Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                      - II -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     10     Ce trebuie sa intelegem prin corabiile care au fost construite la Etion-Gheber ? Si ce lectie avem de invatat din aceasta istorie ? (2 Cronici 20:35-37).

     Sa privim mai intai faptele. "Corabiile" sunt aici instrumente care serveau pentru a face comert; "Etion-Gheber" era un port, la nord de un brat al Marii Rosii, unde ele se construiau si de unde plecau; Tarsis era tara indepartata unde ele mergeau sa caute lucruri rare si pretioase (2 Cr. 9:21) (*).

     (*) Expresia "corabiile din Tarsis" pare o denumire tehnica, desemnand constructii importante, potrivite pentru calatorii lungi si transportul de marfuri grele (vezi intre altele Is. 2:16 Ps. 48:7 ; Ez. 27:25).

     Imparatul lui Israel si Iosafat, imparatul lui Iuda, s-au asociat pentru o afacere comerciala, la fel cum au facut mai inainte pentru a lupta impotriva sirienilor. Cu aceasta ocazie, imparatul Iosafat era gata sa plateasca aceasta asociere cu viata sa, daca nu ar fi intevenit Dumnezeu cu mana lui protectoare. Iosafat era un slujitor al lui Dumnezeu, iar Ahazia un om care nu era de folos lui Dumnezeu si care se purta rau. A se asocia cu el insemna din partea lui Iosafat sa cada din nou in acelasi pacat. Dumnezeu l-a facut sa inteleaga prin mesajul profetului; in plus, il pedepseste prin distrugerea flotei sale. Dumnezeu a oprit astfel, de la inceput, derularea unei afaceri care nu era pentru gloria Sa si care ar fi fost un motiv de confuzie pentru Iosafat. Iosafat a inteles lectia; caci atunci cand Ahazia, fiul lui Ahab, i-a propus sa reia afacerea, Iosafat " n-a vrut" (1 Imp. 22:49).

     Invatatura care reiese este evidenta. Credinciosul nu trebuie nicidecum sa se asocieze cu lumea. "Nu va injugati nepotrivit cu cei necredinciosi... fiti despartiti", spune Cuvantul (2 Cor. 6:14, 17). Fie ca toti crestinii sa inteleaga insemnatatea acestui indemn !

     11     Hristos a fost parasit ca Dumnezeu sau ca Om, atunci cand a strigat pe cruce : "Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai parasit?" (Mt. 27:46 ; Ps. 22:1). In Psalmul 22:6, El zice : "Eu sunt vierme, si nu om".

     Este evident, dupa Scripturi, ca Domnul Isus "S-a golit pe Sine Insusi, luand chip de rob, facandu-Se in asemanarea oamenilor" (Filip. 2:6-8) ; Ev. 2:9). Moartea a intrat printr-un om care a pacatuit, la fel invierea mortilor a venit printr-un om, prin Hristos, care este numit "al doilea om" (1 Cor. 15:21, 47). Or, nu se poate invia fara sa se treaca prin moarte. Avem deci aici o marturie destul de clara, referitor la umanitatea lui Hristos in legatura cu moartea,  si exista si altele, de exemplu Romani 8:3.

     Dar, pe de alta parte, trebuie sa ne pazim sa pierdem din vedere divinitatea Domnului. El era Cuvantul "devenit carne" care a locuit printre noi, "si Cuvantul era Dumnezeu" (Ioan 1:1, 14). Devenind om, El nu a lasat deoparte divinitatea Sa. "Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt", spune El, si iudeii au inteles destul de bine ca prin aceste cuvinte El afirma divinitatea Sa de-o maniera categorica, incat ei au luat pietre pentru a-L ucide. Acelasi lucru a fost, atunci cand El a zis : "Eu si Tatal una suntem" (Ioan 8:58, 59 ; 10:30, 31, 33).

     Deci este imposibil de a separa in Hristos umanitatea si divinitatea. In natura Sa, El era Dumnezeu, si a devenit om intrand in aceasta lume. Se intelege deci ca in moartea Sa poate fi vazut sub diferite aspecte, asa cum Il vedem in cele patru evanghelii. In primele doua, Matei si Marcu, El ne este aratat ca "parasit" pe cruce. Acolo este vorba deci de ispasire. In Matei, Hristos este prezentat ca "fiul lui David, fiul lui Avraam" (Matei 1:1), in consecinta, aici este vorba mai degraba de umanitatea Lui.

     Dar in Marcu, El este "Fiul lui Dumneze" (Marcu 1:1), slujitorul desavarsit al lui Dumnezeu, Fiul Sau Preaiubit in care Isi gasea placerea (v. 11). Gasim aici mai degraba divinitatea Sa, si astfel avem un raspuns la intrebare.

     Scripturile sunt chiar mai explicite asupra acestui punct : Matei si Marcu, singurii evanghelisti care relateaza cuvintele lui Hristos : "Pentru ce M-ai parasit?", sunt, de asemenea, singurii care dau marturia centurionului cu privire la moartea lui Isus : "Cu adevarat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu" (Mt. 27:54 ; Mc. 15:39). In plus, Marcu insista asupra expresiei : "Cu adevarat, Omul acesta era Fiu al lui Dumnezeu", si face sa reiasa foarte clar ca moartea Domnului a fost un act deliberat, si nu efectul robiei rasei noastre cazute in pacat si in moarte. Domnul a luat de bunavoie asupra Lui pacatele noastre, si, de asemenea, Si-a incredintat din propria vointa duhul Sau in mainile Tatalui; El Si-a dat viata Lui Insusi (Marcu 15:37-39 ; comp. Ioan 10:17-18). "Scotand un strigat tare, Si-a dat duhul". Aceasta este ceea ce l-a miscat atat de mult pe centurion si l-a facut sa dea aceasta marturie : "Omul acesta era Fiu al lui Dumnezeu".

     In final, sa nu uitam ca rascumpararea obtinuta de Domnul este o "rascumparare eterna", infinita in valoarea ei. Trebuia deci o jertfa la inaltimea acestei rascumparari, cea a Mielului lui Dumnezeu, cunoscut inainte de intemeierea lumii (1 Pet. 1:18-20). Dumnezeu a dobandit Adunarea prin sangele propriului Sau Fiu (Fapte 20:28). Si astfel, viata si neputrezirea au fost puse in lumina prin Evanghelie (2 Tim. 1:10).

     Expresia "Eu sunt vierme, si nu om", arata treapta de smerenie la care Domnul gloriei a binevoit sa coboare.


     12     Psalmul 102:4 : "Inima imi este lovita si se usuca intocmai ca iarba; pantru ca am uitat sa-mi mananc painea". La cine se refera acest verset ?

     Avem, in primele unsprezece versete ale acestui psalm, ca si in versetul 23 si in prima jumatate a versetului 24, expresia miscatoare a plangerilor unui om coplesti de o durere profunda. Vedem ca aceasta durere nu provine dintr-un sentiment de pacat. Aceasta tristete vine in urma unei parasiri, a singuratatii morale, neavand pe nimei care sa simpatizeze cu el. Cel care experimentea aceasta, in smerenia lui profunda, se vede urmarit de ura neinduplecata a vrajmasilor sai, care folosesc ocazia smereniei sale pentru a-l batjocori. Este chinul cuiva care intalneste inaintea lui mania lui Dumnezeu (desi nu este vorba de pacat). Este durerea unui om care, fiind "inaltat foarte sus", a fost "aruncat jos" (v. 10), adus in cea mai adanca smerenie, luat la jumatatea drumului sau.
     Or, la cine se poate aplica acest pasaj, daca nu la Isus, la Hristos, la Domnul infatisat ca Om ? El a venit la ai Sai pentru a fi Mesia al lor, Imparatul, si El a fost lepadat si dispretuit. El anticipeaza aici, in acest psalm, suferintele si moartea, asa cum vedem in Ioan 12:27 ca a facut in timpul vietii Sale pe pamant. El este cel care in tristete si parasire, in timpul zilelor vietii Sale pamantesti (sau, in zilele carnii Sale, n.t.), a inaltat, cu strigate mari si cu lacrimi, rugaciuni si cereri catre Cel care putea sa-L scape din moarte (Ev. 5:7). Acest psalm este expresia divina a gandurilor si sentimentelor lui Hristos. Spunand : "Nu-mi ascunde fata Ta", El a prevazut dinainte momentul dureros cand va striga : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu ! Pentru ce M-ai parasit"? Aproape de moarte, inima Lui era zdrobita de durere; nu a gasit nicio alinare; era ca iarba uscata de soarele arzator, astfel ca El uita de nevoile trupului Sau. Asa a fost El in Ghetsimani in singuratate, luand impreuna cu El pe prietenii Sai, dar negasind nicio usurare de la ei. El veghea, era in chinul luptei, si ei dormeau. Si in curand vrajmasii Sai  se apropie cu batjocurile lor, asteptand mania si cea din urma umilire, moartea pe cruce : "Inaltat sus" (El era Mesia), si "aruncat jos". Numai lui Hristos I se pot aplica toate acestea.
     O alta trasatura, care ne este aratata de-o maniera miscatoare, ne este oferita in a adoua parte a psalmului (v. 12-22). In tristetea, durerea si parasirea Sa, Il vedem pe Hristos adresandu-Se lui Dumnezeu, asteptandu-L, si gasindu-Si mangaierea in fermitatea de neschimbat a promisiunilor lui Dumnezeu pentru poporul Sau. Oricat ar fi de parasit, luat (la jumatatea zilelor Sale, n.t), lepadat, El Mesia, Domnul nu va fi mai putin glorificat in restabilerea poporului Sau si a Sionului inaintea natiunilor. Este acelasi gand pe care il gasim in Ioan 12:27, 28 : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata salveaza din ceasul aceasta? Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Tata, glorifica Numele Tau". El a parasit totul, S-a dat pe Sine Insusi pentru ca Tatal Sau sa fie glorificat.
     Dar a treia parte din psalm ne arata de-o maniera destul de clara ca este vorba despre Hristos (de la jumatatea versetului 24 la sfarsit). Este raspunsul glorios si minunat pe care Dumnezeu il da si pe care epistola catre Evrei (1:10-12) il citeaza ca aplicandu-l Fiului, Celui care S-a coborat si a devenit Om pentru a suferi si a muri. El Insusi este Creatorul cerului si al pamantului; El este totdeauna Acelasi, etern, permanent, subzistand cand cerurile si pamantul vor disparea. El Hristos, lepadat, dispretuit, este Domnul (adica "Iehova", cand este redat astfel "Domnul, n.t.), Creatorul. Contrast minunat si de-o frumusete divina ! acoperit de umilinta si coborare, pe de-o parte, ca Om, si, pe de alta, maretia Sa ca Dumnezeu care nu Se schimba !


     13     Cui i se aplica termenul "intelepciunea", si cui ii este atribuita lucrarea creatiei , in capitolul 8 din Proverbe ?

