu ei. Sufletul este înălțat imediat în atmosfera de măreție. Cât de mărunte sunt lucrurile carnale, cât de slab este cel mai puternic adversar, în prezența unei astfel de măreții divine. Ne aducem aminte de începutul Psalmului 68 : "Să Se ridice Dumnezeu, să se împrăștie vrăjmașii Săi și să fugă dinaintea Lui cei care-L urăsc!"

     Sau despre versurile sublime din capitolul 3 din Habacuc : "Dumnezeu a venit din Teman și Cel Sfânt de pe muntele Paran. Gloria Lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda Sa. Și strălucirea Lui era ca lumina. Raze ieșeau din mâna Lui ; și acolo era ascunsă puterea Lui. Înaintea Lui mergea ciuma și o flacără arzătoare ieșea la picioarele Lui. El a stat și a măsurat pământul ; El a privit și a tulburat națiunile ; și munții cei de veacuri s-au risipit, dealurile străvechi s-au afundat ; căile Lui sunt eterne. Am văzut corturile Cușanului în durere ; covoarele țarii Madianului au tremurat. S-a mâniat Domnul pe râuri ? Era mânia Ta împotriva râurilor ? Era vuietul Tău împotriva mării, de ai călărit pe caii Tăi și Te-ai suit în carele Tale de biruință ? Arcul Tău s-a dezgolit, nuielele disciplinării jurate după cuvântul Tău. Ai despicat pământul cu râuri. Munții Te-au văzut, erau în durerile nașterii ; șuvoaie de apă au trecut. Adâncul a făcut să i se audă glasul ; și-a ridicat mâinile în sus. Soarele și luna s-au oprit în locuința lor, la lumina săgeților Tale care zburau, la strălucirea suliței Tale scânteietoare. Ai pășit cu indignare prin țară ; ai treierat națiunile cu mânie" (3:3-12).

     Cât de glorios este acest Dumnezeu puternic! Dar cât de minunat este, de asemenea, iubiți frați, să ne-amintim că buzele unei femei slabe rosteau această glorie. Cerurile de sus vorbesc în tăcere despre măreția Lui, dar din gurile pruncilor și  ale sugarilor El Și-a întemeiat putere și laudă desăvârșită. "Domnul a dat Cuvântul" - totul este de la El - "mare este oștirea vestitoarelor (femei care aduc vești bune)" (Ps. 68:11). Slăbiciunea este cea care poate înălța puterea lui Dumnezeu, și numai prin slăbiciune se poate manifesta puterea.

     6.2     Menționarea stării joase a poporului și cauzele sale, înainte ca Dumnezeu să intervină în favoarea lui

     Venim să vedem acum starea joasă a poporului și cauzele stării lor nenorocite, înainte ca Dumnezeu să intervină în favoarea lor. În zilele lui Șamgar și ale Iaelei - care au locuit în cele două părți ale țării, în nord și în sud, și care au eliberat poporul fiecare în felul său - drumurile erau pustii, căci poporul, de frica vrăjmașului, mergeau pe căi strâmbe.

     Ce imagine a rezultatelor robiei spirituale. Psalmistul putea spune : "El mă conduce pe cărări ale dreptății, datorită Numelui Său" (Ps. 23:3). Și, cu siguranță, pe calea lui Dumnezeu nu ar trebui să fie frica de vrăjmaș. În loc de legături (economice) între cetăți, oameni care să transporte produsele pământului către diferitele locuri de schimb, și să se întoarcă cu aur sau marfă, aici drumurile mari erau pustii. În loc ca familiile din Israel să meargă cântând spre locul unde Domnul Își pusese Numele - totul era singurătate, iar un călător singuratic, mânat de nevoia de a se deplasa din locul său, trebuia să se ascundă de vrăjmași mergând pe cărări singuratice. Aceste cărări "strâmbe" nu arată ele ezitarea și nesiguranța unei credințe slabe ? Sfinții lui Dumnezeu sunt aduși deseori la strâmtorări și la căi dificile atunci când peste ei stăpânește Iabin. Ce contrast cu calea cea  largă a Domnului pentru Israel în ziua binecuvântării :

     "Și acolo va fi un drum larg și o cale și ea se va numi Calea Sfințeniei, Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinți; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci. 

     Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.

     Și cei răscumpărați ai Domnului se vor întoarce și vor veni cu cântări de bucurie în Sion; și o bucurie eternă le va încununa capul; veselia și bucuria îi va ajunge din urmă, iar durerea și suspinul vor fugi" (Isaia 35:8-10. 

     De asemenea, aflăm că "satele (sau "conducătorii") au încetat". Omul este o ființă socială și este o lege a naturii, precum și a harului, să nu fie singur. Dacă orașele evocă o exagerare artificială a acestei dorințe de companie, satele cu freamătul lor de activitate din mediul rural vorbesc în mod fericit despre o viață simplă, fără constrângeri.

     Dar când vrăjmașul amenință sau asupritorul stăpânește, atunci satele trebuie să înceteze. Poporul ar trebui să fie concentrat în cetățile mari împrejmuite cu ziduri fie pentru o mai bună protecție, fie pentru a-l împiedica să scape din robie. Ah, iubiți frați, unde sunt satele, cetățile fără ziduri, cu case presărate printre copaci și câmpurile din jurul lor ?  Ele vorbesc despre odihna și siguranță, dar când vrăjmașul amenință acestea dispar.

     Nu este oare o necesitate trista de a ne refugia în cetăți împrejmuite cu ziduri de fiecare dată când poporul lui Dumnezeu este în robie ? Ar fi o nebunie să locuim în sate atunci când o putere vrăjmașă ar putea să năpustească în orice moment și să-i ia captivi pe toți. Zidurile și gratiile unei cetăți sunt necesare, și acolo ar trebui să se ducă toți cei care vor să fie în siguranță.

     Auzim plângeri că părtășia este prea limitată și rigidă; că viața simplă, neîngrădită și informală sugerată de sat a lăsat loc rigorii stricte și provocării dintre prieten și dușman. Dar nu era necesar ? Daca raționalismul și infidelitatea au influență, putem permite ca astfel de oameni să pătrundă cu ușurință în mijlocul poporului lui Dumnezeu ? Dacă cineva discută (amiabil) cu vrăjmașul, poate avea el loc printre sfinți ?

     Aici avem un principiu foarte important, și care este, fără îndoială, o mărturie a rușinii noastre, dar o protecție într-o zi de ruina. Să păstrăm, prin harul lui Dumnezeu, acest principiu și să acționăm potrivit lui. Să locuim în cetăți înconjurate de ziduri și să veghem cu atenție la porți, pentru că vrăjmașii noștri, și ai lui Dumnezeu, caută să obțină un punct de sprijin oriunde pot. Nu vorbesc doar de persoane, ci de principii. Nu le putem separa pe cele doua; o persoană care deține principii nescripturale, trebuie privită în lumina principiilor sale și nu a caracterului său personal. Dacă pierdem din vedere acest lucru atunci deschidem ușa pentru tot felul de rele. Istoria Biserici și starea actuală a lucrurilor din creștinătate mărturisesc deopotrivă acest lucru. Deci, iubiți frați, în loc să ignorăm situația și să deschidem larg ușile pentru o părtășie mai extinsă, să fim atenți și să recunoaștem cu tristețe că este nevoie de o grija deosebită în primirea celor care pretind că sunt și care ar putea fi copii ai lui Dumnezeu. Astfel, în timp ce satele nu sunt complet restaurate, poate exista totuși o mare măsură de restaurare, iar  liniștea și creșterea mărturisesc despre înțelepciunea îndurării lui Dumnezeu.

     Dar să ne întrebăm despre motivul acestei stări de lucruri din zilele Deborei, dar și din zilele noastre : "Își alegeau dumnezei noi; atunci războiul era la porți" (5:8). Ah, aceasta este vechea poveste despre îndepărtarea inimi de Dumnezeu și îndreptarea spre idolatrie, despre care am văzut deja. Să ne amintim că războiul vine după îndepărtarea de Dumnezeul nostru, parțial sau total, discret sau grav; orice lucru care uzurpă locul Său ne expune la atacurile vrăjmașilor noștri înverșunați.

     și care este starea, pregătirea poporului pentru o astfel de invazie ? "Nu se vede nici scut nici suliță la patruzeci de mii în Israel" (5:8b). Fără arme de război, fără dotări din arsenalul adevărului divin! Iubiți frați, cum este astăzi ? Unde sunt soldații bine înarmați ai lui Hristos ? Cuvântul lui Dumnezeu este arsenalul nostru, și numai din această sursă putem obține "armele luptei noastre" (2 Cor. 10:4). Vai, cât de puțini au "toată armura lui Dumnezeu" (Efes. 6:11).

     

     6.3     Răspunsul semințiilor 

     Dar acum trecem la o parte mai bună. După ce am văzut alegerea de dumnezei noi, acum vedem cum căpeteniile se oferă de bunăvoie. Vom vedea că și poporul face același lucru. 

     Ce responsabilitate îngrozitoare au cei care ocupă un loc de frunte și exercită influență printre sfinții lui Dumnezeu! Cât de solemn este să ne gândim la influența, spre bine său spre rău, a oamenilor cu dar care pot controla în mare măsura faptele fraților lor. Este un loc pe care niciun om nu l-ar râvni, dacă vrea pace și liniște, căci acest loc înseamnă muncă, rugăciune, responsabilitate, fermitate, dragoste; altfel exista alternativa îngrozitoare de a conduce poporul lui Dumnezeu în rătăcire.

     Inima lui Dumnezeu, ca și a Deborei, este pentru acei conducători care se oferă de bunăvoie pentru slujirea sfinților. și cei care sunt credincioși vor avea bucuria, în zilele când va fi din nou pace, de a lauda biruințele Domnului și de a vedea din nou poporul în sate, fără ca nimeni să-i facă să se teamă. Din nefericire, nu ne putem aștepta să vedem acest lucru pentru toată Biserica până la venirea Domnului, dar, într-o oarecare măsură, o vom vedea oriunde există chiar și o biruință parțială.

     Dar cântarea trece mai departe, de la versetul doisprezece, la popor și la conflictul care a dus la o biruință atât de glorioasă. Cu siguranță, biruința este doar a  lui Dumnezeu, și totuși cât de exact subliniază El credincioșia tuturor celor pe care îi asociază cu Sine Însuși; și cu ce gelozie sfânta îi menționează El pe cei indiferenți și pe cei care au rămas în urmă.

     Aici îi avem menționați în primul rând pe Efraim și Beniamin, și Machir, din seminția lui Manase, din Galaad, dincolo de Iordan. Zabulon și Isahar sunt menționați în mod deosebit ca fiind asociați cu Barac, și ca cei care au dus greul luptei. Din nou, Zabulon este menționat împreuna cu Neftali (v. 18), ca un popor care și-a pus viața în pericol. Și aceasta a fost nu din motive egoiste, pentru ca "nu au luat pradă de argint" (v. 19).

     Ah, unde se mai găsește un astfel de curaj astăzi ? Unde sunt cei care sunt gata să "își dea viața pentru frați", pentru care nu există decât un singur motiv - gloria lui Hristos în eliberarea poporului Său ? Astfel de oameni sunt asociați cu cerul, și în imaginele îndrăznețe ale cântării : " De pe cărările lor, stelele s-au luptat cu Sisera", în timp ce pe pământ : "Râul Chison i-a măturat" (v. 20, 21). 

     Dar, din păcate, există și cealaltă parte, iar Duhul lui Dumnezeu menționează numele semințiilor care au stat pe loc și nu au ajutat. Prima dintre acestea este seminția lui Ruben, întâiul născut, conducătorul natural a cărui instabilitate l-a lipsit să fie conducătorul acestei lupte, poziție care i-a revenit lui Efraim. El își păstrează caracterul său precum, din nefericire, mulți dintre noi; și această șovăială și egoism îl marchează încă.

     Ne amintim că Ruben, Gad și jumătate din seminția lui Manase au ales ca parte a lor țara de la răsărit de Iordan. Motivul pentru care au făcut acest lucru a fost : "slujitorii tăi au vite". Aici avem, de asemenea, behăitul oilor care îi ține pe loc. Pot exista motive împărțite, o dorință sinceră de a se alătura nobilei companii a celor credincioși, pot exista mari hotărâri și mari căutări ale inimii, dar nu există nicio decizie adevărată. Ei rămân cu staulele lor, așa cum Dan a rămas lângă corăbiile lui iar Așer cu comerțul său pe țărmul mării.

     Iubiți frați, câți sunt astăzi care sunt cu totul indiferenți la incursiunile puternice ale puterii răului. Cum behăitul oilor îneacă gemetele celor captivi. Pot exista treziri de moment pe măsură ce "suspinul captivului" ajunge la urechile lor, făcându-i să simtă ca ar trebui să facă ceva. Dar, din nefericire, oile lor sunt mai importante decât oile lui Dumnezeu, interesele lor decât ale Lui, și astfel, oricât s-ar răsuci pe patul comodității lor, precum leneșul (Prov. 26:14), ei nu se hotărăsc niciodată cu adevărat la decizia credinței care îi va conduce să lase deoparte sinele și preocupările sale și sa dea prioritate lui Dumnezeu.

