STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                         - III-

     J. N. Darby

     3     Capitolul 4

     În capitolul 4, găsim visul lui Nebucadnețar, al acestui copac înalt care domină tot pământul. Iată ce se spune : "Iată viziunile din capul meu, în patul meu: Priveam și iată un copac în mijlocul pământului, și înălțimea lui era mare" (v. 10). Un copac mare este întotdeauna simbolul unui personaj foarte puternic pe pământ. Aici era un singur copac care era suficient pentru a adăposti totul și a umple totul cu gloria sa, căci într-adevăr Nebucadnețar a stăpânit peste tot pământul civilizat sau profetic. Nu era decât un singur copac, ca să zic așa. La umbra lui stăteau fiarele câmpului ; ele căutau un adăpost sub el și în ramurile lui locuiau păsările cerului. 

     Dar ce urmează ? Înălțarea omului. Dumnezeu a încredințat puterea lui Nebucadnețar, el a fost deosebit de binecuvântat de Dumnezeu temporar. Consecința este că mândria pune stăpânire pe el ; și aceasta în ciuda avertismentului care i-a fost dat prin interpretarea visului său și prezicerea expresă a ceea ce avea să i se întâmple, căci inima este orbită de lucrurile pe care ochii le văd.

     Aici deci, nu este vorba despre unitatea unei religii exterioare, nici despre eliberarea lui Dumnezeu ; aici este vorba despre un alt caracter al statuii, adică al puterii națiunilor. În momentul în care Dumnezeu, în providența Sa, înalță omul, omul se înalță în inima lui. Atunci totul este pierdut. 

     Iată, în legătură cu căile lui Dumnezeu, însemnătatea acestui al doilea caracter al fiarelor. Tronul lui Dumnezeu a fost luat de la iudei ; Dumnezeu plasează apoi națiunile, în persoana lui Nebucadnețar, în această poziție de putere. În primul caz, poziția omului era cea de ascultare ; în al doilea, puterea îi este încredințată, dar într-unul, ca și în celălalt, consecința este întotdeauna aceeași : omul este vinovat ; așa cum nu a putut ține legea, la fel nu-i poate fi încredințată puterea fără ca el să se înalțe împotriva lui Dumnezeu care i-a dat-o : "Nu este acesta Babilonul cel mare, pe care l-am construit eu pentru casa împărăției mele, prin tăria puterii mele și spre gloria măreției mele ?" El este deci cel care l-a făcut ! Numaidecât el este schimbat în fiară și își pierde complet rațiunea. O fiară poate fi puternică, enormă, mai puternică decât orice om, dând dovadă de multă istețime în comportamentul ei, dar ea privește în jos ; nu este vorba pentru ea de conștiință în comportamentul ei, nici de vreo relație cunoscută între ea și Dumnezeu.

     Lucrul care îl înalță cu adevărat pe om este supunerea, capacitatea de a înțelege voia lui Dumnezeu, capacitatea care îl leagă de ceea ce este mai înalt decât el. Dar din moment ce el zice : "L-am construit eu" pierde moral relația lui cu Dumnezeu. El se înalță pe sine, și tot ceea ce este înalt cu adevărat în el este pierdut, luând prin aceasta caracterul unei fiare ; el poate fi foarte tare, foarte puternic în exterior, dar ceea ce înalță în mod legitim pe om, ceea ce este cel mai înalt în el, este, repet, o capacitate de a menține relațiile cu Dumnezeu. De aceea, trebuie ca Dumnezeu să rămână Dumnezeu ; adică : pentru ca omul să păstreze adevărata sa înălțare, trebuie ca el să fie supus lui Dumnezeu. Atunci când părăsește această supunere, are sub el obiecte, de care îi sunt atașate afecțiunile ; el se degradează imediat. Este ceea ce s-a întâmplat lui Nebucadnețar. Este la un loc cu fiarele, pierzând rațiunea, inteligența.

     În final, vedem efectul la toate acestea. Dumnezeu este glorificat, și așa se întâmplă întotdeauna : "În timpul acela, cunoștința mea s-a întors la mine" (v. 36, 37). 

     Acesta este efectul judecăților lui Dumnezeu asupra puterii națiunilor. Nu găsim aici manifestarea relațiilor sale cu sărmana rămășiță a poporului Său, după cum am văzut în cazul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego ; ci vedem aici coborârea mândriei puterii pământești. Omul s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, și acolo unde credea că este cel mai tare, Domnul este mai presus de el (Exod 18:11).

     Acesta este marele principiu al capitolului 4, și în plus, principiul comportamentului rău al acestei puteri a națiunilor. Ridicându-se împotriva lui Dumnezeu, ea coboară la nivelul de fiară în inteligența sa ; ea este judecată (*). Șapte ani au trecut peste ea ; în final, Îl recunoaște pe Dumnezeu. Adică puterea suverană a națiunilor este adusă într-o stare de nebunie, și lipsită de toată adevărata sa inteligență pentru întreaga perioadă a existenței sale imperiale. După aceea Îl recunoaște pe Dumnezeu.

     (*) Se poate cerceta pe acest subiect profetul Habacuc, a cărui profeție este un fel de comentariu argumentat asupra acestor două capitole.

     4     Capitolul 5

     În acest capitol împăratul Belșațar face un banchet, și poruncește să i se aducă vasele de aur și de argint pe care Nebucadnețar, tatăl său, le-a luat din templu care era la Ierusalim ; pentru ca împăratul și mai-marii săi, soțiile sale și concubinele sale să bea din ele (v. 2, 3). 

     Un alt caracter al nelegiuirii națiunilor este dezvăluit aici mai în detaliu. Aceasta este nelegiuirea completă, cauza imediată a nimicirii puterii Babilonului. Nelegiuirea care, de la început, formează caracterul fiarei, este văzută aici sub această altă și a treia formă ; nelegiuirea este în legătură întotdeauna cu iudeii, deoarece este vorba de Dumnezeul pământului, de un Dumnezeu care Își exercită guvernarea pe pământ, și nu despre speranța Bisericii în cer. Națiunile, conducătorul națiunilor, sunt totdeauna scena (acestei guvernări, n.t.). Dumnezeu a dat pe iudei în mâinile acestui conducător ; ei sunt în captivitate ; Dumnezeu a dat altarul Său, locașul Său cel sfânt (Plân. 2:7), toate semnele exterioare ale prezenței Sale și a gloriei Sale, în mâinile națiunilor.

     Atunci conducătorul națiunilor profită, și pentru că Dumnezeu le-a dat astfel pe iudei, națiunile glorifică pe falșii lor dumnezei, înălțându-i, și dezonorează pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Așa va fi, la sfârșit, comportamentul conducătorului Babilonului : manifestarea pe față a nelegiuirii. Nu este suficient doar principiul idolatriei pentru a-și atinge scopurile sale aici jos, nici mândria inimii care zice : "L-am construit eu" ; desigur, aceste principii îl caracterizează, căci este om, ci este în plus o faptă imediată care Îl dezonorează pe adevăratul Dumnezeu, pe Dumnezeul care, prin pedeapsa Sa, a dat El Însuși pe poporul Său în mâinile celor răi. Conducătorul imperiului s-a ridicat împotriva Dumnezeului iudeilor. Ori, în momentul când el a făcut acest lucru, o mână de om a scris în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului, aceste cuvinte : "Mene, Mene, Techel, Ufarsin", împăratul văzând această parte a mâinii care scria.

     "Atunci Daniel a răspuns și a zis înaintea împăratului... Împărate ! Dumnezeul cel Preaînalt i-a dat lui Nebucadnețar, tatăl tău, împărăția și mărire și glorie și măreție... Și tu, fiul lui, Belșațar, nu ți-ai smerit inima, deși ai știut toate acestea; ci te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; și ai adus vasele casei Lui înaintea ta, etc."

     Atunci judecata a căzut asupra lui Belșațar, și împărăția lui este nimicită (v. 30). În aceeași noapte Belșațar, împăratul Caldeei, a fost ucis, și Darius, medul, ia în stăpânire împărăția.

       

 

                                 STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                      - II -

     J. N. Darby

     2     Capitolele 3 la 6

     Dacă vă amintiți, capitolul 2 pe care l-am citit zilele trecute, ne-a prezentat istoria generală a perioadei de care se ocupă această carte, transmisă printr-un vis în care Nebucadnețar a primit interpretarea prin profetul Daniel. Această istorie a timpului națiunilor. În ea ne sunt prezentate cele patru monarhii, apoi dispariția lor finală, prin judecata pe care piatra cea mică (Împărăția lui Hristos, Hristos Însuși) o va executa împotriva întregii puteri a națiunilor.

     Am văzut, că după ce a distrus statuia, piatra cea mică a devenit un munte mare care a umplut tot pământul.

     Apoi am spus că următoarele capitole, până la sfârșitul capitolului 6, ne prezintă caracterul și comportamentul acestor imperii : marile principii care le guvernează ; și că în loc să se supună lui Dumnezeu, ele se răzvrătesc împotriva Lui, persecutând pe poporul Său și ridicându-se împotriva Lui, ceea ce a atras asupra lor judecata lui Dumnezeu.

     În acest capitol 3 vedem primul păcat, idolatria, care caracterizează puterea națiunilor, sau puterea care domnește în timpul lor. 

     La capitolul 4, aceste imperii, în loc să se supună lui Dumnezeu, devenind fiare, se comportă ca atare, ca niște fiare îngrozitoare, încetând să fie supuse (în timp ce oamenii își recunosc supunerea față de Dumnezeu) și pierzând inteligența (sau "mintea").

     În capitolul 5, este manifestată nelegiuirea, iar în capitolul 6, conducătorul imperiului se înalță pentru a se face pe sine însuși Dumnezeu. După aceea vin detaliile circumstanțelor acestor imperii și a relației lor speciale cu poporul lui Dumnezeu.

     Principiile sunt prezentate în prima parte, iar detaliile istorice în a doua, cartea împărțindu-se exact în două părți de șase capitole fiecare. 

