temelia si adevarul

                                              Crestinul si serviciul militar

                                                                              - I -

     Henri Rossier - 1914

     Dorinta exprimata de mai multe persoane de a obtine lamuriri asupra unui pasaj din brosura intitulata "Crestinul si batalia popoarelor" (lucrare postata pe acest blog la data de 9-10 februarie) la facut pe autor sa dea, cu privire la acest subiect important, explicatiile despre care a considerat ca ar trebui rezervate in aceasta lucrare. Iata pasajul in cauza : "In conflictul actual crestinul are indatoriri, atat fata de autoritatile militare, cat si fata de cele civile ; dar, in ce masura poate sa asculte el de cel care ii pune arma in mana ca sa-l omoare pe aproapele sau ? Aici vom lasa sa vorbeasca constiinta individuala a fiecarui copil al lui Dumnezeu, in functie de cat este el mai mult sau mai putin luminat cu privire la faptul separarii sale de lume. In orice caz, un crestin spiritual cu greu ar putea vorbi despre apararea patriei sale pamantesti, ca si cum el ar putea sa aiba doua patrii".

     Vom examina diferitele afirmatii cuprinse in acest pasaj :

     1     Crestinul are de aparat o patrie pamanteasca ?

     Este evident ca nu putem si nu vom aplica aceeasi masura unui crestin care realizeaza pe deplin pozitia sa cereasca, fata de un alt crestin care este inca supus la ceea ce Cuvantul numeste "elementele lumii" (Gal. 4:3, 9 ; Col. 2:8, 20). Aceste "elemente (sau : principii, n.t.) presupun ca omul nu este in intregime pierdut si ca lumea nu este atat de rea incat sa nu se poata indrepta si imbunatati (*). Ori, un crestin care, in timp ce Il cunoaste personal pe Mantuitorul sau, nu face distinctia esentiala intre un om care are nasterea din nou, viata eterna si Duhul lui Dumnezeu, si un un om care, fiind mort in pacatele sale si pierdut,  - un crestin care nu a inteles ca lumea marturisitoare, fiind condamnata in mod absolut, nu poate sa faca parte din poporul lui Dumnezeu - acest crestin, spun, nu poate sa se conduca dupa aceleasi principii ca si un crestin constient ca a fost eliberat de pacat si de lume. Acesta din urma stie ca a fost scos din veacul rau de acum (Gal. 1:4) ; ca el nu este din lume, dupa cum Mantuitorul sau nu este din lume (Ioan 17:14) ; ca, fara indoiala, el nu a iesit din lume, ci este inca in ea, ca trimis cu un caracter si o misiune cereasca (Ioan 17:11, 15, 18 ; 20:21).

     (*) de fapt, "elementele lumii" contin patru afirmatii :

     1. Omul este fara indoiala pacatos si rau, dar nu in intregime pierdut, "pieritor", dar nu "mort",

     2. El are deci posibilitatea de a dobandi o dreptate (prin sine insusi, n.t.) inaintea lui Dumnezeu,

       3. Lumea nu este blestemata, nici definitiv lepadata,

     4. Prin urmare, ea ar fi in stare sa se imbunatateasca. Aceste principii nu sunt doar ale  lumii, indepartate de Dumnezeu, ci ele sunt admise si de lege, caci ea pune la incercare pe orice om pacatos ; ea presupune ca el poate iesi biruitor, desi Dumnezeu stie contrariul. De aceea, apostolul numeste principiile legii "elementele lumii" (Gal. 4:3, 9).

     Crestinul eliberat de ceea ce am vorbit, are doua caractere : primul in relatiile sale cu pamantul, al doilea in relatia sa cu cerul.

     Referitor la pamant, precum Avraam, tatal celor credinciosi (Rom. 4:11), el a parasit o patrie pamanteasca la care nu are nicio dorinta sa se intoarca, pentru a merge spre o patrie cereasca pe care nu a luat-o inca in stapanire. Atitudinea sa in aceasta lume este cea a unui "strain si a unui calator", adica a unui om din afara (Evrei 11:13-16).

     In legatura cu cerul, el este in intregime afara din lume ; el nu este cetatean al ei, nu mai are cetatenie pe pamant : cetatenia lui este cereasca (Filip. 3:20) ; "a fost stramutat (lucru actual si nu viitor) in Imparatia Fiului dragostei lui Dumnezeu" (Col. 1:13). Pozitia sa, interesele sale, relatiile sale sunt in aceasta Imparatie invizibila.

     In masura in care realizam aceste doua caractere, relatiile noastre cu lumea si autoritatile tarii in care traim devin foarte simple si foarte clare. Un crestin care nu le realizeaza va vorbi despre patria sa pamanteasca, caci contrar lui Avraam, el nu a parasit-o niciodata. Ori, daca el crede ca are o patrie pamanteasca va fi obligat s-o apere si va avea toate motivele s-o faca, si chiar voi adauga ca dragostea pentru patria lui il va face sa aplaude cuceririle facute de patria lui, anexarea tarilor sau provinciilor limitrofe sau a coloniilor indepartate. Aceste ambitii nu se regasesec numai la popoarele imbracate intr-o marturisere crestina fara viata, ci, din nefericire ! si la copiii lui Dumnezeu care nu au inteligenta caracterului lor ceresc. Acest amestec singular de patriotism si crestinism a dat nastere la unii ca Havelock, Gordon, Roberts (ofiteri in armata britanica, n.t.), barbati nobili si cu caracter cavaleresc, carora li s-au dat numele de "eroi crestini". Desi le recunoastem credinta, suntem siguri ca ei nu au dobandit in ochii lui Dumnezeu, prin amestecarea virtutilor lor militare cu crestinismul lor, renumele pe care acest amestec a facut sa fie castigat in ochii oamenilor supusi elementelor lumii. Nu este nicio indoiala ca intalnim crestini adevarati in toate clasele societatii militare sau civile : foarte rar, fara indoiala, pe tron, rareori printre marii si bogatii acestei lumi, caci este greu ca un bogat sa intre in Imparatia lui Dumnezeu, dar, de fapt, nu avem dreptul sa ostracizam pe nimeni : Nu am vazut in ultima vreme pe tronul pontifical, un adevarat copil al lui Dumnezeu care a luptat cu credinciosie impotriva propriului cler pentru mentinerea autoritatii Sfintei Scripturi ?

     Crestinul care a inteles ce inseamna sa ai parte de "chemarea cereasca" (Evrei 3:1) nu va vorbi deci despre apararea patriei sale pamantesti. El are de luptat pentru patria lui cereasca, iar armele luptei sale sunt altele decat pustile Mauser sau pustile Lebel. Lupta sa nu este cu "sangele si carnea" ; vrajmasii lui sunt puterile spirituale ; armura lui este toata armura lui Dumnezeu, adica starea unui suflet formata prin Cuvant si inarmata prin Cuvant, pentru a castiga biruinta. Cele doua lupte despre care vorbim, carnala si spirituala, fiind in totul opuse una alteia, crestinul care se face campionul primei isi vede, cu siguranta, puterea scazand in lupta spirituala, daca nu si-o pierde in intregime.

     Aceste principii, pentru cine vrea sa auda, sunt simple si evidente, si cred ca nu ar putea fi combatute decat de crestinii care, fiind asociati lumii civile si militare, au inters sa apere falsa pozitie pe care o ocupa.

     2     Raporturile crestinului cu autoritatile. Poate sa-si revendice drepturile sale civile sau nationale ?

     Afirmand cele de mai sus, nu pretindem ca problema serviciului militar nu-i provoaca crestinului serioase dificultati materiale si morale.