     Noi nu vom valora niciodată nimic dacă nu vom căuta mai întâi interesele lui Dumnezeu. Nu are importanță cine suntem, sau cât de puțin trebuie să facem. S-ar putea ca să nu fim cu toții predicatori, s-ar putea să nu lucrăm cu toții în mod public în slujba lui Dumnezeu; dar, frații mei, dacă facem ca lucrurile noastre să fie mai importante decât ale lui Dumnezeu, dacă ne preocupăm de casele noastre, de familie, de afaceri - lucruri ale vieții de zi cu zi - dacă facem ca aceste lucruri să fie mai importante decât preocupările cu poporul lui Dumnezeu, atunci nu ne putem implica în conflicte pentru El.

     Domnul Isus a spus : "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui". Despre ce vorbise El mai înainte ? Despre "ce vom mânca și cu ce ne vom îmbrăca" - lucruri necesare pentru viața noastră pământească. Acestea sunt lucruri necesare, dar, iubiți frați, având în vedere aceste necesități, Domnul nostru spune în mod intenționat : "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui". Ascultăm noi de acest cuvânt ? Ce este mai întâi în sufletele noastre ?

     Dar avem un cuvânt mai solemn pentru Meroz; asupra lui se rostește o judecată solemnă : "Blestemați Merozul... pentru că ei nu au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre viteji" (5:23). De ce este menționat Merozul în acest fel ? Nu am nicio îndoială că lucrul acesta a fost din doua motive; în primul rând, pentru că erau așezați acolo unde ajutorul lor ar fi fost foarte eficient. Prin exemplul lor ar fi fost foarte utili pentru a-i ajuta pe frații lor într-un moment dificil. Dar, ca întotdeauna, falimentul are diferite cauze. Meroz înseamnă "construit din cedri" sau, am putea spune, locuitori în palate de cedru. Am putea spune că reprezintă luxul auto-mulțumirii spirituale în contrast cu smerenia de a sluji Domnului.

     Ce contrast între palatele grandioasele de cedru din Meroz și cortul modest al Iaelei! Un palat de cedru și o perdea! Oh! câți din poporul lui Dumnezeu au adus asupra lor un blestem pentru că au avut un palat de cedru care le-a furat inima de la Hristos. Pe de altă parte, cortul unui pelerin și țărușul său sunt lucruri care pot fi folosite pentru a câștiga biruința. Și pentru a sublinia acest contrast Iael urmează imediat după Meroz, în cântarea de triumf. Iubiților, nu că vrem un loc, nu căutăm onoare și atenție, dar este un adevăr binecuvântat ca cei care sunt ca Iael, care își iau locul de partea lui Dumnezeu și lucrarea Lui, numele lor nu va fi uitat din acea cântare de triumf în ziua celebrării Domnului, în glorie.

     Vrem să observăm, înainte de a încheia această parte, expresia remarcabilă folosită în descrierea comportamentului locuitorilor din Meroz : "ei n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre viteji" (v. 23). Gândiți-vă, fraților, că ceea ce suntem chemați să facem nu este doar să ne ajutăm unii pe alții, ci pe Domnul. Desigur, El nu are nevoie de ajutorul nostru pentru Sine; El poate, și într-o zi îi va nimici pe vrăjmașii Săi și ai noștri cu sabia care iese din gura Sa. Dar, așa cum Domnul nostru Se identifică cu sărmanii Săi frați care sunt chinuiți sau întemnițați, și consideră ajutorul dat lor ca și cum ar fi făcut personal pentru El Însuși, așa este și aici. A fi de ajutor Domnului împotriva celui puternic.

     6.4     Iael și Sisera

     Vedem cu ce apreciere se vorbește despre purtarea Iaelei; cum se spune despre detaliile de care am vorbit deja. Ea "este binecuvântată mai presus de femei" (v. 25), caci a ucis pe vrăjmașul cel mândru și puternic care ținea în robie pe poporul lui Dumnezeu. În final avem o ironie solemnă în descrierea mamei lui Sisera. Aceasta ne amintește de acel cuvânt îngrozitor : "Cel care locuiește în ceruri va râde, Domnul Își va bate joc de ei" (Ps. 2:4). Ce gând groaznic este batjocura Domnului!

     Mama lui Sisera, căpetenia negării intelectuale a adevărului lui Dumnezeu, are pe lângă ea doamne înțelepte care îi pot oferi motive bune pentru întârzierea carului presupusului învingător. La fel, într-o zi viitoare, înțelepții pământului vor găsi multe motive cu privire la întârzierea marșului victorios al duhului omenesc. Ah, pentru om, în mândria răzvrătirii sale, nu există niciun triumf, nicio pradă, nicio haină brodată pentru a împodobi carnea. Când vor spune "pace și siguranță" (1 Tes. 5:3), atunci o nimicire bruscă va cădea peste ei și nu vor scăpa.

     Atunci umila mireasă pelerină își va primi podoabele ei și va fi îmbrăcată așa cum se cuvine celei care va fi pentru totdeauna cu Hristos. Și odihna eternă va fi moștenirea noastră.

     "Așa să fie nimiciți toti vrăjmașii Tăi, Doamne! Iar cei care Te iubesc să fie ca răsăritul soarelui în puterea sa!" (v. 31).

 

 

                                     Meditații Asupra Cărții Judecători                                                                                

                                                                             -VII -

     Samuel Ridout

     5     Debora și Barac - Triumful slăbiciunii (Jud. 4)

     Cele trei puteri de care ne-am ocupat mai înainte au înrobit în general pe Iuda, sau, cel puțin, semințiile care ocupau partea de sud a țării, în care Iuda era căpetenie, Beniamin și Simeon fiindu-i asociați. Am văzut că ultimii doi vrăjmași - Moab și filistenii - reprezentau mărturisirea (goală), fie sub o formă grosolană cu Moab, fie sub o formă mai rafinată cu filistenii. Dacă întreaga națiune a suferit din cauza robiei, cu toate acestea, este evident că întreaga țară nu era în mod absolut sub stăpânirea vreunei puteri. Astfel, după cum Moab și filistenii au ocupat partea de sud a țării, primul prigonitor al lui Israel - împăratul Mesopotamiei - probabil că a invadat doar această parte a țării, căci Otniel care a eliberat poporul de sub stăpânirea lui era din Iuda.

     Caracterul tipic al eliberărilor are o strânsă legătură cu teritoriul eliberat, după cum vom vedea în continuare. În toate cele trei cazuri, Cuvântul lui Dumnezeu a fost proeminent : Otniel sugerează oracolul viu - Debirul ; Ehud, sabia Duhului, iute și puternică, iar țepușa lui Șamgar ne amintește de acele "cuvinte ale înțelepților" care sunt ca niște țepușe, care străpung cu îndemnurile lor înțepătoare. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu este proeminent peste tot.

     5.1     Vrăjmașul din partea de nord a țării

     Mergem în această seară într-o altă parte a teritoriului - în partea de nord a țării, unde vom găsi un vrăjmaș cu un caracter diferit, și sunt folosite metode diferite pentru a-l învinge. Să vedem mai întâi partea de nord și de sud a țării în felul în care ne prezinta Scriptura, căci totul în Scriptură își are semnificația sa. 

     Partea de sud este cu fața spre soare. Iarna și vara soarele trece peste sudul țării. Este o parte care este obișnuită cu lumina soarelui. Nordul, pe de altă parte, este cu spatele la soare, și chiar cuvântul pentru nord, "ascuns", sugerează absența luminii. Deci, aici este gândul despre întunericul naturii departe de Dumnezeu, întuneric care este rezultatul căderii. Dumnezeu este lumină, iar când omul se îndepărtează de El se află atunci în întunericul minții sale și al propriilor sale planuri.

     Umanitatea este alcătuita din doua clase de oameni : cei peste care a strălucit lumina adevărului divin, venit din Scriptură, și cei care au întors spatele Cuvântului lui Dumnezeu și care trăiesc în întunericul lumii, departe de revelațiile divine. Există astfel cele doua părți în care suntem expuși atacurilor și stăpânirii vrăjmașilor spirituali. Avem vrăjmași din toate părțile. Putem să ținem în mână o Biblie deschisă, dar aceasta nu garantează ca nu vom avea vrăjmași spirituali care vor abuza de acest Cuvânt. Chiar cu o Biblie deschisă, poporul lui Dumnezeu se poate lăsa înrobit de o mărturisire (goală) sau de ritualism. Pentru ceilalți, care neagă locul și autoritatea Scripturii ca Cuvânt al lui Dumnezeu, această Carte le rămâne închisa.

     Să-l vedem pe acest vrăjmaș din nord. Locuind în întuneric, el își adună forțele sale departe de lumina pe care vrea să ne-o răpească cu orice preț ; el vrea să imprime necredința lui peste tot ce avem mai prețios, și în acest fel, să ne ia moștenirea. Este puterea intelectului uman, în contrast cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Este puterea infidelității în toate formele ei, nu doar infidelitatea îndrăzneața și flagrantă a necredinciosului, ci orice formă de infidelitate care a întors spatele Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă întoarcem spatele luminii ne aflăm cu fața spre nord. Întoarcem spatele Scripturii și ne confruntăm cu nordul spiritual. Am întors spatele revelației lui Dumnezeu și atunci suntem lăsați la lumina slabă a propriilor noastre înțelegeri.

     La această putere aș vrea să privim în seara aceasta - puterea inteligenței umane care controlează lucrurile divine. Este o putere teribilă și înspăimântătoare. Ea își răspândește influența peste tot, și oriunde ajunge această influență, oriunde omul o respiră, îl înalță în detrimentul adevărului lui Dumnezeu.

     Împăratul Hațorului, împăratul acestei confederații, are un nume semnificativ. El se numește Iabin, care înseamnă "inteligență". Ce nume semnificativ pentru un om care a lepădat, ca să zicem așa, revelația. El nu vrea lumina soarelui, pentru că are lumina propriei sale înțelegeri ; el este Iabin, împăratul Hațorului, împăratul "îngrăditurii", ceea ce exclude revelația divină fiind mulțumit cu sine însuși. Acest lucru este foarte izbitor.

     Este semnificativ când ne amintim că Iabin a fost cucerit de Iosua cu mai mult de o sută de ani mai înainte. În timpul primelor cuceriri ale lui Israel pentru luarea în stăpânire a țării, el a fost nimicit, împreună cu poporul său și cu toate carele sale de război. Hațorul a fost nimicit cu desăvârșire de pe fața pământului, încât fiii lui Israel nu au putut să locuiască acolo, așa cum au făcut cu alte cetăți. Ne putem întreba dacă Iosua a câștigat biruința, daca Iosua a nimicit complet Hațorul, de ce auzim din nou de el, cu un împărat cu același nume ? Și când ne amintim de semnificația spirituală a numelui, și de faptul că pentru poporul lui Dumnezeu, Iabin, "inteligență", a fost învins de către apostoli dându-ne adevărul, putem fi tentați să întrebăm : Poate inteligența umană să aibă din nou influență ? Sau, pentru a veni la istoria individuală, dacă înțelepciunea minții carnale  a fost pentru noi nimicită, și am luat în stăpânire ceea ce a fost ținut cândva în întuneric de către ea, poate exista din nou vreun pericol din aceeași sursă ?

 Ah! iubiți frați, Satan știe ce este învierea la fel de bine ca și noi. Satan știe ce este învierea puterii răului, care poate doborî pe un credincios, și să-l aducă în robie sub aceeași putere care o stăpânise altădată. Probabil că știm ce înseamnă să fim învinși de o putere a răului spiritual care ne ținea captivi, și care câștigase biruință asupra noastră, și apoi, după ce am biruit acea putere, am presupus că este imposibil să mai cădem în același rău. Știm ce înseamnă să ne trezim într-o zi și să găsim dușmanul la fel de puternic, același vechi dușman, același vechi păcat !

     Cu siguranță, cunoaștem acest lucru. Biserica lui Hristos știe ceva despre aceasta. Cred că este o lecție semnificativă pentru noi aici, și anume că Biserica se află deseori în supunere față de puterea unui rău care a fost odată învins. Nu este semnificativ faptul că, din punct de vedere spiritual, acest dușman al raționalismului, al intelectului uman, înălțarea inteligenței (omenești) este ceea ce duce din nou în robie ?  Cu toții aducem un omagiu intelectului, educației și raționamentului. Oriunde există un duh de necredință capabil să vorbească puțin mai înțelept și elevat, cât de ușor se înclină poporul lui Dumnezeu sub autoritatea inteligenței și întoarce spatele soarelui care luminează țara de sud și aduce omagiu nordului rece și întunecat. Lucrul acesta este important de reținut.