     Cel pe care îl vom citi în această seară ne prezintă marile principii de comportament a puterii care stăpânește în timpul națiunilor.

     În acest capitol 3, idolatria este primul lucru pe care puterea civilă îl stabilește, cu scopul de a întemeia unitatea religioasă, îndepărtând în totalitate poporul adevăratului Dumnezeu, și înlocuindu-l cu altceva. Acesta este marele principiu care ne este prezentat și care caracterizează imperiul națiunilor ; el dă ocazia poporului lui Dumnezeu să-și manifeste credincioșia. Nebucadnețar vrea ca întreg poporul, la fel ca toate popoarele (căci avea mai multe sub stăpânirea sa), care erau adunate în imperiul său, să adore această statuie. Aceasta este idolatrie.

     Așa se manifestă puterea lui Satan ; el determină puterea civilă să producă unitate, căci nu există alt motiv mai puternic ca religia pentru mase. (Nu vorbesc aici despre adevărul care îi dă lui Dumnezeu supremația asupra conștiinței, legând-o pe aceasta din urmă de El.) Satan împinge puterile civile să stabilească unitatea, pentru ca totul să fie bine unit și reglementat sub stăpânirea lui. Aceasta este ceea ce face Nebucadnețar. El ridică această statuie în provincia Babilon, și vrea ca toți guvernatorii să se adune pentru a recunoaște pe dumnezeii săi.

     Efectiv, acesta este un mijloc extrem de puternic pentru a exercita o mare influență asupra popoarelor, a le ține supuse și a le uni unele de altele, precum și cu puterea civilă care se face centrul lor, sau cel puțin susține această religie și se identifică cu ea. Prin urmare, dacă puterea civilă este cea care face acest lucru, trebuie să existe în mod absolut persecuție, mai mult sau mai puțin violentă, este adevărat, dar de fapt persecuție.

     Trebuie deci ca totul să fie stabilit de către puterea civilă. Este ceea ce face Nebucadnețar. El zice : "Cine nu va cădea la pământ și nu se va închina va fi aruncat în același ceas în mijlocul unui cuptor care arde cu foc". Aceasta este consecința pentru cei care nu se aliază la această unitate religioasă idolatră, stabilită pentru toate popoarele de pe pământ.

     O altă consecință manifestată, și unul dintre semnele întregii puteri a națiunilor, este nelegiuirea, care nu numai că nu vrea să respecte conștiința, dar mai mult, nu ține cont de dreptul lui Dumnezeu, și aceasta este latura sa importantă. Conștiința este importantă, fără îndoială, dar drepturile lui Dumnezeu sunt cu mult mai mult.

     Iată ce spune Nebucadnețar (v. 15) : "Cine este dumnezeul acela care vă va scăpa din mâinile mele?" Aceasta este nelegiuirea, principiul blasfemiei care a fost cel al fiarei din toate timpurile și în toate împrejurările, ideea puterii pe care o are și la care ține (*). Să ne amintim că Dumnezeul care i-a dat-o (puterea) este Cel care stăpânește. Nelegiuirea, uitând de unde vine sursa puterii, vrea să-și aroge toate drepturile în ciuda lui Dumnezeu Însuși. Ea se leagă imediat de idolatrie, de unitate în materie de religie, căci, îndepărtându-se de Dumnezeu, cade în mâinile vrăjmașului. Apoi, când puterea civilă vrea în mod absolut să stabilească această unitate, ea pune deoparte, nu doar drepturile conștiinței, ci drepturile lui Dumnezeu Însuși.

     (*) "Această putere a lui a devenit dumnezeul lui" (Habacuc 1:11).

     De asemenea, această remarcă se aplică într-un mod mai special Cuvântului lui Dumnezeu. Nu numai că omul are dreptul la Cuvântul lui Dumnezeu, și că nimeni nu-l poate opri de la acesta ; dar un drept și mai sacru este contestat, dacă îi este luat : acela că Dumnezeu are dreptul să adreseze ceea ce dorește sufletelor oamenilor, și că, adresându-le Cuvântul Său, cei care îi privează acționează contrar drepturilor Sale, și nesocotesc autoritatea lui Dumnezeu care a dorit să le trimită (Cuvântul Său).

     Dacă am servitori, oameni care ascultă de mine, le trimit ordinele mele. Evident, dacă cineva îi împiedică pe aceștia să primească aceste ordine, el încalcă, nu doar drepturile lor, dar și pe ale mele, și aici este marea problemă ; Dumnezeu se va răzbuna fără îndoială pentru toate acestea. Este un lucru groaznic să încalci conștiința altuia pentru a-ți satisface propria răutate. Dar Nebucadnețar a dat complet deoparte drepturile adevăratului Dumnezeu. Acesta este principiul hulitor care este caracteristic națiunilor de la început, prima faptă a acestui cap de aur, însăși temelia puterii națiunilor, care ne este prezentată în acest capitol 3.

     Pe de altă parte, un fapt foarte mișcător cu privire la Șadrac, Meșac și Abed-Nego, este că ei nu s-au îngrijorat de nimic. "N-avem nevoie", spun ei împăratului Nebucadnețar, "să-ți răspundem asupra acestui lucru" (v. 16-18). 

     Consecința acestei încrederi va fi că îi va scăpa pe acești credincioși de persecuție ? Nicidecum ; nu vor scăpa ; Dumnezeu îngăduie ca ei să fie puși la încercare ; El nu Se manifestă înaintea încercării, ci îi permite lui Nebucadnețar să facă tot ce vrea. Ei sunt aruncați în cuptorul care ardea, ca mai târziu Daniel însuși în groapa leilor.

     Ei nu opun nicio rezistență la ardoarea persecuției, nu vor să facă voia lui Nebucadnețar încălcând-și conștiința, ci ei se supun complet poruncilor sale cu privire la trup, și nu i-au cedat nimic cu privire la suflet. Ori, iată consecința : ei sunt dezlegați de foc, și nimic nu este ars în afară de legăturile cu care lumea reușise să-i împovăreze ; mai mult, ei găsesc în foc pe Fiul lui Dumnezeu. Nu a fost altă consecință pentru ei, și aceasta este, în plus, o mărturie imediată a interesului pe care Dumnezeu Îl are față de sărmanii Săi slujitori. Ori, consecința eliberării lor este de a forța puterea civilă să recunoască că Dumnezeul lor este un Dumnezeu care eliberează pe poporul Său, și binevoiește să-Și lege Numele Său de al lor. Este ceea ce spune Nebucadnețar : "Binecuvântat fie Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe Îngerul Său și a scăpat pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El", etc. (v. 28, 29). 

     Acesta este principiul credinciosului : el își dă trupul său ca să nu slujească niciunui alt dumnezeu decât Dumnezeului său. În plus, acești credincioși ies, ca martori ai puterii lui Dumnezeu, Dumnezeul lor, înaintea întregii lumi. Satrapii, guvernatorii, toți demnitarii au zis : El este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. La fel se va întâmpla și cu iudeii credincioși ; vor fi în cuptorul de foc la sfârșit, dar, în același timp, Dumnezeu Se va manifesta ca Dumnezeul lor. Noi avem o speranță mult mai înaltă decât aceasta, chiar dacă ar fi să fim omorâți. Speranța noastră este speranța gloriei Aceluia care ne-a mântuit, de care ne vom bucura împreună cu El, acolo unde este El. Dar, referitor la cei care alcătuiesc Rămășița iudaică, legați prin puterea morții, ei vor fi eliberați prin puterea lui Dumnezeu, iar adevăratul Dumnezeu va fi recunoscut ca fiind Dumnezeul lor.

     Am arătat cel dintâi caracter al acestor fiare și vom continua, în capitolele următoare, imaginea pe care o avem despre celelalte fiare.      

     

     

 

                                  STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                        - I -

     J. N. Darby

     1     Capitolele 1 - 2

     Cartea Daniel tratează timpul când Israel, poporul lui Dumnezeu, era sub stăpânirea națiunilor. Primul lucru care ne este prezentat în ea este împlinirea amenințării făcute lui Ezechia, în Isaia 39:6, 7. Tronul lui Dumnezeu este luat de la Ierusalim ; puterea și împărăția sunt duse la națiuni, și, în ce privește starea sa, Israel, în virtutea judecății lui Dumnezeu, nefiind de-acum poporul Său, este ținut captiv. Cu toate acestea, Dumnezeu nu-l abandonează, și adaptează binecuvântările Sale la această stare, oricare ar fi ea. În împrejurările despre care tocmai am vorbit, lucrul cel mai important pe care israelitul credincios trebuia să-l cunoască, era istoria puterii națiunilor, căreia poporul lui Dumnezeu îi era supus, sau, în alți termeni, caracterul și felul de purtare al acestei puteri, și care ar fi starea poporului lui Dumnezeu sub imperiul acesteia ; în final, care ar fi efectul acestor lucruri asupra împlinirii promisiunilor făcute lui Israel. După cum era vorba în toate acestea despre gloria lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu le-a încredințat acestor națiuni puterea asupra pământului, este important, de asemenea, să știm care va fi purtarea lor sub această responsabilitate.

     Această carte cuprinde deci două subiecte principale : în primul rând, caracterul și purtarea celor patru monarhii care acoperă perioada numită "timpul națiunilor", din momentul în care Dumnezeu S-a retras de la Ierusalim, unde tronul Său a încetat să mai fie, când a transferat națiunilor puterea imperială a lumii, până la momentul restabilirii acestui tron în Israel ; - în al doilea rând, relațiile acestor națiuni cu Israel poporul Său, în timpul perioadei când ele exercită supremația care le-a fost încredințată.

     Nu ar trebui să gândim că nu există nimic practic în toate acestea : în primul rând, creștinul este informat despre rezultatul mersului acestei lumi, și atenționat cu privire la lucrurile care nu se văd încă - el s-a separat și îndepărtat de duhul acestor lucruri, al cărui deznodământ va fi atât de groaznic. În plus, el este liniștit și fericit ; el nu simte nevoia să-și preocupe inima cu lumea care îl înconjoară, căci Dumnezeu i-a hotărât dinainte cursul și i-a descoperit care-i va fi sfârșitul.

