temelia si adevarul

 

                                  STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                        - I -

     J. N. Darby

     1     Capitolele 1 - 2

     Cartea Daniel tratează timpul când Israel, poporul lui Dumnezeu, era sub stăpânirea națiunilor. Primul lucru care ne este prezentat în ea este împlinirea amenințării făcute lui Ezechia, în Isaia 39:6, 7. Tronul lui Dumnezeu este luat de la Ierusalim ; puterea și împărăția sunt duse la națiuni, și, în ce privește starea sa, Israel, în virtutea judecății lui Dumnezeu, nefiind de-acum poporul Său, este ținut captiv. Cu toate acestea, Dumnezeu nu-l abandonează, și adaptează binecuvântările Sale la această stare, oricare ar fi ea. În împrejurările despre care tocmai am vorbit, lucrul cel mai important pe care israelitul credincios trebuia să-l cunoască, era istoria puterii națiunilor, căreia poporul lui Dumnezeu îi era supus, sau, în alți termeni, caracterul și felul de purtare al acestei puteri, și care ar fi starea poporului lui Dumnezeu sub imperiul acesteia ; în final, care ar fi efectul acestor lucruri asupra împlinirii promisiunilor făcute lui Israel. După cum era vorba în toate acestea despre gloria lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu le-a încredințat acestor națiuni puterea asupra pământului, este important, de asemenea, să știm care va fi purtarea lor sub această responsabilitate.

     Această carte cuprinde deci două subiecte principale : în primul rând, caracterul și purtarea celor patru monarhii care acoperă perioada numită "timpul națiunilor", din momentul în care Dumnezeu S-a retras de la Ierusalim, unde tronul Său a încetat să mai fie, când a transferat națiunilor puterea imperială a lumii, până la momentul restabilirii acestui tron în Israel ; - în al doilea rând, relațiile acestor națiuni cu Israel poporul Său, în timpul perioadei când ele exercită supremația care le-a fost încredințată.

     Nu ar trebui să gândim că nu există nimic practic în toate acestea : în primul rând, creștinul este informat despre rezultatul mersului acestei lumi, și atenționat cu privire la lucrurile care nu se văd încă - el s-a separat și îndepărtat de duhul acestor lucruri, al cărui deznodământ va fi atât de groaznic. În plus, el este liniștit și fericit ; el nu simte nevoia să-și preocupe inima cu lumea care îl înconjoară, căci Dumnezeu i-a hotărât dinainte cursul și i-a descoperit care-i va fi sfârșitul.

     Dar mai există încă un alt aspect : nu doar conținutul acestei cărți ne este prețios, deoarece totul se raportează la Hristos, și la poporul iubit de Dumnezeu, dar, după cum se întâmplă cu toate comunicările din partea lui Dumnezeu, există o bucurie deosebită în faptul că El vorbește cu noi. Nu sunt fericite sufletele noastre când Dumnezeu ne vorbește ? Ori, El nu a făcut altceva decât să ne vorbească prin profeți ca în orice altă parte a Cuvântului. Aceasta ne face să simțim atât apropierea noastră față de El, cât și bunătatea Sa față de noi ; de asemenea, credința noastră este întărită, și sfințirea sufletelor noastre crește și se întărește.

     Cartea Daniel se împarte în două părți distincte, după cele două mari subiecte pe care le conține ; șase capitole alcătuiesc prima parte, iar celelalte șase a doua.

     Primele șase conțin, nu comunicări făcute lui Daniel, cu excepția subiectelor pe care a trebuit să le interpreteze, ci visurile împăratului Nebcadnețar, sau circumstanțele apărute la conducătorii imperiului. Găsim aici marile principii generale ale monarhiilor națiunilor, sau istoria lor publică în lume, transmisă profetic conducătorilor lor, sau manifestată în purtarea lor. Ultimele șase capitole sunt comunicări făcute profetului însuși. Ele dezvălui, nu doar circumstanțele istoriei acestor imperii, dar și ceea ce sunt ele în ochii lui Dumnezeu, precum și detaliile relațiilor lor cu iudeii, și cu închinarea celebrată în mijlocul acestui popor. Aceasta îl privea pe Daniel, ca profet al lui Dumnezeu, care avea pe inimă poporul lui Dumnezeu și gloria lui Dumnezeu, și nu s-a limitat numai la o istorie generală a imperiilor. 