     5.2     Inteligența folosită fără Dumnezeu

     Inteligența folosită fără Dumnezeu înseamnă infidelitate, indiferent cum se numește, pentru că are sute de nume. Această putere nordică era o confederație. Iabin era căpetenia tuturor împăraților din nord. La fel, influența pe care inteligența o poate exercita poartă diferite nume. La un moment dat poate fi arianismul, care a negat divinitatea Domnului nostru ; în altul, deismul mortal care L-a exclus pe Dumnezeu din propria Lui lume. Mai târziu, poate fi raționalismul, sau, ca în timpul nostru "Critica superioară" (studierea cărților Bibliei prin necredința umana). Dar oricare ar fi forma, inteligența omului este pusă pe primul plan. Ei spun : Desigur, Scriptura este de mare valoare și, într-un anumit sens, autoritară, dar, rețineți, inteligența este pe primul loc. Aceasta este nota cheie  a întregii Critici superioare. Este în stare acel om, un om sărman, păcătos, să-și dea cu părerea asupra Cuvântului lui Dumnezeu ? Acum, indiferent de ce loc îi dăm Scripturii, dacă îi dăm un loc mai mic decât perfecțiunea absolută a revelației lui Dumnezeu cu autoritate absolută, atunci îi dăm un loc pe care Iabin însuși vrea să-l aibă. Ne spun cei mai renumiți critici, de exemplu, că sunt ei  necredincioși ? Ne spun ei că nu cred în Biblie ? Nu, într-adevăr, ei spun că cred în Biblie mai mult decât noi. Ei spun că își folosesc inteligența ca să se ocupe de ea (de Biblie), făcând diferența între ce este divin și ce este omenesc. Astfel, vedem cum un om păcătos judecă Cuvântul lui Dumnezeu. Când face aceasta, el devine un dușman absolut al adevărului lui Dumnezeu. 

     Acesta este doar un singur lucru ; este o ilustrare flagrantă a puterii inteligenței. Poate că și noi știm ceva despre acest lucru. Poate știm ce înseamnă să punem gândurile noastre în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Poate că am simțit puterea înfricoșătoare a acestui dușman din nord care a venit și a pătruns în gândurile omului, acolo unde a vorbit Dumnezeu. Oh ! oriunde predomină gândurile noastre, și iau locul Cuvântului lui Dumnezeu, putem fi siguri că aceasta este puterea lui Iabin, împăratul Hațorului.

     Apoi, căpetenia oștirii este un mare războinic. Bietul om are gânduri înalte despre realizările și despre cunoștințele sale. Când te atingi de cunoștințele unui om, îi atingi mândria. De aici vine cearta, fiecare afirmând adevărul propriei sale poziții. Apostolul Iacov răspunde la întrebarea : "De unde sunt certurile și de unde lupte între voi ?", spunând : "Nu de acolo, din plăcerile voastre, care se războiesc în mădularele voastre ?" Există pofte ale minții, precum și dorințe grosolane, iar acestea conduc la război. Căpetenia oștirii lui Iabin este Sisera, un războinic, al cărui nume semnifică în mod corect "ordin de luptă".

     În lista cu "lucrările cărnii", apostolul le aranjează în mod semnificativ (Gal. 5:19-21). După detalierea formelor cele mai grosolane ale corupției morale, și ale superstiției idolatriei, el adaugă : "vrăjmășii, certuri, gelozii, mânii, neînțelegeri, dezbinări, secte...". Cât de sugestive sunt acestea din acel "ordin de luptă", în care Vrăjmașul ar vrea să-l pună pe poporul lui Dumnezeu. 

     Remarcăm, de asemenea, cum Iabin, înțelepciunea lumii, îl are pe Sisera drept căpetenie a oștirii. Întorcându-ne la primele capitole ale epistolei către Corinteni, găsim acest "ordin de luptă" în legătură directă cu înțelepciunea lumii. Înainte de a atinge poftele grosolane ale cărnii, din capitolele cinci, șase și șapte, apostolul insistă asupra câtorva detalii cu privire la înțelepciunea omenească care îi caracteriza pe sfinții din Corint ca fiind carnali și care umblau precum oamenii (lumii).

     Ei erau împărțiți - fiecare sectă sau partid cu capul său, uniți unii împotriva celorlalți în rivalități care se asemănau cu conflictele din școlile filozofice grecești. "Eu sunt al lui Pavel, și eu al lui Apolo".

     Era raționamentul omenesc, înțelepciunea lumii, care se manifesta în sânul adunării din Corint. Nu trebuie să ne mirăm de certurile care au rezultat, nici nu trebuie să fim surprinși de ridicarea aceluiași duh în poporul lui Dumnezeu ori de câte ori întorc spatele Cuvântului lui Dumnezeu și adoptă înțelepciunea omului. 

     Vom observa, de asemenea, că Iabin este împăratul, nu doar al Hațorului, "împrejmuire" - sectele exclusive ale partidelor omenești - unde el stăpânește, dar și peste Canaan, denumire generala pentru o mare parte a locuitorilor țării. Astfel, stăpânirea lui este larg răspândită, și este marcată de acel duh de comerț cu lucruri sfinte, cu care ne-am ocupat deja. Acesta este comerțul canaanit în casa lui Dumnezeu ; el folosește ceea ce este de la Dumnezeu pentru a se înălța pe sine însuși.

     Sisera locuia în "Haroșet-Goim (Haroșetul națiunilor)" și, după cum am văzut, luptele carnale ale raționamentului omenesc sunt caracteristice mai degrabă "oamenilor", națiunilor,  decât sfinților lui Dumnezeu. Cât de umilitor să vezi pe poporul lui Dumnezeu în robia lumii sau a duhului ei, să umble cum "umblă națiunile în deșertăciunea minții lor, fiind întunecați în înțelegere, înstrăinați de viața lui Dumnezeu prin neștiința care este în ei, prin împietrirea inimii lor" (Efes. 4:17-18). În acest scurt pasaj se pare că am sugerat, dintr-un anumit punct de vedere, întunericul din nord, deșertăciunea lui Iabin și a națiunilor, printre care își avea locuința Sisera.

     Dar influența lui Iabin nu este ea de temut și în timpul prezent ? L-am văzut deja ilustrat în Critica superioara unde inteligența umana își permite să judece Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu putem vedea această influență în diferitele secte și partide de astăzi, fiecare cu crezul său special, unde fiecare luptă într-un conflict nepotrivit pentru corectitudinea propriilor sale opinii ? Cu siguranță, diviziunile de astăzi vorbesc cu tărie despre un eșec de a avea un standard comun. Dar unde poate fi găsit un astfel de standard ? Cu siguranță, în niciun crez al concepției umane, ci numai în acel Cuvânt desăvarșit al lui Dumnezeu care lasă deoparte toate pretențiile de înțelepciune ale acestei lumi. 

     Vom observa, de asemenea, că această stăpânire a lui Iabin are loc după moartea lui Ehud, când poporul se îndepărtase de Dumnezeu. Atunci când adevăratul "mărturisitor" încetează, atunci începe și plecarea inimii, iar aceasta deschide calea pentru "învierea" minții omului natural. Fie ca Dumnezeul nostru să ne păstreze mereu adevărați mărturisitori ai adevărului Său, pentru ca acest vrăjmaș din nordul întunecat  să nu ne asuprească.

     Aceasta este deci, într-un fel, lecția pe care o putem învăța despre această robie.  Ah ! dragi prieteni, cât de ușor pătrund influențele  rațiunii umane, până când multe din acele glasuri care au vorbit odată pentru adevăr devin mute sau, chiar mai rău, se întorc să discute cu Vrăjmașul. Cât de trist este să-i vedem pe cei care au fost cândva viteji pentru adevăr coborând la nivelul lumii și asociindu-se cu pretinșii învățători religioși - precum cei care învață teoria evoluției - care nu sunt altceva decât emisarii lui Iabin. Oricât de evlavios ar vorbi cineva, dacă adoptă argumentele "fals-numitei cunoștințe" (1 Tim. 6:20), s-a întors de la Dumnezeu, și ajută la aducerea oamenilor sub jugul infidelității practice. Cei care se unesc cu o astfel de lucrare contribuie, de asemenea, să aducă captiv poporul lui Dumnezeu la Iabin, împăratul Hațorului.

     5.3     Credința sigură a Deborei

     Dar cine va fi eliberatorul ? Cine este cel care va elibera pe poporul lui Dumnezeu ? O femeie - Debora.

     Nu ne putem îndoi că trebuie să existe o lecție în acest sens, că eliberatorul este o femeie, nu un bărbat. Bărbatul va veni mai târziu, dar acum totul vine de la o femeie. Ce mărturie a falimentului total, căci se pare că nu poate fi găsit niciun bărbat ca să facă lucrarea Domnului. Lucrul acesta arată cât de mult a falimentat poporul. Dar, pe de altă parte, arată cât de minunat intervine Dumnezeu, folosind chiar cel mai umil instrument. Oriunde poate găsi credință, care în slăbiciune se încrede în El, acolo El găsește un instrument ales pentru lucrarea Sa.

     Și aici, din nou, numele sunt cele care ne arata în mod inconfundabil semnificația lor spirituala. Am văzut înălțarea rațiunii omului. Ce înseamnă Debora ? Debora și Debir sunt practic același cuvânt, și ambele înseamnă "cuvântul". Ce instrument pentru răsturnarea rațiunii umane. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul, putem fi siguri că rațiunea umana, în măsura în care ea se înalță împotriva lui Dumnezeu, va fi aruncată la pământ. Mai mult decât atât, ea era o profetesă. Nu este numai Cuvântul lui Dumnezeu potrivit literei, nu doar Cuvântul scris, ci Cuvântul viu. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu așa cum este aplicat de Duhul Sfânt. Este Duhul profeției care vorbește prin inspirație divină. Apoi ea este soția lui Lapidot, soția unei "torțe aprinse" (Lapidot = "torță aprinsă, n.t.). Aceasta ne amintește de acel pasaj din epistola către Filipeni, "în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume" (Filip. 2:15-16). Lapidot, un luminător în lume purtând Cuvântul vieții : iată ceea ce poate să învingă rațiunea umana.

     Un alt gând este că Debora l-a judecat pe Israel sub palmierul dintre Rama și Betel. Debora, Cuvântul lui Dumnezeu, i-a judecat ca o flacără de foc. Cuvântul lui Dumnezeu este ca un foc care arde zgura și o topește. Ea l-a judecat pe Israel și, așa cum am văzut seara trecută, de fiecare dată când Israel era judecat, este făcut primul pas care avea să ducă la înfrângerea vrăjmașului. Și aici avem prefigurată eliberarea. Lucrul acesta subliniază cele doua aspecte despre care am vorbit, slăbiciunea omului și puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Ce combinație pentru a realiza voia lui Dumnezeu ! În noi înșine slăbiciune absolută, nimic altceva decât obiecte de dispreț, putem spune cu privire la puterea omului. Dar tocmai în slăbiciunea noastră  ne alipim de Cuvântul Sau ; iar dacă acest Cuvânt este ca o torță aprinsă, putem fi siguri ca Dumnezeu va cerceta și va nimici vrăjmașul prin el.

     5.4     Credința ezitantă a lui Barac

     Acesta este deci, la prima vedere, instrumentul. În continuare îl avem pe celălalt eliberator, care este chemat de către profetesă, și care se angajează propriu zis în conflict. Acesta este Barac, fiul lui Abinoam. Numele lui înseamnă "fulger". Cât de repede torța de foc devine un fulger, simbolizând Cuvântul lui Dumnezeu, adus în sufletele noastre prin Duhul lui Dumnezeu, încât să devină nu doar o torță aprinsă, dar și un fulger căzut din cer peste toți vrăjmașii spirituali. De aceasta va avea parte vrăjmașul, oricât de mare ar fi el ; oricât de învățat și de auto-suficient ar fi. Marele om de litere necredincios, cu cunoștințele sale de greacă, ebraică, arheologie, etc. a trebuit de multe ori să se plece înaintea unor oameni slabi ca Debora și Barac, care în mod simplu au adus Cuvântul lui Dumnezeu - "Așa vorbește Domnul". 

     Să învățăm și noi să folosim acel "Așa vorbește Domnul" ! El va fi suficient pentru noi și va rezolva totul. El înlocuiește teologia, astronomia sau arheologia despre care unii cred că sunt indispensabile pentru a descoperi gândul lui Dumnezeu ! "Așa vorbește Domnul" valorează mai mult decât toate inscripțiile mincinoase ale lumii păgâne, cărora le place să-și înalțe oamenii mari,  și care sunt adesea făcute de necredincioși ca să se împotrivească Cuvântului lui Dumnezeu. Necredincioșia este întotdeauna vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, și singura cale de a birui asupra acestei necredincioșii este doar prin Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă refer numai la o necredincioșie flagrantă, mărturisită. Nu mă refer neapărat la ceea ce noi legăm de nume, când spunem, acesta și acesta este un necredincios. Mă refer la acea formă mai subtilă și mai periculoasă de necredincioșie, care se strecoară în Biserica lui Hristos și îi duce pe oameni în robie.