     Dar mai există încă un alt aspect : nu doar conținutul acestei cărți ne este prețios, deoarece totul se raportează la Hristos, și la poporul iubit de Dumnezeu, dar, după cum se întâmplă cu toate comunicările din partea lui Dumnezeu, există o bucurie deosebită în faptul că El vorbește cu noi. Nu sunt fericite sufletele noastre când Dumnezeu ne vorbește ? Ori, El nu a făcut altceva decât să ne vorbească prin profeți ca în orice altă parte a Cuvântului. Aceasta ne face să simțim atât apropierea noastră față de El, cât și bunătatea Sa față de noi ; de asemenea, credința noastră este întărită, și sfințirea sufletelor noastre crește și se întărește.

     Cartea Daniel se împarte în două părți distincte, după cele două mari subiecte pe care le conține ; șase capitole alcătuiesc prima parte, iar celelalte șase a doua.

     Primele șase conțin, nu comunicări făcute lui Daniel, cu excepția subiectelor pe care a trebuit să le interpreteze, ci visurile împăratului Nebcadnețar, sau circumstanțele apărute la conducătorii imperiului. Găsim aici marile principii generale ale monarhiilor națiunilor, sau istoria lor publică în lume, transmisă profetic conducătorilor lor, sau manifestată în purtarea lor. Ultimele șase capitole sunt comunicări făcute profetului însuși. Ele dezvălui, nu doar circumstanțele istoriei acestor imperii, dar și ceea ce sunt ele în ochii lui Dumnezeu, precum și detaliile relațiilor lor cu iudeii, și cu închinarea celebrată în mijlocul acestui popor. Aceasta îl privea pe Daniel, ca profet al lui Dumnezeu, care avea pe inimă poporul lui Dumnezeu și gloria lui Dumnezeu, și nu s-a limitat numai la o istorie generală a imperiilor. 

     Să vedem acum ceea ce îl punea pe Daniel în situația de a fi depozitarul căilor lui Dumnezeu, într-un timp de necaz și de captivitate a poporului său. El refuză să se întineze mâncând hrana acestei lumi. Dumnezeu care pregătește și poruncește totul pentru binele alor Săi, oricare ar fi împrejurările lor, când ei vor să umble în credincioșie, înclină inima căpeteniei famenilor în favoarea lui Daniel și a celor trei tovarăși ai săi ; acest om care îi supraveghea a arătat multă bunătate față de ei. Dumnezeu răspunde, de asemenea, rugăciunilor lui Daniel, care, în ce-l privește, precum și pe tovarășii săi, sunt bine, și chiar cu o sănătate mai bună, decât toți cei care s-au acomodat la căile și la hrana acestei lumi. Într-un cuvânt, Daniel este credincios față de ceea ce însemna completa separare de lume potrivit legii iudaice, și refuză să se hrănească cu carnea de la masa monarhului păgân, purtare, în aparență, condamnabilă - dar Dumnezeu răspunde în mod deplin credinței sale. Acest fapt este dat ca bază și introducere la toate revelațiile din această carte. La fel este și pentru noi. Separarea de lume, refuzul complet de a ne hrăni cu ceea ce ar putea ea să ne dea, ne pune în poziția de a primi comunicările lui Dumnezeu. Plinătatea lor le găsim în Cuvântul scris, dar le primim întotdeauna prin învățătura directă a lui Dumnezeu, astfel încât aceasta să fie prin credință, oricare ar fi instrumentul pe care îl folosește Dumnezeu pentru a ni le prezenta.

     Dumnezeu pregătește în curând ocazia când Daniel va trebui să-I servească ca martor, după ce, prin harul Său, l-a pregătit pentru această misiune. El acționează prin căi care lasă lumea complet surprinsă ; El îngăduie ca lipsa de memorie a lui Nebucadnețar, să-l plaseze în mod categoric sub dependența profetului care deținea mărturia lui Dumnezeu, și a cărui inteligență divină a vrut Cel Atotputernic să o scoată în evidență.

     Cu toate acestea, la momentul de dificultate, Daniel nu știe să-l rezolve mai mult decât ceilalți. Dumnezeu îl face să simtă dependența Sa, dar el are credință ; iar dependența și credința se identifică. La rugămintea lui Daniel, el și tovarășii săi au început să se roage Dumnezeului cerurilor, căci sub acest caracter de Dumnezeu al cerurilor Îl cunoștea Daniel. Mai târziu, El va fi, de asemenea, de fapt,  Dumnezeul pământului, după cum este întotdeauna de drept.

     Dumnezeu le răspunde, folosindu-Se de toate aceste dificultăți pentru a Se identifica cu rămășița slabă a poporului Său.

     Primul lucru pe care îl face Daniel nu este de a alerga la împărat pentru a anunța descoperirea secretului, și să se bucure de eliberare ; el se îndreaptă, cu mulțumiri, spre Dumnezeu care l-a ascultat ; Lui Îi atribuie tot ceea ce ar putea mângâia rămășița în timpul stăpânirii acestor puteri răzvrătite față de Dumnezeu (2:21).

     Înaintea împăratului, Daniel nu se înalță ; el se ascunde, ca să zicem așa, în spatele gloriei lui Dumnezeu. Când știm să ne coborâm complet, atunci suntem înălțați cu adevărat, căci dacă Daniel dispare, Dumnezeu Însuși Se manifestă în el. Fie ca noi să avem înțelepciune și tărie spirituală de a dispare în spatele lui Isus, pentru a-L pune întotdeauna înainte, pentru ca numai El să apară, căci acesta este marele și prețiosul nostru triumf.

     Referitor la interpretarea visului, puține cuvinte vor fi suficiente, având în vedere lumina generală răspândită astăzi asupra acestui subiect. Toți recunosc astăzi cele patru monarhii : Babiloniană, cea Persană, Greacă și Romană. În versetele 37 și 38, stăpânirea este dată lui Nebucadnețar de către Dumnezeul cerurilor, o stăpânire universală, unică și absolută pe pământ (nu și peste mări). Nu ni se spune în ce măsura s-a realizat acest lucru, dar darul a fost făcut, și această monarhie este prima care, din ceea ce se pare, a deținut această putere în modul cel mai pur și absolut, adică direct din partea lui Dumnezeu. Ea era în persoana căpeteniei sale, capul de aur. A patra trebuia să zdrobească totul cu puterea sa ; dar la sfârșit ea va fi divizată, iar în această stare va fi amestecată cu putere și slăbiciune : rezultatul unirii imperiului cu elemente eterogene, adică, după mine, cu barbarii care erau diferiți de romani.

     La sfârșit, Dumnezeul cerurilor va întemeia Împărăția lui Hristos, care va pune deoparte, prin judecată, toate aceste monarhii. Vom remarca aici că Împărăția lui Hristos este Împărăția Sa întemeiată în această lume, și nu influența plăcută a Evangheliei harului. Primul lucru pe care îl va face această piatră mică înainte de a crește și a deveni un munte mare care umple tot pământul, este de a lovi statuia, astfel că ea devine "ca pleava din arie". Abia după aceasta piatra va deveni un munte, adică, atunci când Hristos va executa judecata care va zdrobi și distruge puterea națiunilor. Atunci Împărăția Sa va umple tot pământul, ca o Împărăție pământească a judecății. Până aici nu avem decât istoria monarhiilor, fără a le caracteriza moral înaintea lui Dumnezeu, nici semnala comportamentul lor ; aceasta este ceea ce vom găsi în următoarele patru capitole.

     Nu voi face decât să arăt, pentru a reveni mai târziu asupra lor, trăsăturile care ne sunt date :

      Prima, este idolatria, sau puterea civilă străduindu-se să supună poporul la legea unei               unități religioase, în care această putere a stabilit obiectul, statuia de aur.

      A doua trăsătură, arătă cum conducătorii imperiului devin fiare, adică, își pierd conștiența        relațiilor lor cu Dumnezeu. În loc să fie sub dependența Sa, după lumina puterii de sus -            ceea ce este singura și adevărata glorie a omului - pierzând această lumină, ei se                         plasează la rangul de fiare.

      A treia trăsătură este nelegiuirea. Ea se arată în comportamentul puterii imperiale față de iudei      și de Dumnezeul iudeilor, căruia Îi dezonorează Numele, precum și tot ceea ce folosește la închinarea Sa.

     A patra trăsătură este înălțarea omului - conducătorul imperiului se face Dumnezeu, și              interzicând a se adresa rugăciuni altuia decât doar lui.

      În toate aceste cazuri, istoria se încheie prin înălțarea adevăratului Dumnezeu.

      În primul caz, națiunile Îl recunosc pe Dumnezeul celor care au preferat cuptorul în locul           idolatriei.

       În al doilea, națiunile însăși, recunosc pe Dumnezeul cerurilor, care le-au smerit când                 umblau în mândria lor, mândrie al cărei centru a fost Babilonul.

       În al treilea, judecata este executată împotriva împăratului nelegiuit.

       În al patrulea caz, nu doar Dumnezeul cerurilor este proclamat, ci puterea Sa este                     stabilită cu autoritate, și este recunoscut că Împărăția Sa este cea care va rămâne                     pentru totdeauna.       

 

                                      Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - XVII -

     Henri Rossier

     17     Capitolele 15:35-58 ; 16

     Am văzut că învierea trupurilor noastre este un adevăr de toată importanța, căci fără el, învierea lui Hristos nu ar mai exista, iar noi am fi încă în păcatele noastre. Este necesar să subliniem acest lucru, pentru cei care tratează acest adevăr ca secundar. Alte epistole vorbesc despre învierea sufletelor noastre : ca creștini, noi o avem deja. Noi am înviat împreună cu Hristos și avem în El o viață de înviere, dar trupurile noastre nu sunt înviate, și doar despre ele este vorba în tot acest capitol.

     Anumite persoane, pentru a-și satisface inteligența, ar fi vrut să știe "Cum înviază morții ? Și cu ce trup vin ei ?" Apostolul nu răspunde direct la această întrebare, Cuvântul neavând ca scop satisfacerea curiozității omenești, ci el zice : "Nebunule !" Această întrebare, atât de potrivită cu atmosfera înțelepciunii omenești pe care o respirau corintenii, nu era decât nebunie. El le reamintește cuvintele Domnului, că bobul de grâu, căzând pe pământ, trebuie să moară ca să învieze și să aducă rod. Așa cum a fost cu Hristos, la fel va fi și cu creștinii în ce privește învierea. Putem deci fi siguri că dacă trupul nostru este pus în pământ, asemenea bobului de grâu, vom învia ca El. În înviere, va fi același bob, și totuși nu va fi la fel. Dar în ceea ce ne privește, trebuie ca bobul să putrezească pentru a ieși nesupus putrezirii din mormântul său. Nu la fel a fost cu Hristos care nu a avut parte de putrezire. Veți zice : Deci acesta nu este același bob, dar apostolul spune : "Ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altceva din cereale; și Dumnezeu îi dă un trup, după cum a vrut, și fiecăreia dintre semințe, propriul ei trup". El oferă exemple și arată că, în creația animală, există diferite trupuri. Pentru a dovedi, el ia cele patru clase ale acestei creații, omul, animalele, păsările, peștii, așa cum Dumnezeu ni le dă în primul capitol din Geneza.

     Dar mai mult, dacă există în creație trupuri pământești, există, de asemenea, și cerești, soarele, luna, stelele. Toate sunt glorioase, dar cu glorii diferite. Prin urmare, dacă creația veche ne arată aceste diferențe, la fel va fi, în înviere, în creația nouă. Ceea ce este semănat în putrezire va învia în neputrezire, dar niciodată "putrezirea nu moștenește neputrezirea". Trupul natural (animal) nu este la fel cu trupul spiritual. Avem, în Domnul înviat, care în toate lucrurile ocupă primul loc, exemplul unui trup spiritual care a putut să treacă prin piatra mormântului, să intre, ușa fiind închisă, în camera unde erau adunați ucenicii, să se deplaseze, într-o clipă, de la Emaus la Ierusalim, cu un trup foarte real, fiindcă a putut să mănânce, și să poarte pe el (pe trup), așa cum va purta totdeauna, semnul suliței și al cuielor. Așa cum este Cel ceresc, așa vor fi și cei cerești, cu același trup ca al Domnului Isus, când vor fi asemenea Lui - trupul pe care El, pârga, Îl are, pentru a-l purta etern în glorie.

     La v. 51, trecem la un adevăr de toată importanța pentru a completa subiectul tratat în acest capitol. Acesta ne duce cu gândul la cap. 4 din prima epistolă către Tesaloniceni, deși cele două diferă. Tesalonicenii nu aveau nevoie ca apostolul să le descopere o taină, căci de la convertirea lor Îl așteptau pe Domnul, și nu era niciun secret pentru ei în ce privește schimbarea trupurilor. Fără îndoială, ei cunoșteau foarte puțin detaliile veniri Domnului, iar apostolul are grijă să le dea (detalii). Dar, dacă ei Îl așteptau pe Isus care trebuia să-i răpească vii la El, ei nu știau că învierea sfinților adormiți va avea loc la venirea Domnului și că, în aceeași clipă, credincioșii vor ieși din mormintele lor pentru a fi răpiți, într-o clipeală de ochi, înaintea Lui, împreună cu ei, cei vii, care nu au trecut prin moarte. Corintenii, dacă aveau nevoie să fie întăriți în ce privește învierea dintre morți, ei nu cunoșteau încă schimbarea celor vii, familiară tesalonicenilor. Apostolul îi învață că ea era legată indisolubil de înviere. Această schimbare a celor vii la venirea lui Hristos a avut o asemenea realitate pentru apostol, încât a spus, chiar când știa că este destinat martiriului : "Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați". Nu este necesar să fii înviat dintre morți pentru a avea un trup asemenea trupului glorios al Domnului, ci se poate să fii schimbat. Găsim aici două expresii : "Căci putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire și ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire" (v. 53). Prima se aplică celor morți, a doua celor vii. Doar cei morți au văzut putrezirea, cei vii sunt muritori. În virtutea biruinței lui Hristos, acest trup muritor va fi schimbat într-un trup nemuritor, și acest trup supus putrezirii va intra în neputrezire. "Moartea a fost înghițită de biruință". Profetul Isaia, din care este împrumutat acest citat, ne spune : "El va înghiți moartea pentru totdeauna (sau "prin biruință") (25:8) ; acum, prin învierea lui Hristos, "moartea a fost înghițită de biruință", chiar dacă acest cuvânt nu s-a împlinit încă pentru noi. De asemenea, apostolul poate să spună : "Unde îți este boldul moarte ? Unde îți este biruința moarte ? (v. 55). Reprezentând moartea, el face aluzie la un scorpion - moartea - cu acul său - păcatul. Moartea a câștigat biruință asupra noastră și ne-a stăpânit, după ce ne-a otrăvit prin păcat. Acum, noi luăm parte deja la biruința lui Hristos ; de aceea el adaugă : "Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă (nu ne va da) biruința prin Domnul nostru Isus Hristos". Biruința câștigată de El a fost pentru noi ; noi o avem, este a noastră. De la cruce, Satan este un vrăjmaș biruit ; învierea este dovada. Moartea este anulată, păcatul este ispășit și îndepărtat dinaintea lui Dumnezeu ! Realizăm noi cu adevărat că biruința este a noastră, că ea a fost câștigată odată pentru totdeauna în înviere, că moartea nu mai poate, prin păcat, să ne ducă la pierzare ? 

     Dar, dacă biruința a fost câștigată, avem încă, ca oștire a Domnului, să păstrăm pozițiile noastre până la venirea Lui. De aceea el zice : "Fiți tari, neclintiți". Sufletele, întemeiate pe biruința lui Hristos, având viața ultimului Adam care este "un duh dătător de viață" (v. 45), sunt în stare să țină cu tărie. Dar în aceasta trebuie să ne încurajăm reciproc, prisosind "întotdeauna în lucrarea Domnului", cu certitudinea că El ia seama la tot ceea ce se face pentru El și că "osteneala noastră nu este zadarnică în Domnul". Dumnezeu are o carte de aducere aminte în care înregistrează tot ceea ce a fost făcut pentru Hristos, în timp ce nu va rămâne nimic din tot ce a fost făcut pentru noi înșine !

     La începutul cap. 16, vedem că aceste lucruri pot fi realizate. Pavel a fost un exemplu, și, de asemenea, alții împreună cu el. El a prisosit în lucrarea Domnului ; Timotei în același fel (v. 10) ; Ștefana de asemenea, și toată casa lui (v. 15, 16). Nu sunt încurajatoare aceste versete ? Fiecare dintre noi este chemat să lucreze în lucrarea Domnului, să prisosească în ea, întărit de siguranța biruinței câștigate de Hristos. Dar este ceva care face sterilă deseori lucrarea noastră : aceasta este lipsa dragostei. Veți găsi acest lucru la v. 13, 14 ale capitolului nostru : "Vegheați", este spus, "stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă ! Toate faptele voastre să se facă în dragoste". Aceasta este sursa activității noastre exterioare - așa cum este, la cap. 13, sursa activității noastre în adunare - sursa unei vieți creștine, productive pentru Hristos și pentru Dumnezeu. Dragostea Îl are pe Hristos ca obiect : "Dacă nu-L iubește cineva pe Domnul Isus Hristos, să fie anatema ! Maranata !" (v. 22). "Domnul vine", și va judeca orice lucrare care nu a avut ca mobil dragostea pentru El. Lăsați în responsabilitatea noastră, în ce mod mizerabil realizăm acest lucru ! Dar nu suntem fără resurse : Dacă harul este cu noi, totul va fi bine.

     Avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a putea împlini lucrarea Domnului, pentru a sta tari, pentru a face toate lucrurile în dragoste. Nu ne putem baza decât pe el. Acest har nu ne va dezamăgi niciodată, dacă vom apela la el, și nu la bunăvoința noastră sau la energia noastră naturală.

     Apostolul încheie prin aceste cuvinte : "Dragostea mea este cu voi toți, în Hristos Isus". Dragostea, în inima largă a apostolului, era cu ei toți. Și în aceasta, el le-a servit drept exemplu. Dragostea lui era, fără deosebire, cu toți sfinții, căci el a cunoscut măreția dragostei lui Hristos pentru sine însuși.

     "Amin !"

 

                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - XVI -

     Henri Rossier

     16     Capitolul 15:20-34

     "Dar acum Hristos a fost înviat dintre morți, pârga celor care au adormit". Observați că tot acest capitol tratează învierea creștinului, și nu spune niciun cuvânt de cea a necredinciosului. Dacă se face o referire îndepărtată, ea ar fi cuprinsă în aceste cuvinte : "Atunci va veni sfârșitul". Cu privire la creștini, apostolul arată că partea lor este legată de cea a lui Hristos într-un mod atât de intim încât, dacă Hristos a înviat dintre morți, toți trebuie să fim înviați în același fel. Acest adevăr este de nedespărțit de toată doctrina Bisericii, trupul lui Hristos, pe care Pavel a prezentat-o corintenilor. Doar Hristos a înviat mai întâi, El singur, dintre morți, căci El trebuie să aibă primul loc în toate lucrurile. El este, în înviere, primul rod, pârga viitoarei recolte. Oricine este în "Adam" este sortit morții ; singura cale de a scăpa de ea, este de a fi "în Hristos", de a fi una cu Acela care, după ce a murit, precum bobul de grâu căzut pe pământ, aduce multă roadă în înviere. Dacă aparțin de primul om, Adam, aceasta înseamnă moarte, după cum este scris : "După cum în Adam toți mor", și din nou : "Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată" ; dacă aparțin de al doilea Adam este exact contrariul. Nu mai este pentru mine nicio necesitate de a muri, și chiar moartea trupului meu nu mai este considerată ca moarte, ci este comparată cu un somn din care pot să mă trezesc dintr-un moment într-altul.

