temelia si adevarul

 

                     Crestinul si Batalia Popoarelor

                                                                               - I -

     Henry Rossier

     Aceasta lucrare a  fost scrisa in 1914

     Evenimente nemaiauzite se deruleaza pe scena lumii : "se va ridica natiune contra natiune si imparatie contra imparatie", dupa cuvantul Domnului ; totusi, aceste evenimente nu sunt nici macar inceputul durerilor despre care vorbeste Scriptura (Matei 24:8). Dar un lucru este sigur, si anume ca ele pun la o incercare foarte serioasa si chinuitoare inima copiilor lui Dumnezeu, care apartin de nationalitati atat de diferite. Intrebarile care si le pun sunt adesea foarte diverse ; cu toate acestea, credem ca le putem rezuma sub doua grupe.

     1  Natiunile care se lupta, pot ele, in orice masura, sa pretinda aprobarea divina in conflictele lor ? Aceasta aprobare se manifesta prin succesele obtinute de-o parte sau de alta ?

     Altadata, Dumnezeu a ales pentru Sine Insusi un popor pamantesc : El l-a rascumparat din Egipt, l-a separat de natiuni, l-a binecuvantat cu tot felul de binecuvantari exterioare, punandu-l sub responsabilitatea de a tine legea dreapta si sfanta pe care i-a dat-o. Dupa ce a alungat natiunile dinaintea poporului Sau, S-a folosit de el pentru a le nimici fara mila, caci " nelegiuirea lor ajunsese la culme". Domnul a fost de partea lui Israel ; "Dumnezeul ostirilor" (cuvant ce semnifica ostirile ceresti), era Dumnezeul lui Israel si a condus ostirile lui Israel spre biruinta. Lasat la dispozitia lui insusi, acest popor a parasit pe Dumnezeul parintilor sai si Domnul "nu a mai iesit cu ostirile sale" (Ps. 44:9). El i-a dat in mana tuturor ostirilor natiunilor (mai ales a Asiriei si a Babilonului) care au devenit "nuiaua maniei" lui Dumnezeu impotriva poporului Sau (Is. 10:5). O ultima faradelege, mai rea decat toate celelalte, respingerea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Regele lui Israel, a adus judecata definitiva asupra acestui popor. Dumnezeu S-a indepartat de el, spunand ca "nu mai este poporul Sau" (Osea 1:9). Acum iudeii sunt imprastiati ; Ierusalimul este "calcat in picioare de natiuni" (Luca 21:24) ; dar, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, cand "timpurile natiunilor vor fi implinite", Dumnezeu le va judeca pe acestea, le va zdrobi definitiv in mainia Sa, asa cum El a facut-o deja ocazional in trecut, pe cele care au fost nuiaua Sa pentru a pedepsi pe poporul Sau pamantesc, si va relua, printr-un legamant nou, relatiile Sale intrerupte cu Israel, caci Dumnezeu este credincios, in ciuda a toate, promisiunilor pe care le-a facut acestui popor.

     Necredinciosia lui Israel si respingerea lui Hristos au deschis o perioada noua in istoria omului, in care natiunile ocupa locul pe care iudeii il pierdusera. Aceasta este economia (sau : dispensatia, n.t.) harului, in contrast cu cea a legii. Dumnezeul lui Israel a devenit Dumnezeul natiunilor, dar numai pe principiul credintei (Rom. 3:29-30). Dumnezeu are de acum inainte, dintre natiuni, un popor al Lui, salvat prin credinta, botezat de Duhul Sfant, unit intr-un singur trup (iudei si natiuni) cu Capul sau glorios in cer. Acest popor de credinciosi este total distinct de lume, de unde Dumnezeu l-a scos pentru a fi al Lui. In prezent, este adevarat, natiunile alcatuiesc in mare parte Crestinatatea, dar crestinatatea nu este poporul lui Dumnezeu ; ea este coruperea crestinismului. Dumnezeu o va judeca, si pe ea, fara mila, tocmai pentru ca poarta numele lui Hristos si se multumeste cu o marturisire goala fara viata si fara credinta care salveaza. Crestinatatea, in ciuda aparentelor, nu este altceva decat lumea. Astazi lumea poarta numele lui Hristos, fara a fi in vreun fel supusa Lui ca Domnul si Salvatorul ei. Printul acestei lumi este Satan si nu Hristos. Satan si-a dobandit acest titlu impingandu-l nu numai pe Israel, dar si pe natiuni, sa se debaraseze de Fiul lui Dumnezeu, si sa-L pironeasca pe cruce (Fapte 4:27).