     Trebuie să fim atenți, altfel vom fi prinși în cursă de subtilitatea ei. Dacă cineva zice : "Eu nu cred în Isus Hristos", această persoană nu trebuie să aibă vreo influență asupra noastră. Daca vine cineva la noi și spune că Biblia este o carte de fabule și de minciuni, aceasta nu trebuie să aibă nicio putere asupra noastră. Dacă vine și spune că trebuie să ne folosim rațiunea, că trebuie să folosim principiile filozofiei pentru a înțelege "Logosul" ("Cuvântul") (și când cineva începe să vorbească sufletelor neînvățate în limba greacă, trebuie să avem grijă) - dacă spune că trebuie să cunoaștem filozofia pentru a înțelege învățătura Scripturii cu privire la Logos, sau că trebuie să cunoaștem arheologie și istorie înainte de a înțelege Biblia, să fim siguri că acesta este un necredincios. Lucrul acesta înseamnă înălțarea minții omului mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și stabilirea rațiunii omului ca judecător peste cel ce ne judeca (Cuvântul, n.t.). Este o încercare slabă de a arunca lumina omului asupra acestui Cuvânt prețios, care în puterea Duhului este el însuși o lampa pentru picioarele noastre și o lumina pe calea noastră. Este singura lumină necesară și singura care poate exista. Toate celelalte nu sunt decât întuneric.

     Nu este aceasta lecția pe care o învățam din stăpânirea lui Iabin ?

     5.5     Bătalia împotriva lui Sisera și a oștirilor sale

     Debora fiind slabă trimite și cheamă pe Barac. Pentru a fi eficient, Cuvântul trebuie să găsească un instrument, și nu Debora este cea care merge la luptă ci Barac. El vine din Chedeș - una din cetățile de refugiu, al cărui nume înseamnă locul unde se găsește adevăratul adăpost. El este "sanctuarul luptătorului" - Chedeș-Neftali - și niciun luptător nu poate ieși biruitor decât dacă casa lui este în sanctuar.

     Cât de izbitor este contrastul cu locuința războinicului Sisera- Haroșet-Goim (Haroșetul națiunilor), "Viclenia națiunilor". Această expresie duce la gândul de tăiere, sau de lucrarea unor artiști (artizani), dar cuvântul pare să însemne mai degrabă faptul de a înșela, ceea ce este comun în felul de gândire al oamenilor, "înșelăciunea oamenilor, prin viclenia lor" (Efes. 4:14). Dacă cineva se află în afara sanctuarului, el este expus la toate aceste viclenii.

     Debora, fidelă numelui ei, îl întâlnește pe Barac cu Cuvântul : "N-a poruncit Domnul Dumnezeul lui Israel ?" Cât de liniștitor este acest lucru ! Cum se leagă aceasta cu puterea Celui Atotputernic. Ce sunt cele "zece mii de bărbați dintre fiii lui Neftali și dintre fiii lui Zabulon", în comparație cu oștile puternice și cu carele lui Sisera ? Ah, dacă Domnul Dumnezeul lui Israel a poruncit, bătălia este câștigată.

      În această lumină, necredința lui Barac iese în evidență. Dacă Dumnezeu a dat această poruncă, lucrul acesta înseamnă o garanție a prezenței Sale. Ce nevoie mai avea de un instrument slab prin care a fost data aceasta porunca ? El spuse deja : "Voi atrage la tine... pe Sisera, căpetenia oștirii lui Iabin, carele lui și mulțimea lui și-l voi da în mâna ta".

     Cu siguranță, Barac nu a realizat pe deplin acest lucru, fiindcă i-a spus Deborei : "Dacă vei merge cu mine, atunci voi merge, dar dacă nu vei merge cu mine, nu voi merge". Și asta în fața unei porunci clare ! Ah, iubiți frați, dacă suntem dispuși să-l învinovățim prea aspru pe Barac, atunci trebuie să ne includem și pe noi. De cate ori am ezitat să acționăm atunci când Dumnezeul cel viu ne-a dat porunca Sa.

     Prin urmare, biruința deplină nu va fi a lui, ci Sisera va cădea în mâinile lui Iael, o femeie slabă. Dumnezeul nostru binecuvântat va veghea, cu o gelozie sfântă, ca locul Său să nu fie uzurpat, chiar și de către instrumentul pe care El îl poate folosi. 

     Nu sunt date multe detalii despre acest mare conflict. Barac, însoțit de către Debora, conduce mica sa oștire de bărbați din Zabulon și Neftali - teritoriu peste care stăpânea în mod deosebit Iabin -  pe muntele Tabor. Zabulon sugerează o comuniune permanentă, iar Neftali duhul adevăratei lupte. Prin urmare, ei sunt uniți în mod corespunzător. Muntele sugerează acea înălțare a sufletului care vine din comuniune, și care permite o analiza amănunțită și calmă a întregului conflict. După părerea multora, numele Tabor înseamnă doar o "movilă" sau o "înălțime" ; după alții, un munte "sfărâmat, crestat", care ar descrie doar forma sa. Sensul de "scop" (sau "destinație") ar descrie mai degrabă semnificația sa spirituala, și acest lucru a fost dat. "Muntele scopului (sau destinației)" este un loc potrivit din care să intri într-un astfel de conflict ca acesta, căci Dumnezeu nu poate folosi pe cineva care șovăie. 

     Sisera, în mândria lui, aude de această adunare și a adunat oștile lui puternice pentru a zdrobi efortul lor slab. Scena conflictului este la râul Chison, unde, mai târziu, Ilie îi va ucide pe falșii profeți (1 Împ. 18:40). Numele Chison înseamnă "a se îndoi, a se pleca" și a fost tradus în mod obișnuit ca "înfășurare". Strâns legate de acest înțeles sunt și alte cuvinte derivate din aceeași rădăcina : "arc" și "a pune o cursă". Astfel, se sugerează  arma luptei și ambuscada în care cade însuși omul vicleniei. Chison pare să fie locul ales de el pentru luptă. În groapa pe care o săpase pentru alții, cade el însuși. Dar de fapt, totul fusese prevăzut și asigurat de Dumnezeu.

     Ah, iubiți frați, când cei slabi sunt cu Dumnezeu, ce biruință puternica este câștigată asupra rațiunii și asupra luptei limbilor ! Mândria trufașă a omului este umilită, Sisera, conducătorul, fuge pe jos. Barac și oamenii lui urmăresc oștile care fug și le nimicesc complet, nelăsând niciunul dintre ei. Unde este toată puterea și resursele cu care se lauda mintea omului ? Cântarea Deborei va celebra biruința.

     5.6     Acțiunea Iaelei

     Urmărindu-l pe Sisera vom vedea că oștirea lui este învinsă, conducătorul înfrânt și dezonorat coboară din carul său, și, în speranța de a se sustrage de urmăritorii săi, fuge pe jos. Se pare că și-a atins scopul, pentru că Iael, soția lui Heber chenitul, îi oferă adăpost în cortul ei. Am văzut deja cine erau acești cheniți, care s-au suit din Ierihon și și-au stabilit locuința în seminția lui Iuda. Ei reprezentau acolo, așa cum am spus, un principiu al lumii care a fost cruțat, și căruia îi este îngăduit să găsească un adăpost în mijlocul poporului lui Dumnezeu. 

     Dar Heber, deși numele său înseamnă "tovarăș", se desparte de cei din neamul său și își găsește un refugiu în Neftali, aproape de Chedeș, "sanctuarul". El va manifesta astfel opusul a ceea ce am văzut la cei din neamul său. Fiind un străin, ar fi putut avea pace cu Iabin fără a fi vinovat de aceasta, așa cum era cazul pentru Israel. Dar nu era nicio complicitate vinovată între acesta și căpetenia oștirii lui Iabin.

     Cu toate acestea, nu Heber este folosit de Dumnezeu, ci Iael, soția lui. Ea are o credință care o identifică cu poporul lui Dumnezeu, și își face proprii ei dușmani. La fel ca Rahav, ea vede unde se află adevărul lui Dumnezeu și acționează în consecință, deși, ca și Rahav, s-ar putea ca credința ei să fie atât de slabă încât să se exprime prin înșelăciune. Dar înainte de a decide, trebuie să privim puțin mai atent. Să observăm aici lecția repetată deseori - care ne privește pe toți - că drumul puterii este prin slăbiciune, și că Dumnezeu va folosi doar instrumentul care este suficient de slab pentru a se lăsa folosit de El.

     Aceasta este ceea ce găsim la Iael. Ea este o femeie, și cu țărușul cortului ei îl ucide pe Sisera. Cortul ne sugerează un caracter de pelerin, și până la urmă, iubiți prieteni, un cort este o locuință potrivită în care să locuiești, în timp ce Domnul nu este încă prezent. Un cort este o locuință de pelerin, și este singurul loc în care un pelerin să trăiască cu adevărat. Dacă locuiți într-un cort, veți avea și cealaltă caracteristică care-l însoțește - altarul. Cortul arată că se află în afara ordinii existente aici jos. Omul dorește ca totul să vorbească de rezistență și permanență - opusul de a trăi în cort. Altarul, pe de altă parte, arată că suntem străini în lume, dar aproape de Dumnezeu, și putem să-I aducem închinarea noastră de pelerini.

     Numele Iael este semnificativ. Înseamnă "cățărare" și deci "capră (care se cațără)". Țapul însuși sugerează păcatul, așa cum capra a fost folosită întotdeauna pentru jertfa pentru păcat. Deci aici avem ceea ce în sine vorbește despre jertfa pentru păcat, amintindu-ne de nevrednicie și nimicnicie, dar întâlnite toate în jertfa lui Hristos. Cățăratul, de asemenea, ne amintește de înălțare, de cineva care nu se mulțumește să rămână la nivelul de jos al pământului, ci dorește să se ridice deasupra lucrurilor pământești.

     Astfel, putem spune că Iael a învățat să urce, ea a învățat drumul în sus, ea a învățat, daca pot spune așa, că dacă a înviat împreună cu Hristos trebuie să caute lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Ea este o cățărătoare, iar un cățărător (alpinist) locuiește în cort. Cei care caută lucrurile de sus realizează că aici nu au o cetate permanentă, ci sunt străini și pelerini. 

     Dar, veți spune, ce fel de lecție spirituală putem să învățăm din acest act de înșelăciune, invitând un om obosit în cort și apoi să se răzbune pe el ? Cu siguranță, trebuie să ne amintim că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al adevărului, și nu dorește ca noi să folosim viclenii și înșelăciuni pentru a câștiga biruințe pentru El. M-am referit deja la credința slabă a lui Rahav, care, deși a identificat-o cu poporul Domnului, și a împins-o să folosească funia stacojie, totuși nu a ridicat-o (credința ei slaba, n.t.) deasupra fricii exterioare de om.

     Oricum ar fi, aici vedem o lecție spirituală clara : menținerea păcii în exterior, cu scopul de a câștiga o biruință. Într-un anumit sens, pelerinii lui Dumnezeu sunt atât de nesemnificativi, încât cei mari de pe pământ nu-i consideră vrednici de a fi atacați și astfel pot fi în pace cu ei. Dar iată o femeie aici care vede în mâinile ei pe dușmanul înverșunat al poporului lui Dumnezeu. Aici nu era vorba de ospitalitate, ci de cum să facă ca în slăbiciunea ei să aibă putere și să-l poată birui.

     Când transpui aceasta în domeniul spiritual, și când vezi că în Sisera această luptă este a înțelegerii umane împotriva revelației lui Dumnezeu - când rațiunea umană te confruntă, ce faci în această situație ? Îi oferi un loc ? Faceți loc oricărei rațiuni sensibile. Dacă vine cineva cu propriile lui argumente, și nu suntem de acord cu argumentele lui, dar îl ascultăm, și acest lucru ne permite să-l prindem în propria lui viclenie. Merită să primești un necredincios, daca lucrul acesta va pune capăt necredincioșiei lui. Pentru a-i introduce țărușul adevărului în cap, să fim dispuși să ascultăm cu atenție principiile lui greșite. Dacă putem, după ce am auzit tot ce are de spus, să-i dăm o mărturie divină, mărturia unei umblări de pelerin, aceasta va fi suficient pentru a-i răsturna argumentele.

     Și trebuie să ne amintim că nu suntem soldați, ci pelerini. Noi nu ucidem oameni, ci omorâm răutatea spirituală în locurile cerești. Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, prin Dumnezeu. Există multe lecții de învățat din Scriptură cu privire la luptă : despre retragere, ambuscade, atac în flanc, atac de noapte, a birui o mare putere chiar și atunci când una este mai slabă ; și totuși, luptându-ne în așa fel încât puterea cea mai tare să poată fi învinsă. Știm cu toții acest lucru și, deși poate fi puțin mai greu să înțelegem detaliile, dacă insistăm asupra lor, nu există nicio greutate ca să învățăm lecția spirituală. Putem fi buni și prietenoși cu cei care greșesc și totuși să fim loiali și fermi în păstrarea adevărului.

