Prima epistolă către Corinteni
- XIII -
Henri Rossier
13 Capitolele 12:31 ; 13 ; 14:1
La ultimul verset din cap. 12, și la primul din cap. 14, apostolul îi îndeamnă pe sfinții din Corint să "dorească cu ardoare darurile spirituale (Biblia fr.)". Aud adesea aceste cuvinte din gura creștinilor, dar mă întreb dacă ele exprimă o dorință reală ieșită din profunzimea inimilor și conștiințelor noastre. A dori cu ardoare, nu este o simplă dorință, ci o nevoie arzătoare. S-ar putea să nu lipsească darurile, sub formă de diferite slujiri, dar aici este vorba despre daruri de har mai mari. Câți creștini, obișnuiți să urmeze un om, instituit de oameni, nu au nicio dorință arzătoare după darurile spirituale pentru ei înșiși, lucrul acesta nu este mirare, căci ei au ceea ce își doresc ; dar cei care au mai mult decât atât, și pe care harul i-a scos dintr-un mediu în care darurile sunt necunoscute, le doresc ei cu adevărat ? Să lăsăm acest gând să acționeze asupra inimilor noastre. Nu vom obține darurile mai mari decât dacă, ieșind din apatia noastră spirituală, le vom dori cu ardoare. Ce motive ne pot angaja în această direcție ? Noi înșine, importanța dată personalității noastre sau propria noastră glorie ? Dar atunci nu am înțeles nimic din ceea ce ne prezentat cap. 12. Binele fraților noștri, folosul pentru trupul lui Hristos, gloria Domnului ? În acest caz intrăm pe o cale mult mai bună. I-a plăcut lui Dumnezeu ca să fie această râvnă arzătoare pentru El și pentru zidirea sfinților ! Este ceea ce ne recomandă apostolul.
Am văzut la cap. 12, că darurile diferă, dar sunt unele mai mari, mai ales unul dintre ele. Cap. 14 ne spune, referitor la el, că cel care profețește este mai mare decât cel care vorbește în limbi. Ori, tocmai acest ultim dar era cel pe care corintenii îl apreciau cel mai mult, căci el îi scotea în evidență în ochii altora. Niciodată darurile care scot omul în evidență nu sunt cele mai mari. Chiar cunoștința îngâmfă : un om care a studiat mult Cuvântul și care are inteligență, este în pericol să se creadă cineva. Numai cunoașterea lui Hristos ne smerește.
Lăsând puțin deoparte pe apostoli, ca fiind înzestrați cu o misiune care nu a fost încredințată altora, el spune : "Al doilea, profeți". Nu este vorba ca în Efes. 2:20, unde vorbește despre darul profeției ca aparținând apostolilor ; aici, el îi separă de profeți, ca în Efes. 4:11, și adaugă în al treilea rând învățători. Acestea sunt deci două clase de oameni, în care primii, profeții, erau chemați să descopere altora gândurile lui Dumnezeu, și a doua clasă, învățătorii, care-i învață adevărul. Dar, când este vorba despre profeție, apostolul face o diferență între descoperirea lucrurilor viitoare și descoperirea gândurilor actuale ale lui Dumnezeu. Vorbind despre prima, el spune la cap. 12:10 : "Altuia, profeție" ; și la cap. 13:2 : "Dacă am profeție". Vorbind despre a doua, el spune la cap. 14:1 : "Să doriți cu ardoare darurile spirituale, dar mai ales să profețiți". Nu ați întâlnit niciodată acest dar ? Nu ați spus, atunci când el s-a exercitat în adunare : "Acest om este un profet" ; el ne-a revelat lucrurile lui Dumnezeu, și ne-a plasat în prezența Sa într-un fel cu totul nou și neașteptat" ?
La cap. 12, găsim învățătura despre darurile Duhului Sfânt, iar la cap 14, aceste daruri în exercițiul lor, dar cap. 13 introduce între aceste două subiecte o condiție absolut indispensabilă pentru exercitarea darurilor : dragostea. Fără dragoste, să reținem bine, ele sunt absolut inutile. Se poate avea cele mai eminente daruri ; ele nu au nicio valoare dacă nu sunt puse în activitate de către dragoste. Aceasta ne judecă. Dacă acțiunea noastră în adunare vine din dorința de a place oamenilor, sau de a ne arăta pe noi, ea este mai mică decât zero, este rău intenționată și nu are nicio legătură cu slujirea Domnului. "Adică", spune apostolul, "caut să plac oamenilor ? Dacă aș mai plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos" (Gal 1:10).
"Calea nespus mai bună" este deci dragostea. Veți vedea, la cap. 14, că totul decurge de aici, deși cuvântul "dragoste" nu este pronunțat acolo. În acest capitol, apostolul se întoarce mereu la zidire, dar este imposibil să zidești adunarea fără dragoste. "Cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește" (8:1). Aș putea să comunic celor care mă ascultă lucruri foarte interesante, dar dacă ele atrag privirile spre mine, nu vor servi decât a mă înălța și a îndepărta sufletele de la Hristos.
Capitolul nostru începe prin a arăta că cineva poate avea toate avantajele spirituale fără niciun rezultat : "Dacă vorbesc în limbile oamenilor (lucru pe care corintenii îl căutau înainte de toate) și ale îngerilor, dar nu am dragoste, sunt aramă sunătoare sau chimval răsunător". Un zgomot ! Dacă cineva lovește un clopot de aramă, acesta produce un sunet care se prelungește puțin, apoi totul reintră în tăcere. Sunetul ar putea fi foarte armonios sau răsunător, ca al unui chimval, dar nu a produs alt efect decât să dispară în aer. "Dacă am profeție și știu toate tainele și toată știința...". El vorbește aici despre revelația lucrurilor viitoare și despre cunoașterea tainelor conținute în Cuvânt. "... și dacă am toată credința încât să mut munți...". El face referire la puterea despre care Domnul vorbea cu ucenicii Săi : "Dacă aveți credință... ați zice muntelui acestuia: Ridică-te și aruncă-te în mare, se va face" (Matei 21:21). Dacă am această putere fără dragoste nu sunt nimic. Cineva poate exercita o mare influență, să fie dotat în mod special ca să facă fapte extraordinare și totuși să fie redus la nimic, căci aceste daruri sunt nimic pentru Dumnezeu. Apostolul merge chiar mai departe, la v. 3 : Cineva împarte toată averea sa ca hrană, ajuns la sărăcie extremă, până acolo că nu mai are decât trupul său... îl dă ca să fie ars ! Nu cred că este vorba aici despre martiri ; căci, atunci când Pavel a scris, martirii nu erau încă arși pe rug, dar el spune aceasta într-un mod general pentru a arăta că un astfel de om consimte să nu mai rămână nimic din el după el. Un astfel de om va fi numit un erou care duce sacrificiul de sine până acolo de a se sacrifica pe sine însuși într-un mod personal, dar dacă nu are dragoste, lucrul acesta nu folosește la nimic.
Astfel de cuvinte ne fac să înțelegem mai bine importanța dragostei în exercitarea darurilor. Dacă lipsește din inimile noastre, aceasta trebuie să fie un subiect de smerenie profundă. Cum am putea, fără dragoste, să fim de folos fraților noștri ? Cum am putea fără ea, să vestim Evanghelia la lume ? În această privință, apostolul a spus despre sine însuși : "Dragostea lui Hristos ne constrânge". Dragostea a dat putere predicării sale ; fără ea, cele mai eminente daruri nu aveau nicio valoare. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca un dar fără aspect sau valoare în ochii noștri, să producă rezultate mult mai binecuvântate, deoarece el are dragostea ca mobil.
Toate aceste lucruri îl duc pe apostol la descrierea dragostei. El nu dă o definiție propriu zisă, căci dragostea este însăși esența și natura lui Dumnezeu, ci mai degrabă descrierea dragostei în acțiune, și aceasta este ceea ce aveam nevoi să știm. Cap. 11 din epistola către Evrei ne dă, cu privire la credință, o descriere asemănătoare, prezentându-ne activitatea credinței, în timp ce credința este în mod corespunzător primirea mărturiei pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu privire la Fiul Său.
Analizând ansamblul versetelor 4 la 7 din capitolul nostru, ne putem convinge că un singur om, Isus, a realizat dragostea într-un mod perfect. Aceste versete sunt deci o descriere a activității dragostei lui Hristos în această lume. Veți găsi aici, și nu fără motiv, paisprezece caractere ale dragostei. Numărul 7 este cel al plinătății, numărul 14 este, ca să zicem așa, plinătatea plinătății ; numărul 7 este perfect, numărul 14, mai mult decât perfect.
Când vine vorba de propria noastră stare, ne putem întreba dacă, chiar imperfectă, realizăm activitatea dragostei, așa cum ne este prezentată în acest pasaj. Ajunși la sfârșitul acestei liste, va trebui să recunoaștem, cu o profundă umilință, că nu aceasta a fost purtarea noastră. Și, oprindu-ne la fiecare din caracterele sale, vom spune : Mi-a lipsit dragostea ! Dar, prin această cercetare de noi înșine înaintea unui model perfect, câștigăm experiență, și suntem încurajați de a arăta mai multă dragoste în activitatea noastră creștină.
Observați, în aceste versete, diferitele calități ale dragostei : Caracterul general al tuturor este renunțarea la sine. Invidia, lăudăroșenia, mândria, toate sunt trăsături ale egoismului omenesc. Mă opresc adesea asupra cuvântului : "Nu se poartă necuviincios". Un creștin care îi lipsește tactul, pentru a vorbi limbajul lumii, cu siguranță nu acționează în dragoste. Prin urmare, veți găsi adesea mult mai mult tact la creștinii fără educație, decât la alții care au primit. Prin simplu motiv că ei acționează în dragoste, nu spun un cuvânt, nici nu fac ceva necuviincios. "Nu este iute la mânie, nu socotește răul, nu se bucură de nedreptate". Cât de mult ne judecă aceste lucruri ! Nu suntem noi mai degrabă gata să scoatem în evidență defectele fraților noștri decât calitățile lor și, când vorbim despre ei, nu este denigrarea primul nostru gând ? Dragostea nu face nimic asemănător. - Dragostea "se bucură cu adevărul". Vedem adesea adevărul fără dragoste ; atunci, în loc de a atrage sufletele, le rănește, le îndepărtează și le respinge. Apostolul nu putea răni pe nimeni, pentru că avea dragoste. - Întâlnim adesea dragoste fără adevăr. În acest caz, este o dragoste fără obiect care nu merită numele de dragoste, căci adevărul este Hristos, Cuvântul Său, Duhul Său.
El încheie clasificarea sa prin aceste cuvinte : "(Ea) suportă toate, crede toate, speră toate, rabdă toate". Găsim, în dragoste, nu doar caracterele negative despre care tocmai am vorbit, dar și o energie pozitivă care ne face capabili de a suporta toate, osteneală, oboseală, suferință ; de a crede toate. A crede toate nu este credulitatea care crede minciuni, ci disponibilitatea de a accepta binele la ceilalți, în loc de a pune la îndoială. "Speră toate", este de a privi cu încredere înainte, dorind să vadă realizarea binelui pentru alții, în loc să nu ne încredem în ei, ceea ce nu este altceva decât să nu ne încredem în har. "Rabdă toate", este să treci, fără a te plânge, prin calomnii, insulte, reputație proastă. Apostolul încheie spunând : "Dragostea nu piere niciodată".
El arată apoi că toate darurile, limbile, cunoștința, profeția, vor înceta pentru a face loc la ceea ce este desăvârșit. Atunci vom sfârși cu ceea ce aparține copilului. Acestea se referă la vorbit (limbi), gândit (profeție), judecat (cunoaștere), ca un copil ; dar toate acestea vor avea sfârșit, când vom vedea față în față și vom cunoaște după cum și noi am fost cunoscuți.
Trei lucruri, adaugă apostolul, îl caracterizează pe creștin și rămân acum, printre atâtea lucruri care nu durează : credința, speranța și dragostea. Dar și credința se va sfârși și va fi înlocuită de vedere ; speranța va lua sfârșit pentru a fi înlocuită de posesiunea lui Hristos, obiectul său (al speranței). Una singură nu se va sfârși, cea despre care este spus : "Dragostea nu piere niciodată". Ea este mai mare decât darurile de har "mai mari" ; mai mare chiar decât credința și speranța, lucruri care rămân acum. Dacă dragostea este chiar Ființa lui Dumnezeu, ea este, de asemenea, activitatea Sa supremă ; o mare de plăceri pe care vom naviga etern fără să-i atingem vreodată țărmurile, căci nu are. Îl vom vedea, așa cum am fost văzuți, Îl vom cunoaște după cum am fost cunoscuți, Îl vom iubi, în final, așa cum El ne-a iubit, cu o dragoste de nespus. Fie ca acest gând să umple inimile noastre și să se reverse !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu