Prima epistolă către Corinteni
- X -
Henri Rossier
10 Capitolele 10:14 la 11:16
Sfârșitul cap. 10 și al celui care urmează, ne preocupă cu un subiect nou: ordinea și organismul Adunării ca trup al lui Hristos. Pentru "trup", ca și pentru "casă", epistola către Corinteni diferă mult de cea către Efeseni. Aceasta din urmă, ne arată Adunarea crescând pentru a fi un templu sfânt în Domnul ; ea vorbește ca de o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul ; ea ne este prezentată, de asemenea, ca un Trup unit cu Capul său glorificat în cer. Adunarea este trupul lui Hristos după planurile eterne ale lui Dumnezeu. În final, aceeași epistolă către Efeseni vorbește despre Adunare ca despre Mireasa lui Hristos, fiind una cu El, cei doi fiind un singur trup, deși această Mireasă Îi este supusă. Această Mireasă, așa cum o vede Hristos, El o curățește aici jos, ca să-I fie prezentată sfântă și fără pată în glorie.
În schimb, după cum am văzut, epistola către Corinteni prezintă Adunarea ca o casă zidită de om, responsabil de materialele pe care le introduce și de ordinea care trebuie să domnească în ea. Dacă o privim din punctul de vedere al trupului lui Hristos, această epistolă ne prezintă, de asemenea, cu totul altceva decât cea către Efeseni. Vedem aici trupul (la fel și casa) din punctul de vedere al responsabilității sale, al modului în care trebuie să funcționeze pentru a-L manifesta pe Hristos aici jos. Acest gând este dezvoltat în toate capitolele pe care le-am văzut, până la cap. 14. Adunarea trebuie să manifeste funcționarea și unitatea care aparțin Trupului lui Hristos. Veți înțelege cu ușurință imensa importanță practică a acestui punct de vedere, căci, nefiind decât trei sau patru, ni se cere să reprezentăm unitatea Trupului lui Hristos în această lume, și ordinea care aparține acestei unități.
De aceea rolul atribuit Mesei Domnului este foarte remarcabil în versetele 14 la 22 din cap. 10. Este vorba, în primul rând, de a stabili că există, în această lume, o manifestare a unității trupului. Această unitate există ; nu trebuie să o facem noi ; există, se spune în epistola către Efeseni, un singur trup și un singur Duh : este ceea ce Dumnezeu a făcut. Dar noi suntem aici jos și trebuie să manifestăm această unitate înaintea lumii. De fapt, există doar un singur loc unde ea poate fi manifestată : la masa Domnului. "O singura pâine" pe care o avem pe această masă, și la care luăm parte cu toții, este semnul vizibil că toți suntem un singur trup. Că lumea vrea sau nu vrea să vadă, lucrul acesta nu schimbă nimic. Există aici jos o mărturie, singura care poate fi dată cu privire la această unitate, o mărturie stabilită de Dumnezeu. Iată ceea ce face (în parte, căci încă nu vorbim aici de Cină ca memorial) Cina Domnului valoroasă pentru noi.
Nu trebuie să uităm niciodată. Dacă nu ne strângem în jurul mesei Domnului pentru a lua parte la această singură pâine, arătăm o indiferență vinovată față de manifestarea unității, încredințată responsabilității noastre.
Dar, citind aceste versete, putem realiza alt fapt, că s-ar putea să fim adunați ca creștini în jurul acestei mese, fără a manifesta unitatea Trupului. Cred că acest fapt este important și vorbește conștiințelor noastre. O adunare ca cea din Corint, divizată moral, în stare spirituală rea, plină de concurență, de certuri, fără unire practică, poate ea să pretindă că manifestă unitatea la masa Domnului ? Absolut nu. "Vorbesc", spune apostolul, "ca unora cu judecată: judecați voi ce spun" (v. 15). Dacă masa Domnului este expresia unității trupului lui Hristos, nu avem dreptul să spunem că avem această masă și manifestăm unitatea trupului, când în mod practic noi suntem dezbinați. Căci, observați bine, toată această epistolă tratează, nu ca cea către Efeseni, ceea ce era în planurile lui Dumnezeu, ci responsabilitatea noastră și manifestarea practică a ceea ce Dumnezeu a stabilit. Putem deci pierde, din vina noastră, privilegiu imens de a vesti adevărul capital că există în această lume un trup al lui Hristos, din care toți creștinii, uniți împreună, fac parte. Mulțumim lui Dumnezeu că acest trup rămâne înaintea ochilor Săi, dar dacă noi ne purtăm cu necredincioșie, el (trupul) nu mai poate fi vizibil în ochii lumii, și ce pierdere va rezulta pentru Domnul și pentru mărturia Sa !