     Sisera adoarme, iar Iael ia atunci ceea ce mărturisea despre viața ei de străin și pelerin și îl ucide. Singura armă pe care o are este destul de slabă, dar care spune "că nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare" (Evrei 13:14). A fost țărușul de cort care l-a ucis pe cel puternic ! Ah ! Lot nu a putut folosi un țăruș de cort față de oamenii din Sodoma. El nu avea cort unde să locuiască. Mă întreb dacă s-ar fi putut găsi un singur țăruș de cort în toata Sodoma. Lot și-a întins cortul spre Sodoma și este ultima mențiune despre caracterul de pelerin în viața lui. Doar cățărătorul separat de lume, care este cu adevărat străin și călător, are un țăruș de cort pe care îl poate introduce în capul oricărui necredincios care se ridică împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Iubiți frați, acesta este secretul. Să luam acel caracter de străin în viața noastră practică, să apucăm ciocanul Cuvântului lui Dumnezeu - este un ciocan în mâna noastră dreaptă - și să-l aplicăm argumentelor noastre care ar ataca adevărul lui Dumnezeu, străpungând acel raționament mizerabil care ne-ar face mulțumiți să mergem mai departe în starea de robie. Să luăm țărușul și ciocanul și să omorâm acele principii care rod viața din sufletele noastre. Oh! câți Iaeli ar trebui să fie ei înșiși eliberați astfel, pentru ca apoi să elibereze poporul lui Dumnezeu. Pentru ca acest caracter de străin - care aparține unei alte lumi - este conștientizarea că comorile și speranțele noastre sunt în altă parte, ceea ce ne permite să biruim cea mai mare putere pe care o poate aduce vrăjmașul împotriva noastră. 

      

 

                                                                 Malta sau Melita ?

     Fapte 28:1

     "Ei au aflat mai târziu că țara unde au naufragiat se numea Malta. Nu există nicio controversă în aceasta privință. Cu toate acestea, acest lucru a fost contestat chiar și până în zilele noastre. Primul care a argumentat în favoarea insulei din golful Veneției, numita Melita, se pare că a fost Constantin Porfirogenet, care a inclus această idee în lucrarea sa cu privire la Administrarea imperiului ; el a fost unul din istoricii Bizanțului, și era unul cu greutate în ceea ce cunoștea personal. Dar el, împreuna cu alții care au adoptat părerile sale cu privire la naufragiul apostolului, nu au luat în considerare în mod corespunzător relatarea revelată, și nici care, dintre aceste două locuri, se potrivește cel mai bine relatării inspirate. Direcția vântului este în favoarea Maltei, care i-a dus dinspre Creta și insula Clauda spre temutele Sirte (bancuri de nisip de pe coasta africană). Acest vânt nu ar fi putut să-i ducă spre nordul golfului. Și nu există niciun motiv să reducem Adriatica la acel golf ; căci este bine cunoscut faptul că, după cunoștințele din antichitate, și potrivit unor scriitori atenți precum Claudius Ptolemeu, celebrul geograf, Adriatica cuprindea marea înălța (sau deschisa) de unde corabia plutea spre Malta, si chiar mai departe. În plus, nu există nimic în caracteristicile locale, sondări, ancorări, recife, golfuri prevăzute cu plaje, un loc cu doua mari, - nimic care să se poată aplica la Melita ca la Malta. Și argumentul bazat pe cuvântul "barbarii" este lipsit cu totul de valoare, căci romanii ca și grecii aplicau acest termen nu la cei care erau sălbatici, ci la cei care vorbeau o limbă care le era străina. Pe de altă parte, chiar dacă cuvântul semnifică "sălbatici", eu nu cunosc nicio dovadă că acest termen se aplica atunci mai mult locuitorilor din Melita decât celor din Malta, și este greu de presupus că această insulă neînsemnată avea locuitori precum Publius, tatăl sau, și cei care l-au onorat pe Pavel și pe tovarășii săi cu multe onoruri și multă bunătate, fără să mai zicem nimic de omenia generală față de soldați și de echipajul corabiei. Malta, prin poziția și valoarea ei de altă dată și până astăzi, a fost întotdeauna o insulă importantă, în schimb Melita niciodată.

     Scaliger și Bochart cu discernământul lor obișnuit și cu marea lor erudiție, nu au ezitat să respingă eroarea medievală, și au justificat revendicarea golfului Sf. Pavel din Malta ca adevărata scenă a naufragiului și a salvării. Raționamentul lui Bryant, și mai târziu argumentele lui S. T. Coleridge în favoarea Melitei contra Maltei, nu au un fundament real."

     William Kelly - "Expuneri asupra cărții Faptele Apostolilor".    

 

                                      Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                             

                                                                                - VI -

     Samuel Ridout

     4     Otniel, Ehud si Samgar - Primele captivitati si eliberari (Jud. 3)

     4.3     Casatorile profane si judecata lui Dumnezeu prin imparatul Mesopotamiei

    

     Acestia sunt deci dusmanii care locuiau chiar in mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ei sunt astazi in mijlocul nostru sau adesea au un loc in inimile noastre. Satan ii foloseste pentru a face rau atat cat poate. Ce vom face cu ei ? Lucrul acesta ne face sa luam in considerare prima relatare detaliata a robiei, si este foarte izbitor, ca niciunul dintre acesti dusmani nu este mentionat ca biruitor in aceasta prima robie. Ni se spune ca s-au casatorit cu aceste natiuni, aducandu-i in cea mai stransa unire cu ei insisi. S-au unit cu ei si i-au adoptat ca parte integranta a natiunii lor. Drept urmare, asa cum am vazut seara trecuta, au adoptat dumnezeii lor, credinta si practica lor religioasa si inchinarea lor. Fara sa ne oprim mult asupra acestui lucru, cat de multi sfinti au fost prinsi in capcana casatoriilor cu persoane din lume. "Ce parte are cel credincios cu un necredincios ?" (2 Cor. 6:15). Dar necredinciosul de aici nu este unul declarat ca atare, ci orice necredincios, oricine nu crede in mod personal in mantuirea sufletului. Oh, cate case fara Hristos, cate inimi indurerate, cate vieti distruse care au rezultat din neascultarea simpla a Cuvantului lui Dumnezeu. 

     Dar sa ne intoarcem la relatarea de aici. Din acest motiv Dumnezeu i-a vandut in mainile vrajmasilor lor (v. 8). Asa cum am spus deja, este foarte izbitor, vrajmasul nu este unul dintre natiunile care locuiesc in mijlocul lor, ci unul de departe, tocmai din Mesopotamia. Au fost vanduti in mainile lui Cusan-Riseataim, imparatul Mesopotamiei, care i-a stapanit cu un toiag de fier timp de opt ani, pana au strigat catre Domnul pentru ajutor, si El le-a trimis un eliberator in persoana lui Otniel.

     Avem aici primul pas al acestei robii. Cui sunt dati ei in robie ? Daca putem descoperi natura primei stapaniri asupra poporului lui Dumnezeu - nu primul vrajmas cu care ei s-au unit, nu primul vrajmas pe care ei l-au crutat - ci primul care va stapani asupra lor, atunci vom avea un punct de vedere comun cu privire la toti sfintii care trec prin situatii asemanatoare. Cine este acesta ? Nu este semnificativ faptul ca el se afla in afara teritoriului lui Israel ? El se afla departe de locul pe care li l-a dat Dumnezeu, si aceasta sugereaza gandul distantei si al separarii de Dumnezeu. El este imparatul Aramului, care inseamna "inaltare" si mandrie. Intr-un alt sens, Aram sugereaza inaltarea noastra in Hristos. Iar daca exista inaltare fara El, cel care ia locul lui Hristos este cu siguranta cel mai mare vrajmas posibil, asa cum Antihristul care se va impotrivi si se va inalta va fi cel mai mare vrajmas. Acum, acest imparat al Aramului, acest imparat al inaltarii, este numit pe buna dreptate Cusan-Riseataim, "intunericul dublei rautati", rautate inmultita. Cusan este negru. Gandul este ca oricine, sau orice principiu care ia locul lui Hristos este dublu vopsit in negru. Nu este vorba aici de imoralitate, nici de practica, ci de principiu.

     Ori de cate ori exita acea inaltare a creaturii, in afara de Hristos si a suprematiei lui Dumnezeu Insusi, avem robia imparatului Aramului, al Mesopotamiei.

     Aramul a fost leaganul rasei umane. El este in Mesopotamia, "intre cele doua rauri", Tigrul si Eufratul. In Aram s-a dezvoltat puterea Babilonului, si in Aram poporul lui Dumnezeu a fost dus in cele din urma in robie, caci Babilonul este in strasa legatura cu Aram.

     Acest lucru este foarte sugestiv si ne reaminteste foarte puternic ca in scrisoarea adresata Bisericii din Efes, in al doilea capitol din Apocalipsa, avem unul dupa altul gandul indepartarii lor de Dumnezeu, independenta lor fata de El, si faptul ca au parasit dragostea dintai. Au pus altceva in locul lui Hristos, inaltarea de sine. Iar judecata rostita impotriva ei este : "Iti voi lua sfesnicul din locul lui". Cu alte cuvinte, va avea loc robia finala ca urmare a acestui pas departe de Hristos.

     Deci aici, Aram sau Babilon - Babel - duce poporul in robie si este primul care stapaneste peste ei datorita inaltarii de sine si a independentei lor fata de Dumnezeu. Iar aceasta robia babiloniana va fi finala cand ultimul vestigiu al imparatiei lui Iuda va fi dus la Babilon si va incepe timpul natiunilor. Intreaga guvernare a lui Dumnezeu va trece de la casa lui David la imparatii natiunilor. Cu alte cuvinte, primul pas il include pe ultimul. Acesta este principiul cailor lui Dumnezeu, si unul de aplicatie aproape universala - primul pas il include pe ultimul. "Primul pas este cel care costa", este un vechi proverb ; iar aceasta stapanire a imparatului Babilonului asupra poporului este chiar primul avertisment din partea lui Dumnezeu, care arata care este sfarsitul inaltarii si al independentei de El. Tolerarea principiilor false sau a radacinilor oricarei forme de rau va duce inevitabil la culegerea de rezultate triste. Sa ne uitam la cazul primilor nostri parinti. Nu pun la indoiala faptul ca in fructul in sine nu era nimic care sa produca rezultate care sa fi venit din a-l manca. Neascultarea fata de Dumnezeu a fost cea care a adus toata nenorocirea, ruina si despartirea de El care au rezultat de atunci.

     Sa aplicam aceasta la crestin. Daca comuniunea cu Dumnezeu este intrerupta, el se poate misca prin tara poporului lui Dumnezeu - poate locui printre sfinti, dar daca inima lui nu este alipita de Dumnezeu, daca inima lui este inaltata de mandrie, atunci este departe de El. Situatia lui este asemenea unui vapor care a fost ancorat de o franghie puternica iar acea franghie a fost taiata. Vaporul poate ramane inca aproape de tarm ; s-ar putea sa nu se deplaseze departe, si pentru un observator ocazional este in siguranta ca orice alt vapor, dar daca franghia care il tine legat este taiata, el asteapta o mica suflare de vant, un vant mic de doctrina, putem spune, un mic reflux al valului, si a plecat departe. De ce scumpi copii ai lui Dumnezeu se indeparteaza  de El, aparent destul de brusc uneori ? Ah! franghia care i-a legat de El in comuniune a fost taiata cu mult inainte.  Si atunci, cand vantul doctrinei, cand ispitele acestei lumi vin, este foarte usor sa aluneci in deriva.

     4.4     Otniel, un salvator care elibereaza

     Sa vedem acum restaurarea din aceasta independenta fata de Dumnezeu. Cine ii aduce inapoi ? Care este principiul adevarului care ii elibereaza de acest principiu al necredintei ? Este Otniel, pe care Dumnezeu il ridica pentru a fi un eliberator pentru ei. Sunt doua lucruri de observat, si ele vin in ordinea scripturala : "Si el a judecat pe Israel ; si a iesit la razboi". In primul rand judecata de sine, apoi conflictul cu vrajmasul. Este doar in aceasta ordine. Daca ne amintim, in multe batalii, Dumnezeu a lasat pe dusman sa-l invinga pe Israel. El nu a vrut sa asocieze Numele Sau sfant cu ei, in lipsa judecatii de sine din partea lor. Daca poporul Sau nu s-ar fi judecat pe sine insusi, nu putea merge la lupta. In cartea Deuteronom citim : "Cand vei iesi la lupta sa te feresti de orice rau". Si Otniel a facut asa. Omul care ii va elibera de puterea independentei de Dumnezeu, trebuie mai intai sa-i aduca cu fata la pamant, sa-i aduca, ca sa zicem asa, la Bochim, locul plansului, si acolo sa se judece inaintea lui Dumnezeu, inainte de a pleca la lupta.

     De ce, atunci cand se confrunta cu un principiu rau absolut contrar lui Dumnezeu, oameni scumpi ai lui Dumnezeu au atat de putina putere pentru a-l combate ? de ce raul isi inalta capul si nu putem merge impotriva lui asa cum ar trebui in puterea lui Dumnezeu ? Nu este pentru ca mergem inainte de a ne judeca pe noi insine, pentru ca nu reusim sa ne plecam cu fetele la pamant si sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne cerceteze inimile, si sa facem mai intai orice gand rob ascultarii de Hristos ? Doar atunci ne putem ocupa de rau. Fratilor, omul care se judeca pe sine in prezenta lui Dumnezeu este omul care poate iesi biruitor pentru Dumnezeu, si poate dobori rationamentele si orice lucru care se inalta impotriva cunoasterii lui Hristos. Nu este adevarat aceasta ?

     Dar sa continuam cu Otniel. L-am vazut deja pe acest om ca pe eroul de la Debir, eroul acelui conflict puternic din tara de la sud, care le-a dat, ca sa zicem asa, puterea comuniunii cu Dumnezeu. El a luat Chiriat-Seferul, "cetatea cartii", si l-a numit "Cuvantul viu al lui Dumnezeu".

     Otniel inseamna leul lui Dumnezeu - puterea lui Dumnezeu, nu a omului, si el este cel care ia aceasta carte, despre care credem ca sunt Scripturile inspirate, si o face practic Cuvantul lui Dumnezeu. Omul care judeca Israelul, principiul dupa care poporul lui Dumnezeu poate fi adus la judecata de sine, este principiul care recunoaste ca in aceasta carte pretioasa avem Cuvantul lui Dumnezeu, care ne cerceteaza si ne incearca inimile. Pe masura ce Cuvantul Sau ne cerceteaza, putem fi eliberati de independenta fata de Dumnezeu. Nu este acest lucru adevarat ? Sa presupunem ca mandria si independenta isi manifesta prezenta, cum putem fi eliberati de ele ? Atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu devine o realitate vie pentru noi si ne plecam in fata autoritatii lui. Ma bucur sa aud despre trezire in poporul lui Dumnezeu, sau mai degraba imi place sa aud despre o credinta reinviata. Dar ce anume caracterizeaza o trezire ? Este o stare emotionala, este un fel de sentiment minunat care ne aduna impreuna printr-un fel de iubire naturala ? Nu acesta este un adevarat duh de trezire, asa cum a marcat marile perioade din istoria Bisericii. O trezire nu se realizeaza in acest fel, ci prin patrunderea in interior Cuvantului lui Dumnezeu, la constiinta, la minte si la inima, conducand poporul sa se plece sub autoritatea Cuvantului sfant. 

     Daca poporul lui Dumnezeu trebuie sa fie eliberat de propria lui vointa, exista oare o alta cale decat prin a fi supus Cuvantului lui Dumnezeu ? Nu pot sa-mi impun vointa impotriva vointei fratelui meu. As putea spune ca fratele meu actioneaza din vointa proprie impotriva vointei lui Dumnezeu. Cum sa rastorn aceasta vointa (a fratelui meu) ? Nu pot sa-mi impun vonta, caci vointa mea este la fel de rea ca a lui. Trebuie sa-i prezint Cuvantul lui Dumnezeu si sa-l invit sa se supuna acestuia ; si puterea dublei rautati, intunericul rautatii, a independentei de Dumnezeu, va fi alungat, si Dumnezeu va da eliberare de acest duh de vointa proprie. Aceasta este lectia pe care trebuie s-o invatam aici despre aceasta prima cucerire : prima robie a vointei proprii si a independentei este rasturnata prin supunerea fata de Cuvantul lui Dumnezeu si prin puterea unei credinte vii.

     4.5     Noi vrajmasi ai poporului Israel

     Sa vedem acum pe urmatorii doi vrajmasi si biruintele legate de ei. Putere lor este cu totul diferita de ceea ce am vazut pana acum, si ei sunt mai aproape. Il vedem pe primul (v. 12-30) - Moab, la est, de cealalta parte a Iordanului, si pe al doilea la versetul 31 - filistenii, pe latura de vest, spre Marea cea Mare (Mediterana, n.t.).

     Moab, dupa cum stim, era o ruda de sange a lui Israel. El era descendent din Lot, nepotul lui Avraam. Astfel ca moabitii erau rudele naturale ale israelitilor. Dar, dupa cum am vazut deja, relatia lui Lot cu Avraam a fost in mare parte carnala (naturala), una trupeasca. In cazul urmasilor sai a fost in intregime carnala. Israel nu a avut dusmani mai inversunati si necrutatori ca acesti moabiti si amoniti, care erau rudele lor.

     Domnul nostru a spus ca "vrajmasii omului vor fi cei din casa lui" (Matei 10:36). Astfel, in lucrurile lui Dumnezeu, relatiile naturale sunt adesea o piedica mai degraba decat un ajutor. Dar aceasta nu este singura lectie. Moabul sugereaza un popor si un principiu care au legatura cu poporul lui Dumnezeu in exterior, fara nicio legatura vitala sau divina. Moabul ar putea spune : Suntem rude, de ce ar trebui sa fim dusmani unii cu altii ?

     Astfel, el a putut sa intre putin cate putin si sa ia in stapanire, pana cand in cele din urma a stapanit peste fratii sai dupa trup. Astfel, in timp ce invadarea poate sa fi fost treptata la inceput, si posibila datorita delasarii poporului, in cele din urma l-a robit pe Israel. Vrajmasia spirituala este foarte reala, daca la inceput Satan ispiteste, in final el va lovi. La fel, un astfel de principiu strans legat de lucrurile divine poate sfarsi  prin a inrobi poporul lui Dumnezeu.

     Marturisirea seamana foarte mult cu realitatile divine - marturisire fara realitate. Marturisirea poate pretinde o legatura naturala cu credinta ; putem spune ca suntem poporul lui Dumnezeu, ca ne-am separat de lume si apartinem lui Hristos. Dar toate acestea pot arata o simpla marturisire goala si sterila, si astfel imparatul Moabului stapaneste peste poporul lui Dumnezeu. Astfel, marturisirea va castiga si va aduce poporul la propriul sau nivel de lumesc.

     Eglon se asociaza cu Amon si cu amalecitii. Lucrul acesta sugereaza diferite forme ale naturii si carnii. Pe Amon il vom vedea mai tarziu in conflictul lui cu Iefta, iar Amalec vorbeste despre "faptele carnii", care sunt insotitorii de nelipsit ai unei simple marturii. 

     Este foarte surprinzator faptul ca imparatul Moabului ajunge pe teritoriul poporului lui Dumnezeu pana la Ierihon. Ierihonul, ne amintim, este un tip al acestei lumi cu toate atractiile sale, este chiar primul dusman pe care poporul lui Dumnezeu a trebuit sa-l doboare. Aici, Moab, marturia (simpla marturisire crestina fara realitatea credintei, n.t.), isi face cartierul sau general in lume. Nu-i asa ? Sa privim peste hotare astazi (atunci cand a trait fratele si cu atat mai mult astazi peste tot, n.t.). Lumea este plina de marturisiri ; poporul lui Dumnezeu este imbibat cu marturisiri. Unde isi are sediul marturisirea crestina ? Du-te la casa marturisiri, indiferent ce nume sonor are, vei descoperi ca are sediul la Ierihon. Marturisirea crestina este in lume, si motivul pentru care marturisirea are o asemenea putere asupra poporului lui Dumnezeu este pentru ca ofera o legatura convenabila intre el si lume. 

     Este un lucru trist si solemn sa te gandesti la o simpla marturisire crestina, la cei care au pe buzele lor Numele lui Hristos, dar inimile lor sunt in lume ; este un lucru ingrozitor. Dar cat de trist este sa te gandesti la faptul ca intregul popor al lui Dumnezeu este adus sub puterea a ceea ce il leaga de lume. Nu la Ierihon, pentru ca Vrajmasul este prea inteligent ca sa dea un nume clar lucrurilor. Acesta se numeste cetatea palmierilor. Ei sunt foarte frumosi, inalti, copaci falnici, si nu citim in Scriptura ca cei drepti vor inverzi ca palmierul ? (Ps. 92:12).  Cu siguranta, nu poate fi nimic rau ca Moab si-a asezat tronul in cetatea palmierilor, aceasta inseamna dreptate, moralitate, reforma, corectitudine practica in umblare si onestitate. Sa ne-amintim bine unde este tronul Moabului. Puterea Moabului, puterea marturiei, este o reforma exterioara. Si reforma este foarte atragatoare ; ea il face pe un betiv sa renunte la betie si sa devina un cetatean respectabil. Ea ne face sa avem onestitate politica, corectitudine morala si bunavointa. Toate acestea Moab le avea. Da, marturisitorul fara Hristos poate trai linistit in cetatea palmierilor, poate vorbi despre o umblare corecta si despre toate acestea, dar nimic din acestea nu-l fac sa-L iubeasca pe Hristos sau sa-l uneasca cu Hristos. Marturisire ! Oh ! cum s-a asezat imparatul Moabului in teritoriul lui Dumnezeu si l-a luat in stapanire.

     Am citit ca Eglon era "un om foarte gras" (v. 17). Lucrul acesta sugereaza o lipsa de vigoare, de putere, care l-a impiedicat sa fie o persoana puternica, musculara, activa. Si marturisirea este moarta, o masa inerta, care sta, si prin insasi greutatea ei inabusa spiritualitatea din poporul lui Dumnezeu. Numele lui, Eglon, inseamna : "un circuit" - unul care se invarte in cerc, la fel ca acele unui ceas care se invart in cerc, sau ca anotimpurile unui an. Un astfel de marturisitor ia lucrurile asa cum sunt ; el nu este pretentios si nu intreprinde niciodata ceva care necesita staruinta. Este ceva foarte indiferent, si, din nefericire ! cat de mult impiedica aceasta stare sufletul pentru Dumnezeu, sa se bucure de Dumnezeu sau sa dea marturie pentru El.

     4.6     Eliberarea printr-un alt salvator, Ehud

     Cine va scapa pe poporul lui Dumnezeu de un asemenea cosmar ? Acesta este Ehud, un Beniamit care ne va elibera de puterea unei marturisi goale, fara realitate. Beniamin, am vazut deja, reprezinta acel duh de supunere totala fata de Hristos, duhul lui Hristos din noi controland si miscand inimile si vietile noastre. Beniamin inseamna "fiul mainii mele drepte" (Gen. 35:18) si sugereaza perfectiunea starii noastre inaintea lui Dumnezeu. Suntem in Hristos, Hristos este in noi, in putere aici jos. Si nu este izbitor ca, in timp ce omul este beniamit, "fiul mainii mele drepte", totusi el este stangaci ? Acest lucru este foarte sugestiv. 

     In ce priveste pozitia noastra, ea este perfecta ; suntem desavarsiti in Hristos inaintea lui Dumnezeu, iar Hristos in noi are control deplin. Dar aceasta inseamna ca in noi nu exista putere proprie. El este fiul dreptei lui Dumnezeu ; mana lui dreapta este inutila. Aceasta este mana puterii naturale si el este un simplu om sarman, stangaci, neputincios in sine insusi. Ehud este un astfel de om si sunt multi alti beniamiti despre care citim ca erau stangaci. Cred ca gandul sugerat este ca trebuie sa ne laudam in neputintele noastre, pentru ca puterea lui Hristos sa se poata manifesta in noi. Pavel era un beniamit, un descendent literal din semintia lui Beniamin. Dar mai mult, el era un beniamit spiritual care spunea ca se lauda cu slabiciunile sale, pentru ca atunci cand era slab, era puternic (2 Cor. 12:10). "Rapit pana in al treilea cer" (v. 2), mana lui dreapta a fost, in imagine, paralizata. El revine aici jos un sarman om, stangaci, pentru a fi martor pentru Dumnezeu, pentru a fi o marturie a puterii lui Hristos. Ehud inseamna la fel Iuda - "lauda", sau mai degraba "marturisire". Aceasta marturisire este foarte diferita de cea pe care o facea Moab.

     Ehud este un marturisitor, un marturisitor al propriei sale slabiciuni si al puterii lui Hristos. El este acela care va elibera pe poporul lui Dumnezeu. Sa remarcam ca el vine din Ghilgal. Am vazut aceasta intr-un alt capitol. Lucrul acesta intareste gandul lipsei puterii in noi insine, si moartea omului vechi. El vine la imparatul Moabului si are o sabie cu doua taisuri lunga de un cot. Ni se spune ca un cot este masura de la cot la mana, si presupun ca un cot este masura capacitatii omenesti, ca sa spunem asa. Iata un om care isi pregateste o sabie, si stim ca sabia Duhului este Cuvantul lui Dumnezeu. Dar trebuie ca Cuvantul lui Dumnezeu sa fie aplicat marturiei. Nu toata Scriptura este o sabie, ci acele pasaje cu cele doua laturi ascutite taie, potrivit cu de la caz la caz.