     In tot acest frumos pasaj, "intelepciunea" se raporteaza in mod clar la Hristos, care este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1:24). El este Autorul direct al creatiei (Ioan 1:1-3). Cuvantul "intelepciune" Il implica; vezi Prov. 3:19 ; Ier. 10:12 ; 51:15. Remarcam, de asemenea, ca expresia tradusa prin "copilasul dragostei Lui", din versetul 30 al capitolului 8, are, de asemenea, sensul de "lucrator, mester" sau"arhitect". Cuvintele cu sens dublu sunt frecvente in cartile poetice, si dau o mare putere pasajelor unde ele se gasesc. Vedeti, de exemplu, cat de mult cele doua sensuri de care este vorba raspund intr-un mod admirabil la "pentru El" si "prin El" din Coloseni 1:16. Hristos, "intelepciunea" (sau "Cuvantul" dupa Ioan 1:1), era cu Dumnezeu, din eternitate, inainte de inceputul creatiei (Vezi Prov. 8:22-26). Cele cinci versete care urmeaza vorbesc despre lucrarea din a doua si a treia zi a creatiei, atunci cand Dumnezeu a pregatit pamantul in vederea oamenilor care aveau sa-l locuiasca; si in acesti oameni Si-a gasit Hristos desfatarile Sale, inca dinainte, El care era dintotdeauna desfatarea lui Dumnezeu. Ce fericire pentru noi sa-L cunoastem !


     14     Cum trebuie sa intelegem pasjul din cartea Eclesiastul care pare sa coboare omul la nivelul animalelor ? Citim acolo, cap. 3:19 la 21 : "Caci ce se intampla fiilor oamenilor se intampla si animalelor; chiar acelasi lucru li se intampla : cum moare unul, asa moare si celalalt; si o suflare ("suflare" si "duh" sunt acelasi cuvant in ebraica)  au toti, iar omul nu are niciun avantaj fata de animal, pentru ca totul este desertaciune. Toti merg spre acelasi loc, toti sunt din tarana si toti se intorc in tarana. Cine cunoaste duhul fiilor oamenilor ? Merge el sus, si duhul animalelor merge el jos, in pamant ?".

     Cartea Eclesiastul se ocupa de ceea ce este "sub soare", dupa expresia repetata de mai multe ori. Scopul sau este de a descoperi, prin observatie si experienta, unde se gaseste fericirea, si in ce maniera se poate bucura de ea. Predicatorul, care nu este altul decat imparatul Solomon, avea tot ce ii trebuia pentru a face cautari potrivite ca sa-l conduca la acest scop si pentru a trage concluziile cele mai corecte. El avea toate ocaziile posibile pentru a cerceta toate lucrurile, si el era, ca nimeni altul, dotat cu intelepciune si inteligenta. Ar trebui deci sa nu asteptam sa gasim in aceasta carte o revelatie divina cu privire la starea omului sau la destinul sau; dar constiinta nu este nicidecum ignorata, nici marele fapt - totdeauna potrivit pentru a exersa constiinta - ca "Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rau" (11:9 ; 12:14). Prin aceasta declaratie se incheie examinarea facuta de autor.
     Concluzia care caracterizeaza cartea de la un capat la altul este ca "totul este desertaciune". Evenimentele pamantesti sunt infatisate din punctul de vedere al oamenilor si de ceea ce ei urmaresc, cautand mereu fericirea. Cu toate eforturile sale si cu toata perseverenta sa, omul nu poate atinge acest scop; in plus, el nu are nicio putere asupra duhului pentru al tine captiv, sau pentru a impiedica sa nu vina moartea atunci cand i-a sosit ziua mortii. El nu are nicio sansa intr-un astfel de razboi (8:8), si cu siguranta, in prezenta mortii, omul, oricat de inteligent ar fi, nu are mai multa putere decat animalul : "toti sunt tarana si toti se intorc in tarana" (comp. Ps. 49:7-13).
     Apoi, lucrul trist de spus, dar ca nu putem tacea, omul, lasat la dispozitia lui insusi, fara ajutorul unei revelatii divine, nu stie ce va fi dupa moarte. Sentimentul responsabilitatii, sau al constiintei, ii spune ca nu se sfarseste totul, caci Dumnezeu va aduce totul la judecata; dar el nu poate ghici, nici gasi prin inteligenta lui, care va fi viitorul sau. Divagatiile filozofilor din toate timpurile sunt o dovada trista a acestui fapt. Dar predicatorul nu a vrut, nici nu a putut inchide cartea sa fara a face un tablou cat mai izbitor cu privire la disparitia trupului omenesc, descriere care se incheie astfel : tarana intoarsa in pamant, asa cum a fost luata de acolo, si duhul intors la Dumnezeu care l-a dat (12:7). Noi o intelegem prin revelatie, si o credem pentru ca Dumnezeu ne-a spus-o. "Domnul Dumnezeu l-a intocmit pe om din tarana pamantului si i-a suflat in nari suflare de viata; si omul a devenit un suflet viu" (Gen. 2:7). Iata secretul diferentei dintre om si animal. Aceasta suflare de viata nu poate fi nimicita. Omul are o existenta eterna, si el este responsabil fata de Dumnezeu, Creatorul sau.
     In Scriptura, expresia "suflet viu", sau "fiinta vie" este aplicata atat la animale, cat si la oameni (Gen. 1:20, 24, etc.). Astfel, sa nu inaintam in cautarile noastre insistand asupra unei modificari de sens a acestei expresii, sau in aplicarea ei. Pentru a intelege diferenta dintre om si animale, nu este vorba sa ne oprim la aspectele exterioare. Dupa acestea, acelasi cutit care injunghie un animal, poate sa ia viata unui om in acelasi fel. Daca ne limitam la aparente, limitand gandirea noastra la ceeea ce este "sub soare", vom ajunge cu siguranta la concluzia semnalata in textul nostru. Prin noi insine, nu putem demonstra ca duhul omului se inalta sus, sau ca duhul (sau "sufletul", n.t.) animalelor coboara jos in pamant (3: 21). Dar revelatia divina ne invata ca animalele au devenit "suflete vii" prin cuvantul care le-a chemat la existenta. Pentru ele, nu trebuie mai mult, in timp ce pentru om trebuia altceva. Dupa ce a fost "intocmit" din tarana pamantului, el a fost insufletit prin suflarea lui Dumnezeu. Este ceea ce explica afirmatia Eclesiastului (12:7) citata mai sus. De la aceasta suflare divina vine si existenta lui eterna si responsabilitatea lui.


     15     "Este unul drept care piere in dreptatea lui si este unul rau care isi prelungeste zilele in rautatea lui" (Ecl. 7:15). Cuvandul "drept" desemneaza un credincios ? Sau un om cu o dreptate proprie ca in Isaia 29:14 : "Intelepciunea inteleptilor lui va pieri".

     Un mic cuvant care se regaseste de douazeci si noua de ori in primele zece capitole din Eclesiastul, imprima o stampila unica peste intreaga scriere, acesta este "sub soare". Aceasta carte descrie experientele omului in toate diferitele imprejurari ale vietii prezente. Aceste experiente sunt intalnite cu exactitate de catre un om caruia Dumnezeu i-a dat intelepciune sa vada totul in conformitate cu adevarul; ele sunt rezumate prin acest cuvant coplesitor "totul este desertaciune si goana dupa vant".
     Versetul 15 din cap. 7, descrie una din aceste experiente practice. Termenul "drept", de acolo, este relativ : el este in contrast cu "rau". Cateva versete mai jos, cuvantul este folosit in alt sens, un sens absolut : infatisat astfel, nu exista niciun om "drept" pe pamant, care sa nu pacatuiasca (7:20). La versetul 15, cuvantul este relativ si se poate aplica la orice fel de dreptate. Este un fapt ca dreptatea nu ne garanteaza viata trupului si avantaje temporare intr-o lume unde domneste pacatul. Acest adevar poate admite tot felul de aplicatii practice; el se limiteaza aici la ceea ce se vede sub soare, adica in aceasta lume, fara sa fie vorba de o alta.
     Pasajul din Isaia 29:14, trateaza judecata lui Dumnezeu asupra poporului Israel.


     16     Care este caracterul judecatii cu care era amenintat profetul care ar fi falimentat in datoria lui fata de popor ? (Ier. 1:17).

     Ni se pare ca gandul Duhului in acest pasaj citat, descopera faptul unei judecati mai degraba decat caracterul ei, aceasta fiind hotarata de inetlepciunea suverana a lui Dumnezeu, in functie de cum o cereau imprejurarile. Slujitorul lui Dumnezeu este responsabil fata de Cel care l-a trimis. El trebuia sa spuna fara teama cuvantul, sau mesajul divin pe care l-a primit. El nu trebuia sa se gandeasca asupra mesajului, asa cum a facut Iona cand a fugit la Tarsis. Mesajul este in intregime in mainile lui Dumnezeu. Mesagerul trebuie sa-l transmita cu credinciosie, punctual, asta-i tot. Gasim stabilit acelasi principiu in Ezechiel 33:1-9.


     17     Ce diferenta este intre "jugul" din Plangeri capitolul 3, versetul 27, si "jugul" din Matei 11:29-30 ?

     Marile principii ale cailor lui Dumnezeu fata de om, pe care le gasim in Vechiul Testament, sunt adevarate, indiferent de forma speciala a "dispensatiei" sub care se traieste. Departe de a-si pierde valoarea sub dispensatia crestina in care noi suntem, ele au o aplicatie dubla : in primul rand, ne face sa intelegem cum actioneaza Dumnezeu in guvernarea Sa; apoi ele ne dau inteligenta drumului pe care a umblat intotdeauna, ca Om divin si perfect, Acela care este atat modelul nostru cat si Domnul nostru, adica Isus Hristos. Intreg Cuvantul lui Dumnezeu se raporteaza la El (Luca 24:27, 44).
     "Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui". Iata marele principiu moral. "Tineretea" este, intr-adevar, momentul potrivit si randuit de Dumnezeu pentru a invata ascultarea. (comp. Cartea Proverbe, in special cap. 1 la 4, 8, 10:1, etc.). Cate necazuri, cate experiente dificile sunt evitate atunci cand se invata inca de tanar aceasta lectie pretioasa ! Daca se obisnuiste cu un "jug" din tineretea sa, cat de usoare devin lectiile vietii, si cat mai apt de a te bucura de ea !
     Vedeti, apoi, in Evanghelia dupa Luca, gloria morala a Celui care, prin intelepciunea Lui la varsta de doisprezece ani, a uimit pe invatatori in templul din Ierusalim, dar care era totusi "supus" parintilor Sai (cap. 2:41-52). Contemplati "jugul" pe care l-a purtat atat de bine Acela care a venit sa faca voia lui Dumnezeu, Cel care, "fiind in chip de Dumnezeu", nu a fost niciodata in pozitia de a asculta, dar care "S-a golit pe Sine Insusi, luand chip de rob", pentru a Se afla in plinatatea harului Sau aproape de noi in aceasta lume de suferinta si nefericire, si pentru a ne invata sa fim desavarsiti in totul, pe drumul de ascultare. "El a invatat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit"; El a suferit fiind ispitit : prin urmare, El este in stare sa ii ajute pe cei care sunt ispititi. Pe calea ascultarii, crestinul nu este singur; el gaseste, pe intreg parcursul alergarii sale, taria si incurajarea pe care o da simpatia lui Isus. Pavel a dorit sa-L cunoasca pe Hristos suferind impreuna cu El pe calea lui pe pamant (Filip. 3). Si noi, de asemenea, avem de invatat de la Cel care a fost permanent bland si smerit cu inima, purtand jugul Sau in detaliile zilnice ale unei vieti dedicate Domnului, fiindu-I supusi in toate lucrurile. Ne vom bucura astfel de aceasta odihna a sufletului care nu poate fi gasita decat urmand indeaproape pe Cel care a facut intotdeauna ceea ce era placut Tatalui Sau. Vom avea astfel o bucurie cereasca care inunda inima si care dovedeste in practica ca jugul Sau este bun si sarcina Sa este usoara.       