     Să vedem acum ceea ce îl punea pe Daniel în situația de a fi depozitarul căilor lui Dumnezeu, într-un timp de necaz și de captivitate a poporului său. El refuză să se întineze mâncând hrana acestei lumi. Dumnezeu care pregătește și poruncește totul pentru binele alor Săi, oricare ar fi împrejurările lor, când ei vor să umble în credincioșie, înclină inima căpeteniei famenilor în favoarea lui Daniel și a celor trei tovarăși ai săi ; acest om care îi supraveghea a arătat multă bunătate față de ei. Dumnezeu răspunde, de asemenea, rugăciunilor lui Daniel, care, în ce-l privește, precum și pe tovarășii săi, sunt bine, și chiar cu o sănătate mai bună, decât toți cei care s-au acomodat la căile și la hrana acestei lumi. Într-un cuvânt, Daniel este credincios față de ceea ce însemna completa separare de lume potrivit legii iudaice, și refuză să se hrănească cu carnea de la masa monarhului păgân, purtare, în aparență, condamnabilă - dar Dumnezeu răspunde în mod deplin credinței sale. Acest fapt este dat ca bază și introducere la toate revelațiile din această carte. La fel este și pentru noi. Separarea de lume, refuzul complet de a ne hrăni cu ceea ce ar putea ea să ne dea, ne pune în poziția de a primi comunicările lui Dumnezeu. Plinătatea lor le găsim în Cuvântul scris, dar le primim întotdeauna prin învățătura directă a lui Dumnezeu, astfel încât aceasta să fie prin credință, oricare ar fi instrumentul pe care îl folosește Dumnezeu pentru a ni le prezenta.

     Dumnezeu pregătește în curând ocazia când Daniel va trebui să-I servească ca martor, după ce, prin harul Său, l-a pregătit pentru această misiune. El acționează prin căi care lasă lumea complet surprinsă ; El îngăduie ca lipsa de memorie a lui Nebucadnețar, să-l plaseze în mod categoric sub dependența profetului care deținea mărturia lui Dumnezeu, și a cărui inteligență divină a vrut Cel Atotputernic să o scoată în evidență.

     Cu toate acestea, la momentul de dificultate, Daniel nu știe să-l rezolve mai mult decât ceilalți. Dumnezeu îl face să simtă dependența Sa, dar el are credință ; iar dependența și credința se identifică. La rugămintea lui Daniel, el și tovarășii săi au început să se roage Dumnezeului cerurilor, căci sub acest caracter de Dumnezeu al cerurilor Îl cunoștea Daniel. Mai târziu, El va fi, de asemenea, de fapt,  Dumnezeul pământului, după cum este întotdeauna de drept.

     Dumnezeu le răspunde, folosindu-Se de toate aceste dificultăți pentru a Se identifica cu rămășița slabă a poporului Său.

     Primul lucru pe care îl face Daniel nu este de a alerga la împărat pentru a anunța descoperirea secretului, și să se bucure de eliberare ; el se îndreaptă, cu mulțumiri, spre Dumnezeu care l-a ascultat ; Lui Îi atribuie tot ceea ce ar putea mângâia rămășița în timpul stăpânirii acestor puteri răzvrătite față de Dumnezeu (2:21).

     Înaintea împăratului, Daniel nu se înalță ; el se ascunde, ca să zicem așa, în spatele gloriei lui Dumnezeu. Când știm să ne coborâm complet, atunci suntem înălțați cu adevărat, căci dacă Daniel dispare, Dumnezeu Însuși Se manifestă în el. Fie ca noi să avem înțelepciune și tărie spirituală de a dispare în spatele lui Isus, pentru a-L pune întotdeauna înainte, pentru ca numai El să apară, căci acesta este marele și prețiosul nostru triumf.