     El vine cu sabia in mana, o sabie lunga de un cot. Ea taie pe ambele laturi ; va taia in toate directiile. Cuvantul lui Dumnezeu taie intotdeauna in toate directiile. Nu putem folosi sabia pentru anumite persoane si a cruta pe altele ; ea taie in ambele directii. Cuvantul lui Dumnezeu nu priveste la infatisare. 

     Ehud se apropie de imparatul Moabului care se afla in camera sa de vara, a odihnei si a comoditatii. El spune : "Am un cuvant de la Dumnezeu pentru tine". Si il intalneste pe acel om, acea mare masa inerta de grasime. Ce lucru vrednic de dispret este, pana la urma, aceasta marturisire (goala, fara realitatea credintei, n.t), acest cosmar care apasa greu asupra poporului lui Dumnezeu. "Am un cuvant de la Dumnezeu pentru tine". Care este acesta ? Este cuvantul pe care stie sa-l foloseasca. Si apoi infige sabia pana la maner, si chiar manerul a intrat tot in grasime. Aceasta sabie de lungime omeneasca reprezinta intelegerea pe care o am cu privire la Cuvantul lui Dumnezeu, aplicata prin slabiciunea omeneasca, dar cu o putere divina, si astfel imparatul Moabului este ucis.

     Aceasta masa marturisitoare, impreuna cu tot poporul sau care a tinut Israelul lui Dumnezeu in robie, este ucisa. Vadurile Iordanului sunt luate, poporul lui Dumnezeu este trezit de trambita, si ca urmare niciun moabit nu scapa. Si mostenirea lui Dumnezeu este eliberata, pentru moment, de acel cosmar ingrozitor al marturisirii (goale, n.t.).

     Am castigat noi in mod practic aceasta biruinta impotriva marturisii (goale) ? Am realizat noi oare ce inseamna sa vedem in toate biruintele noastre lumina stralucitoare a Cuvantului viu si lucrator al lui Dumnezeu, mai ascutit  decat orice sabie cu doua taisuri, lovind orice marturisire ca sa ne scape inimile de o simpla aparenta ? Fie ca Domnul sa ne faca sa experimentam in mod practic aceasta.

     Dupa ce am vazut asemanarea dintre autosuficienta si raceala de inima din Efes cu stapanirea imparatului Mesopotamiei (Aram), nu putem sa nu fim uimiti de asemanarea stapanirii lui Moab cu stapanirea marturisirii (goale) si amestecata cu lumea asa cum o vedem la Pergam. Aceasta este lumea intrata in Biserica, stingandu-i marturia si inabusindu-i spiritualitatea. Este casatoria(*) Bisericii cu lumea, stabilirea confortabila la Ierihon, "unde este tronul lui Satan"(Apoc. 2:13).

     (*) Pergam inseamna casatorie, unire prin casatorie ; Unirea Bisericii cu lumea in timpul lui Constantin, sec. IV ; n.t.

     De asemenea, la Pergam se vorbeste despre Ehud, cu "sabia ascutita cu doua taisuri". Acesta este Hristos, in ai Sai, luptandu-Se cu sabia care iese din gura Lui pentru a-i elibera pe ai Sai de simpla marturisire fara viata. Intr-o zi viitoare, El va folosi aceasta sabie numai pentru judecata, impotriva marturisitorilor (fara viata). Acum Cuvantul Sau este pentru cei inrobiti, ca sa-i elibereze.

     4.7     Samgar

     In ultimul verset al capitolului il avem pe vrajmas de cealalta parte, spre vest. Vom reveni asupra acetui lucru, caci se va ridica din nou. Nu este o biruinta nationala, ci pur simplu un om biruie sase sute de filisteni. Samson a avut si el de-a face cu filistenii, dar nu a castigat o biruinta deplina. Filistenii din partea de vest (pe tarmul Marii Mediterane, n.t.) erau strans legati de Egipt. Ei au fost "ratacitori", dupa cum sugereaza si numele lor, ratacitori care au venit in tara (Canaan) fara un exercitiu de inima. Ei au venit pe scurtatura, nu au trecut Iordanul. Ei sunt in tara si, in acest sens, sunt marturisitori. Dar ei sunt mai mult decat atat. Moab nu a intrat niciodata definitiv in tara ; filistenii o fac si o iau in stapanire. Ei pretind autoritate asupra ei ; pretind ca au dreptul, desi sunt acolo fara ca sa trebuiasca sa treaca Iordanul, adica fara sa fi trecut prin moarte si inviere. Avem aici din nou marturisirea, dar ea este mai mult decat o marturisire goala. Este o imitatie de marturisire. Nu voi insista asupra ei in seara aceasta, dar in ea avem intr-adevar introducerea principiului succesiunii, al ritualurilor si al ceremoniilor, si tot ceea ce este de acest fel. Ei infatiseaza ritualismul, care este intruchipat si dus pana la sfarsit de catre Roma. Aici il avem asa cum a inceput, acest duh de ritualism al marturiei cu formele si pretentiile sale.

     Avem o ilustrare a lui in epistola catre Galateni unde voiau sa introduca iudaismul in crestinism, amestecand lucrurile lumii cu lucrurile lui Dumnezeu. Acelasi lucru il avem din nou in epistola catre Evrei, unde unii voiau sa se intoarca iarasi la formele goale ale iudaismului de care fusesera eliberati.

     "Ratacitorii" si pelerinii se pot asemana intrei ei, dar un ratacitor este o persoana foarte diferita de un strain si pelerin. Un strain si pelerin are inaintea lui un scop bine definit. Un ratacitor (sau pribeag, n.t.) merge pur si simplu ici si colo fara un scop definit. V-ati gandit vreodata ca Roma nu da o speranta sigura oamenilor ? Cei care sunt condusi de Roma nu calatoresc catre o mostenire cereasca. "Nimeni nu cunoaste nici dragostea, nici ura din tot ce este inaintea lui", spune un vers preferat (Romei). Potrivit Romei, cei mai buni dintre ei merg in purgatoriu. Ei ratacesc pur si simplu in ceea ce nu le apartine, iar sfarsitul lor este nesiguranta.

     Cat de diferit este pentru cei care sunt straini si pelerini ai lui Dumnezeu - straini aici, dar cunoscuti bine acolo sus. Pelerinii merg spre o odihna sigura, cu o speranta sigura. Si Samgar, "strainul", este cel care intalneste hoarda ratacitoare care venea sa aduca poporul lui Dumnezeu in supunere fata de ei si sa introduca doctrinele lor carnale. Samgar ia tepusa de boi, care poate reprezenta foarte bine toiagul unui pelerin, si cu ea ucide sute de filisteni ratacitori, care nu stiu unde stau. Lectia este destul de simpla. Dumnezeu poate folosi orice lucru din mana lui pentru a castiga biruinta. Orice lucru care este in mana noastra si care manifesta slabiciune. Lucrul acesta este suficient daca suntem pelerini adevarati. Un simplu indemn poate actiona ca o tepusa pentru boi. Aceasta ii face pe boi sa mearga putin mai repede sau sa mearga in directia corecta atunci cand gresec - intepand constiinta si distrugand marturisirea (goala) care pare atat de puternica. Ar fi bine sa fim mai familiarizati cu aceasta tepusa !

     Dupa cum am vazut, filistenii sunt legati aici de Moab, ambii alcatuind masa marturisitoare care controleaza Biserica. In acelasi mod, trebuie sa observam, ca Tiatira este legata de Pergam. Asa cum filistinismul isi atinge deplina dezvoltare in Roma, la fel si Tiatira. 

     Invingatorul, la Tiatira, primeste ca putere, pentru a invinge, speranta venirii Domnului proprie pelerinului, care corespunde destul de bine pelerinului Samgar.

     Nu vreau sa identific in mod absolut aceste biserici (Pergam si Tiatira) cu cei trei vrajmasi pe care i-am avut in vedere, dar, fara indoiala, exista o puternica asemanare in principiile fiecaruia. Nici nu as limita comparatia doar la cele mentionate aici. Dar daca avem o istoria a falimentului Bisericii in ambele parti, nu ne putem astepta sa gasim tocmai asemanarea pe care am observat-o ?

     Asadar, am putea spune ca lectiile pentru Biserica din acest capitol sunt avertismente impotriva mandriei si falsei marturisiri. Desi din punct de vedere istoric se pot referi la primii pasi in declinul Bisericii primare, nu au ele o voce clara pentru noi si astazi ?

     Acesta este ceasul Aramului, al inaltarii omului si al marturisirii (goale) a omului. In aceasta privinta ar trebui sa plangem starea ingrozitoare a Bisericii de acum. In aceasta stare trista de lucruri, sufletele zdrobite pot striga catre Dumnezeu cel viu pentru ajutor, si ca oamenii credintei sa se ridice si sa loveasca acesti vrajmasi pentru a elibera poporul ! Unde este acea slabiciune care loveste, cu Cuvantul ascutit al lui Dumnezeu, orice marturisire goala ? Unde este acel duh de pelerin separat care poate rasturna aroganta unei religii carnale ?

     Va cauta fiecare din noi insine, intr-o anumita masura, chiar si astazi, sa dea un raspuns ?   

 

                                      Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                               - V -

     Samuel Ridout

     4     Otniel, Ehud si Samgar - Primele captivitati si eliberari (Jud. 3)

     4.1     Situatia poporului Israel

     Am vazut in capitolul precedent ca, din cauza necredinciosiei fiiilor lui Israel de a nu merge si de a-i birui, Dumnezeu a spus ca nu va mai alunga pe vrajmasii lor din tara, ci vor ramane ca niste spini in coasta, un martor permanent al necredinciosiei si neascultarii lor. In acelasi timp, ei ar fi o amenintare constanta pentru marturia lor si pentru existenta lor nationala. Intr-adevar, orice natiune care are in mijlocul ei alte popoare care ocupa o parte a teritoriului sau, si care nu sunt doar diferite, ci sunt complet ostile, nu numai fata de ei insisi, ci si fata de institutiile si forma lor de guvernare, se poate teme pentru existenta sa. Puteti intelege ca prezenta unor astfel de natiuni ostile, chiar si pe plan politic, ar ameninta orice existenta nationala. Am putea aminti, ca o ilustare moderna si partiala, monarhia austro-ungara, unde nu exista deloc o natiune omogena, ci o clasa conducatoare, de care este legata casa regala, si o alta clasa mare, care sunt practic conducatorii, total opus primei ; in rest un numar mare de alte rase care isi pastreaza traditiile lor diferite, obiceiurile si orice de acest fel. Rezultatul este ca snurul care leaga natiunea impreuna este unul foarte slab si exista posibilitatea destramarii aproape in orice moment (*).

     (*) Acest lucru a avut loc (destramarea imperiului Austro-Ungar) la sfarsitul primului razboi mondial, n.t.

     Aceasta este din punct de vedere politic, dar cand ajungi s-o aplici la o natiune a carei existenta inseamna o marturie religioasa, o marturie pentru Dumnezeu, cand vei tine cont de Dumnezeu, cu atat mai dezastruos va fi pentru un popor sa locuiasca cu diferite natiuni in mijlocul sau, si sa se amestece cu ele.  Cat de imposibil a fost pentru Israel sa fie fidel lui Dumnezeu, sa implineasca legea si sa fie supus guvernarii Sale. A fost imposibil si, prin urmare, asa cum am spus, prezenta acestor natiuni necucerite in tara Canaanului nu a fost doar o marturie a esecului lui Israel, ci o amenintare permanenta la adresa integritatii si credinciosiei lor, care in cele din urma a dat roade prin faptul ca au fost dusi in captivitate. De fapt, ne vom opri asupra roadelor acestui fapt in aceste lectii care sunt inaintea noastra in cartea Judecatori.

     Asta pe de-o parte. Apoi, pe de alta parte, vedem ceea ce este scos in evidenta in partea pe care am citit-o. Dumnezeu a lasat aceste natiuni in mijlocul lor pentru a le testa credinciosia. Aceasta este o lectie izbitoare si foarte importanta. Prezenta acestor popoare a dat marturie despre  esecurile din trecut. Dar, binecuvantat fie Dumnezeu, El nu Se opreste aici. Daca poporul Sau prin propria lor necredinta si neascultare s-a compromis si L-a dezonorat si pe El, Dumnezeu nu renunta la ei. El este un Dumnezeu al rabdarii infinite si al indelungei rabdari. El ii lasa in seama rezultatului propriei lor neascultari; acesta este primul lucru ; si chiar din aceste rezultate El aduce noi incercari cu privire la ascultarea lor viitoare. 