     Cea dintai mare dificultate, rezulta din obligatia de a asculta de autoritati, caci aceasta ascultare nu este recomandata in mod pozitiv de Cuvantul lui Dumnezeu. Fie ca aceste autoritati sunt imparatul, regele, presedintele unei republici, magistratul civil, comandantul militar, nu are importanta : crestinul le datoreaza ascultare. Ele sunt randuite de Dumnezeu sa conduca si sa pastoreasca popoarele, rasplatind pe cei buni si pedepsind pe cei rai, intr-un cuvant pentru a mentine ordinea pe pamant. In principiu, protectia lor este asugurata crestinului ca si tuturor celorlati oameni. In fata unei acuzatii nedrepte si mincionoase, apostolul face apel la Cezar (Fapte 25:11). Ori, pentru el nu era vorba despre caracterul lui Nero, omul cel mai crud si cel mai corupt din imparatia sa, prigonitorul atroce al crestinilor, ci de omul randuit de Dumnezeu pentru a oferi protectia sa acuzatilor nevinovati si a le face dreptate. Si, sa observam bine, Pavel a facut apel la imparat, in niciun caz pentru a scapa de moarte, caci era constient ca merge inaintea ei, si, in plus, "daca ar  fi facut ceva vrednic de moarte, ar fi primit sa moara", dar el nu avea alta dorinta, vorbind astfel, decat sa implineasca acest cuvant al lui Dumnezeu : "Trebuie sa marturisesti si la Roma" (Fapte 23:11 ; vezi si Fapte 26:32). Niciodata apostolul nu s-a prevalat de cetatenia sa (romana, n.t.) pentru a se impotrivi autoritatii, chiar nedreapta. El a suportat nedreptatea : de trei ori a fost batut cu nuiele si nu a protestat. Cand, impreuna cu Sila, este batut cu nuiele la Filipi, a suportat aceasta batjocora publica, dupa care face cunoscuta calitatea lui de cetatean roman (Fapte 16:37). Ar fi putut sa revendice cetatenia lui ca un drept inainte de a primi loviturile, dar nu a facut-o, nevrand sa se sustraga de la suferintele pentru Evanghelie. In aceeasi ocazie, atunci cand Satan, esuand in impotrivirea lui in public, cautand sa suprime, prin tacere, marturia lui Dumnezeu, Pavel zice : "Dupa ce ne-au batut in public necondamnati, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat in inchisoare si acum ne scot pe ascuns ? Nu asa, ci sa vina ei insisi sa ne scoata". Toate acestea nu erau nicidecum revendicarea unui drept, ci o simpla constatare in interesul Evangheliei, al carei aparator era apostolul (Filip. 1:16). Lucrul acesta era atat de adevarat incat, in cazul particular, Pavel, in loc sa-si afirme dreptul lui de a ramane in cetate, a ascultat de rugamintea magistratilor  si a plecat (Fapte 16:40). Il vedem din nou, in Fapte 22:25, intrebandu-l pe centurion despre limita puterii sale asupra lui, cetatean roman, care avea aceasta cetatenie prin nastere si care nu era condamnat - nu pentru ca ar fi vrut sa scape de o pedeapsa nedreapta, desi, in cazul precedent, a avut, fara indoiala, mai multa credinta decat in acesta ; dar nu era liber sa faca apel la constiinta  si indatoririle acestui om de razboi ? In ce priveste cetatenia lui, el nu a dobandit-o, precum comandantul, ci "o avea prin nastere". Dupa cum am vazut, el a resunoscut uneori, fara a pretinde protectia care i se cuvenea, privilegiul pe care i l-a conferit aceasta cetatenie si, alte ori, nu a tinut cont de ea, pretentia sa neavand in vedere decat interesele Evangheliei.

     Insistam asupra acestui lucru pentru a arata ca un crestin care isi cunoaste chemarea cereasca nu va apela la drepturile sale aici jos. El poate fi, prin nasterea lui, cetateanul localitatii in care locuieste, si aceasta pozitie, nu o poate nici schimba, nici anula, cu atat mai putin sa o revendice. Ea ii asigura protectia autoritatilor localitatii natale ; si daca primeste cu recunostinta aceasta protectie cand ii este oferita, el nu protesta, cand ea ii este refuzata ; dar, in schimb, se considera ca avand indatoriri fata de autoritatile care il protejeaza, si nu se considera, el a carui cetatenie este cereasca, ca fiind scutit de aceste indatoriri cand aceleasi autoritati ii refuza protectia sau il persecuta.

     Din nou observati ca, atunci cand este vorba despre drepturile sale nationale, Pavel le priveste, nu ca pe un castig, ci ca pe o pierdere datorita lui Hristos (Filip. 3:7), parasind totul, fara exceptie, si considerandu-le ca gunoaie. Aceasta neimpedicandu-l sa fie israelit si beniamit la origine, asa cum era roman din nastere, dar nationalitatea lui nu avea valoare pentru el decat pentru a chema pe poporul sau, cu o dragoste arzatoare si neobosita, sa se intoarca la Hristos (Rom. 9:3).

     Aceasta este deci pozitia crestinului fata de autoritati. Daca drepturile lui sunt respectate, el nu se va prevala de ele si le va parasi fara ezitare cand este vorba sa sufere pentru Domnul. Niciodata nu va pune in balanta drepturile sale cu indatoririle sale. Pentru el datoria ramane, chiar daca dreptul cel mai evident i-ar fi incalcat, si asculta de autoritati, oricare ar fi ele, deoarece ele sunt randuite de Dumnezeu.