                                         Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                 - I -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     1     Ce vrea sa insemne cuvantul : "In ziua cand vei manca din el, vei muri negresit" (Gen. 2:17) ? Cum este infatisata moartea aici ?

     Doua observatii ne vor ajuta sa intelegem despre ce este vorba aici : in primul rand, natura vietii de care se bucura Adam, si, in al doilea rand, responsabilitatea sub care era asezat si care corespundea relatiei sale cu Dumnezeu. Omul nu a fost creat precum animalele : in loc sa iasa din pamant ca fiinta vie, la cuvantul creator al lui Dumnezeu, el a fost intocmit din tarana pamantului si a "devenit un suflet viu" prin respiratia vietii pe care a suflat-o Dumnezeu in narile sale (Gen. 2:7). Or, aceasta "suflare de viata" constituie existenta eterna a sufletului. Referitor la trup, vedem la capitolul 3, versetul 22, ca Dumnezeu a intervenit pentru a impiedica pe om sa manance din pomul vietii si de a nu intra astfel pentru totdeauna, dupa cadere, intr-o existenta de vrajmasie fata de Dumnezeu.

     In ce priveste starea lui Adam inocent, voi cita cateva randuri din "Studii asupra Cuvantului" (J.N.Darby) :

     - "In gradina, cunostinta binelui si a raului nu a existat inca pentru primul nostru tata : ascultarea (abtinerea de la o fapta care nu ar fi fost nicidecum pacat, daca nu ar fi fost interzisa) a constituit, in ea insasi, testul care i-a fost impus. Aceasta nu era o interzicere a pacatului, nici obligatia impusa de a face binele ca la Sinai, cand binele si raul erau cunoscute".
     Acest lucru este foarte important. Vedem ca interzicerea de a manca din pomul cunostintei binelui si raului nu presupunea pacatul, care, de fapt, nu a existat inca. In aceasta, interzicerea contrasta cu legea lui Moise. Omul a fost pus la proba numai din punctul de vedere al ascultarii; fericirea lui se gasea in dependenta de Dumnezeu care l-a creat si care l-a inconjurat cu toate binecuvantarile. Ascultand de sarpe, care a trezit in inima lui o indoiala cu privire la suprema bunatate a lui Dumnezeu, el s-a lasat prada neascultarii, si pacatul a intrat in lume, si, impreuna cu pacatul, moartea (vezi Rom. 5). Relatiile omului cu Dumnezeu au fost rupte din acel moment. El nu a mai putut sa-L cunoasca pe Dumnezeu decat prin credinta, prin constiinta (pe care a dobandit-o mancand din pomul oprit), de indata ce aceasta ar fi trezita de harul divin. In primul rand, prin rostirea judecatii asupra sarpelui, Dumnezeu il face pe Adam sa intrevada ca va exista un Eliberator, ridicat din samanta femeii, care a fost cea dintai care a cazut in faradelege. Apoi, scotandu-l din gradina, Dumnezeu l-a imbracat cu haine din piele, care dau marturie despre moarte, imagine a eliberarii de starea lui de pacat, pe care Dumnezeu a prevazut-o pentru el, prin moartea unui Inlocuitor.
     Dar judecata rostita asupra lui Adam a fost in primul rand o judecata cu privire la pamant (Gen. 3:17-19). El va trebui sa munceasca din greu, sa manance painea cu sudoarea fruntii sale, pana se va intoarce in tarana de unde a fost luat; "caci", i-a zis, "tarana esti si in tarana te vei intoarce". Dumnezeu nu spune nimic despre o judecata a sufletului.
     In plus, oferind intotdeauna indicatiile necesare prin Cuvantul Sau pentru a forma si a intretine credinta, Dumnezeu a pastrat revelatia deplina cu privire la moarte si la judecata pentru venirea in aceasta lume a "semintei femeii", despre care Dumnezeu a vorbit inainte, Domnul nostru Isus Hristos. El "a desfiintat (sau "a anulat") moartea si a adus la lumina viata si neputrezirea, prin Evanghelie" (2 Tim. 1:10). El a vorbit, de asemenea, despre judecata si pedeapsa eterna pastrata pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu si care nu asculta de Evanghelie.
     In epistole, moartea este infatisata fie ca plata a pacatului (vezi, de exemplu, Epistola catre Romani 6:23), fie ca infatisand starea noastra morala fata de Dumnezeu (Efes. 2 ; Col. 2), unde este spus ca Dumnezeu ne-a trimis mantuirea Sa atunci cand noi eram "morti in greselile si in pacatele noastre".
     In Apocalipsa, cei care stau inaintea tronului mare si alb pentru a fi judecati, sunt infatisati ca "morti"; si judecata groznica de care au parte, este numita "a doua moarte".


     2     Care este "samanta sarpelui" despre care se vorbeste in Geneza 3:15 ?

     Intrebarea se refera doar la partea centrala a versetului, caci dupa ce se vorbeste ce se va intampla cu Hristos, gasim mentiunea despre sarpe insusi si nu despre "samanta" lui : "Tu ii vei zdrobi calcaiul", in timp ce este spus ca samanta femeii (Hristos) trebuie sa zdrobeasca capul sarpelui.
     Este scris despre Cain ca era "de la cel rau" si l-a ucis pe fratele sau (1 Ioan 3:12). Putin mai sus, in acelasi capitol, citim ca Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului, precum si pentru a pune in lumina deplina deosebirea dintre cele doua familii, a lui Dumnezeu si a lui Satan. Mai mult, Domnul Isus, vorbind fariseilor care il respingeau pe El si invatatura Sa, le spune ca ei aveau de tata pe diavolul, si ca ei cauta sa implineasca lucrarile sale, si anume minciuna si crima. In zadar pretindeau ei ca sunt samanta lui Avraam, Isus le raspunde ca daca ar fi asa, ei ar face lucrarile lui Avraam (Ioan 8:39-44).
     Este deci evident ca prin samanta sarpelui, trebuie inteles cei care il asculta si care urmeaza caile lui, rod al unei vrajmasii neinduplecate fata de Dumnezeu. Sarpele, pentru a-si atinge scopurile, a cautat sa stabileasca o intelegere intre el si femeie, facand din ea complicele si victima sa, pentru a-L dezonora pe Dumnezeu prin cununa creatiei Sale (adica omul, n.t.). Dar Dumnezeu a vrut sa puna vrajmasie intre el si femeie, precum si intre "semintele" lor. Cele doua familii se disting in aceasta lume, (sau "iau fiinta", "apar", n.t.), oriunde adevarul gaseste o usa deschisa. Lumea intrega "zace in cel rau"; ea L-a urat pe Isus, L-a lepadat si L-a rastignit. Hristos si ai Sai nu sunt din lume; de aceea, spune Domnul : "va uraste lumea" (Ioan 15:19 ; 17:16). Lumea iubeste ce este al ei, dar Isus a venit pentru ca noi sa fim eleiberati de puterea intunericului si stramutati in Imparatia Sa (Col. 1:13). Fie ca sa aratam prin umblarea noastra ca suntem ai Lui !


     3     Trebuie sa-l vedem pe Melhisedec, care vine sa-l intampine pe Avraam, ca o aparitie a Domnului, sau doar ca o imagine sau un tip al lui Hristos ? (Gen. 14 ; Ev. 7).

     Intreg capitolul 7 din Epistola catre Evrei, luat in legatura cu citatul din Psalmul 110, arata ca istorisirea din capitolul 14 a cartii Geneza se refera la o persoana care a trait pe pamant in timpul lui Avraam. Ar fi suficienta o singura remarca, printre altele, pentru a stabili caracterul exceptional din acel timp : faptul ca trei sau patru urmasi imediati ai lui Noe traiau inca. Eber chiar a supravietuit lui Avraam. Totusi, oricat de interesante ar fi aceste detalii, nu trebuie sa ne oprim aici. Duhul Sfant, in epistola catre Evrei, nu se foloseste de anumite fapte dovedite cu privire la imparatul Salemului, ci de relatarea inspirata, care prezinta unul din tipurile cele mai remarcabile ale Celui care trebuia sa vina. Este scris ca Melhisedec a fost "asemanat Fiului lui Dumnezeu" (Ev. 7:3). Or, expresia "asemanat" se adapteaza in mod evident la istorisirea lui Moise. Dumnezeu a dat prin Duhul Sfant cuvinte precise prin care a vrut ca intalnirea cu Avraam sa fie descrisa. Aceste cuvinte ofera deci explicatia pasajului din psalm : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec". Autorul epistolei nu se indeparteaza, nici nu cauta, in traditie sau in alta parte, pentru a completa istoria scurta a acestui om deosebit. Tot ceea ce stim despre el este cuprins in trei versete din Geneza; dar ele sunt suficiente pentru a infatisa destul de clar ceea ce inseamna preotia actuala a lui Hristos. Ele merg chiar mai departe, si indica ce va fi aceasta preotie , atunci cand Imparatia Sa va fi intemeiata in glorie pe pamant. Dar pentru noi, adevarul important este ca Isus, asezat la dreapta maretiei in locurile ceresti, este inca de acum preot pentru noi. Cel care a zis : "Sezi la dreapta Mea", a zis, de asemenea : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec" 9Ps. 110:1, 4). Explicatia data in capitolul 7 din epistola catre Evrei ne face sa intelegem, in multe feluri, si importanta relatarii inspirate din Geneza, si caracterul preotiei valabile pentru noi in timpul alergarii noastre pamantesti. 


     4     Ce reprezinta inelul pus in nas de catre Rebeca si bratarile de pe mainile sale ? (Gen. 24:47)

     Inelul din nas si bratarile de pe maini faceau si inca fac parte din ornamentele femeilor din Orient. Trebuie remarcat ca in special femeile maritate erau cele care le purtau. Slujitorul lui Avraam dandu-i-le Rebecai arata ca el o considera ca logodnica lui Isaac. El a impodobit-o mai dinainte cu daruri de la sotul ei.
     Or, Isaac este o imagine a lui Hristos in inviere. Drept urmare, Rebeca ar fi o imagine a Bisericii pe care Duhul Sfant, reprezentat prin slujitor, o formeaza si impodobeste cu daruri ceresti, conducand-o prin pustie pana la intalnirea cu sotul ei.
     Ornamentele date Rebecai reprezinta deci aceste haruri, aceste binecuvantari, de care Biserica se bucura ca arvuna de ceea ce ea va poseda impreuna cu Hristos, cand El va mosteni toate lucrurile.
     Poate am putea spune ca inelul care stralucea pe fata Rebecai este o imagine a marturiei pe care Biserica, ca logodnica a lui Hristos, trebuie s-o dea despre Domnul ei. Datoria fiecarui crestin este de a recunoaste ca este al Lui, de a vesti virtutile Sale. Bratarile de pe maini face sa ne gandim la devotamentul in "tot ce gaseste mana ta sa faca" (Ecl. 9:10). Orice slujire a Bisericii este pentru Hristos, deoarece vine de la El. El Insusi a dat toate darurile (vezi Efes. 4:7-13). Dar nu trebuie insistat asupra detaliilor; trebuie sa fim cumpatati in toate lucrurile. Sa retinem sensul general al darurilor pe care slujitorul le-a facut Rebecai.


     5     Ce lectie putem invata din viziunea pe care Moise a vazut-o la Horeb ? (Ex. 3:2)

     Imprejurarile speciale in care Moise se gasea si slujba pe care Dumnezeu i-a randuit-o ne ajuta sa intelegem putin gandurile lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a trimis sa scoata poporul Israel din robia cruda sub care el gemea in Egipt. Domnul nu a uitat dorinta lui Moise pentru a interveni pentru usurarea fratilor sai, cu patruzeci de ani mai inainte, atunci cand el avea, din punct de vedere omenesc, toate avantajele pentru a face eficace interventia lui. Favoarea de care el se bucura la curtea lui Faraon, - fiind crescut de fiica sa - cunostinta lui mare, forta lui fizica, dreptatea lui, intelepciunea mintii lui, toate il desemnau ca pe un om de la care se astepta lucruri mari. Poate chiar Moise a gandit ca propria lui capacitate si aptitudinile speciale il faceau potrivit de a fi eliberatorul. In orice caz, dreptatea intentiilor sale il puneau mai presus de orice banuiala, desi fratii lui nu l-au inteles.
     Dumnezeu a tinut cont de devotamentul sau, si de alegerea pe care el a facut-o de a se identifica mai degraba cu fratii lui oprimati decat sa se alipeasca de placerile de la curtea lui Faraon. Este scris despre el : "Prin credinta, Moise, cand s-a facut mare, a refuzat sa fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegand mai degraba sa sufere raul cu poporul lui Dumnezeu, decat sa aiba placerea trecatoare a pacatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogatie decat comorile Egiptului" (Ev. 11:24-26). 
     Dar Moise a trebuit sa faca experienta ca Numele Domnului valoreaza mai mult decat toate pretentiile si decat orice avantaj omenesc. Primele sale eforturi au sfarsit printr-o fuga rusinoasa, si, timp de patruzeci de ani, a trebuit sa duca viata unui simplu  pastor in pasunile din Sinai, necunoscut si uitat. Astfel, s-ar parea ca toate avantajele exceptionale pe care le avea nu ar da niciodata cel mai mic rod. Moise avea nevoie in primul rand sa fie eliberat de el insusi, si de a intelege ce inseamna sa te increzi in Dumnezeu.
     In final, atunci cand vine momentul in care Dumnezeu il trimite in Egipt, nu se mai regaseste la el dorinta pe care o avea in tineretea lui. Dimpotriva, face tot felul de dificultati, chiar pana acolo de a-I cere lui Dumnezeu sa se foloseasca mai degraba de altcineva pentru realizarea unei lucrari atat de mari. Vai ! dupa cum s-a remarcat, ascultarea nu are valoare mare pentru inimile noastre slabe atunci cand nu este amestecata cu energia carnala (sau "fireasca", n.t.), pe care Dumnezeu nu o doreste. Moise a trebuit sa invete lectia lui si sa mearga pe drumul pe care Dumnezeu i l-a trasat. Nu un brat de carne, ci Dumnezeu Insusi era Cel care trebuia sa lucreze eliberarea poporului Israel, si Moise avea sa fie in Egipt mesagerul lui Dumnezeu inaintea marelui imparat. Domnul i-a zis : "Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor" (Ex. 3:7, 8).
     Moise avea deci nevoie sa invete cum este potrivit sa stea in prezenta lui Dumnezeu, si in acelasi timp care trebuie sa fie relatiile dintre un Dumnezeu sfant si un popor incarcat de faradelege, - razvratit din ziua in care Moise l-a cunoscut (Deut. 9:6, 7, 24). Aceste doua lucruri le-a invatat in rugul care ardea, dar nu se mistuia. Dumnezeu era acolo, Dumnezeul tatalui lui Moise, Dumnezeul stramosilor sai cu care El a facut legamantul. Era harul care se manifesta in favoarea poporului oprimat; dar Dumnezeu este un Dumnezeu al sfinteniei, si in prezenta Sa Moise a trebuit sa-si scoata sandalele, dupa cum a trebuit, de asemenea, sa-si ascunda fata. Dumnezeu era acolo ca un foc mistuitor, avand "ochii prea curati ca sa priveasca raul si nu Se poate uita la rautate" (Hab. 1:13) ; dar, in acelasi timp, El este un Dumnezeu Salvator care, nu ramane indiferent la intristarea poporului Sau, si care vrea dimpotriva sa implineasca in favoarea lui promisiunile pe care le-a facut parintilor sai. De asemenea, aceasta lectie dubla a harului si a sfinteniei divine a fost de atunci pentru Moise mobilul vietii sale si taria lui in momentele grele prin care avea sa treaca. Fie ca si noi, de asemenea, sa invatam implirea lor perfecta, la crucea Domnului nostru Isus Hristos.


     6     In imprejurarile descrise in capitolul 18 din Exod, Moise nu ar fi trebuit sa ceara sfatul lui Dumnezeu cu privire la recomandarea care i-a facut-o Ietro, preotul Madianului ?

     Cu siguranta, avem lectii de invatat cu privire la dependenta permanenta de Dumnezeu pentru fiecare credincios. I-a placut lui Dumnezeu sa ne dea istorisiri care fac sa se vada slujitorii lui Dumnezeu asa cum au fost ei. Oamenii ar fi facut din ei eroi care ar fi devenit obiecte de inchinare, cum s-a si intamplat. Dar Dumnezeu care vede totul si stie totul, vrea ca intreaga constiinta crestina sa fie exersata prin ceea ce este scris. Totusi, pentru cazul care ne preocupa, nu trebuie sa confundam capitolul 18 din Exod cu Numeri 11:10-29, unde Moise a simtit povara poporului prea mare pentru el. Imprejurarile erau cu totul diferite.
     Sa ne amintim, de asemenea, ce a zis apostolul : "Nicio profetie din Scriptura nu se interpreteaza singura" (2 Pet. 1:20). Aceasta inseamana ca trebuie privita ca facand parte din revelatia deplina pe care Dumnezeu ne-a dat-o, care se intinde dincolo de imprejurarile speciale de care este vorba (in cazul de fata, n.t.). Se poate citi un pasaj sau altul din punct de vedere moral; sau, se poate privi din punct de vedere profetic, ca o expunere a gandurilor lui Dumnezeu cu privire la viitor cand totul va fi implinit pentru gloria lui Hristos. Infatisat astfel, Exod 18 se refera la mileniu.


     7     Care este semnificatia celor doua pasari, a lemnului de cedru, a stacojiului si isopului, folosite la curatirea leprosului (Lev. 14:3-7, 49-53).

     Lepra, ca imagine, reprezinta aceasta activitate a naturii noastre cazute care manifesta un om pacatos, inaintea lui Dumnezeu, dar si intr-o masura in ochii altora. Dumnezeu vede inima, oamenii nu pot sa judece decat faptele exterioare, roadele intentiilor inimii. Leprosul trebuia sa ramana in afara taberei pana cand preotul putea sa constate vindecarea lui. Vindecarea corespundea cu judecata pacatului, care ne pregateste pentru recuperarea si bucuria relatiei noastre cu Dumnezeu, care decurge din lucrarea desavarsita a Mantuitorului. Dar trebuie ca aceasta judecata de noi insine sa fie profunda si simtita bine, si ca sufletul sa fie miscat de valoarea sangelui lui Hristos, care singur curateste orice pacat. Faptul acesta este reprezentat prin pasarea vie inmuiata in sangele celeilalte pasari injunghiate.
     Cele doua pasari luate impreuna indica moartea si invierea lui Hristos. Apa curgatoare (lit. "apa vie") ne face sa gandim la energia Duhului Sfant prin care Hristos S-a oferit lui Dumnezeu ca jertfa pentru pacat (Ev. 9:14). Cedrul si isopul reprezinta ceea ce este cel mai mare si ce este cel mai mic in creatie, vazute ca ceva care atrage privirile sau admiratia omului (1 Imp. 4:33). Stacojiul, folosit adesea ca un semn al regalitatii, face sa gandim la gloria omului. Astfel, tot ceea ce inalta inima pacatosului si il indeparteaza de adevarata smerenie si de pocainta dupa gandul lui Dumnezeu trebuie sa fie judecate in acelasi timp, - inmuiat in sangele varsat pentru curatirea pacatosului si cu care acesta este stropit.


     8     Care este intelesul expresiei "Chivotul legamantului Domnului" ?

     In capitolul 10 din cartea Deuteronom, versetele 1, 2, 5, Moise arata poporului Israel ca chivotul trebuia sa serveasca ca adapost pentru cele doua table de piatra, "tablele legamantului pe care l-a facut Domnul cu voi" (cap. 9:9). Gasim expresia pentru prima data in momentul cand fiii lui Israel au parasit muntele Sinai (Num. 10:33) si cand a inceput istoria calatoriei lor prin pustie pentru a merge in tara Canaan. Inaintea acestui moment, expresia obisnuita este "Chivotul marturiei". Dar cuvantul "marturie" se refera de asemenea la cele doua table de piatra pe care erau scrise cele zece porunci. Vezi Exod 31:18 ; 32:15 ; 34:29 ; si comp. 25:16, 21, 22, si 40:20.
     Exista un singur exemplu memorabil de folosirea termenului "Chivotul marturiei" dupa capitolul 10 din Numeri. Acesta este in Iosua 4:16, atunci cand preotii l-au trecut peste Iordan. In afara de aceasta exceptie, gasim de obicei  "Chivotul legamantului Domnului", sau expresii asemanatoare.
     Cuvantul "marturie" se refera la Dumnezeu si la intentia sa in darea legii; cuvantul "legamant", la popor si la responsabilitatea lor, responsabilitate pe care au acceptat-o in mod deplin (Ex. 24:3).


     9     Cum trebuie inteleasa "iertarea" din al saptelea an ? (Deuteronom 15)

     Intregul capitol pare a fi o dezvoltare a unui verset din Proverbe (19:17) : "Cine se indura de sarac imprumuta pe Domnul si El ii va reda ceea ce a dat". Si principiul este consacrat de Domnul atunci cand insista asupra starii inimii a celor care ii cer lui Dumnezeu sa le ierte pacatele : "Si ne iarta noua greselile (sau "datoriile") noastre, dupa cum si noi iertam celor care ne-au gresit... Caci daca iertati oamenilor greselile lor, si voua vi le va ierta Tatal vostru cel ceresc; dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Mt. 6:12, 14, 15). Se poate deci trage concluzia ca principiul emis in capitolul 15 din Deuteronom are o mare insemnatate morala. In plus, detaliile oferite cu privire la punerea in practica a acestei legi, ne ajuta mult sa intelegem aplicatia, demonstrand partea pe care intelepciunea o are in exercitarea milei.
     Dumnezeu a vrut, fara indoiala, sa faca viata poporului Israel conforma cu propriile Sale ganduri in legatura cu sabatul de odihna , instituit la creatie, atunci cand "a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine".
     Sabatul era deci pentru israeliti, din partea lui Dumnezeu, nu doar o garantie ca ii va duce si ii va pazi in tara cea buna pe care le-a pregatit-o, ci chiar a vrut sa-i vada bucurandu-se de comuniunea Sa in toate detaliile vietii lor. Daca se bucurau pentru ei insisi de harul Sau, trebuia ca si ei sa actioneze dupa acest har in toate relatiile lor unii cu altii. Iata motivul "iertarii" din al saptelea an.
     S-a vestit "iertarea Domnului". Belsugul de binecuvantare din partea Domnului se revarsa atunci peste poporul Sau, fiecare trebuind sa depuna toate eforturile pentru a profita toti aceea, dintre fratii lor, care erau datori. Datoriile de la straini puteau fi solicitate, dar nu de la cei care apartineau prin nastere la poporul ales. In cazul in care "nu va mai fi niciun sarac in mijlocul tau", datoriile in sine nu prea mai averau motiv sa existe.
     Imprumutul pentru sarac, trebuia sa fie proportional cu nevoia in care el se afla (v. 8). Vedem astfel necesitatea de a actiona cu grija si cu intelepciune astfel ca ajutorul oferit sa fie potrivit cu imprejurarile. Imprumutul era "garantia", pentru ca constiinta datornicului sa fie tinuta treaza cu privire la responsabilitatea sa. Trebuia sa se dea o "garantie" (sau "gaj", n.t.) chiar daca se apropia anul iertarii, si in ciuda faptului ca iertarea putea sa faca din imprumut un dar, el nu putea fi cerut inapoi (vezi Neemia 10:31). "Garantia" este necesara pentru a nu uita importanta de a plati datoriile noastre (Rom. 13:8). 
           
    

                                                          Tineri din Scriptura
                                                                              - II -
                                             


     Brian Reynolds                                                                        dupa "Le Seigneur est proche"


     4     Tanarul rob egiptean

     "Si au gasit pe un egiptean in camp si l-au adus la David; si i-au dat paine si a mancat; si i-au dat apa si a baut" (1 Sam. 30:11).

     Aceasta a fost cea mai minunata zi din viata acestui tanar egiptean care era bolnav si pe care stapanul lui amalecit l-a parasit (v. 13) : oamenii lui David care i-au urmarit pe amaleciti si care luasera inapoi Ticlagul, gasindu-l "in camp", l-au adus la David si i-au dat paine si apa. El a prins putere.

     In Biblie, "campul" este o imagine bine cunoscuta a lumii, "veacul rau de acum" (vezi Mt. 13:38 ; Gal. 1:4). Istoria tanarului egiptean infatiseaza astfel imaginea omului pacatos "fara speranta si fara Dumnezeu in lume" (Efes. 2:12), dar putand gusta acum painea si apa vietii !

     Ei "l-au adus la David" : acesta este lucrul cel mai minunat care putea sa i se intample acestui tanar fara resurse. La multe secole dupa acest incident, citim istoria unui alt tanar numit Andrei. El a venit l-a fratele sau si i-a zis : "Noi am gasit pe Mesia". Apoi "l-a adus la Isus" (Ioan 1:41, 42). Aceasta a fost istoria miscatoare a nenumaratelor multimi de-a lungul secolelor : eram pierdut, dar acum am fost gasit (vezi Luca 15:32); eram orb, dar acum vad (vezi Ioan 9:25).

     David, imparatul uns, ratacea inca in pustiul Iudeii. In scurt timp, el avea sa se suie pe tronul care in mod legitim era al sau. El este aici o imagine a Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui David ! El a fost lepadat de ai Sai, dar ziua se apropie foarte repede cand Se va aseza pe tronul Sau - tronul lui David (Luca 1:32 ; Apoc. 3:21).

     Acum, in timpul lepadarii Sale, Hristos cheama pe pacatosii dintre natiuni (natiunile neiudaice) pentru a fi "un popor pentru Numele Sau" (Fapte 15:14).

     Acest tanar egiptea este o imagine izbitoare.

     "Si David i-a zis: Al cui esti? Si de unde esti? Si el a zis: Eu sunt un tanar egiptean, rob al unui amalecit, si stapanul meu m-a parasit, pentru ca m-am imbolnavit acum trei zile" (1 Sam. 30:13).

     David a pus aceasta intrebare acestui tanar egiptean care a fost parasit pe camp : "Al cui esti?". Acesta din urma da un raspuns sincer : "Eu sunt un tanar egiptean, rob al unui amalecit". Acest exemplu ne invata ca sinceritatea in ce priveste propria noastra stare este un punct decisiv in viata noastra, ca si in cea a fiecarui pacatos. O alta lectie de retinut, este ca o convertire la Hristos nu este reala decat daca ea se exprima verbal - trebuie sa recunoaste cu gura noastra pe "Isus ca Domn" (Rom. 10:9). Dumnezeu vede (sau "Isi gaseste placere", n.t.) "adevarul in omul dinauntru", si cu siguranta "din prisosul inimii vorbeste gura" (Mt. 12:34).

     Tanarul recunoaste ca a fost robul unui amalecit, care l-a parasit cand a cazut bolnav. Cu toti suntem robii unui stapan : sau il slujim pe Satan, sau Il slujim pe Hristos. Nu este cale de mijloc : nu exista decat doi stapani. Pavel arata clar atunci cand scrie ca noi suntem robi "fie ai pacatului, spre moarte, fie ai ascultarii, spre dreptate" (Rom. 6:16-20). Satan este un tiran nemilos, si cand a sfarsit cu cei pe care i-a inselat, ii paraseste, asa cum vedem ilustrat in istoria acestui tanar rob egiptean.

     Amalecitul a fost fara mila fata de robul sau egiptean, dar ce contrast cu David ! El a avut grija de tanar. El era un stapan bun, care se ingrijea de nevoile oamenilor sai. La porunca lui, cei care erau prea obositi pentru a cobori sa lupte, au primit aceeasi parte din prada la fel ca cei care au luptat (1 Sam. 30:24). Ce perspectiva pentru noi care am schimbat stapanul ! Este scris ca Hristos "va imparti prada cu cei puternici" (Is. 53:12). El a platit pretul pentru a ne rascumpara, dar El va imparti impreuna cu noi rezultatele biruintei Sale.

     5     David

     "Robul tau a ucis si pe leu si pe urs; si acest filistean necircumcis va fi ca unul dintre ei, pentru a batjocorit ostirile Dumnezeului celui viu" (1 Sam. 17:36).

     Viata lui David, atunci cand el era tanar pastor, nu s-a derulat fara incidente, dar aceste au fost productive. El a scapat turma tatalui sau atunci cand aceasta era amenintata de leu sau de urs (v. 34, 35). Fiecare slujitor al lui Dumnezeu trebuie sa fie antrenat si testat in scoala lui Dumnezeu inainte de a implini o sarcina mai mare, asa cum este scris : "Cine este credincios in foarte putin este credincios si in mult" (Luca 16:10).

     Nimeni nu stia despre faptele lui David ca pastor, el le-a pastrat pentru el. Dar imprejurarile l-au fortat sa spuna despre ele, deoarece Israel era intr-un necaz mare in fata campionului filistenilor. A existat un principiu foarte important in reticenta lui David de a divulga biruintele sale pana in acel moment : biruintele noastre ascunse se petrec intre noi si Dumnezeu, dar ele vor avea impact cand vor fi amintite la momentul oportun. Astfel, apostolul Pavel, timp de 14 ani, nu a spus niciodata ca el a fost "rapit in al treilea cer" (2 Cor. 12:2).

     Scopul slujirii crestine este de a hrani si conduce poporul lui Dumnezeu, dar fiecare pastor adevarat a fost format de Domnul inainte de a fi insarcinat sa aiba grija de turma Sa. In Psalmul 78, este spus cu privire la David : "El i-a pastorit dupa integritatea inimii lui si i-a condus cu iscusinta mainilor lui" (v. 72). David a invatat mult despre aceasta in slujba lui de tanar pastor. Integritatea morala personala, alaturi de aptitudinea practica de a se ocupa de altii, este de cea mai mare importanta pentru a hrani si conduce turma Domnului. Pe de alta parte, atunci cand David a fost chemat de Domnul, el era deja ocupat si credincios in detaliile privind activitatea familiala. El era credincios in "foarte putin", astfel Dumnezeu i-a incredintat cele mai mari responsabilitati. Fie ca aceasta sa fie o incurajare pentru cei care au pe inima sa hraneasca si sa conduca turma. "Luati seama deci la voi insiva si la toata turma in care v-a pus Duhul Sfant supraveghetori, ca sa pastoriti Adunarea lui Dumnezeu" (Fapte 20:28).

     "Si si-a luat toiagul in mana si si-a ales cinci pietre netede din parau si le-a pus in sacul de pastor pe care-l avea, in traista, si prastia lui era in mana lui" (1 Sam. 17:40).

     Ca tanar pastor, David stia cu siguranta sa manuiasca bine prastia lui. A avut, fara indoiala, multe ocazii de a o folosi in timpul lungilor zile petrecute pe campuri cu turma tatalui sau. Dar el nu s-a bazat pe experienta lui peentru a-l infrunta pe Goliat. El avea certitudinea, prin credinta, ca "lupta este a Domnului" (v. 47), si ca el merge sa-l intampine pe filistean "in Numele Domnului ostirilor" (v. 45).
     Luand cele cinci pietre netede din parau, David nu se baza pe niciun sfat sau resursa omeneasca. Aceste cinci pietre netede reprezinta Cuvantul lui Dumnezeu folosit cu puterea Duhului de catre cel care traieste intr-o dependenta totala de Dumnezeu. Atunci cand Satan L-a ispitit pe Domnul Isus, el a fost invins prin Scripturile citate de catre Domnul. Este interesant de notat ca in acest conflict cu diavolul, Domnul a citat numai pasaje din Deutoronom, si niciunul din alta carte a Pentateuhului (cele cinci carti ale lui Moise). El nu S-a folosit decat de o piatra neteda si a pastrat pe celelalte patru de rezerva pentru o alta zi.
     David a refuzat din nou sa foloseasca resursele omenesti atunci cand i-a inapoiat lui Saul armura sa si tot ceea ce el i-a oferit, deoarece nu le "incercase niciodata" (v. 39). El i-a spus cu indrazneala lui Goliat : "Nu prin sabie, nici prin sulita salveaza Domnul... si El va va da  in mana noastra" (v. 47).
     Aceasta lectie se aplica si noua astazi : "Armele luptei noastre nu sunt firesti (sau "carnale"), ci puternice, potrivit lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:4). Lupta noastra nu este carnala, ci spirituala. Prea adesea credinciosii se lupta impotriva oamenilor de-o maniera carnala, si nu sunt constienti ca in spatele conflictului, sunt de fapt puteri spirituale care actioneaza. Implicarea in politica lumii pentru a atinge rezultate spirituale este o manevra inutila care dezonoreaza pe Dumnezeu. Fie ca noi sa ne angajam in batalia spirituala  cu puterea Cuvantului lui Dumnezeu si numai in Numele lui Isus Hristos.

     "Si David a alergat si a stat pe filistean si i-a luat sabia si a scos-o din teaca si l-a ucis si i-a taiat capul cu ea. Si, cand au vazut filistenii ca viteazul lor a murit, au fugit" (1 Sam. 17:51).

     Propria sabie a lui Goliat este aceea pe care David a folosit-o pentru a-l omori rapid pe uriasul filistean ! Actiunea lui David implinita cu arma uriasului este o ilustratie minunata a modului prin care Hristos, "prin moarte", l-a facut fara putere "pe cel care avea puterea mortii, adica pe diavolul" (Ev. 2:14). Datorita pacatului omului, Satan avea puterea mortii, dar Domnul Isus a devenit Om pentru a ne smulge de sub puterea lui si a ne da viata. Pentru aceasta, a trebuit ca El Insusi sa intre in moarte : El "a fost facut cu putin (sau "pentru putin") mai prejos decat ingerii datorita mortii pe care a suferit-o... astfel incat, prin harul lui Dumnezeu, El sa guste moartea pentru fiecare (sau "pentru tot") (Ev. 2:9).
     La fel ca fiii lui Israel inaintea lui Goliat, toti oamenii se aflau sub puterea si frica de moarte pana la aceasta biruinta decisiva a Domnului Isus; El i-a eliberat "pe toti aceia care, prin frica de moarte, erau supusi robiei toata viata lor" (Ev. 2:15 ; vezi Rom. 5:12). Pentru cel credincios moartea nu mai este un vrajmas, ea face parte acum din lucrurile care sunt "ale noastre" (1 Cor. 3:22). Intr-un anumit sens, moartea apartine credinciosului. Dupa ce Hristos a purtat judecata noastra pe cruce, cand un credincios moare, acesta nu mai este judecat pentru pacatul sau. Moartea, pentru noi acum, este pur si simplu cea care ne duce spre glorie.
     David se intoarce la Saul , "cu capul filisteanului in mana" (1 Sam. 17:57). Cand Ionatan - si el de asemenea, un tanar - il vede pe David, "l-a iubit ca pe sufletul sau" (1 Sam. 18:1). Ionatan i-a dat lui David mantia sa de fiu de imparat, "si hainele sale, pana si sabia sa si arcul sau si braul sau" (v. 4). Frumoasa imagine  a atasamentului unui credincios fata de Acela pe care L-a descoperit ca Mantuitor al sau si pe care apoi Il recunoaste ca Domnul sau ! Apostolul Pavel va putea sa zica : "Pentru ca dragostea lui Hristos ne constrange, noi judecand aceasta: ca, daca Unul a murit pentru toti, toti deci au murit; si El a murit pentru toti, pentru ca cei care traiesc sa nu mai traiasca penrtru ei insisi, ci pentru Cel care pentru ei a murit si a inviat" (12 Cor. 5:14, 15)


     6     Iosif

     "Si Israel iubea pe Iosif mai mult decat pe fratii sai... si i-a facut o haina pestrita" (Gen. 37:3).

     Iosif avea aproximativ 17 ani atunci cand i-a fost data haina pestrita. Ea il distingea in mod public ca fiind "despartit de fratii sai (sau "pus deoparte", lit. "nazaritean")" (Gen 49:26). El era al unsprezecile fiu al lui Iacov si penultimul. Ruben era intaiul-nascut, dar el sa descalificat de drepturile legate de aceasta pozitie din cauza purtarii sale stricate si a imoralitatii sale socante. Pentru acest motiv, dreptul de intai-nascut al familiei a fost transmis lui Iosif. "Dreptul sau de intai-nascut" ii dadea o responsabilitate asupra chestiunilor familiale, si el primea o parte dubla de mostenire (1 Cr. 5:1, 2).
Aceste fapte si dragostea speciala pe care Iacov o avea pentru fiul sau ar fi fost sursa geloziei si a urii fratilor lui Iosif. Favoritismul pe care parintii il arata fata de un copil poate avea o influenta nefasta asupra celorlalti copii.
     Vedem ca disfunctionalitatile in viata de familie a lui Iacov au inceput inca de la inceputul vietii sale conjugale. El a iubit-o pe Rahela, dar Laban, tatal Rahelei, l-a obligat sa se casatoreasca cu Leea, sora Rahelei, inainte de a o lua pe Rahela ca cea de-a doua sotie (Gen. 29:30). Ca o consecinta a favoritismului conjugal, fiii Leei au crescut alimentati de o ranchiuna profunda fata de Iosif. Cand sora lor Dina a fost dezonorata, Levi si Simeon au reactionat de-o maniera foarte violenta (Gen. 34).
     Neluand seama la gravele anomalii care se dezvoltau in relatiile sale familiale, Iacov a trebuit sa secere, in anii ce au urmat, ceea ce el a semanat (vezi Gal. 6:7). Dumnezeu, totusi, in suveranitatea Sa plina de har, a putut sa intoarca toate circumnstantele acestei case spre propria Lui glorie si pentru binecuvantarea unui mare numar (Gen. 50:20).
     Iosif s-a aratat in mod personal vrednic de favoarea speciala care i-a fost acordata. Caracterul sau remarcabil si imprejurarile din viata lui au facut din el un tip (imagine simbolica) dintre cele mai complete a Domnului nostru Isus Hristos.


     7     Iosua

     "Domnul vorbea cu Moise fata in fata, cum vorbeste un om cu prietenul sau. Si se intorcea in tabara; dar slujitorul sau, Iosua, fiul lui Nun, un tanar, nu iesea dinauntru cortului" (Ex. 33:11).

     Iosua a trait o viata de slujire pentru Dumnezeu si pentru poporul Israel, o viata lunga si bogata in evenimente. Cei 110 din viata sa se intind de la eliberarea fiilor lui Israel din Egipt din timpul Exodului, pana la cuceririle lor victorioase din Canaan. Ca si conducator militar, el a castigat numeroase victorii si, impreuna cu Caleb, au fost singurii din cele douasprezece iscoade care au istorisit bine despre tara. Dupa moartea lui Moise, Iosua a devenit unul din conducatorii cei mai respectati din istoria lui Israel.
     Cum se poate explica un astfel de succes neintrerupt si o astfel de victorie spirituala ? Raspunsul nu se gaseste in talentele sale naturale sau in sansa lui, ci in faptul ca el era plin de Duhul. Aceasta era cheia pentru Iosua si ea este la fel si pentru noi. Dumnezeu Insusi este cel care a vorbit despre acest caracter important al lui Iosua : "Ia pe Iosua, fiul lui Nun, barbat in care este Duhul" (Num. 27:18). Si din nou, la sfarsitul vietii lui Moise, aceeasi marturie este data in Scriptura : "Iosua, fiul lui Nun, era plin de duhul intelepciunii, pentru ca Moise isi pusese mainile peste el" (Deut. 34:9).
     Cum se face ca Iosua era atat de plin de Duhul Sfant ? Doua lucruri caracterizeaza tineretea lui : legatura sa stransa cu Moise si faptul de a ramane in mod obisnuit in prezenta Domnului. Ca tanar, el locuia "in cort' si era permanent cu Moise, omul lui Dumnezeu. Contactul cu Hristos si comuniunea zilnica cu Dumnezeu sunt absolut indispensabile daca vrem sa avem vreo speranta de a obtine o biruinta constanta in viata crestina, prin faptul ca suntem plini de Duh. Inca de tanar, Iosua avea obiceiuri evlavioase si aceasta ar trebui sa ne serveasca tuturor ca model.


     8     Tinerii lui Boaz

     "Ochii tai sa fie pe ogorul care se secera si mergi pe urmele lor. N-am poruncit eu slujitorilor (sau "tinerilor") sa nu te atinga? Si, daca-ti este sete, du-te la vase si bea din ce scot slujitorii (sau "tinerii") " (Rut 2:9).

     Boaz a incurajat-o pe Rut, care aduna spice de pe ogoarele sale, sa mearga la vase si sa bea "din ce scot tinerii". In aceasta miscatoare scena, tinerii scot apa din fantana pentru a o pune in ulcioare. Ei sunt o imagine a celor carora Domnul le-a dat daruri pentru a expune Cuvantul lui Dumnezeu si pentru a aduce inviorare pentru credinciosi. Lucrul acesta a fost adevarat in istoria Bisericii. Cand Domnul i-a chemat, apostolii erau cu totii tineri, avand probabil in jur de  douazeci de ani. Lucrul acesta este adevarat pentru marile treziri care au avut loc de-a lungul istoriei Bisericii. Cei care erau in fruntea acestor miscari, au fost chemati de Domnul atunci cand erau tineri.
     In sens spiritual, expresia "tineri" nu are nimic a face cu varsta fizica. Ea evoca pe cei care, oricare ar fi varsta lor, si-au consacrat energia pentru a inviora pe poporul lui Dumnezeu. Astfel de persoane si-au consacrat viata pentru "rugaciune" si pentru "slujirea Cuvantului" (Fapte 6:4). Apostolul Ioan descrie astfel ceea ce ii caracterizeaza pe tineri : "V-am scris, tinerilor, pentru ca sunteti tari, si Cuvantul lui Dumnezeu ramane in voi, si l-ati invins pe cel rau" (1 Ioan 2:14).
     Boaz este stapanul ogorului sau; el a pus pe tineri sa-i lucreze ogorul, dupa cum i se parea potrivit. Ce imagine frumoasa a Domnului nostru, inaltat la cer, care a dat "daruri" (care sunt oameni) pentru "desavarsirea sfinilor" (vezi Efes. 4:10-12) ! Boaz a poruncit tinerilor sa nu se atinga de Rut si sa nu-i faca nicio observatie cand ea va aduna spice dintre snopi (v. 9, 15). Cat este de important ca cei care invata pe credinciosi sa fie atenti si blanzi, si ca ei sa aiba grija de suflete ca sa nu dea o imagine gresita despre  Stapanul ogorului !


     9     Saul din Tars

     "Si martorii si-au pus hainele la picioarele unui tanar numit Saul" (Fapte 7:58).

     Saul din Tars a fost "educat la picioarele lui Gamaliel" (Fapte 22:3), un mare invatator al legii. El apartinea de ramura cea mai stricta a sectei fariseilor, si era foarte mandru cu stramosii sai evrei (Fapte 26:5 ; Filip. 3:5). Toate acestea l-au dus pe o cale de persecutie violenta  si de ura impotriva celor care-L marturiseau pe Isus ca Mesia. Atitudinea lui era implinirea cuvintelor profetice ale lui Isus : omorand pe ucenici, astfel de prigonitori gandeau chiar ca "implinesc o slujba pentru Dumnezeu" (Ioan 16:2 ; vezi Gal. 1:13 ; Filip. 3:6). Asa era Saul din Tars !
     Cu inima plina de violenta, Saul mergea spre Damasc cu scopul de a-i aresta pe credinciosi. Dintr-o data, este arestat el insusi de catre Domnul Isus, care i-a zis : "Saule, Saule, pentru ce Ma persecuti?" (Fapte 9:4). Ce impact a avut acest glas si "marea lumina, venita din cer" (Fapte 22:6), asupra acestui fariseu inteligent, dar religios pana la fanatism ! Persecutandu-i pe ucenicii lui Isus din Nazaret, Saul persecuta pe Domnul gloriei ! Atunci a realizat el unitatea intima dintre Domnul si ai Sai, si aceasta a influentat puternic invatatura lui ulterioara : credinciosii sunt madulare ale trupului lui Hristos si uniti cu Capul lor care este in cer. Mai tarziu, Pavel numeste aceasta invatatura "taina lui Hristos" (Efes. 3:4).
     Tanarul Saul era plin de ravna pentru religia parintilor sai. El avea o mare "ravna pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunostintei" (Rom. 10:2). El a avut un rol mare in moartea lui Stefan, caci martorii si-au pus hainele la picioarele sale. O data mantuit, energia lui nu a slabit. Dar ea era acum centrata pe predicarea Evangheliei harului lui Hristos, care aduce mantuire.
     Putem trage aceasta lectie : ravna este un lucru bun daca scopul ei este dupa gandul lui Dumnezeu si daca ne lasam condusi de Duhul Sfant.