     Astfel, aceste natiuni, lasate in mijlocul lor pentru a-i incerca, care se asocia cu Israel zi de zi, au fost un test permanent pentru fidelitatea si ascultarea generatiilor urmatoare, pentru a dovedi daca vor sa implineasca voia lui Dumnezeu si sa scoata afara pe vrajmasii care erau in mijlocul lor. Cu alte cuvinte, aceste natiuni care au locuit in mijlocul lor, au fost intotdeauna o marturie a esecului lor, dar si o invitatie la restaurarea prezenta. Sa luam aminte la aceasta, deoarece sunt convins ca scumpi copii ai lui Dumnezeu sunt adesea descurajati, si pe buna dreptate, de rezultatele propriei lor neascultari. Cineva a spus : "Am dezonorat pe Domnul facand aliante ; mi-am pus capul intr-un jug din care nu pot iesi ; sunt intr-o pozitie din care nu pot fi eliberat. Prin urmare, nu are rost sa incerc sa-L ascult pe Dumnezeu in continuare. As putea la fel de bine sa renunt." Aceasta este intotdeauna calea lui Satan. Mai intai te leaga, apoi spune ca nu poti sa te eliberezi ; mai intai te atrage pe calea neascultarii, iar apoi spune ca nu are rost sa incerci sa faci un singur lucru in felul lui Dumnezeu. Si astfel vei deveni un rob pana in ziua mortii.

     Iubiti frati, haideti sa sunam trompeta biruintei, trompeta luptei, chiar acum. Sa ne spunem unul altuia ca nu exista nicio pozitie de robie, nicio pozitie in care propriul esec si neascultare fata de Dumnezeu ne-a dus, si in care sa nu putem conta pe puterea Lui pentru o noua eliberare. Probabil, nu vom obtine aceleasi biruinte complete, care ar fi putut sa fie candva ale noastre. Dar, nu este potrivit niciodata pentru noi, niciodata pentru credinta, sa lasam mainile in jos, sa spunem ca nu mai exista speranta. Daca apelam la Dumnezeul ostirilor, apelam la Cel care nu va fi biruit niciodata. Biruinta este steagul Lui, chiar daca am fost soldati care am dat in retragere. Daca, precum semintia lui Efraim, am intors spatele in ziua luptei, totusi El ne aduna, - Conducatorul puternic Isi aduna ostirile imprastiate si ne conduce inapoi pentru a-l infrunta pe Vrajmas. Aceasta este calea Lui, chiar daca ne-a mai ramas doar o singura zi din viata.

     Fie ca Domnul sa ne trezeasca, iubiti frati. Sa nu ne supunem la ceea ce in aparenta este inevitabil. Nu exista nimic inevitabil pentru credinta decat puterea sigura a lui Dumnezeu de a ne da biruinta ; acesta este singurul lucru inevitabil. Sa nu ne descurajam ; si insasi prezenta vrajmasului, pe care propria noastra necredinta si neascultare a lasat-o in jurul nostru, este pur si simplu un nou test. Ne vom increde acum in Dumnezeu ? Vom conta acum pe El ? Vom primi noi din aceasta zi curaj proaspat si vom merge mai departe pentru a implini planul pe care El l-a hotarat pentru noi chiar de la inceput ?

     Acest lucru se aplica in mod individual in experienta noastra personala, spirituala. Se aplica la toate asocierile vietii noastre pe care le facem, la fiecare forma de alianta pe care am facut-o cu lumea, cu vrajmasul, cu ceea ce ne-ar compromite pe noi si marturia noastra. Aceasta ni se aplica si in mod colectiv, marturiei noastre comune, daca am permis principiilor sa vina si sa locuiasca in mijlocul nostru, principii care sunt diferite de voia lui Dumnezeu si de adevarul Cuvantului Sau. Sa ne amintim de acest lucru ori de cate ori ne confruntam cu orice incercare, cu orice impotrivire a vrajmasului. Acestea sunt pastrate pentru a ne invata ce este razboiul, ce sunt bataliile Domnului, ca sa incigem armura, pentru a angaja, in aceste zile din urma, o batalie care ar fi trebuit castigata de mult.

     Nu este aceasta incurajator ? Nu este o modalitate frumoasa pentru Dumnezeu sa o spuna ? Nu este ceva izbitor pentru El sa vorbeasca despre prezenta Vrajmasului printre noi ? De parca ar spune : l-am lasat aici pentru a testa fidelitatea ascultarii voastre fata de Mine.

     4.2     Natiunile in mijlocul carora a locuit Israel

     Ei bine, cum a primit Israel toate acestea ? Cum a raspuns poporul la aceasta noua invitatie din partea lui Dumnezeu, de a-l testa in ceea ce priveste credinciosia lor ? In versetul 5 citim ca fiii lui Israel "au locuit", si-au facut casa, s-au asezat. Acesta este gandul, s-au asezat ; unde ? printre canaaniti, hetiti, amoriti, fereziti, heviti si iebusiti. Este o lista de nume si nu ma indoiesc ca fiecare dintre aceste nume are o semnificatie speciala. Am putea incerca sa le caracterizam. Canaanitii sunt "traficanti" ; hititii, "fiii terorii" ; amoritii sunt "vorbareti" ; ferezitii sunt "conducatori" (stapanitori) ; hevitii sunt "tarani" (sateni) ; iebusitii sunt "calcatori" (in picioare). Acestea reprezinta principii spirituale care controleaza comportamentul, iar daca locuim acolo unde oricare dintre aceste principii spirituale controleaza, putem realiza ca traim in aceleasi circumstante ca si Israel. Daca ne confruntam in asocierile sau in pozitia noastra, personala sau ecleziastica, cu oricare din aceste principii pe care le avem aici, putem fi siguri ca Dumnezeu ne va testa cu privire la ascultarea noastra ulterioara. Sa privim putin la aceste principii.

     4.2.1     Canaanitii

     In primul rand sunt canaanitii, "traficantii", cei care pur si simplu se ocupa cu lucruri pentru profitul care exista din ele. Ei sunt negustori, care nu au adevarul divin in inima, ci pur si simplu il au si il manipuleaza din diferite motive ; unii chiar pentru castig financiar, altii pentru castig social, altii pur si simplu pentru a evita conflicte neplacute cu cei pe care ii iubesc. Tot acest tip de manipulare a adevarului divin este doar trafic canaanit, doar manipulare inselatoare a Cuvantului lui Dumnezeu. Daca ne aflam, de exemplu, in seara aceasta aici, doar sa vedem daca putem obtine ceva, asa cum doreau atenienii, ceva nou din Cuvantul lui Dumnezeu, nu pentru constiinta si inima noastra, ci pur si simplu pentru intelectul nostru, atunci se presupunem ca traficam cu el (adevarul divin) intr-un mod intelectual, si acesta este un principiu canaanit. Si daca recunoastem printre noi acest principiu de trafic cu adevarul lui Dumnezeu, oricat de dureros ar fi sa fim nevoiti sa-l recunoastem, sa-l aruncam afara.

     Lucrul acesta are o mare importanta. In Profeti citim ca nu trebuie sa existe canaaniti in casa Domnului. Acesta este un nume care se aplica tuturor formelor de prezenta a vrajmasului pe teritoriul lui Dumnezeu ; acesta este traficantul, cel care se ocupa cu adevarul divin fara un interes viu pentru el.

     Exista si un alt punct. Am spus ca acestea sunt principiile raului. Dar in Efeseni va amintiti ca ni se spune ca lupta noastra este cu duhurile rautatii, si astfel, oriunde avem un principiu rau, avem o persoana rea (Satan, n.t.). Sa luam de exemplu singura persoana in care oamenii au crezut pana acum. El vrea sa se stearga din mintile oamenilor. El este intruchiparea celei mai inalte forme a mandriei si a inaltarii de sine. Si totusi, scopul principal al lui Satan este sa-i lase pe crestini sa se indoiasca de existenta lui. Ori daca ei cred aceasta, atunci ei se indoiesc de prezenta lui si de adevaratul lui caracter. Lui Satan ii place ca oamenii sa se gandeasca la el ca la o fiinta ingrozitor de imorala. Voiam sa spun ca Satan nu este o fiinta imorala, in sensul obisnuit al cuvantului. Carnea, din nefericire ! cu toate poftele ei, este unul dintre cei mai roditori slujitori ai lui Satan, dar carnea nu este exact Satan insusi. Un om care staruie in imoralitate nu are nevoie, ca sa zicem asa, de Satan pentru a-l ajuta la distrugerea sa.

     Satan se transforma in inger de lumina.El se ocupa de principii, si ori de cate ori intalnim principii gresite, acolo il avem pe Satan insusi, acolo avem personalitatea, precum si principiul. De exemplu, daca exista tendinta in poporul lui Dumnezeu de a trafica in mod intelectual Cuvantul Sau, nu numai ca avem principii cananite, dar avem de-a face si cu puterea lui Satan. Si asa este cu toate celelalte principii pe care le vom vedea.

     4.2.2     Hititii

     Imperiul hitit a fost unul dintre cele mai mari imperii din cele mai vechi timpuri. Monumentele arata ca au fost o rasa viguroasa si energica, dintre toate celelalte, si ca s-au intins pe un teritoriu imens. La un moment dat, imperiul hitit era unul enorm. Numele lor este sugestiv : "Fiii terorii". Principiul fricii, al timiditatii, al retinerii, al retinerii de a merge inainte, acolo unde ne-ar vrea Dumnezeu, acesta este principiul hitit. Este ciudat sa vorbim despre ei ca despre o mare putere, care ne spune totusi despre slabiciune ; dar, dupa cum spunea John Bunyan, Rusinea (personaj din cartea lui) a fost cel mai nerusinat om pe care l-a vazut vreodata, asa ca frica este cel mai indraznet lucru care poate exista. Nu trebuie sa fim surprinsi ca dupa credinta, primul lucru despre care vorbeste apostolul Petru este virtutea, curajul. Frica, frica de om, frica de consecinte, frica de a merge pe apa, frica de  a merge pe calea ingusta a ascultarii. Oh! cum frica pune stapanire pe poporul lui Dumnezeu si il impiedica sa lupte pentru El, prin Duhul Sau si prin puterea Lui. 

     Hititii sunt peste tot si, daca le ingaduim se vor aseza in mijlocul nostru. Ne va inchide gura, asa ca ne va fi frica sa vorbim. De ce este atat de multa tacere in mijlocul poporului iubit al lui Dumnezeu ? De ce este atat de putina marturie in Evanghelie ? Atat de putina slujire printre sfinti ? Atat de putine glasuri in rugaciune si laude in adunari ? Oare nu pentru ca hititilor li se ingaduie sa locuiasca chiar in mijlocul nostru ? Ne este frica sa rostim un cuvant din partea Domnului Isus, ne este frica sa ridicam glasul pentru multumire - sa inaltam rugaciuni si laude catre Hristos Isus. Ne este frica sa luam pozitie pentru Hristos, sa-L marturisim pe deplin - frica sa facem ceea ce constiinta noastra si Cuvantul lui Dumnezeu declara ca ar trebui facut. Oh, imperiul hititilor este intr-adevar unul larg, se intinde peste tot, iar locuirea lor printre noi este o marturie ca nu am reusit sa-i alungam. Cu toate acestea, ii multumim lui Dumnezeu, ca insasi prezenta lor printre noi este un indemn din partea Lui sa ne ridicam si sa-i alungam de la noi ; sa terminam cu frica, sa terminam cu aceasta teroare, aceasta retinere, si sa fim puternici in Domnul si in taria puterii Lui. 

     4.2.3     Amoritii

     Dupa hititi vin amoritii ; un fel de contrast izbitor : "frica" - "vorbareti". Vorbesc continuu,  "laudarosi" in legatura cu asta. Inseamna cuvant fara putere. Si nu este adevarat ca se vorbeste mult ? Este usor sa vorbim chiar si atunci cand oamenii se tem cu adevarat de o marturie adevarata. Este usor sa ne expunem propriile noastre ganduri. Desigur, cand vorbeam despre calea credintei in marturisirea lui Hristos, si vorbind despre El, nu ma refeream la niciun fel de amorit ; o voce si nimc altceva, o simpla vorba si nimic altceva. Este foarte usor sa vorbesti fara practica, si acesta este amoritul. Oriunde gasim acest principiu printre noi, discursuri mari fara o umblare corespunzatoare, multa predicare si putina practica, trebuie sa realizam ca avem un dusman printre noi pe care trebuie sa-l alungam.

     4.2.4     Ferezitul si Iebusitul

     Apoi, mai departe, pentru a nu zabovi prea mult asupra acestora, in fereziti avem acel duh al puterii omenesti care stapaneste ; nu al stapanirii divine, nu supunere fata de Dumnezeu, fata de voia Sa si fata de Cuvantul Sau, manifestat in supunere fata de cel mai umil si slab lucru care exprima aceasta voie. Ci ferezitii au acel duh inalt : nobilimea, aristocratia. Ferezitii reprezinta nobilimea, clasa care stapaneste, care trebuie privita si respectata, nu pentru ceea ce invata, ci pentru ceea ce sunt. De cealalata parte sunt hevitii. Acestia (ferezitul si hevitul) merg impreuna. Daca exista o nobilime, trebuie sa fie si o clasa inferioara. Aceasta este nobilimea si taranimea, sau dupa cum s-ar putea spune, clerul si laicii. De aici rezulta iebusitul, care calca in picioare tot ce este de la Dumnezeu.