     La pârga, Hristos, sunt adăugați : "cei ai lui Hristos, la venirea Lui". Această venire este deci semnalul învierii, completarea celor două adevăruri pe care ni le prezintă Evanghelia : moartea și învierea lui Hristos. Se poate ca El să vină astăzi, mâine, peste un an, peste un secol ; noi nu știm, iar El ne spune, ca să-L așteptăm ; și astfel ne păstrează continuu în speranța venirii Sale. Dacă am ști ce evenimente trebuie să aibă loc înaintea venirii Sale, am aștepta evenimente și nu pe El. Prin urmare, în acel moment va avea loc învierea dintre morți. Dar este mai mult decât atât : venirea Domnului, acest eveniment unic, cuprinde două acte  : venirea Sa în har și venirea Sa pentru întemeierea Împărăției Sale. În timpul acestor două acte, vor fi înviate două grupuri de sfinți. Primul grup, înviați la primul act, va cuprinde două categorii de sfinți : prima, cei de dinaintea întemeierii Bisericii, adică toți sfinții Vechiului Testament care au realizat dinainte, prin credință, jertfa Mielului lui Dumnezeu - apoi, Biserica, Mireasa lui Hristos ! (*) Toți împreună vor fi răpiți în văzduh, pentru a-L întâlni pe Domnul, ca să fie pentru totdeauna cu El. - Dar venirea Domnului cuprinde, după cum am spus, un al doilea act. Acestuia din urmă îi corespunde un nou grup de sfinți, alcătuiți ei înșiși din mai multe categorii : 1. La cap. 6:9, din Apocalipsa, veți găsi o primă categorie de persoane care au suferit martiriul, după răpirea Bisericii, în timpul perioadei profetice care urmează după ultima jumătate de săptămână a lui Daniel. Acești credincioși sunt văzuți în starea sufletelor de sub altar și strigă : "Până când !" Li se spune că trebuie să mai aștepte încă puțin timp. 2. La cap. 11 din Apocalipsa, vom găsi o a doua categorie de martiri, omorâți la Ierusalim în timpul ultimei jumătăți de săptămână a lui Daniel. 3. La cap. 13:15, o a treia categorie de sfinți martiri, dintre iudeii care au refuzat să se închine Fiarei. 4. În final, la cap. 15:2-4, o a patra categorie de martiri dintre națiuni, care au câștigat biruința asupra Fiarei, și asupra chipului ei, și asupra numărului numelui ei. - Așa cum am văzut, aceștia nu sunt decât martirii care alcătuiesc al doilea grup de înviați la al doilea act al venirii Domnului.

     (*) Aceasta din urmă este alcătuită din sfinții adormiți, înviați, și din sfinții vii, schimbați, dar apostolul păstrează menționarea acestora din urmă pentru sfârșitul capitolului, căci lucrul acesta era o taină care nu era cunoscută încă de corinteni.

     La cap. 20:4, din Apocalipsa, ambele grupuri sunt reunite în înviere. Ele sunt așezate pe tronuri și le este dată judecata. Tot ceea ce tocmai am spus este rezumat în capitolul de care ne ocupăm, prin această expresie simplă : "Apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui" (v. 23).

     Apostolul adaugă : "Atunci va veni sfârșitul". Acest singur cuvânt cuprinde judecata morților înviați, dinaintea tronului mare și alb, după cei o mie de ani ai Împărăției lui Hristos, și momentul când Domnul va da această Împărăție Celui care este Dumnezeu și Tată, păstrând pentru toată eternitatea caracterul Său de Cap și de Mire al Adunării. Atunci Dumnezeu va fi totul în toți. Astfel se prezintă această paranteză importantă.

     La v. 29, apostolul reia subiectul întrerupt la v. 19 : "Astfel, ce vor face cei care sunt botezați pentru cei (lit. "în locul") morți, dacă morții nu înviază nicidecum ? De ce mai sunt botezați pentru ei ?" Acest verset nu oferă dificultate, dacă îl puneți lângă v. 18. Atunci când credincioșii adormeau (mureau), alții intrau prin botez în bucuria privilegiilor creștine aici jos. Rândurile se subțiau, dar Dumnezeu are grijă să acopere golurile pentru a păstra completă oștirea Sa în această lume. Alții luau locul celor care adormeau, ca să poată continua astfel o mărturie colectivă pentru Domnul. Sunt înclinat să cred că "cei morți", ca și în Apoc. 14:13, indică martirii, dar acest aspect are puțină importanță. Exista un botez pentru cei morți ; acest botez introducea noi convertiți, în locul celor care au părăsit scena acestei lumi, pentru ca oștirea Domnului să continue lupta până la venirea Sa.

     Apostolul adaugă : De ce, dacă morții nu înviază, eu însumi "m-am luptat cu fiarele în Efes ?" (expresie alegorică, ca cea despre "gura leului", 2 Tim. 4:17). La ce au folosit toate necazurile mele ; de ce, să mor în fiecare zi ? În acest caz "să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri" ; să ne bucurăm de lume și de viață, căci totul se sfârșește odată cu ea. Putem spune și noi : Cu ce scop toate încercările noastre, dacă nu există înviere dintre morți ? Prin aceste încercări, precum aurul încercat în cuptor, Domnul ne pregătește pentru glorie. Apostolul nu dădea înapoi dinaintea necazurilor, ci se glorifica în ele. El nu a văzut ceva mai înalt aici jos, decât să sufere pentru Hristos. Pentru el, era mai mult decât toate gloriile căutate de oameni. De aceea, el îi îndeamnă pe corinteni să se trezească și să trăiască drept, și să nu caute, așa cum au făcut-o destul de mult, tovărășia lumii care a corup creștinismul lor și i-a făcut pe mulți dintre ei să piardă cunoașterea adevăratului caracter al lui Dumnezeu. 

 

                        Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - XV -

     Henri Rossier

     15     Capitolul 15:1-17

     Dacă primul capitol al acestei epistole insistă în primul rând asupra faptului că crucea lui Hristos este sfârșitul omului după carne, deoarece purtarea corintenilor era rodul unei stări carnale nejudecate, al 15-lea capitol ne prezintă o noțiune mult mai simplă a crucii. Anumite persoane printre corinteni atacau învățătura învierii, învățând "că nu există înviere a morților", iar aceștia îi lăsau să o facă. Această învățătură nimicea credința, de aceea apostolul repetă de două sau trei ori că, dacă ei o acceptau, credința lor era în zadar. Cu această ocazie, el le amintește Evanghelia simplă pe care le-a predicat-o și nu există, după cunoștința mea, un alt pasaj în Noul Testament care să ne-o prezinte într-un mod atât de clar.

     Înainte de a vorbi despre aceasta, doresc să remarc că, atunci când Vrăjmașul atacă învățătura lui Hristos, are întotdeauna ca scop de a îndepărta sufletele de cer ca să le alipească de pământ. Voi cita trei exemple. În primul (2 Tim. 2:18), Imeneu și Filet spuneau că învierea a avut deja loc, și răsturnau credința unora. Printre corinteni, unii oameni spuneau că nu există înviere ; printre altele, că ea a avut deja loc. Ori, dacă nu ar exista învierea morților, cerul ne-ar fi închis, și nu am putea niciodată să intrăm acolo cu trupurile noastre glorificate, căci despre învierea trupului este vorba în acest capitol. Dacă, pe de altă parte, învierea a avut loc deja, vom fi condamnați să rămânem în această lume, cu gânduri pământești și fără speranță cerească. Pentru a susține învățătura lor falsă, acești oameni se bazau, fără îndoială, pe cuvântul apostolului care a spus că am înviat împreună cu Hristos. În al treilea caz, acești învățători falși învățau (2 Tes. 2:2) că "ziua Domnului era prezentă". Tesalonicenii, care erau pradă persecuției, puteau fi tentați să gândească că ziua judecății sosise. Dar venirea lui Hristos precede ziua Domnului, iar această învățătură falsă, prin suprimarea ei, anulează cu aceeași lovitură venirea lui Isus în har, speranța tesalonicenilor. 

     Ne aflăm în timpurile dificile de la sfârșit și trebuie să avem grijă să nu plecăm urechea la aceste doctrine antiscripturistice. Scopul lui Satan este să ne despartă de Hristos și să ne acomodeze lumii, de parcă ar trebui să stăm totdeauna în ea. Înțelegeți cât de important este pentru noi să păstrăm învățătura Evangheliei în aceste zile. Aud adesea creștini zicându-mi : "Pentru mine, doctrinele nu contează prea mult ; am nevoie de practica vieții creștine". Cei care au acest gând se expun la a fi târâți de către Vrăjmaș departe de Domnul și de Cuvântul Său. A atinge doctrina învierii și a venirii Domnului, înseamnă readucerea sufletelor într-un mediu unde Satan are toată puterea asupra lor. Este foarte important de a spune aceste lucruri în zilele periculoase pe care le traversăm. A doua epistolă către Tesaloniceni, a doua epistolă către Timotei, a doua epistolă a lui Petru și cea a lui Iuda, ne arată că Satan caută mai puțin să arunce sufletele în corupție și rău moral, decât să le îndepărteze de la simplitatea Evangheliei, căci știe foarte bine că, dacă noi abandonăm Evanghelia, vom fi la dispoziția lui. Doctrinele blasfemiatoare ale necredinței caracterizează cel mai evident timpurile de la urmă. Mulți creștini se lasă înșelați în aprecierea lor, prin faptul că văd necredincioși autentici având o purtare morală, în aparență ireproșabilă. Ei uită că Dumnezeu va ține cont, înainte de toate, de felul în care oamenii L-au tratat pe Fiul Său preaiubit și au apreciat lucrarea Sa.