                   .............................................................................................................................     

                                                     Tineri din Scriptura
                                                                        - I -
                                             


     Brian Reynolds                                                                        dupa "Le Seigneur est proche"


     1     Marcu

     "Si un tanar Il urma, cu o invelitoare de in aruncata pe trupul gol; si ei l-au apucat; dar el, lasand invelitoarea de in in urma, a fugit gol" (Mc. 14:51-52).

     Unii sunt uimiti sa vada aceasta relatarea in Evanghelia dupa Marcu, in timp ce ea nu figureaza in alte evanghelii. Totusi, multi eruditi ai Bibliei cred ca relatarea despre acest "tanar" este, de fapt, autobiografica. Marcu ar fi inserat-o in Evanghelia sa ca o imagine a lui insusi, evocand astfel de-o maniera originala inceputul carierei sale in marturia crestina, asa cum o gasim in Fapte. Reputatia lui in adunare ar fi fost aceea a unuia care da inapoi cand lucrurile se complica. Prin harul lui Dumnezeu si cu trecerea timpului, aceasta reputatie se va schimba, si totusi, dupa multi ani dupa episodul din Ghetsimani (v. 32), Marcu aminteste acest incident ca o imagine onesta a ceea ce era caracterul lui natural.

     Marcu era, se pare, dintr-o familie evlavioasa si instarita. Intr-adevar, mama lui, Maria, a putut sa puna la dispozitia adunarii o casa destul de mare pentru a se tine acolo o strangere de rugaciune (Fapte 12:12). Una din rudele cele mai apropiate era un barbat numit Barnaba, un levit devenit crestin, si care era devotat Domnului si intereselor Sale (Col. 4:10 ; Fapte 4:36). Putem deduce din aceste fapte ca Marcu a crescut, fara nicio indoiala, in conditii privilegiate, atat materiale cat si spirituale.

     Dar astfel de privilegii nu sunt garantia unui succes spiritual si nu ne califica pentru a fi gata sa-L slujim pe Domnul Isus. Judecata de sine este o necesitate pentru orice slujitor al lui Dumnezeu; ea merge intotdeauna impreuna cu maturitatea spirituala. Cu toate acestea, citim ca deja in prima lor calatorie misionara, Barnaba si apostolul Pavel l-au luat pe Marcu impreuna cu ei (Fapte 12:25). Nu se stie care a fost originea acestei decizii, dar se poate ca Barnaba sa discearna o stare spirituala promitatoare la ruda lui mai tanara. Or, in lucrarea Domnului, este important de a nu o lua inaintea Domnului si de a nu ne lansa in slujba atunci cand nu am fost trimisi. Marcu a trebuit sa invete acesta lectie intr-un mod dureros.

     "Barnaba isi propunea sa-l ia cu ei  si pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera ca nu este bine sa-l ia cu ei pe acela care ii parasise din Pamfilia si nu mersese cu ei in lucrare" (Fapte 15:37-38).

     Atunci cand Barnaba si Pavel au inceput prima lor calatorie misionara, ei l-au luat pe Marcu, un frate tanar, impreuna cu ei. Dar, pe parcursul acestei prime misiuni, Marcu i-a parasit dintr-o data pe apostoli si s-a intors acasa. Dorinta lui de a-L sluji pe Domnul poate a fost sincera, dar sinceritatea singura nu ne pregateste pentru greutatile vietii de misionar. A calatori impreuna cu Pavel implica  expunerea la multe situatii periculoase, si de a fi gata la "pierderea vietii" (Mt. 16:25).

     Acum ca a doua calatorie misionara este pe punctul de a incepe, Barnaba sugereaza sa-l ia din nou pe Marcu cu ei. Aceasta idee a produs, din nefericire, un conflict intre cei doi slujitori ai lui Dumnezeu. Daca Barnaba este gata sa ofere o noua ocazie nepotului sau, Pavel nu vrea sa-si asume riscul de a lua cu ei pe unul predispus sa fuga dinaintea greutatilor; el refuza deci ca Marcu sa-i insoteasca in aceasta noua misiune.

     Acest dezacord a produs o disputa intre Pavel si Barnaba, pana acolo incat s-au despartit. Adesea, o incercare profunda este un test care descopera  starea noastra spirituala reala ca si slabiciunile noastre de caracter. Incercarile nu produc o stare de duh, ci ele il manifesta, cum este cazul aici pentru acesti doi slujitori.

     Aceasta criza trebuie sa fi apasat greu asupra lui Marcu : el era cauza acestui dezacord ! Dar ea, de asemenea, poate a marcat o cotitura in viata lui, fiind tocmai ceea ce avea nevoie pentru a face un nou inceput cu Domnul, dupa cum vom vedea in continuare.

     "Numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu si adu-L cu tine, pentru ca imi este folositor pentru slujba" (2 Tim. 4:11).

     Ultima mentiune despre Marcu in Fapte se gaseste la sfarsitul capitolului 15 : "Barnaba, luand cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru" (v. 39). Aproape 20 s-au scurs de cand Marcu a parasit campul misionar, atunci cand Pavel ii cere lui Timotei sa-l aduca cu el. Nu stim ce s-a intamplat in acest timp, dar cu siguranta ca Barnaba i-a servit de ghid spiritual si l-a incurajat.

     Fara indoiala, Marcu a fost adus la Hristos prin apostolul Petru (vezi 1 Pet. 5:13). El a inceput bine, dar a intervenit descurajarea atunci cand a parasit lucrarea in Pamfilia. Reputatia lui in adunari a avut, fara indoiala, de suferit atunci cand stirea s-a raspandit. Pavel, facand aluzie la aceasta, le-a scris colosenilor : "Va saluta Aristarh... si Marcu, varul (sau "nepotul") lui Barnaba, despre care ati primit porunci (daca va veni la voi, primiti-l!)" (Col. 4:10). Pavel le-a vorbit de Marcu si poate ca vor ezita sa-i arate incredere intr-o slujire in lucrarea Domnului, temandu-se ca va renunta daca apare vreo dificultate ? Cat de minunat este sa-l vedem pe apostolul Pavel, scriind din inchisoare, recomandand cu caldura acum pe Marcu pentru lucrare ! Este evident ca cei care au cunoscut situatia lui au remarcat schimbarea si cresterea spirituala a acestui tanar ucenic.

     In 2 Timotei, citim ca Pavel era la Roma, asteptand sa fie executat. Crestinii din Asia l-au parasit, dar mai erau unii care au ramas langa el. Referitor la Marcu, el scrie de-o maniera miscatoare lui Timotei : "Adu-l cu tine, pentru ca imi este folositor pentru slujba". Marcu isi va continua apoi slujba sa scriind Evanghelia care ii poarta numele. Slujitorul nefolositor, a devenit folositor, a primit inspiratie ca sa scrie Evanghelia care a descris pe Slujitorul desavarsit. Tanarul care a fugit in Ghetsimani sta acum cu tarie alaturi de Pavel inaintea unei persecutii cumplite. 

     2     Timotei

     "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere si de dragoste si de chibzuinta" (2 Tim. 1:7).

     Timotei a fost crescut de o mama si o bunica, iudeice, evlavioase (2 Tim. 1:5). Sub influenta evlaviei lor s-a familiarizat din copilarie  cu Scripturile Vechiului Testament (cap. 3:14, 15). Dar, a cunoaste Biblia nu poate sa ne mantuiasca, si aici lucrarea apostolului Pavel a facut ca Timotei sa vina la credinta care mantuieste in Hristos. Pavel il numeste de fapt "adevaratul meu copil in credinta" (1 Tim. 1:2). Timotei a devenit un ucenic al lui Pavel si, de asemenea, insotitorul sau de lucrare in misiunea crestina. Apostolul a vegheat deci cu mult interes la starea spirituala buna a tanarului sau ucenic. Uneori, putem fi orbi cu privire la defectele noastre naturale si la slabiciunile noastre de caracter. Dumnezeu sa fie binecuvantat ca avem sfatuitori evlaviosi care, nu doar ca isi dau seama de inclinatiile noastre, dar ni le arata cu blandete si propun solutii spirituale. Timotei era in mod natural timid, si uneori aceasta timiditate antrena o adevarata teama. Apostolul Pavel si-a dat seama de aceasta inclinatie la copilul sau preaiubit in credinta.

     Pavel era in inchisoare, judecat de Cezar, si gata a fi executat. El i-a scris lui Timotei : "Deci nu te rusina de marturia Domnului nostru, nici de mine, intemnitatul Sau" (2 Tim. 1:8). Era periculos sa te asociezi cu apostolul, si multi crestini l-au parasit. Pavel ii aminteste lui Timotei de darul de har pe care Dumnezeu i l-a dat, si aduga : "Caci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de teama". Ramanerea in cunostinta dragostei lui Dumnezeu in Hristos ne da biruinta asupra fricii : "In dragoste nu este frica, ci dragostea desavarsita alunga frica" (1 Ioan 4:18). Sunteti plini de frica ? Atunci incalziti-va la soarele dragostei lui Hristos, caci "El ne-a iubit intai" (v. 19), si amintiti-va, de asemenea, ceea ce Pavel le-a spus romanilor : "Daca Dumnezeu este pentru noi, cine este impotriva noastra?" (8:31).

     "Daca va veni Timotei, vedeti sa fie fara frica intre voi, caci el lucreaza lucrarea Domnului, ca si mine" (1 Cor. 16:10).

     Dupa cum am spus mai inainte, Timotei era caracterizat de frica si timiditate. Sursa acestei frici  nu era in Dumnezeu, caci "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frica, ci de putere, de dragoste si de chibzuinta" (2 Tim. 1:7). De la Dumnezeu putem primi taria, puterea Lui este intotdeauna la dispozitia noastra pentru a face fata la tot ceea ce El pune inaintea noastra, precum si "dragostea desavarsita" care "alunga frica" (1 Ioan 4:18). Un duh de chibzuinta este, de asemenea, ceea ce ne da Dumnezeu : un duh linistit, obisnuit sa se increada in mod simplu in El. Este ceea ce Domnul Isus Insusi a manifestat in incercarile cele mai profunde, si aceasta vedem si la cei care au umblat foarte aproape de El.
     Dar frica poate sa se manifeste in situatii neasteptate. Pavel a trebuit sa le scrie credinciosilor din Corint : "Daca va veni Timotei, vedeti sa fie fara frica intre voi, caci el lucreaza lucrarea Domnului, ca si mine". Un tanar slujitor al Domnului poate sa se teama sau sa tremure la gandul de a se adresa la ascultatori care vor schimba comentarii critice cu privire la el. Era si cazul lui Timotei cand avea in vedere sa-si exercite slujba sa printre corinteni. Acestia aveau obiceiul sa asculte, cu o ureche critica, invataturile lui Apolo sau a altor slujitori (vezi 1 Cor. 1:12). Ei l-au criticat uneori chiar pe apostolul Pavel insusi ! Pot exista adunari, si in zilele noastre, unde fratii tineri au retineri in a se exprima, de teama fratilor mai in varsta foarte critici. De asemenea, se poate intampla ca teama lor sa nu fie justificata, dar ca ea sa fie totusi foarte prezenta in inimile lor.
     Pavel a inteles aceasta si a anticipat modul in care Timotei va fi primit. El s-a asigurat ca fratii din Corint au inteles ca Timotei lucra lucrarea Domnului, si ca ei puteau astfel sa-l sustina in slujba lui. Dorim ca sa fie mai multi pastori gata de a incuraja pe ucenicii mai tineri si de a alunga temerile lor. Fie ca fiecare dintre noi sa ne abtinem de a critica, ci sa stim mai degraba sa manifestam "bunatatea" (Gal. 5:22).


     3     Eutih

     "In prima zi a saptamanii, noi fiind adunati sa frangem painea, Pavel a stat de vorba cu ei, urmand sa plece a doua zi; si a prelungit cuvantul lui pana la miezul noptii" (Fapte 20:7).

     Un lucru interesant al acestei istorisiri din Fapte 20 este ca ne ofera o privire asupra vietii dintr-o adunare tanara din Noul Testament. Luca prezinta detaliile simple care, inca si astazi, sunt pline de prospetime si stralucire.
     Apostolul Pavel si insotitorii sai au stat sapte zile in cetatea Troa din provincia romana Asia Mica, adica Turcia de astazi. Ei au ramas o saptamana intreaga pentru a incuraja credinciosii prin invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si pentru a participa impreuna cu ei la Cina Domnului.
     Aceasta relatare arata ca era obiceiul primilor crestini de a se aduna pentru a-si aminti de Domnul duminica, "prima zi a saptamanii". De asemenea, il vedem pe Pavel discutand cu ei si invatandu-i in aceeasi zi. Un lucru reiese in mod clar : credinciosii din Troa aveau foame dupa Cuvantul lui Dumnezeu. Era posibil ca Pavel sa nu-i mai vada niciodata pe acesti scumpi credinciosi si voia sa le transmita "tot planul lui Dumnezeu" (vezi v. 27). Asa ca el a predicat pana la miezul noptii.
     A existat o astfel de dorinta de a auzi invatatura Bibliei chiar si astazi pe campurile de misiune, unde noii convertiti au stat jos timp de mai multe ore, tocmai pentru a intelege mai profund invataturile Scripturii. Avem noi astazi aceeasi sete de a-l asculta pe Dumnezeu sa ne vorbeasca din Cuvantul Sau ?
     Luca ne spune, de asemenea, ca era un tanar care il asculta pe Pavel in seara aceea. Desi obosit, el a venit la strangere. Daca ar fi ramas acasa, nu ar fi avut parte de binecuvantarea care i-a fost rezervata prin indurarea Domnului. Fie ca Duhul Sfant sa puna in inimile noastre o dorinta mare de a sta la picioarele Invatatorului si de a asculta cu atentie Cuvantul Sau.

     "Si un tanar cu numele Eutih, stand pe fereastra, coplesit de somn adanc, pe cand Pavel statea de vorba cu ei de mult timp, fiind coplesit de somn, a cazut jos de la al treilea etaj si a fost ridicat mort" (Fapte 20:9).

     Un tanar numit Eutih era in camera de sus unde era stransa adunarea in acea noapte. In limba greaca originala numele sau inseamna norocos. In aceasta istorisire, vedem ca nu norocul, ci mai degraba indurarea suverana a lui Dumnezeu, a fost aceea care a lucrat in viata lui in acea zi.
     Eutih poate a muncit greu toata ziua si era obosit - prima zi a saptamanii nu era o zi libera in timpul acela si acesta este cazul inca in anumite tari. Sub efectul caldurii si al fumului de le numeroasele lampi care ardeau (v. 8), si cum Pavel "vorbea de mult timp", tanarul, coplesit de somn, a cazut de la etajul al treilea, de pe fereastra. Oricare ar fi fost motivul somului sau, putem invata cateva lectii din acest incident, care a fost pastrat pentru invatatura noastra.
     Ca si crestini, suntem avertizati ca "este deja ceasul ca noi sa ne trezim din somn, pentru ca acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut" (Rom. 13:11). Acesta este un verset care devine in fiecare zi din ce in ce mai putin real pentru noi ! Somnul spiritual este o stare periculoasa si suntem indemnati adesea sa veghem (de ex. : 1 Pet. 4:7 ; 5:8). Eutih a adormit, asezat pe o fereastra unde nu era in siguranta. Aceasta se intampla cand se sta prea aproape de margine, risti sa cazi. Asa este si cu unii crestini; dupa ce au fost mantuiti, ei nu inainteaza in sfintenie, in cunostinta Domnului si in resursele Sale, deoarece au ramas la adevarurile elementare pe care le-au inteles. Ei nu s-au angajat cu toata inima pentru El (vezi Ier. 30:21); au ramas la margine si astfel sunt in mare pericol sa cada spiritual.
     Domnul nostru vine; fie ca noi sa fim treji, asteptandu-L, si crescand in harul Sau. "Voi deci, preaiubitilor, cunoscand dinainte aceste lucruri, paziti-va ca nu cumva, fiind abatuti de ratacirea celor nelegiuiti, sa cadeti din statornicia voastra, ci cresteti in har si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos" (2 Pet. 3:17, 18).

     "Eutih... coplesit de somn adanc... a cazut... de la etajul al treilea si a fost ridicat mort. Dar Pavel, coborand, s-a aplecat asupra lui si, imbratisandu-l, a spus: Nu va tulburati, pentru ca sufletul lui este in el" (Fapte 20:9, 10).

     Coplesit de somn ascultandu-l pa Pavel in acea noapte, Eutih a alunecat de pe fereastra si a cazut jos de la etajul al treilea. Relatarea caderii sale are o aplicatie morala pentru noi ca crestini, in mod individual; dar ea este, de asemenea, o lectie profetica colectiva in legatura cu Biserica, din punct de vedere istoric.
     In ultimile zile din viata lui Pavel, crestinii s-au intors de la invataturile sale (2 Tim. 1:15 ; 4:10, 11) : incepand sa lase deoparte elemente importante ale invataturii sale. In secolul al treilea al erei crestine, adevarurile cu privire la Adunare si la intoarcerea iminenta a lui Hristos erau in mare parte uitate. Astfel "in timp ce oamenii dormeau", Vrajmasul si-a facut lucrarea lui de subminare, si Biserica a alunecat progresiv in intunecimile Evului Mediu, dupa cum a profetit Domnul in parabola Sa despre neghina (Mt. 13:24-30). Invatam ca este nevoie de vigilenta si de energie pentru a pastra ceea ce ne-a fost incredintat. Daca lipseste vigilenta in marturia crestina, diavolul va semana imitatiile sale otravitoare. Si intr-adevar lucrul acesta s-a intamplat. Din punct de vedere omenesc, am putea gandi ca marturia crestina, in adevarul si simplitatea ei, s-a pierdut definitiv.
     Caderea lui Eutih, "coplesit de somn adanc", are deci o insemnatate simbolica. Dar Pavel le spune crestinilor adunati la Troa : "Nu va tulburati, pentru ca sufletul lui este in el". Asa a trezit Dumnezeu Biserica Sa din somnul ei in timpul Reformei si i-a dat posibilitatea sa se intoarca la invatatura lui Pavel, la inceputul secolului al 19. Astfel, Eutih a revenit la viata, si noi citim ca Pavel a predicat pana in "zori" (v. 11) - ceea ce este o confirmare profetica ca invatatura lui Pavel va fi invatata inca pana la venirea Domnului.              

                                                                  Dorinta lui Iefta


     Christian Briem


     Intrebare

     Am cateva intrebari cu privire la dorinta lui Iefta din Judecatori 11:30, 31. A oferit-o el in mod efectiv pe fiica lui ca jertfa de ardere tot Domnului ? Daca da, exista o semnificatie tipica in aceasta actiune ? A omorat-o el mai intai pe fiica lui, sau, dupa obiceiul pagan, a pus-o de vie in foc ?

     Raspuns

     Faptul ca Iefta si-a implinit dorinta cu privire la fiica lui, este clar exprimat in Judecatori 11:39 : "El a implinit asupra ei promisiunea pe care o facuse". Trebuie sa luam afirmatiile Sfintei Scripturi asa cum ele sunt scrise, si nu ca punct de plecare ca ele ar vrea sa insemne altceva. Deseori exista aceasta tendinta de a introduce altceva in afirmatiile clare ale Cuvantului lui Dumnezeu, si prin aceasta intorcandu-le direct in opusul lor : lucrul aceasta poate fi dezastruos. Dumnezeu nu ne spune ceva pentru a indrepta gandurile noastre intr-o directie gresita; ar fi in totul nedemn de El. Daca, de exemplu, Domnul Isus vorbeste in Matei 25 despre cei nedrepti ca vor merge focul etern si in chinul etern (Mt. 25:41, 46), El nu vrea nicidecum sa trezeasca prin aceste cuvinte impresia ca pedeapsa nu este decat trecatoare, limitata in timp. Nu, ea este eterna. El a spus lucrurile in sensul lor direct. Am dorit sa scot in evidenta acest principiu in legatura cu prima intrebare pusa. Putem avea incredere in tot ceea ce Dumnezeu spune. Este foarte linistitor.

     In ce mod a fost adusa jerta, noi nu stim. Sfanta Scriptura nu ne ofera nicio informatie despre acest subiect. Aceasta tacere a Duhului Sfant tocmai pe un punct care trezeste foarte usor curiozitatea oamenilor mi se pare a fi foarte semnificativa : Cuvantul lui Dumnezeu trece sub tacere un lucru care nu vine in totul de la Duhul lui Dumnezeu.

     Ingrozitorul rezultat - jertfa propriei sale fiice - era rodul amar al unei dorinte nechibzuite si necugetate a unui om dur, ambitios si brutal pana acolo incat putin mai tarziu a masacrat 42000 de frati ai sai din cauza orgoliului sau ranit (cap. 12). Niciun scrupul nu l-a deranjat pe acest om chiar cand a fost vorba s-o ucida pe singura lui fiica. Se poate obiecta ca el cunoastea chiar destul de bine Sfintele Scripturi, asa cum o dovedeste mesajul sau catre imparatul fiilor lui Amon (Jud. 11:15 si urmat.), si ca astfel, el a putut sa faca ceea ce a facut, bazandu-se pe ceea ce a facut Avraam inaintea lui. Dar se uita ca Avraam l-a adus pe Isaac "prin credinta" si dupa porunca expresa a lui Dumnezeu (comp. Ev. 11:17). In contrast, Iefta a jertfit-o pe fiica lui de bunavoie si printr-o lipsa a credintei. In cazut jertfirii lui Isaac, Dumnezeu Insusi a oprit bratul lui Avraam pentru a impiedica raul. Dar in timpul jertfirii fiicei lui Iefta, nu vedem nimic asemanator. Dorinta a fost exprimata fara sa se tina seama de Dumnezeu, in graba, cu usurinta si negandita; si, de asemenea, a fost executata fara Dumnezeu. Dumnezeu a lasat sa se infaptuiasca ceea ce era complet contrar naturii Sale.

     Singurul punct luminos in aceasta scena sumbra vine din credinta, din ascultarea si din devotamentul fiicei fata de vointa tatalui sau. Ea era gata sa moara, numai daca Domnul, il va razbuna pe tatal ei fata de vrajmasii sai. Astfel, ea a fost socotita vrednica sa reprezinte frumusetile trasaturilor de caracter ale Celui care a implinit perfect voia Tatalui Sau si care, datorita noua, a "fost ascultator pana la moarte, si chiar moarte de cruce" (Filip. 2:8).