     Referitor la interpretarea visului, puține cuvinte vor fi suficiente, având în vedere lumina generală răspândită astăzi asupra acestui subiect. Toți recunosc astăzi cele patru monarhii : Babiloniană, cea Persană, Greacă și Romană. În versetele 37 și 38, stăpânirea este dată lui Nebucadnețar de către Dumnezeul cerurilor, o stăpânire universală, unică și absolută pe pământ (nu și peste mări). Nu ni se spune în ce măsura s-a realizat acest lucru, dar darul a fost făcut, și această monarhie este prima care, din ceea ce se pare, a deținut această putere în modul cel mai pur și absolut, adică direct din partea lui Dumnezeu. Ea era în persoana căpeteniei sale, capul de aur. A patra trebuia să zdrobească totul cu puterea sa ; dar la sfârșit ea va fi divizată, iar în această stare va fi amestecată cu putere și slăbiciune : rezultatul unirii imperiului cu elemente eterogene, adică, după mine, cu barbarii care erau diferiți de romani.

     La sfârșit, Dumnezeul cerurilor va întemeia Împărăția lui Hristos, care va pune deoparte, prin judecată, toate aceste monarhii. Vom remarca aici că Împărăția lui Hristos este Împărăția Sa întemeiată în această lume, și nu influența plăcută a Evangheliei harului. Primul lucru pe care îl va face această piatră mică înainte de a crește și a deveni un munte mare care umple tot pământul, este de a lovi statuia, astfel că ea devine "ca pleava din arie". Abia după aceasta piatra va deveni un munte, adică, atunci când Hristos va executa judecata care va zdrobi și distruge puterea națiunilor. Atunci Împărăția Sa va umple tot pământul, ca o Împărăție pământească a judecății. Până aici nu avem decât istoria monarhiilor, fără a le caracteriza moral înaintea lui Dumnezeu, nici semnala comportamentul lor ; aceasta este ceea ce vom găsi în următoarele patru capitole.

     Nu voi face decât să arăt, pentru a reveni mai târziu asupra lor, trăsăturile care ne sunt date :

      Prima, este idolatria, sau puterea civilă străduindu-se să supună poporul la legea unei               unități religioase, în care această putere a stabilit obiectul, statuia de aur.

      A doua trăsătură, arătă cum conducătorii imperiului devin fiare, adică, își pierd conștiența        relațiilor lor cu Dumnezeu. În loc să fie sub dependența Sa, după lumina puterii de sus -            ceea ce este singura și adevărata glorie a omului - pierzând această lumină, ei se                         plasează la rangul de fiare.

      A treia trăsătură este nelegiuirea. Ea se arată în comportamentul puterii imperiale față de iudei      și de Dumnezeul iudeilor, căruia Îi dezonorează Numele, precum și tot ceea ce folosește la închinarea Sa.

     A patra trăsătură este înălțarea omului - conducătorul imperiului se face Dumnezeu, și              interzicând a se adresa rugăciuni altuia decât doar lui.

      În toate aceste cazuri, istoria se încheie prin înălțarea adevăratului Dumnezeu.

      În primul caz, națiunile Îl recunosc pe Dumnezeul celor care au preferat cuptorul în locul           idolatriei.

       În al doilea, națiunile însăși, recunosc pe Dumnezeul cerurilor, care le-au smerit când                 umblau în mândria lor, mândrie al cărei centru a fost Babilonul.

       În al treilea, judecata este executată împotriva împăratului nelegiuit.

       În al patrulea caz, nu doar Dumnezeul cerurilor este proclamat, ci puterea Sa este                     stabilită cu autoritate, și este recunoscut că Împărăția Sa este cea care va rămâne                     pentru totdeauna.