Este spus în v. 16 : "Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?" În această privință, aș vrea să subliniez că comuniunea are două caractere. În prima epistolă a lui Ioan, la cap. 1, veți găsi că, în virtutea faptului că noi avem viața eternă, comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos. Comuniunea ne este prezentată aici ca o bucurie și o parte comună cu Tatăl și cu Fiul. Ne bucurăm de Fiul așa cum Se bucură Tatăl, și de Tatăl așa cum Se bucură Fiul, și putem participa la tot ceea ce este partea Lor. În capitolul nostru, comuniunea este participarea celor credincioși, în comun, la toate binecuvântările care ne-au fost aduse prin sângele lui Hristos. Aceasta este o noțiune de o măsură mai mică decât cea a lui Ioan, și totuși o binecuvântare imensă. Veți găsi mai întâi paharul iar pâinea după, căci sângele lui Hristos este cel care ne-a introdus în toate aceste binecuvântări. Prin sângele Său suntem răscumpărați, îndreptățiți, sfințiți, am primit pacea, intrăm în Locașul sfânt, suntem aduși la Dumnezeu, putem să stăm înaintea Lui, fără conștiința păcatului. Într-un cuvânt, sângele lui Hristos este întotdeauna izvorul și punctul de plecare al tuturor privilegiilor noastre. Paharul este un pahar al binecuvântării. Avem comuniune cu acest sânge, adică avem bucuria, și aceasta în comun, a tot ceea ce ne-a adus acest sânge, și deci, cum să nu binecuvântăm acest pahar ? "Pâinea pe care o frângem" este comuniune cu trupul lui Hristos. Luăm parte în comun la acest trup, și ne identificăm cu el. Când o pâine este pusă pe masă și când o frângem, arătăm în comun că facem, toți împreună, parte din acest singur trup ; arătăm unitatea. La cap. 11, sângele și trupul semnifică moarte (sângele separat de trup). Când luăm parte la Cină, vestim moartea Sa, și o facem în amintirea Lui și a suferințelor Sale.
Nu voi intra mai mult în detaliile a ceea ce urmează. Apostolul pune masa Domnului alături de altarul iudaic și în opoziție cu masa demonilor. Apoi el ne arată că, dacă idolul nu este nimic, în sine însuși, în spatele idolului, lucru grav, se ascund demonii, și el nu vrea ca creștinii să ia parte la masa demonilor. Păgânul are comuniune cu demonii ; iudeul, care are parte de jertfe, are comuniune cu altarul ; creștinul, care ia parte la masa Domnului, are comuniune cu Hristos.
Avem noi pe inimă să manifestăm unitatea trupului lui Hristos, sau vom face ca lumea, mergând unde ni se pare nouă că este bine ? Să fim deci inteligenți și să nu-L provocăm pe Domnul la gelozie !
Versetele 23 la 33 ne îndeamnă să nu căutăm fiecare propriul său interes, ci interesul altuia. Nu este aceasta consecința firească a faptului că suntem o singură pâine, un singur trup ? Apostolul încheie spunând : "Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie orice faceți, faceți toate pentru gloria lui Dumnezeu" (v. 31). Mă opresc asupra acestui pasaj. Un creștin care are o conștiință delicată și temătoare se întreabă adesea : Este bine sau rău să faci aceasta sau aceea ? Eu nu aș putea să-i spun, dar el găsește, în Cuvântul lui Dumnezeu, o regulă perfectă, care se adaptează la toate împrejurările din viața sa, la mâncare și băutură, la odihnă sau activitate, la casă sau la călătorie, la o invitație sau la o sărbătoare, la relațiile cu lumea, în final la toate, și această regulă este gloria lui Dumnezeu. Cum aș putea face aceste lucruri spre gloria lui Dumnezeu ? Imitându-L pe Domnul care era măsura în toate. "Fiți imitatorii mei", spune Pavel, "cum și eu sunt al lui Hristos" (11:1). De aici totul este simplu. Când iau aceeași regulă, ea mă va conduce fără ezitare, fără grija conștiinței ; ea devine sursa întregii conduite a creștinului în această lume. Este spus, de asemenea : "Orice faceți, lucrați din suflet, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni" (Col. 3:23). Ceea ce fac este bine sau rău ? Fac eu pentru El ? Dacă, de exemplu, intru într-o anumită casă, dacă fac o astfel de vizită, este pentru Hristos ? Dacă, pentru a face o vizită, sunt obligat să-L dau la o parte pe Domnul, voi putea să consimt eu la aceasta ? Nu ar fi mai bine să renunț ? Da, cu siguranță ! Nu pot să-L las pe Domnul la ușă, așa cum cineva își lasă haina vestiar. Hristos merită un alt loc. Dacă El are acest loc în inima mea, trebuie să-L port cu mine. În acest fel, cele mai simple legături sunt în mod absolut reglate. Fie ca Dumnezeu să ne-ajute să răspundem gândurilor Sale în această privință. Dacă este așa, atunci totul va merge bine în viața noastră și Dumnezeu va fi glorificat.
Trecând de aici la cap. 11, vers. 2 la 16, apostolul abordează o chestiune care, la prima vedere, pare secundară, și pe care, poate, cred, corintenii au provocat-o. O femeie trebuie să se roage cu capul acoperit sau descoperit ? Acesta este un detaliu mic, dar căruia Dumnezeu îi atașează o importanță mare. Fără îndoială, era nevoie ca să fie cunoscut printre corinteni, căci apostolul zice : "Vreau să știți". M-am întrebat adesea de ce acest detaliu ne este dat în acest loc ? Răspunsul este că, atunci când este vorba despre gloria lui Hristos, nimic nu este fără importanță în ochii lui Dumnezeu. Că o femeie se roagă cu capul acoperit sau descoperit, este grija lui Dumnezeu. Acest aspect atinge, ca imagine, relațiile lui Hristos cu Adunarea, ale Mirelui cu Mireasa. Regăsim aici, sub un alt caracter, relația despre care vorbește epistola către Efeseni, cap. 3:10 : "Pentru că înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor și autorităților în locurile cerești" ; iar aici : "Din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei" (v. 10). Astfel, când îngerii privesc la femeie supusă soțului, ei văd și învață despre înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să le dea, în imaginea femeii care are capul acoperit, un exemplu de supunere a Miresei față de Mirele ei, a Bisericii față de Hristos. Acesta este motivul, nu mă îndoiesc, pentru care această chestiune ne este prezentată aici, chiar dacă este vorba, în același timp, de un detaliu deosebit al conduitei femeilor în adunări.
Apostolul prezintă trei motive pentru care femeia trebuie să se acopere. El ia primul motiv din creație : "Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; căci și bărbatul nu a fost creat pentru (lit. "datorită") femeie, ci femeia pentru (lit. "datorită") bărbat" (v. 8, 9). Al doilea motiv din natură : "Nu vă învață chiar și firea (natura) că este o dezonoare pentru bărbat dacă are părul lung ? etc." (v. 14). Natura este luată ca martor, că femeia trebuie să aibă pe cap semnul supunerii față de soțul ei. Cât de puțin se potrivește acest lucru cu ideile feministe de astăzi ! Se va găsi întotdeauna femei gata să discute, căci le place mai puțin să ocupe un loc de dependență. Apostolul le dă, pentru a le reduce la tăcere, un al treilea motiv, obiceiul : "Dacă cineva gândește să fie certăreț, noi nu avem un asemenea obicei, și nici adunările lui Dumnezeu". O anumită ordine, o anumită decență, depinzând de obicei, trebuie respectate în adunările lui Dumnezeu. Este vorba deci aici, nu doar de locul dat femeii în creație și după natură (fire), ci este vorba despre ordinea în Biserică, care se potrivește Adunării față de Hristos.
Apostolul adaugă la v. 11 : "Totuși, în Domnul, nu este nici femeie fără bărbat, nici bărbat fără femeie". El readuce poziția respectivă a bărbatului și a femeii la nivelul comun, căci, în Domnul, femeia este la nivelul bărbatului, iar acesta din urmă nu se poate gândi să-și tiranizeze tovarășa sa. Ea este ajutorul bărbatului și acesta este sprijinul ei, dar ei sunt uniți în Domnul.
Există deci o ordine care trebuie respectată în relațiile dintre soți, pentru ca Cel care este Domnul tuturor să fie glorificat în Adunare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu