temelia si adevarul

 

                                      Prima epistolă către Corinteni

                                                                       - XVII -

     Henri Rossier

     17     Capitolele 15:35-58 ; 16

     Am văzut că învierea trupurilor noastre este un adevăr de toată importanța, căci fără el, învierea lui Hristos nu ar mai exista, iar noi am fi încă în păcatele noastre. Este necesar să subliniem acest lucru, pentru cei care tratează acest adevăr ca secundar. Alte epistole vorbesc despre învierea sufletelor noastre : ca creștini, noi o avem deja. Noi am înviat împreună cu Hristos și avem în El o viață de înviere, dar trupurile noastre nu sunt înviate, și doar despre ele este vorba în tot acest capitol.

     Anumite persoane, pentru a-și satisface inteligența, ar fi vrut să știe "Cum înviază morții ? Și cu ce trup vin ei ?" Apostolul nu răspunde direct la această întrebare, Cuvântul neavând ca scop satisfacerea curiozității omenești, ci el zice : "Nebunule !" Această întrebare, atât de potrivită cu atmosfera înțelepciunii omenești pe care o respirau corintenii, nu era decât nebunie. El le reamintește cuvintele Domnului, că bobul de grâu, căzând pe pământ, trebuie să moară ca să învieze și să aducă rod. Așa cum a fost cu Hristos, la fel va fi și cu creștinii în ce privește învierea. Putem deci fi siguri că dacă trupul nostru este pus în pământ, asemenea bobului de grâu, vom învia ca El. În înviere, va fi același bob, și totuși nu va fi la fel. Dar în ceea ce ne privește, trebuie ca bobul să putrezească pentru a ieși nesupus putrezirii din mormântul său. Nu la fel a fost cu Hristos care nu a avut parte de putrezire. Veți zice : Deci acesta nu este același bob, dar apostolul spune : "Ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altceva din cereale; și Dumnezeu îi dă un trup, după cum a vrut, și fiecăreia dintre semințe, propriul ei trup". El oferă exemple și arată că, în creația animală, există diferite trupuri. Pentru a dovedi, el ia cele patru clase ale acestei creații, omul, animalele, păsările, peștii, așa cum Dumnezeu ni le dă în primul capitol din Geneza.

     Dar mai mult, dacă există în creație trupuri pământești, există, de asemenea, și cerești, soarele, luna, stelele. Toate sunt glorioase, dar cu glorii diferite. Prin urmare, dacă creația veche ne arată aceste diferențe, la fel va fi, în înviere, în creația nouă. Ceea ce este semănat în putrezire va învia în neputrezire, dar niciodată "putrezirea nu moștenește neputrezirea". Trupul natural (animal) nu este la fel cu trupul spiritual. Avem, în Domnul înviat, care în toate lucrurile ocupă primul loc, exemplul unui trup spiritual care a putut să treacă prin piatra mormântului, să intre, ușa fiind închisă, în camera unde erau adunați ucenicii, să se deplaseze, într-o clipă, de la Emaus la Ierusalim, cu un trup foarte real, fiindcă a putut să mănânce, și să poarte pe el (pe trup), așa cum va purta totdeauna, semnul suliței și al cuielor. Așa cum este Cel ceresc, așa vor fi și cei cerești, cu același trup ca al Domnului Isus, când vor fi asemenea Lui - trupul pe care El, pârga, Îl are, pentru a-l purta etern în glorie.