     Să revenim la primele versete din capitolul nostru : "Căci v-am dat înainte de toate ce am și primit" (v. 3). Ei primiseră Evanghelia prin apostol pe care el însuși o primise. El nu spune aici : "primită de la Domnul", ca o revelație specială, ci în mod simplu : "primit". "Scripturile" îl învățase ce trebuia să le transmită. Astfel, pentru a cunoaște Evanghelia, avem, precum apostolul, o sursă unică : Scripturile. Corintenii au primit această Evanghelie simplă și au fost "mântuiți" prin ea. În ce consta ea ? "Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi și...a fost înmormântat; și... a înviat a treia zi, după Scripturi". Găsim în crucea lui Hristos o comoară infinită de adevăruri. Dacă o cercetăm în detaliu, ceasurile crucii constau din diferite perioade.

     Anumite fapte preced ceasul al șaselea, altele însoțesc ceasurile de întuneric, altele sfârșesc urmând ceasul al nouălea, până la momentul în care Domnul Își dă duhul Său. Contemplarea fiecăreia dintre aceste perioade este infinit de prețioasă ; dar apostolul ne prezintă aici crucea lui Hristos ca un tot : El "a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi". Sufletul care a primit această Evanghelie este mântuit. Nu-i trebuie altceva. Scripturile dau mărturie : Vechiul Testament este plin. Toată legea ne prezintă o jertfă, moartă pentru păcatele poporului. Abel s-a apropiat de Dumnezeu cu o jertfă și a primit mărturia că este drept. Psalmii ne arată că jertfele nu au altă valoare decât ca imagini ale morții Mielului lui Dumnezeu (Ps. 40:6, 7). Primul dintre profeți, Isaia, o vestește ; unul dintre ultimii profeți, Zaharia, afirmă : "Trezește-te, sabie, împotriva păstorului Meu" (Zah. 13:7). După Scripturi, temelia oricărei binecuvântări este că Hristos a murit pentru păcatele noastre. Ce putere în această Evanghelie simplă !

     Apoi, "a fost înmormântat". Toată lucrarea Sa ispășitoare a sfârșit în mormânt unde păcatele pe care le-a purtat au fost înmormântate împreună cu El. 

     În final, "a înviat a treia zi, după Scripturi". Învierea Sa în a treia zi se regăsește, ca și moartea Sa, de la începutul până la sfârșitul Scripturilor. Isaac este, timp de trei zile, sub sentința morții ; Avraam i-a găsit un înlocuitor (substitut) și primește a treia zi pe fiul său în înviere. Iona a stat trei zile în sânul morții în pântecele marelui pește ; la capătul celor trei zile este aruncat pe uscat și vede lumina. În diferite momente, Domnul face referire la acest fapt în Evanghelii. Când era pe pământ, El anunță în mod constant această a treia zi poporului și ucenicilor Săi. Profetul Osea spune : "În două zile ne va reda viața; a treia zi ne va ridica"(6:2). Dar sunt suficiente aceste pasaje ; de la început până la sfârșit, Scripturile mărturisesc aceste lucruri.

     Cu toate acestea, era nevoie încă de martori oculari ai învierii. Îi găsim în versetele care urmează ; Dumnezeu a avut grijă să fie cât mai mulți. Pe lângă cei doisprezece, Domnul înviat a fost văzut de 500 de frați deodată, probabil în Galileea. Era deci imposibil, în ciuda tuturor eforturilor Vrăjmașului de a înăbuși zvonul, ca să fie negat acest eveniment. Dacă nu ar fi avut loc, ce s-ar fi întâmplat ? Am fi fost încă în păcatele noastre, pierduți fără speranță. Astfel, aceste două fapte, moartea și învierea lui Hristos, sunt inseparabile, după cum este spus și în epistola către Romani : El "a fost dat pentru greșelile noastre și a fost înviat pentru îndreptățirea noastră" (4:25). Dacă Dumnezeu L-ar fi lăsat pe Isus în mormânt, s-ar fi dovedit că lucrarea întreprinsă de El pentru mântuirea noastră a eșuat în mod lamentabil ; iar ucenicii ar fi fost martori falși.

     Într-o anumită aparență cei care au predicat corintenilor aceste doctrine subversive, nu negau învierea lui Hristos. Ei nu au tras nicio concluzie și s-au limitat la a nega, precum saducheii, învierea morților. Apostolul este cel care concluzionează că, în acest caz, Omul Isus Hristos nu a înviat. Dacă oamenii nu înviază, nici Hristos nu a putut să învieze.

     Dintre toți acești martori ai învierii, apostolul Pavel era martorul ei special. Isus a fost văzut de el, ca avorton (un copil născut înainte de termen) care nu are niciun drept să trăiască, dar având privilegiul de a-L vedea primul, în glorie, pe Domnul Isus înviat. Apostolii L-au văzut înviat în mijlocul lor, apoi, părăsindu-i, a dispărut dinaintea ochilor lor, dar Pavel a văzut altceva : cerul s-a deschis pentru el ; el a stat înaintea acestui Om Isus, Dumnezeu care era lumină, și a căzut cu fața la pământ ; dar aceeași Persoană, plină de har, S-a adresat lui. Cel care era lumină era dragoste. Pavel L-a întâlnit pe Dumnezeul mântuirii în acest Om. "Nu sunt vrednic să fiu numit apostol", spune el, "dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt". În mod absolut el nu și-a atribuit niciun merit lui însuși, și devine cel mai mare dintre apostoli. "Și harul Lui față de mine nu a fost în zadar" (v.10). Întotdeauna harul ! Dacă Pavel a fost instrumentul de a prezenta această Evanghelie cu o putere specială, a fost doar prin harul lui Dumnezeu în Hristos.

     Dacă cineva nu primește Evanghelia învierii, totul se prăbușește, lucrarea mântuirii, iertarea păcatelor, îndreptățirea ; Mântuitorul Însuși este pierdut. Chiar creștinătatea mărturisitoare ortodoxă care afirmă învierea, este departe de a-i da valoarea pe care trebuie s-o aibă. Învierea trupului își găsește puțin loc în predicare. Se pare adesea, auzind pe acești creștini, în rest foarte stimabili, că starea sufletului după moarte ar fi singurul lucru gând care le ocupă gândurile. 

     Dumnezeu să ne păzească de a ne lăsa abătuți de la Evanghelia învățată din Scripturi ! El să ne ajute ca, în aceste timpuri primejdioase, să ținem cu tărie această Evanghelie simplă : moartea lui Hristos pentru păcatele noastre, și învierea Sa, care este atât pecetea lucrării Sale cât și pârga propriei noastre învieri. Satan va căuta să submineze aceste adevăruri în inimile noastre, pentru a ne acomoda la lucrurile pământești care nu pot să ne dea nici putere, nici bucurie, nici siguranță !   

 

                                       Prima epistolă către Corinteni

                                                                         - XIV -

     Henri Rossier

     14     Capitolul 14

     După învățătura cu privire la daruri din cap. 12, și dragostea necesară exercitării lor de la cap. 13, găsim, la cap. 14, modul în care trebuie ca ele să se manifeste în adunare.

     Acest capitol se împarte în două părți. Prima (v. 1-25) vorbește într-un mod general despre exercitarea darurilor în adunare, și despre ceea ce are loc într-o strângere a adunării care are ca scop zidirea. A doua parte (v. 26-40) insistă asupra ordini care se potrivește atunci când este strânsă adunarea.

     Este incontestabil că, văzând ruina Bisericii, această strângere, despre care se spune: Când "toată adunarea s-ar strânge într-un loc", nu mai există acum, și totuși creștinii sunt responsabili astăzi asupra acestui aspect, ca și cum toată Adunarea lui Hristos ar fi strânsă împreună cu ei. Atunci când, după cum am spus de mai multe ori, nu ar fi decât doi sau trei care să reprezinte Adunarea, după Matei 18:20, ei trebuie să manifeste caracterele întregii Adunări. 

     Exercitarea darurilor nu are alt scop decât zidirea, căci zidirea este gândul principal al acestui capitol. Atunci când un dar se manifestă fără acest rezultat, ar fi mult mai bine, după cum vom vedea aici, ca el să nu se fi manifestat deloc. Aceasta ne readuce la gândul, exprimat în capitolul precedent : Dacă darul produce zidire în adunare, este pentru că el este însoțit de dragoste. Mulți frați la Corint vorbeau în limbi străine. Dacă, de exemplu, aș vorbi chineza în adunare, fără să fiu tradus, aceasta ar fi fără îndoială un dar al Duhului, dar mă voi zidi pe mine însumi, în loc să zidesc adunarea, și dacă nimeni, în afară de mine, n-ar fi zidit, lucrul acesta nu ar fi dragoste, ci egoism, adică contrariul dragostei. Apostolul insistă asupra acestui fapt, și arată care sunt binecuvântările aduse în adunare prin darul profeției, în contrast cu darul limbilor, căci aici, subiectul principal este contrastul dintre cele două daruri.

     Ce este profeția ? După cum am văzut la cap. 12, lăsând deoparte, apostolatul, găsim două daruri prețioase, mai mari decât celelalte, învățătorul și profetul ; dar apostolul insistă aici asupra profeților. Învățătorul învață, transmite cunoștință, profetul revelează (v. 5). Din toate timpurile, profeții au revelat lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu. Cei din Israel au făcut cunoscut poporului viitorul lor și judecățile care aveau să cadă asupra lor, și descoperind cum Dumnezeu avea să întemeieze pe pământ o Împărăție viitoare a lui Mesia. Profeții Noului Testament prezentau judecata care va cădea peste lumea creștină, venirea celui Rău, a Antihristului, și, după aceste judecăți, Împărăția cerească și pământească a lui Hristos, și binecuvântarea viitoare a sfinților cerești. Toate aceste lucruri, tainice și necunoscute înaintea lor, ne sunt revelate prin profeți. Astăzi, aceste revelații s-au încheiat ; nu mai este nimic de adăugat la acestea. Starea actuală a creștinului și a lumii și lucrurile viitoare, sunt cunoscute. - Cu toate acestea, darul profetic se exercită încă și astăzi, și vom vedea lucrul acesta în capitolul nostru. Profetul se folosește de Cuvântul lui Dumnezeu, de Sfintele Scripturi, pentru a descoperi, prin puterea Duhului, taine în vederea zidiri Adunării. Această latură a darului profetic persistă de când Scripturile au fost completate. La începutul ultimului secol (1800, n.t.) niciun creștin nu aștepta venirea Domnului Isus pentru a-i lua pe sfinți la El, cu toate că aproape toate cărțile Noului Testament ne vorbesc despre aceasta. Duhul profetic a luat acest adevăr, conținut în Cuvânt, pentru a-l pune în lumină la timpul potrivit. Am putea da multe din aceste exemple. Cuvântul lui Dumnezeu este complet și imuabil ; dar, în decursul secolelor, multe din adevărurile sale esențiale au fost în întregime ignorate și au rămas literă moartă. Duhul profetic le-a scos la lumină punând sufletele în prezența adevărului divin. O consecință remarcabilă a acțiunii acestui duh profetic în toate timpurile, este de a obliga sufletele să spună : "Dumnezeu este... între voi", în adunare. Sufletele necredincioase sau complet ignorante sunt puse prin profet în legătură directă cu Dumnezeu : "Dacă toți profețesc și ar intra vreun necredincios sau unul neștiutor, el este convins de toți, este judecat de toți; tainele inimii lui sunt arătate și astfel, căzând cu fața la pământ, I se va închina lui Dumnezeu, spunând că Dumnezeu este cu adevărat între voi" (v. 24, 25). Acesta este efectul produs prin darul profetic într-o strângere a adunării în vederea zidiri. Conștiința necredinciosului sau a celui neștiutor este atinsă, și recunoaște imediat prezența lui Dumnezeu în adunare.

     Fie ca Dumnezeu să ne facă, scumpi prieteni, să dorim cu ardoare acest dar. Urmăriți dragostea și doriți darul profeției. Dacă Dumnezeu ne face o astfel de recomandare, nu este ca să răspundă la cererea noastră ? 

     Vedem în acest capitol un cuvânt care se repetă continuu : cuvântul zidire. El este întâlnit nu mai puțin de șapte ori. Pentru a descrie, nu ceea ce este profeția, ci acțiunea sa asupra sufletelor creștinilor adunați, apostolul spune : "Cine profețește vorbește oamenilor spre zidire, încurajare și mângâiere" (v. 3). La fel când descrie la v. 24 și 25, acțiunea acestui dar asupra conștiinței celor simpli și a celor necredincioși, el arată binecuvântarea legată de această acțiune, când ea are ca obiect adunarea. Observați că este vorba, în aceste două cazuri, decât de adunare, nu de orice altă strângere, și cu siguranță ar trebui să avem cu toții pe inimă să realizăm mai mult ce este o strângere a adunării pentru zidire, adunarea strângându-se pentru acest scop în jurul Domnului. Acest capitol nu ni-L prezintă în Persoană în mijlocul alor Săi, ca atunci când este vorba de închinare sau de rugăciune, ci el spune : Dumnezeu este cu adevărat între voi (*). Lucrul acesta ține pur și simplu de faptul că el vorbește aici despre Duhul Sfânt care acționează în trupul lui Hristos prin daruri, și nu, ca în Efeseni, despre Hristos care le dă. Duhul Sfânt este acolo, împărțind El Însuși darurile și supraveghind acțiunea lor ; prin urmare, Dumnezeu (Duhul Sfânt, n.t.) este acolo. Ce har pentru necredincios ! El cade cu fața la pământ și zice : Pentru prima dată în viața mea mă aflu în legătură directă cu Dumnezeu.

     (*) Ca în Coloseni 1:27 

     Preaiubiților ! suntem într-un timp de extremă slăbiciune și umilință în mijlocul stării de ruină pe care noi, creștinii, am produs-o ; dar, pe de altă parte, să fim siguri că, dacă noi căutăm să realizăm strângerea adunării pentru zidire, vom experimenta că Dumnezeu este printre noi și vom găsi, în ciuda ruinei, binecuvântări pe care poate nu le-am cunoscut niciodată mai înainte. Dacă dorim cu ardoare darurile spirituale, nu am nicio îndoială că vom vedea rezultatele.

     Există încă un aspect asupra căruia doresc să vă atrag atenția. Ceea ce caracterizează Adunarea, este ordinea. Acest capitol ne vorbește despre aceasta de la v. 26. În adunarea din Corint domnea o mare dezordine. Două sau trei persoane se ridicau, vorbeau în limbi fără interpret și, prin urmare, fără zidire, căutând înainte de toate, poate fără să-și dea seama, ceea ce îi înălța în proprii lor ochi și ai celorlalți. Frații vorbeau toți împreună. Apostolul le-a spus că doi sau trei pot să vorbească în limbi, "pe rând", dar cu interpretarea limbajului lor. La fel, doi sau trei profeți (nu este spus aici "toți" profeții, ca în v. 24) pot să vorbească. Când Duhul lui Dumnezeu a dat ceva unui al doilea, cel dintâi trebuie să tacă, căci "duhurile profeților sunt supuse profeților". Puterea spirituală, în profet, îi este supusă, astfel încât el poate să se oprească și să lase loc altuia. În acest mod, ordinea potrivită lui Dumnezeu este menținută în trupul lui Hristos.

     În ultimul rând, apostolul se adresează femeilor, și aceasta nu este, după cum știți, prima dată în această epistolă. Nu putem fi suficient de umiliți de ceea ce se petrece în zilele noastre printre creștini. Femeile iau cuvântul, țin discursuri, predică și se roagă în adunare, sau în ceea ce au pretenție că este. Aceste lucruri nu se potrivesc caracterului și poziției femeii, așa cum Cuvântul ne înfățișează. Dar apostolul merge mai departe și zice : "Este rușine pentru femeie să vorbească în adunare". Nu este suficient acest lucru pentru a rezolva definitiv chestiunea ? Dar, în plus, este o problemă de ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu : "De la voi a ieșit Cuvântul lui Dumnezeu ? Sau numai până la voi a ajuns ? Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului".

     De multe ori am avut ocazia să prezentăm aceste lucruri surorilor în Hristos, dar duhul care suflă astăzi în lumea creștină nu este Duhul lui Dumnezeu, ci cel al lumii care ne înconjoară. El conduce sufletele care nu sunt atente la aceasta pe un drum al independenței, plecând de la neascultarea față de Cuvânt. Porunca Domnului va face oare pe femeie să iasă din locul rânduit ei de Dumnezeu ? Apostolul nu dă des recomandările sale ca porunci ; abia găsim două sau trei în scrierile apostolului Pavel ; și nu este remarcabil faptul că el vorbește despre aceasta ca prevăzând neascultarea creștinătății, și are grijă să dea caracter de poruncă la ceea ce oamenii sunt tentați să considere ca o chestiune de detaliu, față de care le este permis să nu se conformeze. În fața acestei indiferențe vinovate și a acestei prejudecăți, vom spune împreună cu apostolul : "Dacă cineva este neștiutor, să fie neștiutor !"

     Să fim atenți la tot Cuvântul ; el este obligatoriu pentru toate detaliile vieții noastre creștine, dar, în fața unei porunci pozitive, supunerea imediată este necesară. Să nu uităm că ordinea în Adunarea lui Dumnezeu este dată ca exemplu îngerilor care văd aici înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.     

 

                                     Prima epistolă către Corinteni

                                                                    - XIII -

     Henri Rossier

     13     Capitolele 12:31 ; 13 ; 14:1

     La ultimul verset din cap. 12, și la primul din cap. 14, apostolul îi îndeamnă pe sfinții din Corint să "dorească cu ardoare darurile spirituale (Biblia fr.)". Aud adesea aceste cuvinte din gura creștinilor, dar mă întreb dacă ele exprimă o dorință reală ieșită din profunzimea inimilor și conștiințelor noastre. A dori cu ardoare, nu este o simplă dorință, ci o nevoie arzătoare. S-ar putea să nu lipsească darurile, sub formă de diferite slujiri, dar aici este vorba despre daruri de har mai mari. Câți creștini, obișnuiți să urmeze un om, instituit de oameni, nu au nicio dorință arzătoare după darurile spirituale pentru ei înșiși, lucrul acesta nu este mirare, căci ei au ceea ce își doresc ; dar cei care au mai mult decât atât, și pe care harul i-a scos dintr-un mediu în care darurile sunt necunoscute, le doresc ei cu adevărat ? Să lăsăm acest gând să acționeze asupra inimilor noastre. Nu vom obține darurile mai mari decât dacă, ieșind din apatia noastră spirituală, le vom dori cu ardoare. Ce motive ne pot angaja în această direcție ? Noi înșine, importanța dată personalității noastre sau propria noastră glorie ? Dar atunci nu am înțeles nimic din ceea ce ne prezentat cap. 12. Binele fraților noștri, folosul pentru trupul lui Hristos, gloria Domnului ? În acest caz intrăm pe o cale mult mai bună. I-a plăcut lui Dumnezeu ca să fie această râvnă arzătoare pentru El și pentru zidirea sfinților ! Este ceea ce ne recomandă apostolul.

     Am văzut la cap. 12, că darurile diferă, dar sunt unele mai mari, mai ales unul dintre ele. Cap. 14 ne spune, referitor la el, că cel care profețește este mai mare decât cel care vorbește în limbi. Ori, tocmai acest ultim dar era cel pe care corintenii îl apreciau cel mai mult, căci el îi scotea în evidență în ochii altora. Niciodată darurile care scot omul în evidență nu sunt cele mai mari. Chiar cunoștința îngâmfă : un om care a studiat mult Cuvântul și care are inteligență, este în pericol să se creadă cineva. Numai cunoașterea lui Hristos ne smerește.

     Lăsând puțin deoparte pe apostoli, ca fiind înzestrați cu o misiune care nu a fost încredințată altora, el spune : "Al doilea, profeți". Nu este vorba ca în Efes. 2:20, unde vorbește despre darul profeției ca aparținând apostolilor ; aici, el îi separă de profeți, ca în Efes. 4:11, și adaugă în al treilea rând învățători. Acestea sunt deci două clase de oameni, în care primii, profeții, erau chemați să descopere altora gândurile lui Dumnezeu, și a doua clasă, învățătorii, care-i învață adevărul. Dar, când este vorba despre profeție, apostolul face o diferență între descoperirea lucrurilor viitoare și descoperirea gândurilor actuale ale lui Dumnezeu. Vorbind despre prima, el spune la cap. 12:10 : "Altuia, profeție" ; și la cap. 13:2 : "Dacă am profeție". Vorbind despre a doua, el spune la cap. 14:1 : "Să doriți cu ardoare darurile spirituale, dar mai ales să profețiți". Nu ați întâlnit niciodată acest dar ? Nu ați spus, atunci când el s-a exercitat în adunare : "Acest om este un profet" ; el ne-a revelat lucrurile lui Dumnezeu, și ne-a plasat în prezența Sa într-un fel cu totul nou și neașteptat" ?

     La cap. 12, găsim învățătura despre darurile Duhului Sfânt, iar la cap 14, aceste daruri în exercițiul lor, dar cap. 13 introduce între aceste două subiecte o condiție absolut indispensabilă pentru exercitarea darurilor : dragostea. Fără dragoste, să reținem bine, ele sunt absolut inutile. Se poate avea cele mai eminente daruri ; ele nu au nicio valoare dacă nu sunt puse în activitate de către dragoste. Aceasta ne judecă. Dacă acțiunea noastră în adunare vine din dorința de a place oamenilor, sau de a ne arăta pe noi, ea este mai mică decât zero, este rău intenționată și nu are nicio legătură cu slujirea Domnului. "Adică", spune apostolul, "caut să plac oamenilor ? Dacă aș mai plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos" (Gal 1:10).

     "Calea nespus mai bună" este deci dragostea. Veți vedea, la cap. 14, că totul decurge de aici, deși cuvântul "dragoste" nu este pronunțat acolo. În acest capitol, apostolul se întoarce mereu la zidire, dar este imposibil să zidești adunarea fără dragoste. "Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește" (8:1). Aș putea să comunic celor care mă ascultă lucruri foarte interesante, dar dacă ele atrag privirile spre mine, nu vor servi decât a mă înălța și a îndepărta sufletele de la Hristos.

     Capitolul nostru începe prin a arăta că cineva poate avea toate avantajele spirituale fără niciun rezultat : "Dacă vorbesc în limbile oamenilor (lucru pe care corintenii îl căutau înainte de toate) și ale îngerilor, dar nu am dragoste, sunt aramă sunătoare sau chimval răsunător". Un zgomot ! Dacă cineva lovește un clopot de aramă, acesta produce un sunet care se prelungește puțin, apoi totul reintră în tăcere. Sunetul ar putea fi foarte armonios sau răsunător, ca al unui chimval, dar nu a produs alt efect decât să dispară în aer. "Dacă am profeție și știu toate tainele și toată știința...". El vorbește aici despre revelația lucrurilor viitoare și despre cunoașterea tainelor conținute în Cuvânt. "... și dacă am toată credința încât să mut munți...". El face referire la puterea despre care Domnul vorbea cu ucenicii Săi : "Dacă aveți credință... ați zice muntelui acestuia: Ridică-te și aruncă-te în mare, se va face" (Matei 21:21). Dacă am această putere fără dragoste nu sunt nimic. Cineva poate exercita o mare influență, să fie dotat în mod special ca să facă fapte extraordinare și totuși să fie redus la nimic, căci aceste daruri sunt nimic pentru Dumnezeu. Apostolul merge chiar mai departe, la v. 3 : Cineva împarte toată averea sa ca hrană, ajuns la sărăcie extremă, până acolo că nu mai are decât trupul său... îl dă ca să fie ars ! Nu cred că este vorba aici despre martiri ; căci, atunci când Pavel a scris, martirii nu erau încă arși pe rug, dar el spune aceasta într-un mod general pentru a arăta că un astfel de om consimte să nu mai rămână nimic din el după el. Un astfel de om va fi numit un erou care duce sacrificiul de sine până acolo de a se sacrifica pe sine însuși într-un mod personal, dar dacă nu are dragoste, lucrul acesta nu folosește la nimic.

     Astfel de cuvinte ne fac să înțelegem mai bine importanța dragostei în exercitarea darurilor. Dacă lipsește din inimile noastre, aceasta trebuie să fie un subiect de smerenie profundă. Cum am putea, fără dragoste, să fim de folos fraților noștri ? Cum am putea fără ea, să vestim Evanghelia la lume ? În această privință, apostolul a spus despre sine însuși : "Dragostea lui Hristos ne constrânge". Dragostea a dat putere predicării sale ; fără ea, cele mai eminente daruri nu aveau nicio valoare. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca un dar fără aspect sau valoare în ochii noștri, să producă rezultate mult mai binecuvântate, deoarece el are dragostea ca mobil.

     Toate aceste lucruri îl duc pe apostol la descrierea dragostei. El nu dă o definiție propriu zisă, căci dragostea este însăși esența și natura lui Dumnezeu, ci mai degrabă descrierea dragostei în acțiune, și aceasta este ceea ce aveam nevoi să știm. Cap. 11 din epistola către Evrei ne dă, cu privire la credință, o descriere asemănătoare, prezentându-ne activitatea credinței, în timp ce credința este în mod corespunzător primirea mărturiei pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu privire la Fiul Său.

     Analizând ansamblul versetelor 4 la 7 din capitolul nostru, ne putem convinge că un singur om, Isus, a realizat dragostea într-un mod perfect. Aceste versete sunt deci o descriere a activității dragostei lui Hristos în această lume. Veți găsi aici, și nu fără motiv, paisprezece caractere ale dragostei. Numărul 7 este cel al plinătății, numărul 14 este, ca să zicem așa, plinătatea plinătății ; numărul 7 este perfect, numărul 14, mai mult decât perfect. 

     Când vine vorba de propria noastră stare, ne putem întreba dacă, chiar imperfectă, realizăm activitatea dragostei, așa cum ne este prezentată în acest pasaj. Ajunși la sfârșitul acestei liste, va trebui să recunoaștem, cu o profundă umilință, că nu aceasta a fost purtarea noastră. Și, oprindu-ne la fiecare din caracterele sale, vom spune : Mi-a lipsit dragostea ! Dar, prin această cercetare de noi înșine înaintea unui model perfect, câștigăm experiență, și suntem încurajați de a arăta mai multă dragoste în activitatea noastră creștină.

     Observați, în aceste versete, diferitele calități ale dragostei : Caracterul general al tuturor este renunțarea la sine. Invidia, lăudăroșenia, mândria, toate sunt trăsături ale egoismului omenesc. Mă opresc adesea asupra cuvântului : "Nu se poartă necuviincios". Un creștin care îi lipsește tactul, pentru a vorbi limbajul lumii, cu siguranță nu acționează în dragoste. Prin urmare, veți găsi adesea mult mai mult tact la creștinii fără educație, decât la alții care au primit. Prin simplu motiv că ei acționează în dragoste, nu spun un cuvânt, nici nu fac ceva necuviincios. "Nu este iute la mânie, nu socotește răul, nu se bucură de nedreptate". Cât de mult ne judecă aceste lucruri ! Nu suntem noi mai degrabă gata să scoatem în evidență defectele fraților noștri decât calitățile lor și, când vorbim despre ei, nu este denigrarea primul nostru gând ? Dragostea nu face nimic asemănător. - Dragostea "se bucură cu adevărul". Vedem adesea adevărul fără dragoste ; atunci, în loc de a atrage sufletele, le rănește, le îndepărtează și le respinge. Apostolul nu putea răni pe nimeni, pentru că avea dragoste. - Întâlnim adesea dragoste fără adevăr. În acest caz, este o dragoste fără obiect care nu merită numele de dragoste, căci adevărul este Hristos, Cuvântul Său, Duhul Său.

     El încheie clasificarea sa prin aceste cuvinte : "(Ea) suportă toate, crede toate, speră toate, rabdă toate". Găsim, în dragoste, nu doar caracterele negative despre care tocmai am vorbit, dar și o energie pozitivă care ne face capabili de a suporta toate, osteneală, oboseală, suferință ; de a crede toate. A crede toate nu este credulitatea care crede minciuni, ci disponibilitatea de a accepta binele la ceilalți, în loc de a pune la îndoială. "Speră toate", este de a privi cu încredere înainte, dorind să vadă realizarea binelui pentru alții, în loc să nu ne încredem în ei, ceea ce nu este altceva decât să nu ne încredem în har. "Rabdă toate", este să treci, fără a te plânge, prin calomnii, insulte, reputație proastă. Apostolul încheie spunând : "Dragostea nu piere niciodată".

     El arată apoi că toate darurile, limbile, cunoștința, profeția, vor înceta pentru a face loc la ceea ce este desăvârșit. Atunci vom sfârși cu ceea ce aparține copilului. Acestea se referă la vorbit (limbi), gândit (profeție), judecat (cunoaștere), ca un copil ; dar toate acestea vor avea sfârșit, când vom vedea față în față și vom cunoaște după cum și noi am fost cunoscuți.    

     Trei lucruri, adaugă apostolul, îl caracterizează pe creștin și rămân acum, printre atâtea lucruri care nu durează : credința, speranța și dragostea. Dar și credința se va sfârși și va fi înlocuită de vedere ; speranța va lua sfârșit pentru a fi înlocuită de posesiunea lui Hristos, obiectul său (al speranței). Una singură nu se va sfârși, cea despre care este spus : "Dragostea nu piere niciodată". Ea este mai mare decât darurile de har "mai mari" ; mai mare chiar decât credința și speranța, lucruri care rămân acum. Dacă dragostea este chiar Ființa lui Dumnezeu, ea este, de asemenea, activitatea Sa supremă ; o mare de plăceri pe care vom naviga etern fără să-i atingem vreodată țărmurile, căci nu are. Îl vom vedea, așa cum am fost văzuți, Îl vom cunoaște după cum am fost cunoscuți, Îl vom iubi, în final, așa cum El ne-a iubit, cu o dragoste de nespus. Fie ca acest gând să umple inimile noastre și să se reverse !