     Ori, aceste popoare, constituind natiunile crestine, sunt cele care care se lupta astazi intre ele, neavand nicio problema sa asocieze la certurile lor pe mahomedani, budisti sau fetisisti, in timp ce Domnul nu recunoaste ca ai Sai, din mijlocul lor, decat un popor pe care l-a separat si care Ii apartine cu adevarat. Acest popor este  rasa credintei, familia lui Dumnezeu, Adunarea lui Hristos, adunarea celor alesi, scosi din veacul rau de acum prin eficacitatea sangelui Sau pretios.

     Dumnezeu este in totalitate strain fata de conflictele popoatelor din Crestinatate. Daca le foloseste pentru implinirea planurilor Sale, El nu ia parte in niciun fel la ele. El uraste aceste conflicte, El, Dumnezeul dragostei si Dumnezeul dreptatii. Cum ar privi El cu un ochi indiferent la incalcarile amgajamentelor solemne, la masacrele, impuscaturile, incendiile, jafurile si la tot cortegiul durerilor fara nume care insoteste razboaiele ? "Domnul este in templul (sau "palatul") sfinteniei Sale... Ochii Sai privesc, pleoapele Sale cerceteaza (sau "incearca") pe fiii oamenilor. Domnul cerceteaza pe cel drept si pe cel rau; si sufletul Sau il uraste pe cel care iubeste violenta" (Ps. 11:4-5). Da, El uraste toate aceste lucruri, precum si pe cei care le comit.

     De ce le ingaduie ? Nu este greu sa raspundem la aceasta intrebare. Aceste conflicate, provocate de Satan, sunt judecati din partea lui Dumnezeu, judecati destinate sa faca pe oameni sa reflecteze, cat timp dureaza inca timpul harului si cat ziua mantuirii lumineaza inca peste lume ; destinate sa aduca pe pacatosi la pocainta, deschizandu-le ochii asupra starii lor morale.

     In ultimii  40 de ani li s-a parut oamenilor ca se afla in progres : bogatia, bunastarea, o prosperitate uimitoare, dezvoltarea artelor pacii, maniere blande (a caror aparenta a acoperit, este adevarat, o stricaciune profunda), linistea (amenintata, fara indoiala, in fiecare clipa de conflictele de interese si ambitie sau de anarhie), dar in cele din urma linistea mentinuta nu fara diplomatie, toate acestea pareau sa caracterizeze lumea. Dar iata ca brusc aceasta haina a cazut, dezvaluind in toata grozavia goliciunii lor, violenta, ura feroce, furia distrugerii, executiile nemiloase, cele mai josnice instincte, nenorocirea fara limita care a urmat. Va deschide omul in sfarsit ochii asupra starii sale ? Aceste evenimente sunt poate ultima chemare a harului care, prin judecati, indeamna la pocainta !

     Un al doilea motiv pentru care permite Dumnezeu aceste lucruri, este ca, chiar excesul de rau, El il foloseste pentru a implini planurile Sale de har. Cea mai stralucita dovada a dat-o la cruce. Intreg efortul lui Satan impotriva lui Hristos, toata ura omului, nu au servit decat pentru a stabili pentru totdeauna lucrarea mantuirii. El a dat deja o dovada in cele dintai veacuri ale istoriei lumii : "Domnul", este spus, "sade peste potop" (Ps. 29:10). Atunci cand judecatile Sale au nimicit altadata rasa umana prin potopul universal, El avea in vedere mantuirea familiei credintei, adunata in arca. La fel si astazi, prin intermediul acestui urgan de distrugere, Dumnezeu indeamna mii de pacatosi sa priveasca la El pentru a gasi mantuirea.

     Un al treilea motiv este ca pacea, rod al jertfei lui Hristos, nu poate fi stabilita pe pamant decat atunci cand acesta va fi curatit prin judecata. La fel ca in zilele potopului, Domnul priveste dincolo de rautatea oamenilor, dincolo de valurile judecatii, la jertfa pe care vrea sa intemeieze domnia glorioasa a lui Mesia (Gen. 8:21).

     Sa rezumam in doua cuvinte cele de mai sus :

     Dumnezeu nu a fost niciodata Dumnezeul ostirilor decat in favoarea poporului Sau pamantesc Israel. El nu este Dumnezeul ostirilor in favoarea natiunilor, oricare ar fi ele, crestine sau pagane, ci este Dumnezeul Mantuitor pentru cei care cred. El Se foloseste de conflictele dintre natiuni ca de o judecata asupra lor. Aceasta judecata are ca scop sa indemne oamenii la pocainta ; aduce sufletele sa faca parte din poporul lui Dumnezeu. Sa adaugam, in final, ca aceasta judecata foloseste pentru a elibera pe cei credinciosi de orice asociere cu lumea, pentru a realiza chemarea lor cereasca.

     Am spus : Natiunile care alcatuiesc crestinatatea nu sunt altceva, in ochii lui Dumnezeu, decat lumea, cu mai multa cunostinta, dar, in plus, cu o responsabilitatea considerabil agravata. De aceea Dumnezeu nu judeca diferendele care se ridica intre natiuni ; caci chiar aceste natiuni este lumea crestina pe care El o va judeca. El poate, dupa cum a facut-o adesea si o face fara indoiala si astazi, sa Se foloseasca de o natiune ca de o nuia pentru a lovi pe altele, dar, la momentul potrivit, va zdrobi si nuiaua "caci in inima lui este sa nimiceasca si sa starpeasca nu putine natiuni" si care "se  lauda impotriva Celui care o foloseste" (Is. 10:7, 15). In batalia imparatilor, din Geneza 14, S-a ocupat Dumnezeu de conflictul lor ? Un singur lucru Ii atrage tot interesul : Lot, unul dintre cei mai slabi dintre sfintii Sai, este prizonier, iar biruinta castigata de omul credintei, Avraam, peste toata multimea aceasta, are ca scop eliberarea acestui singur om. Mai tarziu, daca ar fi gasit zece oameni drepti la Sodoma, cetatea nelegiuita si stricata, ar fi salvat-o de la distrugere, prin mijlocirea unuia dintre preaiubitii Sai.

     Si totusi, veti spune, lucrurile care se petrec sub ochii nostri nu dovedesc in mod clar ca Dumnezeu favorizeaza anumite natiuni ? Am raspuns deja la aceasta intrebare : da, in masura in care Dumnezeu favorizeaza nuiaua cu care loveste pe alti oameni.

     Dar inca insistati, si de cate ori nu am auzit acest cuvant trist chiar din gura copiilor lui Dumnezeu ! "Dumnezeu este cu natiunea noastra, pentru ca ea lupta pentru o cauza dreapta". Ah! intreb, din orice parte vine aceasta afirmatie, poate exista, in conflictele dintre natiuni, o cauza dreapta ?

     Nu exista nicio cauza dreapta pentru Dumnezeu decat cea a lui Isus Hristos, si cei drepti, adica cei care au fost indreptatiti prin credinta, sunt singurii chemati sa o apere si sa-i fie reprezentanti in aceasta lume. Lumea este in totalitate straina de aceasta cauza. Dupa cum nu a vrut sa primeasca dreptatea lui Dumnezeu in Hristos, va trebui sa-L cunoasca pe Dumnezeu prin judecatile Sale : "Caci atunci cand judecatile Tale sunt pe pamant, locuitorii lumii invata dreptatea" (Is. 26:9). Este aceasta deci cauza lui Hristos pe care natiunile o imbratiseaza si o apara cu produsele perfectionate de uzinele Krupp si Creusot (intreprinderi germane care au fabricat armament in timpul celor doua razboaie mondiale, n.t.), cu torpilele si minele submarine ? Cu siguranta, nu ! Si in plus, lupta celor drepti are de-a face in aceasta lume cu o biruinta materiala ? Ei nu gasesc aici decat necazuri, incercari, persecutii, dispret, fara nicio compensatie. Ce zic ! Ei au o singura compensatie, dar care le este suficienta in mod deplin :

     "Dumnezeu este pentru noi !" "Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul il scapa din toate" (Ps. 34:19). "Dar multumiri fie lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Cor. 15:57).

     Credinciosii care se fac aparatori ai cauzei si  a drepurilor lumii, obtin cu usurinta aprobarea acesteia, dar prin aceasta ei pierd caracterul de straini ceresti iar judecatile lor au caracter pamantesc ; ei au dezertat mai mult sau mai putin din "locasurile sfinte ale lui Dumnezeu" (Ps. 73:17). Cauza lumii nu este niciodata dreapta, caci lumea este deja sub sentinta Judecatorului. Ceea ce este drept, este judecata lui Dumnezeu asupra ei ! (Rom. 3:8).

     Dar poate veti zice : motivele care imping natiunile si pe conducatorii lor unele impotriva altora, si pe care doar Dumnezeu le cunoaste, sunt drepte. Sunteti intr-o mare eroare. Daca este adevarat ca numai Dumnezeu cunoaste motivele tainice ale inimilor, la fel de adevarat este ca El ni le-a revelat in Cuvantul adevarului Sau. El ne arata ca motivele din inimile oamenilor nu pot fi drepte. Cel care stapaneste peste inimile lor este diavolul, si motivele sale, deja manifestate la caderea omului in gradina Edenului, au fost descoperite in intregime la cruce. "El a fost ucigas de la inceput si n-a stat in adevar, pentru ca nu este adevar in el. Cand vorbeste minciuna, vorbeste din ale sale, pentru ca este mincinos si tatal minciunii" (Ioan 8:44). Marturisirea crestina nu schimba cu nimic aceasta stare, dar face crima si minciuna chiar mai urate atunci cand acesti marturisitori le comit. S-ar putea obiecta ca ar putea exista o anumita garantie impotriva acestui rau, daca in fruntea popoarelor ar fi conducatori crestini. Numai Dumnezeu judeca starea inimii lor, dar nu ezitam sa spunem ca intr-un conflict ca cel la care asistam le-ar fi imposibil, daca ar fi "copii ai lui Dumnezeu", sa impace caracterul si interesele lui Hristos cu motivele lumii pe care ei o guverneaza. 

     Sa analizam deci motivele care stau la baza tuturor acestor conflicte dintre natiuni. In primul rand, mandria. Prin ea Satan a otravit inima omului, zicandu-i : "Veti fi ca Dumnezeu (sau "veti fi dumnezei")" (Gen. 3:5). Mandria omului, daca nu uzurpa astazi locul lui Dumnezeu, cum o va face mai tarziu prin aparitia lui Antihrist, omul pacatului (2 Tes. 2:4), cauta intotdeauna sa ocupe primul loc in lume. Cei mandri cred ca acest loc li se datoreaza ; daca le este contestat, ei depun toate eforturile pentru a-l revendica. Fie ca este vorba de mandria conducatorilor, sau a unei caste, sau a unei natiuni intregi, nu are importanta : ea uzurpa locul pe care credinciosii umili il dau doar lui Dumnezeu (*). Daca ceva se opune categoric parerilor sale, mandria recurge la violenta : "Mandria le este ca un colier, violenta ii acopera ca un vesmant... depasesc imaginatiile inimii lor : batjocoresc si vorbesc cu rautate de asuprire; vorbesc de sus" (Ps. 73:6-8). Dumnezeu nu a omis sa ne dezvaluie ce gandeste El despre mandrie. Intelepciunea divina o uraste : "Eu urasc mandria si ingamfarea" (Prov. 8:13). Mandria isi va gasi plata : "Mandria merge inaintea pieirii, si un duh ingamfat inaintea caderii" (Prov. 16:18).

     (*)  Spunand aceasta, nu vrem nicidecum sa infirmam faptul ca exista o guvernare "randuita de Dumnezeu" (Rom. 13 ; Prov. 8:15-16) de care trebuie sa ascultam, si ca regii sunt obligati sa conduca dupa principiile drepatii.

     Ambitia este o ruda apropiata a mandriei, caci ea este dorinta arzatoare de a se inalta in detrimentul altora. "Gloria casei lor creste... ei dau numele lor tinuturilor" (Ps. 49:16, 11). Ambitia este instabila, caci inima omului nu este niciodata satisfacuta cu ceea ce ii asigura ambitia sa. Mandria si ambitia nu tin cont de nicio lege, draptate sau corectitudine, cand acestea stau in calea dorintei lor de a dobandi superioritate.

     Un alt caracter al inimii omului este gelozia (sau invidia), produsa la cei ofensati de superioritatea si succesul altora. Umilinte trecute, mandrie jignita de pretentii orgolioase, fac sa mocneasca in inimi un focar de amaraciune si resentimente care, la prima ocazie, se propaga ca un incediu.

     Dar ce se intampla cand mandria (sau "orgoliul", n.t.) unei natiuni intalneste, la o natiune vecina, o alta mandrie, la fel de sigura pe sine si poate mai neinduplecata decat ea ? Din acest soc se naste scanteia care va aduce o conflagratie generala. De aici, intre aceste natiuni, o ura mult mai violenta decat cea a celui mai  slab fata de cel mai tare, ura impinsa pana la dorinta de a nimici pe rivalul sau si pentru care toate mijloacele sunt bune pentru a o realiza.

     La toate aceste motive si factori de conflicte intre natiuni se adauga, si acesta nu este mai putin important, chestiunea intereselor lor materiale, setea lor de bogatie si superioritate comerciala. Rivalitatile se produc in special in acest domeniu, fiecare cautand sa confiste bunastarea altora in folosul sau. De aici un asalt al natiunilor mai putin favorizate asupra pozitiilor natiunilor mai vechi, pozitii pe care primii cauta sa le apuce prin viclenie si, cand nu reusec prin aceasta, prin violenta.

     Dar aceasta nu este totul. Alte natiuni, mai putin avansate in civilizatie, precum Rusia, nu viseaza decat cuceriri, si ascunde poftele lor nesatule sub mantaua unei comunitati religioase. Ambitia unei monarhii universale sta la baza tuturor dorintelor lor.

     Toate aceste motive, si fara indoiala multe altele, rezulta dintr-o examinare impartiala a circumstantelor lumii actuale. Pacatul sub toate aspectele sale ; nelegiuirea si nu dreptatea ; dispretul fata de Dumnezeu, si nu evlavia, sunt fundamentul acestui razboi oribil si vor ramane intotdeauna principiile conflictelor viitoare dintre oameni. Armamentele din ce in ce mai formidabile, acumulate pe parcursul a patruzeci de ani au fost destinate sa sustina de ambele parti pretentiile despre care tocmai am vorbit, pana la momentul cand nu a mai trebuit decat o scanteie pentru a aduce o conflagratie generala. Toate aceste puteri arunca una pe alta responsabilitatea atacului si nu vad ca Satan, acaparand toate inimile prin pacat si prin pofte, a pregatit de mult rugul al carui foc este in curs de a mistui toata prosperitatea materiala a secolului actual.

     Din punct de vedere uman, conflictul a fost deci fatal. Fiecare poate invinovati pe vecinul lui pentru incidentul care i-a dat nastere si care tine de cauze secundare. Cauza principala zace in inima omului : aceasta este pacatul . Dar lucrul pe care pacatosul il cunoaste cel mai putin, este propria lui inima. Chiar psalmistul, luminat de Dumnezeu in ce priveste cunoasterea lui insusi, scrie : "O cunostinta prea minunata pentru mine! Este atat de inalta, ca n-o pot ajunge" si singura lui resursa, pentru a fi pazit de rau, este sa se bazeze pe cunostinta pe care o are Dumnezeu despre el (Ps. 139:6, 23). Da, Dumnezeu cunoaste inima omului si ne spune aceasta : 

     "Inima este nespus de inselatoare si fara speranta de vindecare: cine poate s-o cunaoasca? Eu, Domnul, cercetez inima, Eu incerc rarunchii, ca sa dau fiecaruia dupa caile lui, dupa rodul faptelor lui" (Ier. 17:9-10). Ah ! daca s-ar gandi la asta o clipa : popoarele, imparatii si regii, presedintii si generalii, convinsi de pacat, in loc de a clama cauza lor dreapta, ar fi muti si inghetati de groaza, sau ar cadea cu fetele la pamant, si s-ar pocai spre mantuire ! In absenta acestei a doua alternative nu ramane decat cea a judecatii intr-un timp viitor, pentru cei mari ai pamantului cat si pentru cei mici, pentru stapanii zilei cat si pentru supusii lor. Ei nu vor putea scapa de ochii scrutatori ai Judecatorului suprem, cei care si-au proclamat "cauza dreapta" in fata universului, in timp ce poate au reusit sa ascunda de toti contemporanii lor gandurile si intentiile tainice ale inimii lor ! (Ps. 11:5, 7).

     Nu exista deci in ochii lui Dumnezeu decat o cauza dreapta, cea a lui Isus Hristos. Crestini, sa ne adunam in jurul steagului Sau. Sa luptam pentru aceasta cauza si nu vom fi derutati. Sa vestim la toti pacatosii ca in mijlocul judecatilor cumplite care acopera lumea cu nenorociri si sange, harul lui Dumnezeu a avut in vedere mantuirea lor eterna. Sa le spunem : "Veniti, caci toate sunt gata!" Sa le proclamam cu voce tare ca este timpul, ca astazi este ziua mantuirii. Si in plus sa facem altceva : Sa ne rugam, sa mijlocim. Rugaciunea celui drept are un pret mare inaintea lui Dumnezeu. Mijlocirea unuia din ai Sai are mai multa valoare in ochii lui Dumnezeu decat toate umilintele poruncii unei natiuni care, ca atare, nu-L cunoaste - si totusi, aceste umilinte si aceste posturi, nu le condamnam, caci ele ar putea sa duca sufletele la o convertire reala. Ninive a vazut pentru moment nimicirea indepartandu-se de ea pentru ca s-a imbracat in sac si cenusa la glasul lui Iona. Aceasta umilinta a fost acceptata de judecata dreapta a lui Dumnezeu ; a fost primul pas pe calea mantuirii foarte diferita, cu siguranta, de aceasta rugaciune pe care o auzim rasunand peste tot : Da-ne victoria !