     La v. 51, trecem la un adevăr de toată importanța pentru a completa subiectul tratat în acest capitol. Acesta ne duce cu gândul la cap. 4 din prima epistolă către Tesaloniceni, deși cele două diferă. Tesalonicenii nu aveau nevoie ca apostolul să le descopere o taină, căci de la convertirea lor Îl așteptau pe Domnul, și nu era niciun secret pentru ei în ce privește schimbarea trupurilor. Fără îndoială, ei cunoșteau foarte puțin detaliile veniri Domnului, iar apostolul are grijă să le dea (detalii). Dar, dacă ei Îl așteptau pe Isus care trebuia să-i răpească vii la El, ei nu știau că învierea sfinților adormiți va avea loc la venirea Domnului și că, în aceeași clipă, credincioșii vor ieși din mormintele lor pentru a fi răpiți, într-o clipeală de ochi, înaintea Lui, împreună cu ei, cei vii, care nu au trecut prin moarte. Corintenii, dacă aveau nevoie să fie întăriți în ce privește învierea dintre morți, ei nu cunoșteau încă schimbarea celor vii, familiară tesalonicenilor. Apostolul îi învață că ea era legată indisolubil de înviere. Această schimbare a celor vii la venirea lui Hristos a avut o asemenea realitate pentru apostol, încât a spus, chiar când știa că este destinat martiriului : "Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați". Nu este necesar să fii înviat dintre morți pentru a avea un trup asemenea trupului glorios al Domnului, ci se poate să fii schimbat. Găsim aici două expresii : "Căci putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire și ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire" (v. 53). Prima se aplică celor morți, a doua celor vii. Doar cei morți au văzut putrezirea, cei vii sunt muritori. În virtutea biruinței lui Hristos, acest trup muritor va fi schimbat într-un trup nemuritor, și acest trup supus putrezirii va intra în neputrezire. "Moartea a fost înghițită de biruință". Profetul Isaia, din care este împrumutat acest citat, ne spune : "El va înghiți moartea pentru totdeauna (sau "prin biruință") (25:8) ; acum, prin învierea lui Hristos, "moartea a fost înghițită de biruință", chiar dacă acest cuvânt nu s-a împlinit încă pentru noi. De asemenea, apostolul poate să spună : "Unde îți este boldul moarte ? Unde îți este biruința moarte ? (v. 55). Reprezentând moartea, el face aluzie la un scorpion - moartea - cu acul său - păcatul. Moartea a câștigat biruință asupra noastră și ne-a stăpânit, după ce ne-a otrăvit prin păcat. Acum, noi luăm parte deja la biruința lui Hristos ; de aceea el adaugă : "Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă (nu ne va da) biruința prin Domnul nostru Isus Hristos". Biruința câștigată de El a fost pentru noi ; noi o avem, este a noastră. De la cruce, Satan este un vrăjmaș biruit ; învierea este dovada. Moartea este anulată, păcatul este ispășit și îndepărtat dinaintea lui Dumnezeu ! Realizăm noi cu adevărat că biruința este a noastră, că ea a fost câștigată odată pentru totdeauna în înviere, că moartea nu mai poate, prin păcat, să ne ducă la pierzare ? 

     Dar, dacă biruința a fost câștigată, avem încă, ca oștire a Domnului, să păstrăm pozițiile noastre până la venirea Lui. De aceea el zice : "Fiți tari, neclintiți". Sufletele, întemeiate pe biruința lui Hristos, având viața ultimului Adam care este "un duh dătător de viață" (v. 45), sunt în stare să țină cu tărie. Dar în aceasta trebuie să ne încurajăm reciproc, prisosind "întotdeauna în lucrarea Domnului", cu certitudinea că El ia seama la tot ceea ce se face pentru El și că "osteneala noastră nu este zadarnică în Domnul". Dumnezeu are o carte de aducere aminte în care înregistrează tot ceea ce a fost făcut pentru Hristos, în timp ce nu va rămâne nimic din tot ce a fost făcut pentru noi înșine !

     La începutul cap. 16, vedem că aceste lucruri pot fi realizate. Pavel a fost un exemplu, și, de asemenea, alții împreună cu el. El a prisosit în lucrarea Domnului ; Timotei în același fel (v. 10) ; Ștefana de asemenea, și toată casa lui (v. 15, 16). Nu sunt încurajatoare aceste versete ? Fiecare dintre noi este chemat să lucreze în lucrarea Domnului, să prisosească în ea, întărit de siguranța biruinței câștigate de Hristos. Dar este ceva care face sterilă deseori lucrarea noastră : aceasta este lipsa dragostei. Veți găsi acest lucru la v. 13, 14 ale capitolului nostru : "Vegheați", este spus, "stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă ! Toate faptele voastre să se facă în dragoste". Aceasta este sursa activității noastre exterioare - așa cum este, la cap. 13, sursa activității noastre în adunare - sursa unei vieți creștine, productive pentru Hristos și pentru Dumnezeu. Dragostea Îl are pe Hristos ca obiect : "Dacă nu-L iubește cineva pe Domnul Isus Hristos, să fie anatema ! Maranata !" (v. 22). "Domnul vine", și va judeca orice lucrare care nu a avut ca mobil dragostea pentru El. Lăsați în responsabilitatea noastră, în ce mod mizerabil realizăm acest lucru ! Dar nu suntem fără resurse : Dacă harul este cu noi, totul va fi bine.

     Avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a putea împlini lucrarea Domnului, pentru a sta tari, pentru a face toate lucrurile în dragoste. Nu ne putem baza decât pe el. Acest har nu ne va dezamăgi niciodată, dacă vom apela la el, și nu la bunăvoința noastră sau la energia noastră naturală.

     Apostolul încheie prin aceste cuvinte : "Dragostea mea este cu voi toți, în Hristos Isus". Dragostea, în inima largă a apostolului, era cu ei toți. Și în aceasta, el le-a servit drept exemplu. Dragostea lui era, fără deosebire, cu toți sfinții, căci el a cunoscut măreția dragostei lui Hristos pentru sine însuși.

     "Amin !"