Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt - Ioan 8:58

     J. N. Darby

     1     A acționa sau gândi fără Dumnezeu duce la întuneric

     Iudeii erau cufundați, nu în adevărul sistemului lor, ci în simpla ignoranță de a acționa după aparențele prezente. Acesta este un principiu esențial și profund al erorii, la care trebuie să avem grijă - de a nu vedea pe Dumnezeu sau lucrurile conform gândirii Sale (ceea ce era tocmai punctul în discuție), ci gândurile omului în lucrurile lui Dumnezeu. De aici tocmai starea actuală a bisericii. Aceasta era marea chestiune dintre Isus și iudei, punctul în care Isus trebuia să fie recunoscut, și pe care se bazează credincioșia față de El, precum a Sa față de Tatăl Său, în această privință.

     Iudeii I-au zis deci : "Nu ai încă cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?". Au crezut că sensul este același, pentru că nu priveau dincolo de exterior. Dar, pe plan omenesc, raționamentul iudeilor era în general corect. Pe plan moral era în totul greșit, fără conștiință, deci fără Dumnezeu și fără ceea ce numai Dumnezeu poate învăța. Ei l-au redus (raționamentul) acum la punctul simplei umanități a lui Hristos - la punctul întunericului lor. Domnul nostru, ca adevăr, nu putea decât să dea lumina. " Înainte de a fi fost Avraam (să fie născut), Eu sunt". Voi nu cunoașteți existența Mea, Ființa Mea. "Adevărat, adevărat vă spun: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt". Marele adevăr a fost spus, adevărul esențial, vital și etern, de care depinde totul, fără de care nu ar putea exista adevăr, nici venind la om, nici întoarcerea omului la Dumnezeu prin răscumpărare. Căci cum ar putea omul să fie restaurat prin ceea ce nu era ? Și acest lucru era adevărat pentru tot, în afară de Unul. Ar trebui țărâna să fie un răscumpărător ? Cu toate acestea, omul din țărână trebuia să fie răscumpărat.

     2     A crede că Isus era "Eu sunt"

     Marele adevăr a fost declarat. Nicio minciună nu i se putea împotrivi. Necesitatea existenței Mântuitorului a asumat nimicnicia tuturor celorlalte - ea nu poate fi falsificată, ci doar negată prin violență. Ei ar fi putut spune că aceasta era o blasfemie, și să ia pietre în râvna lor pentru Dumnezeu, respingând manifestarea Sa (Dumnezeu manifestat în Isus, n.t.). "Au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns și a ieșit din templu, trecând prin mijlocul lor; și astfel a plecat". Timpul nelegiuirii lor nu venise : ceasul Său nu venise. Dar ce circumstanțe ! și cu cine au discutat ! și ce adevăr ! îl credem noi ? Credem noi, spun, că Isus (un om ca noi, cu excepția păcatului) era "Eu sunt" ? Este spus totul, dacă credem că El a fost mort și viu din nou ; căci în aceasta este răscumpărarea, și prin aceasta trebuia El să treacă.

     Este adevărat, pur și simplu adevărat, centrul - minunat, minunat pentru noi - întregii manifestări a lui Dumnezeu și, pe bună dreptate, în gloria Sa pentru păcătoșii aleși ; minunat în binecuvântarea Sa pentru toți păcătoșii ; profund, neapărat profund, în condamnarea Sa a păcătoșilor orbi care L-au respins. "Și cu adevărat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptățit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între națiuni, a fost crezut în lume" (1 Tim. 3:16) - și, chiar mai minunat, "înălțat în glorie". Astfel, în ce privește adevărul esențial, El era "Eu sunt".

     3     Adevărul speranțelor și baza promisiunilor sunt în "Eu sunt"

     În acel moment, în ceea ce privește dispensația, lucrul astfel revelat, sau mai degrabă discutat cu iudeii, este subiectul din Ioan 8. Domnul este prezentat ca lumina lumii ; ca Fiul Omului înălțat ; tot timpul ca Fiul în puterea vieții, în Persoană ca Fiu, până la această mare revelație de "Eu sunt" : adevăr real și împlinit al tuturor speranțelor iudaice, și baza tuturor promisiunilor comune, și aceasta ca și Cuvânt, și prin Cuvânt - caracteristică esențială. Nu știu nimic care să-mi fi uimit mai mult duhul meu ca această revelație a lui "Eu sunt", sau gândul real că Isus ar putea spune "Eu sunt" ; conexiunea acestor posibilități neschimbabile (pentru om), și succesiunea în care toate acțiunile lui Dumnezeu sunt prezentate ca împlinite în El, în timp ce El a rămas cu adevărat Dumnezeu ; și totuși El a putut spune "Fiul Omului, care este în cer". 

4     "Eu sunt", criteriul cheie al credinței

     Cât este de evident că numai darul credinței ar putea, cel puțin într-un singur punct, să înțeleagă sau să cunoască adevărul în Persoana lui Isus ! în timp ce,  prin perfecțiunea manifestării Sale în carne, fiecare suflet a fost pus sub responsabilitatea de a-L primi ca adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, în dragoste. Faptul general și pătrunzător, "Eu sunt", Cuvântul atotcuprinzător, trebuie să încheie imediat orice controversă. Trebuie să fim ori împotrivitori, ori să ne închinăm înaintea tronului lui Dumnezeu. Trebuie să fim cu admirație față de Isus. Așa cum se spune : "Sărutați pe Fiul" (Ps. 2:12). Doamne Isus! ce fel de supunere este aceasta pe care Ți-o datorăm ? Am auzit de Tine cu auzul urechii; dar acum ochii noștri Te văd, ne este rușine de noi înșine (Iov. 42). Oh ! putem vedea aceasta în Isus ? L-am văzut noi ? Nimeni nu-L poate vedea în afară de El. Numai în El este adevărul. Desigur, ar trebui să mutăm munții dacă am crede aceasta : totuși acesta este un simplu adevăr.

     5     Însemnătatea infinită a revelației lui "Eu sunt". Baza odihnei, subiect de              adorare

     Gândește la aceasta, suflete al meu ! Isus, pe care îl cunoști, acest străin față de lume printre ai Săi, El este "Eu sunt". De acum înainte, să fim morți față de toate, în afară de aceasta. Eu sunt într-adevăr incapabil să mă exprim. Citesc și vorbesc cu Isus, Îl privesc pe Isus în căile Sale, ca Slujitor, și iată că El, El Însuși, este "Eu Sunt", cu care sunt, a cărui cale o urmez, al cărui har îl ador. Hristos este unirea acestor lucruri : Om, omul respins, pe care-L privesc acum cu o simpatie foarte recunoscătoare, și iată prezența lui Dumnezeu ! Cât de mult coboară aceasta gândurile, experiențele, judecățile și noțiunile oamenilor ! Acolo era perfecțiunea lui Dumnezeu - Dumnezeu respins de oameni. Cu ce ar putea corespunde sau am putea pune alături de aceasta ? Să fie aceasta experiența mea. Glorie Dumnezeului Preaînalt. Amin. Totuși, pentru mine, este Isus ; într-adevăr, este "Eu sunt". Pe aceasta mă odihnesc, în aceasta rămân, la aceasta mă întorc. Aceasta este totul în toți. Nu pot decât să tac, dar aș vrea să spun ceea ce nicio limbă nu poate rosti și ceea ce niciun gând nu poate concepe dinainte. Aceasta este ceea ce vom învăța și în care vom crește totdeauna - și care ne va depăși mereu, căci aici este Dumnezeu revelat în Numele Său esențial de existență - Dumnezeu revelat în om, în Isus ! Îl cunosc, sunt familiar cu Isus, mă simt acasă cu Dumnezeu, Îl onorez pe Tatăl în El, și El este una cu și în Tatăl, da, mă bucur s-o fac (să-L onorez, n.t.). Dar spun, credem aceasta ?

     Eu cred toate acestea, și totuși, ca să zic așa, nu cred nimic. Eu sunt ca nimic în gândirea aceasta, dar viu pentru totdeauna prin ea, binecuvântat să fie Dumnezeu și Numele Lui. Toți Îl vor lăuda astfel. Da, Doamne Isuse, Dumnezeu Preaînalt, așa va fi. Doamne Isuse ! Tu ești "Eu sunt", Tu ești "EU SUNT" ; totuși Tu ai luat copilașii în brațele Tale ; totuși Tu ai suferit, ai murit și ai fost în groapa oribilă - da, pentru păcatele noastre ! Eu cunosc deci ispășirea : Știu că păcatele nu-mi mai sunt imputate, că sunt împăcat cu Dumnezeu și că Dumnezeu este Cel care împacă.   

 

                                          Atracția lui Hristos în glorie

Autor necunoscut

     1     Atracția lui Hristos când era pe pământ

     Atunci când Fiul lui Dumnezeu era pe pământ, după cum a vestit profetul Isaia, poporul Său Israel nu a văzut în El nicio frumusețe ; dar au fost cei care au fost atrași la Fiul de către Tatăl, și care erau atrași la Isus de harul Persoanei Sale. Ioan Botezătorul, a exclamat din toată inima sa : "Iată Mielul lui Dumnezeu". Atunci când unii din ucenicii Săi s-au întors și L-au părăsit, și când cei doisprezece au fost interpelați de către Domnul, Simon Petru răspunde : "Doamne, la cine să ne ducem ? Tu ai cuvintele vieții eterne". Maria din Betania, care a văzut gloria Sa strălucind la mormântul fratelui ei, i-a uns picioarele Sale cu parfum și I le-a șters cu părul ei. Maria din Magdala, care a fost obiectul puterii și harului Său, veghea cu o devotare profundă lângă mormântul Său, căutând pe Domnul.

     2     Atracția lui Hristos în cer pentru ucenicii Săi de pe pământ

     În glorie, unde Tatăl L-a așezat pe Preaiubitul Său Fiu, Domnul Isus îi atrage încă pe ai Săi. Atunci când El a părăsit această lume, ucenicii Săi "priveau țintă spre cer" dar "un nor L-a luat dinaintea ochilor lor". Ei nu putea spune în acel moment ceea ce se poate spune astăzi : "Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puțin mai prejos decât îngerii datorită morții pe care a suferit-o, încununat cu glorie și onoare" (Ev. 2:9). Venirea Duhului Sfânt ne-a dat vederea spirituală de a vedea pe Isus glorificat în cer. După ce le-a spus ucenicilor despre venirea Duhului Sfânt în Ioan 14:16-17, Domnul a spus la v. 19 : "Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veți vedea". Fără Duhul lui Dumnezeu care locuiește în noi, nu am putea să-L contemplăm pe Hristos în glorie.

     3     Atracția lui Hristos pentru Ștefan

     3.1     Mărturia lui Ștefan despre Hristos în glorie

     Ștefan, conform Fapte 7, ilustrează magnific acest adevăr prețios. Cazul său a fost într-adevăr particular, datorită unor împrejurări speciale, dar ceea ce Ștefan a văzut de-o manieră particulară este ceea ce creștinii sunt capabili să vadă acum prin credință în puterea Duhului Sfânt. Ceea ce a făcut particular cazul lui Ștefan, este că Hristos tocmai Se înălțase la cer, și Duhul lui Dumnezeu venise pentru a mărturisi despre El în glorie, iar Ștefan era vasul ales de Duhul Sfânt pentru această mărturie. Și alții au vorbit despre înălțarea lui Isus : Petru a mărturisit înaintea marelui preot și a sinedriului : "Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălțat prin dreapta Sa ca Domn și Mântuitor" (Fapte 5:30-31). Dar mărturia lui Ștefan era de a-L vedea efectiv pe Isus glorificat la dreapta lui Dumnezeu, iar această mărturie a Duhului a fost respinsă de mai-marii lui Israel.

     3.2     Ștefan ridicându-și ochii spre cer este captivat de Hristos

     Atunci când Ștefan și-a ridicat ochii spre cer, a fost "plin de Duh Sfânt" și "a văzut gloria lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7:55). Nu avem nicio îndoială că Hristos în glorie este Cel care i-a permis până în acel moment lui Ștefan  să-și continue slujirea pentru El, dar acum el este absorbit în întregime de El în timp ce privește țintă spre cer. Persoana lui Isus în gloria lui Dumnezeu este cea care captează ochiul și inima lui Ștefan. Așa cum cuvintele vieții eterne erau inseparabil legate de Persoana Fiului în umanitatea Sa, la fel gloria lui Dumnezeu este indisolubil legată de Fiul lui Dumnezeu așezat la dreapta lui Dumnezeu.

     Atunci când era pe pământ, Fiul nu a căutat decât voia și gloria Tatălui și, la sfârșit, El a putut să spună Tatălui : "Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac". În ce privește locul unde avea să meargă, El zice : "Glorifică-L pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te glorifice pe Tine" (Ioan 17:4, 1). Întreaga existență a Fiului, fie în timp sau în eternitate, este legată de gloria Tatălui.

     3.3     Contemplarea lui Hristos în glorie îi înfurie pe vrăjmași

     Ce bucurie pe Ștefan să-L vadă pe Isus în această glorie, dar mărturia acestuia îi umple de furie pe mai-marii lui Israel. Mărturia lui Ștefan, simplă, fidelă și puternică, condamnă pe cei care L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu, și care adaugă la aceasta, respingerea mărturiei Duhului lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Isus. Absorbit de Isus în glorie, slujitorul Domnului era insensibil la furia vrăjmașilor lui Hristos : el nu era preocupat decât cu Stăpânul său, și a manifestat trăsături binevoitoare care s-au văzut în Isus atunci când era respins aici jos, pe pământ.

     3.4     Vederea lui Hristos în glorie îl întărește pe martir

     Ștefan, precum Stăpânul său, a suferit în afara cetății, și a murit ca martor fidel al lui Dumnezeu și al lui Isus. În timp ce membrii sinedriului scrâșneau din dinți împotriva lui, el se îndreaptă spre cer, unde Se afla Stăpânul lui. El nu se bazează pe propriile sale puteri, nici pe susținerea altora ; el poate să facă față puterii vrăjmașului, exprimată prin mai-marii lui Israel, întorcându-se spre cer. Astfel de împrejurări necesită un har special, iar vederea pe care a primit-o despre Isus în glorie a fost suficientă pentru a-l întări pentru încercarea prin care avea să treacă ca martir. În timp ce pietrele își făceau lucrarea lor ucigătoare, Ștefan era încă preocupat de cer, spre care s-a îndreptat în rugăciune. El și-a încredințat duhul Domnului Isus, după cum Acesta L-a încredințat Tatălui ; și, ca Stăpânul său, murind, mijlocește pentru vrăjmașii săi.

     4     Atracția lui Hristos pentru Pavel

     4.1     Ceea ce Pavel a văzut despre Hristos

     În timp ce Ștefan a dat o mărturie fidelă despre Isus, și pecetluind-o cu sângele său, cei care l-au lapidat și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. El este cel pe care L-a ales Dumnezeu pentru a continua mărturia "gloriei lui Dumnezeu și a lui Isus". În textele precum cele din 2 Corinteni 3 la 4, și epistolele către Efeseni și Coloseni, aflăm ceva din ceea ce Pavel a învățat despre gloria lui Dumnezeu și a lui Isus ; iar în Filipeni 3 vedem efectul produs asupra apostolului de atracția lui Hristos în glorie.

     Lucrurile pe care le aprecia altădată ca Saul din Tars, le socotește acum ca o pierdere pentru Hristos. Ce transformare remarcabilă a avut loc ! Din persecutor notoriu al Fiului lui Dumnezeu, a devenit un martor fidel, a cărui mare dorință era să fie asemenea lui Hristos. Ce a produs această mare schimbare ? Faptul că L-a văzut pe Hristos în glorie, și astfel a fost atras de Persoana și frumusețea lui Isus care, de acum, nimic altceva decât Hristos nu mai reținea afecțiunea inimii sale.

     4.2     Lucrurile de altădată au devenit o pierdere

     Altădată fariseu orgolios, aprecia foarte mult tot ceea ce aparținea de iudaism, realizările sale legale, pozițiile și ceremoniile sale religioase, dreptatea sa imaginară și râvna sa rău direcționată. Acum, totul era socotit ca fără valoare în lumina lui Hristos în glorie, și în raport cu gloria luminii mari care l-a aruncat la pământ pe drumul Damascului. De atunci, întreaga sa viață și viziunea sa asupra lucrurilor a fost schimbată ; Cel pe care L-a persecutat mai înainte în sfinții Săi, i-a ocupat de acum inima și gândurile sale, și i-a absorbit toată atenția sa. Tot ceea ce a prețuit în iudaism nu mai era decât o poleială fără valoare, lucruri de care trebuia să se debaraseze.

     4.3     A socoti toate lucrurile ca o pierdere

     Dacă el a "socotit" toate lucrurile ca fiind o pierdere, evaluarea pe care el a făcut-o nu s-a schimbat în timp. După tot prin ceea ce a trecut pentru dragostea lui Isus, după toate călătoriile sale în slujba Lui și după ce a văzut tot ceea ce poate oferi lumea oamenilor, el a putut să zică : "În adevăr... socotesc toate lucrurile ca fiind pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoștinței (datorită excelenței cunoștințe) lui Hristos Isus, Domnul meu". Cunoașterea lui Hristos în glorie depășește cu mult tot ceea ce această sărmană lume poate oferi. Dobândirea lucrurilor prezente, în loc să fie un avantaj pentru slujitorul Domnului, sunt socotite ca o pierdere atunci când Hristos din glorie mișcă inima.

     Omul după carne nu face eforturi decât pentru lucrurile prezente, căci el nu-L cunoaște pe Hristos în cer. Creștinul, deși Îl cunoaște pe Hristos, are, de asemenea, carnea (firea veche, n.t.), și inima sa riscă permanent să se abată de la Hristos prin ceea ce scena prezentă poate să-i ofere. Pavel și-a dat seama că ceea ce atrage pe omul natural este un obstacol în calea cunoașterii lui Hristos în glorie, și era deci fericit să se debaraseze de acestea. Pentru Hristos, el a putut să spună : "Am pierdut toate lucrurile și le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câștig pe Hristos". Vasul care a fost plin de comorile acestei lumi a fost golit, dar Dumnezeu l-a umplut cu o comoară cerească și permanentă, și anume cu excelența cunoașterii lui Hristos la dreapta Sa.

     4.4     Dreptatea în Hristos

   

     Saul era mândru de dreptatea sa legală, căci era ireproșabil în ce privește dreptatea legii. Nimeni nu-l putea acuza. Acum, el căuta dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. În lumina gloriei lui Hristos, haina dreptății sale legale nu mai era socotită decât ca o haină mânjită (Isaia 64:6), de care trebuia să se debaraseze ; în locul acesteia, era îmbrăcat cu cea mai frumoasă haină pe care i-a oferit-o Dumnezeu ; el era în Hristos înaintea lui Dumnezeu, unde nicio acuzație de vinovăție nu ar fi putut să fie adusă împotriva lui. Pavel nu mai avea nimic în afară de Hristos : el arată aici că adevărul dreptății despre care le scrisese sfinților din Roma, îi stăpânea inima.

     4.5     Cunoașterea lui Hristos

     Hristos a fost atât de atrăgător pentru Pavel încât nu dorea altceva decât "să-L cunoască". El L-a cunoscut pe Hristos din ziua când L-a întâlnit pe drumul Damascului, dar el dorea să aprofundeze tot mai mult cunoașterea Stăpânului său ceresc care îi devenise indispensabil. De asemenea, dorea să cunoască în viața lui zilnică puterea învierii Sale, puterea divină care L-a smuls pe Hristos din moarte și care L-a făcut superior oricărei încercări și greutăți, și să triumfe asupra oricărui vrăjmaș în mărturia lui pentru El. Acest slujitor devotat al lui Hristos căuta, de asemenea, să sufere pentru dreptate, pentru că Hristos a suferit în același fel, și voia să moară ca martir, deoarece Stăpânul său a murit în același fel, și pentru că voia să iasă din moarte prin înviere, precum Domnul său. Hristos i-a umplut atât de mult vederea încât dorea să fie ca El în toate modurile posibile.

     4.6     Premiul chemării cerești

     Cât de curând, vom părăsi această lume pentru totdeauna și, potrivit chemării și harului lui Dumnezeu, vom împărtași gloria împreună cu Hristos într-o zi viitoare. Premiul "chemării cerești al lui Dumnezeu în Hristos Isus", care era atât de drag inimii preaiubitului apostol Pavel, ar trebui să fie drag și inimilor noastre. Premiul (răsplata) este în Hristos în glorie, și aceasta este ceea ce l-a făcut atât de prețios și atrăgător pentru Pavel. Sărmanele noastre inimi sunt ele atrase în același fel ? Hristos în glorie este El obiectul inimilor noastre până acolo de a-L absorbi total ? Din nefericire ! inima sfinților este adesea atât de reținută de lucrurile timpului prezent. Avem nevoie de îndemnul apostolului Ioan : "Copilașilor, păziți-va de idoli". Tot ceea ce ar putea să rețină inimile noastre, tot ceea ce ar fi o sfidare la dreptul lui Hristos de a umple inima noastră, este un idol. Să veghem ca să nu lăsăm nimic să pătrundă în inimile noastre sau în viețile noastre care poate să ne împiedice să fim marcați de atracția lui Hristos în glorie.      

      

 

                                                 A privi la Domnul Isus

     Arend Remmers

     1     A privi țintă la Isus în ciuda potopului de imagini care inundă

     Recent, cineva mi-a pus următoarea întrebare : "Cum ar trebui, să privim, cu adevărat, la Domnu Isus ?" Această întrebare capătă o importanță deosebită în epoca "supraalimentației" vizuale de către mediile electronice. Solomon a scris deja : "Ochiul nu se satură văzând" (Ecl. 1:8). Aceste cuvinte nu au fost, fără îndoială, niciodată confirmate într-un mod atât de clar ca astăzi. Potopul de imagini care ne inundă în fiecare zi este aproape infinit. În ciuda acestuia, rămâne acest cuvânt : "Privind țintă la Isus..." (Ev. 12:2).

     2     Ce fel de vedere pentru a vedea pe Domnul ?

     Cu ochii trupului nostru pământesc noi nu-L putem vedea pe Domnul și Mântuitorul nostru, nici pe pământ nici în cer. Petru menționează clar în prima sa epistolă : "...pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; și, crezând în El, deși acum nu-L vedeți, vă bucurați mult, cu bucurie nespusă și glorioasă" (1 Petru 1:8). Deja la timpul respectiv, o mare parte dintre credincioși nu L-au văzut niciodată pe Domnul trăind pe pământ și, precum noi astăzi, ei nu au putut să-L vadă nici în glorie. Numai Ștefan, primul martir al adunării, și apostolul Pavel, au făcut excepție (Fapte 7:55, 56 ; 1 Corinteni 9:1). Cu toate acestea, nu știm exact ce fel de vedere a fost.

     Dar inima noastră are și ochi, după cum apostolul Pavel le-a scris efesenilor : "luminând ochii inimii voastre" (Efes. 1:18). Datorită lor, noi putem să-L contemplăm pe Domnul în Cuvântul lui Dumnezeu, atât în viața Lui pe pământ, cât și acum în cer. Nu este vorba de a face o reprezentare trupească a Lui, ci a ne preocupa de cuvintele Sale, faptele Sale și de Persoana Sa. Găsim toate acestea în Cuvântul Său, dacă îl citim prin cercetare și rugăciune. Atunci Îl vom vedea pe Isus, așa cum ni-L arată Evrei 2:9 :

     "Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puțin mai prejos decât îngerii datorită morții pe care a suferit-o, încununat cu glorie și onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare (sau "pentru tot")".

     3     Hristos ca Mântuitor al nostru

     Repet, în afara Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, nu putem cunoaște nimic despre Domnul Isus și lucrarea Sa. Dar putem căuta în Sfânta Scriptură unde și cum Îl vedem pe Domnul nostru. Făcând aceasta, este important să nu ne preocupăm doar ca "învățătură sau cunoștință", ci cu mulțumire și dragoste. Atunci când apostolul Pavel amintea că Hristos este temelia îndreptățirii noastre, că noi suntem răstigniți împreună cu El și că trăim prin credința în El, se gândea la El ca "Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine" (Gal. 2:16, 19, 20). De fiecare dată când citim despre suferințele și moartea Sa, trebuie să fim profund mișcați de faptul că El a luat toate acestea asupra Sa din dragoste pentru noi. Preocupându-ne cu El și lucrarea Lui, am putea noi să uităm să-I mulțumim ? Am putea să-L privim și să-L contemplăm astfel fără să-L adorăm ? Să nu ne abținem de la aceasta niciodată!

     În plus, știm că suntem îndreptățiți, răscumpărați și spălați de păcatele noastre prin sângele Său vărsat la cruce (Rom. 5:9 ; Efes. 1:7 ; Apoc. 1:5). De asemenea, prin sângele Său avem libertatea de a intra locul prea sfânt, adică de intra în prezența lui Dumnezeu (Ev. 10:19, 20). El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn (adică pe cruce) și a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dovezi vii ale dreptății lui Dumnezeu (1 Pet. 2:24 ; 2 Cor. 5:21). Contemplând toate acestea cu mulțumire, ne face fericiți și bucuroși.

     4     Hristos la dreapta lui Dumnezeu

     Totuși, drumul Domnului nostru nu s-a oprit la cruce. El a fost înmormântat și, trei zile mai târziu, El a înviat prin gloria Tatălui. Patruzeci de zile mai târziu, a fost înălțat la cer. El S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu ca om. Dacă Îl contemplăm acum pe Domnul nostru acolo sus, în locul de putere și de glorie supremă, atunci Îl vom vedea acolo ca viața noastră care este încă ascunsă acum împreună cu El în Dumnezeu. Acum, noi trebuie să căutăm "lucrurile de sus, unde Hristos este așezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiți la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ" (Col. 3:1-3). Spre El, care este acum glorificat, ar trebui să privim, căci El nu doar că a început alergarea credinței pe pământ, dar a și încheiat-o. El nu S-a lăsat reținut de rușine pe drumul Său spre cruce și în final pe crucea însăși. Nu, datorită bucuriei care era înaintea Lui, a suferit crucea și S-a așezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. Atunci când ne simțim slabi și obosiți, putem să-L contemplăm pe Cel care a suferit o atât de mare împotrivire din partea păcătoșilor (Ev. 12:1-3). În același timp, putem să-L vedem în locul de putere și de glorie supremă. Puterea Lui este, de asemenea, la dispoziția noastră dacă vom recurge la ea prin credință (Efes. 1:19 ; 3:16 ; 6:10). Cu toate acestea, ea nu servește pentru a ne înălța pe noi înșine, ci servește întotdeauna pentru gloria Sa.

     5     Hristos modelul nostru

     Dacă privim la dragostea pe care Domnul Isus a manifestat-o pentru noi la cruce, aceasta trebuie , de asemenea, să ne servească de model. Și noi, trebuie să umblăm în dragoste unii față de alții, deoarece "Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă" (Efes. 5:2). Ca soți, suntem îndemnați să ne iubim "soțiile, după cum și Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea..." (Efes. 5:25). Nu este acesta rezultatul de a "privi la Isus"?

     Dacă Îl avem astfel înaintea inimilor noastre, ne va fi, de asemenea, mai ușor, meditând la glorioasa Lui Persoană, să învățăm de la El care a zis : "Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre" (Matei 11:29).

     În Filipeni 2:5,  suntem îndemnați să manifestăm același gând ca al Domnului nostru, care nu S-a înălțat (ceea ce nici nu putea face, căci El era deja la cel mai înalt nivel), dar care S-a smerit și S-a golit, apoi a devenit ascultător până la moartea pe cruce (Filip. 2:5-8).

     În 1 Petru 2: 21-23, unde vedem smerenia și blândețea Lui față de cei care L-au batjocorit, Domnul Isus ne este prezentat ca un exemplu de imitat, pentru ca noi să călcăm pe urmele Sale.

     Aceste câteva exemple care ne arată ceea ce înseamnă pentru noi să privim la Domnul Isus, sau spre El, sau să privim țintă la El. S-o facem tot mai mult !

     6     A-L vedea pe Hristos așa cum este

     Atunci când Domnul va veni pentru a-i căuta pe ai Săi și a-i duce în casa Tatălui - ceea ce se poate întâmpla în orice moment - noi vom avea trupuri glorificate cu care Îl vom contempla în gloria Sa : "Știm că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea așa cum este" (1 Ioan 3:2 ; Ioan 17:24).

     A-L contempla pe Dumnezeu - este ceea ce Iov aștepta deja prin credință, după cum ne arată cuvintele sale : "Și după ce această piele a mea va fi nimicită, totuși fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu" (Iov 19:26). La fel va fi pentru David : "Eu voi vedea fața Ta în dreptate; când mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău" (Ps. 17:15). Chiar dacă acești credincioși ai Vechiului Testament nu au putut încă să-L cunoască personal pe Domnul Isus, ei au crezut pe bună dreptate că într-o zi Îl vor vedea pe Dumnezeu. Ori, Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, este "chipul Dumnezeului cel nevăzut" (Col. 1:15). La fel va fi pentru toți credincioșii adormiți în momentul răpirii : Ei Îl vor contempla pe Dumnezeu în Fiul Său întrupat ! Ce moment, atunci când vom trece în sfârșit de la credință la vederea reală !

     "Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat încă; știm că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea așa cum este" (1 Ioan 3:2).    

 

                                      Isus, Omul durerilor - Isaia 53:3

     Erns-August Bremicker

     "El era disprețuit și părăsit de oameni, om al durerilor și obișnuit cu suferința și ca unul de care îți ascunzi fața; era disprețuit și noi nu L-am prețuit" (Isaia 53:3).

     1     Descris mai dinainte de către profeți

     Capitolul 53 din profetul Isaia ne prezintă pe Domnul nostru, într-o imagine impresionantă, ca pe un slujitor suferind, disprețuit și părăsit de oameni, om al durerilor și obișnuit cu suferința. Petru ne amintește că profeții nu au vorbit numai de gloriile lui Mesia în Împărăția Sa, ci și de suferințele pe care le-a îndurat înainte de acestea (1 Petru 1:11). Drumul Său a fost un drum "de suferințe spre glorie" - după cum Îl prefigurează viața lui Iosif.

     Simțim că suntem pe un "pământ sfânt" în acest capitol unic. Nu putem să ne apropiem decât cu prudență și respect de afirmațiile inspirate de Duhul Sfânt cu privire la Domnul nostru. În acest duh ar trebui să fie înțelese și meditate următoarele reflecții asupra anumitor detalii despre Omul durerilor.

     2     Versetul 3 din Isaia 53

     1 - El a era disprețuit : Cel care este disprețuit nu este prețuit. Nu este onorat. Este exact ceea ce oamenii - în acest v. 3, mai ales mai-marii poporului Israel - au făcut lui Hristos. Lui Îi aparținea toată cinstea. El a venit ca Împărat al poporului Său. Totuși nu L-au cunoscut. Căpeteniile poporului nu L-au vrut. Nu doar că nu L-au băgat în seamă, dar L-au disprețuit, așa cum nu a fost disprețuit niciun om mai înainte. Nu au ezitat să-L trateze ca pe un "mâncător și băutor". Ba mai mult, L-au declarat ca păcătos, pe El care n-a făcut niciodată un singur păcat (Ioan 9:24), și L-au acuzat ca fiind născut din curvie (Ioan 8:41).

     2 - El era părăsit : Niciodată un om nu a fost atât de izolat și neînțeles ca Domnul nostru. Deși mulțimile Îl înconjurau în fiecare zi și că ucenicii Săi au împărțit totul cu El mai bine de trei ani, El era totuși un străin ceresc. Oamenii nu L-au înțeles iar ucenicii Săi nu au pătruns în gândurile Sale. Când El vorbea că va fi răstignit la Ierusalim, ei nu au înțeles. Acest lucru a fost și mai mult cazul conducătorilor spirituali ai poporului. Ei ar fi trebuit să știe, din Vechiul Testament, cine era El. dar nu au vrut să-L recunoască. Nu au vrut să-L primească. Psalmistul folosește trei imagini din lumea animală pentru a ne face să înțelegem puțin mai bine singurătatea Lui : "Am ajuns ca un pelican din pustiu, sunt ca o cucuvea din dărâmături. Veghez și sunt ca o pasăre singuratică pe un acoperiș" (Ps. 102:6, 7).

     3 - El era omul durerilor : durerile pe care Domnul nostru le-a îndurat din partea oamenilor au fost în sufletul și în trupul Său. Tot drumul Său a fost impregnat de astfel de dureri pe care oamenii I le-au provocat, în mare parte în mod conștient. Punctul cel mai culminant și trist a fost ceea s-a întâmplat în jurul crucii, atunci când oamenii nu au ratat nicio ocazie în a-L chinui. Aceasta a venit de la poporul Său precum și de la soldații romani. Iudeii și oamenii dintre națiuni și-au revărsat toată răutatea lor asupra Lui. L-au lovit, biciuit, țintuit pe cruce. L-au acoperit cu ocară și batjocuri. Domnul nostru a îndurat toate acestea fără să Se apere. Dimpotrivă, atunci când era pe cruce, chiar S-a rugat pentru vrăjmașii Săi (Luca 23:34).

     4 - El era obișnuit cu suferința : durerea face rău. Suferința deprimă (mâhnește, descurajează, întristează, n.t.). A fi obișnuit cu suferința înseamnă că ea era un element central în viața Sa. El nu a suferit doar din când în când, ci întreaga Sa viață a fost o viață de suferință. Cu siguranță, facem deosebire între suferințele ispășitoare ale Mântuitorului datorită păcatului (1 Petru 3:18) și cele provocate de oameni. Suferințele ispășitoare sunt limitate la cele trei ceasuri de întuneric. Doar atunci El a suferit "pentru păcate". Dar în ce privesc suferințele provocate de oameni, întreaga Sa viață a fost impregnată. El era gata să îndure aceste suferințe pentru a ne lăsa un exemplu (1 Petru 2:21).

     5 - El era ca unul înaintea căruia îți ascunzi fața : Cel care se îndepărtează de cineva ascunzându-și fața, semnalează că nu vrea să aibă nimic de-a face cu acea persoană, și că îi refuză orice ajutor. Atunci când Domnul nostru avea nevoie (să fie ajutat , încurajat, sprijinit, n.t.), nimeni nu a vrut să aibă de-a face cu El ! Persoanele cărora El le-a făcut numai bine, s-au îndepărtat de El. Chiar au cerut moartea Lui prin strigăte mari. Pentru dragostea Sa, a secerat ură, ostilitate și lepădare. Niciodată vreun om nu a făcut atât de mult pentru alții ca El, și nu a personificat atât de mult "bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru" (Tit 3:4). Și tocmai El a fost Cel care a trebuit, în cele din urmă, să vadă oamenii ascuzându-și fețele de El.

     6 - El era disprețuit : Este repetat de două ori că El era disprețuit. Dar acum, nu mai este vorba doar de mai-marii poporului (conducătorii spirituali), ci este spus de-o manieră generală. Aproape toți cei care au avut de-a face cu El în timpul răstignirii L-au tratat cu dispreț. În loc de onoare, de a-L încorona și de a se pleca înaintea Lui, nu au avut decât batjocuri față de El. L-au încoronat cu o cunună de spini și L-au țintuit pe o cruce.

     7 - Noi nu L-am prețuit : A nu prețui deloc pe cineva, înseamnă a-l evita complet, a face ca și cum nu ar exista. Este extrem de dureros să experimentezi așa ceva. Pentru Domnul nostru, aceasta era o realitate amară. În timp ce El era Creatorul, creaturile Sale L-au ignorat și L-au tratat ca pe nimic. Ceea ce I-au dat, a fost o cruce. Apoi au vrut să-L înmormânteze "dându-I o groapă împreună cu cei răi". Dar Dumnezeu a făcut ca El să fie "cu cel bogat în moartea Lui" (Isaia 53:9).

     Este izbitor de constatat că este prima dată când cuvântul "noi" este folosit în acest verset ("noi nu L-am prețuit"). Este ceea ce va mărturisi rămășița iudaică în zilele viitoare, atunci când își vor da seama că acesta era Mesia pe care ei l-au ignorat în mod asemănător în acel timp.

     3     Pentru viitor

     Suntem recunoscători că suferințele Domnului nostru aparțin de trecut. El a fost un Om al durerilor, obișnuit cu suferința. Acum, El este înconjurat de glorie : "Mare este gloria lui în mântuirea Ta; L-ai îmbrăcat cu strălucire și măreție. Căci L-ai rânduit pentru totdeauna spre binecuvântări, L-ai umplut de bucurie înaintea feței Tale" (Ps. 21:5, 6). Astfel, noi Îl vedem acum cu ochii credinței, și ne bucurăm de faptul că Dumnezeu L-a ridicat și înălțat - pe El, slujitorul care altădată a suferit. El este acum înălțat foarte sus (Isaia 52:13). În același timp, Îl așteptăm să-L vedem "față-n față". El va primi atunci toată onoarea care I-a fost refuzată aici jos, pe pământ.

     "Iată, Robul Meu va prospera (sau "va lucra cu înțelepciune"); va fi înălțat și va fi ridicat și va fi foarte sus" (Isaia 52:13). 

 

                    Cine sunt credincioșii care vor trece                                                   prin necazul cel mare? 

     Michael Hardt

     Numeroși creștini sunt tulburați de întrebarea de a ști cine sunt credincioșii care vor cunoaște necazul cel mare. Dacă această întrebare nu este soluționată, nu se poate înțelege cuvântul profetic.

     Biblia arată clar că două grupe de credincioși vor trece prin necazul cel mare :

    1- "Rămășița" viitoare, numită astfel, a poporului Israel ;

   2- Persoanele ieșite dintre națiuni sau națiunile (ne-iudeii) care sunt principalul rod al lucrării de evanghelizare a celor din prima grupă (rămășița iudaică).

     1     Rămășița iudaică

     Pentru a înțelege scrierile profetice, este esențial de a fi la curent cu această viitoare rămășiță iudaică și de a o recunoaște în pasajele biblice corespunzătoare.

     Din nefericire, mulți credincioși nu sunt familiari cu acest subiect. Există tendința ca să fie neglijată deoarece mulți creștini preferă să audă sau să citească lucruri care îi privesc pe ei înșiși. Cu siguranță, toată Biblia trebuie să ne vorbească, și acesta este rolul ei. Cu toate acestea, nu vom aprecia ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună în fiecare pasaj doar dacă vom înțelege contextul său în planul global al lui Dumnezeu pentru pământ. Și acesta implică să înțelegem cine sunt credincioșii care vor trăi pe pământ în timpul necazului cel mare.

     2     Ce se înțelege prin "viitoarea rămășiță iudaică" ?

     Rămășița iudaică este un grup de persoane care, în ciuda prezenței lor semnificative în numeroase cărți ale Bibliei, a fost deseori neglijată sau nu a fost luată în considerare în numeroase comentarii creștine, conferințe și studii biblice. Aceasta a condus la concluzii eronate, mai ales în ceea ce-i privește pe creștini, speranțele și așteptările lor. Cu toate acestea, noțiunea unei viitoare rămășițe iudaice nu este un produs introdus în Biblie ; ea este luată din Biblia însăși. Cei care au aplicat o interpretarea biblică literală (adică cei care iau Biblia cuvânt cu cuvânt, în loc să alegorizeze profețiile neîmplinite) au descoperit ceva important : va exista pe pământ, după răpirea bisericii, un grup de credincioși fideli dintre iudei care vor fi într-o mare suferință, și care, în această suferință, își vor pune încrederea în Dumnezeu și vor fi în final salvați de Hristos atunci când El va veni ca să-Și întemeieze Împărăția.

     A confunda acest grup cu creștinii face imposibilă o bună interpretare a cuvântului profetic.

     3     O remarcă asupra terminologiei

     Termenul "rămășiță" poate părea tehnic, și el nu este familiar pentru mulți creștini. Totuși, el va fi folosit aici pentru următoarele motive :

     a - Biblia însăși folosește termenul "rămășiță" în acest context (de exemplu : Isaia 10:20-22 ; 11:11, 16 ; Ieremia 31:7 ; Rom. 9:27).

     b - Termenul "rămășiță" este destul de potrivit : o rămășiță, în sensul biblic, face parte dintr-un tot și își păstrează caracterul original.

     4     De ce trebuie să existe o rămășiță iudaică ?

     Chiar dacă Biblia nu a menționat în mod expres o rămășiță (ori ea o face !), este clar că rămășița iudaică trebuie să existe pentru cel puțin trei motive, legate de cele trei legăminte descrise în Vechiul Testament, în care Dumnezeu a promis un viitor urmașilor lui Avraam :

     -     legământul cu Avraam,

     -     legământul cu David, 

     -     legământul cel nou.

     Fiecare dintre aceste legăminte prezintă trei caracteristici importante :

     -     ele sunt necondiționate,

     -     ele se adresează urmașilor naturali ai lui Avraam,

     -     ele conțin promisiuni care nu s-au împlinit încă și nu pot fi în timpul bisericii.

     Prin urmare, nu rămâne decât o singură concluzie posibilă : fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, va trebui să existe un timp în care urmașii lui Avraam vor moștenii (adică vor primi) binecuvântările pe care le-a promis Dumnezeu în aceste legăminte.

     De fapt, este tocmai ceea ce Dumnezeu a afirmat în mod expres. Dacă poporul Său va fi neascultător și astfel ar pierde țara și ar fi împrăștiat în alte țări, - și în cazul în care se pocăiește atunci și se întoarce la El, Dumnezeu Își va aminti de legământul Său cu Avraam și-l va aduce în țară (Lev. 26:38-45 ; Deut. 30:1-6).

     5     De ce după perioada Bisericii și înainte de arătarea Domnului ?

     Întrucât cele trei legăminte nu pot fi împlinite decât prin prezența urmașilor credincioși ai lui Avraam care iau în stăpânire binecuvântarea promisă (pământul lui Israel, tronul lui David, domnia păcii, etc.), trebuia ca rămășița să apară în cadrul temporal următor : 

     - înaintea arătării (Domnului, n.t.), căci Hristos Se va arăta pentru a întemeia Împărăția pe care urmașii lui Avraam trebuie s-o primească.

     - după răpirea Bisericii, deoarece în timpul dispensației actuale a harului, urmașii credincioși ai lui Avraam nu ocupă o poziție specială, deosebită de ceilalți credincioși : zidul de despărțire a fost dărâmat (Efes. 2:14).

     Cu toate acestea, nu ne limităm doar să face deduceri. Biblia a profețit în mod expres că va exista această rămășiță și că ea va apare în timpul necazului cel mare, - adică între răpire (a Bisericii) și arătare (a lui Hristos).

     6     De ce trebuie creștinii să fie la curent cu privire la rămășiță ?

     Oricine nu este familiar cu această grupă distinctă de credincioși, va aplica greșit la creștini pasajele din Scriptură care nu vorbesc despre ei.

     6.1     Exemplul  1 : a înțelege Psalmii

     Dacă nu cunoașteți rămășița și dacă veți citi Psalmii ca expresie a sentimentelor creștine, vă veți forma în mod inevitabil idei false. Desigur, Psalmii tratează experiențe pe care le întâlnesc și creștinii (încercări, încredere în Dumnezeu, rugăciune, ajutor, bucurie, adorare, etc.). Dar numeroase pasaje din Psalmi sunt contrare atitudinii creștine față de încercările vieții și față de cei care ne persecută (de exemplu psalmii de blestem care cer răzbunare, precum Ps. 5:10 ; 69:27-28 ; 109:7-16). Mai mult, temele creștine fundamentale sunt total absente : experiența creștină, relația noastră cu Tatăl, etc. În loc de acestea, din Psalmi emană o experiență pământească (o viață lungă pe pământ), iar psalmiștii folosesc nume pentru Dumnezeu care nu dezvăluie nimic din revelația creștină a lui Dumnezeu ca Tată.

     6.2     Exemplul  2 : credincioșii în necazul cel mare

     Dacă se ignoră rămășița iudaică, sau nu se deosebește de creștini, se va trage concluzia că creștinii vor experimenta timpul necazului cel mare. Ori, vom vedea că pasajele ca cele din Matei 24 și Apocalipsa 11 și 13 confirmă clar că credincioșii din necazul cel mare nu sunt creștinii.

     6.3     Consecințe grave

     Viitoare rămășiță iudaică și creștinii de astăzi sunt grupe deosebite de persoane având speranțe, principii și relații cu Hristos foarte diferite : 

      -     Rămășița este iudaică, cu speranțe pământești ; Biserica este creștină, cu o speranță cerească.

      -     Rămășița așteaptă pe Hristos ca Mesia și ca Cel care salvează din judecățile asupra pământului ; Biserica așteaptă pe Hristos ca Mire (înaintea judecăților care se vor abate asupra pământului).

      -     Rămășița va trăi pe pământ în timpul perioadei necazului cel mare, în timp ce creștinii vor fi răpiți înainte de această perioadă ca să fie cu Hristos.

      -     Deși rămășița iudaică se va îndrepta spre Dumnezeu în timpul necazului cel mare, ei nu vor fi încă pe deplin conștienți de iertarea completă a păcatelor, și nu vor avea deci o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Creștinii se bucură de iertarea deplină a păcatelor lor datorită lucrării împlinite a lui Hristos (1 Ioan 2:12).

     Prin urmare, a ignora rămășița conduce la un amestec de iudaism și creștinism, și deci la pierderea adevărurilor creștine esențiale. În particular, elementele următoare ale "credinței date sfinților" (Iuda 3) sunt în mod direct subiecte în pericol de a fi pierdute :

      -     speranța creștină (răpirea are loc înaintea necazului cel mare),

      -     chemarea noastră cerească

      -     binecuvântările noastre creștine (favoarea lui Dumnezeu, acceptarea noastră, cunoașterea Tatălui, etc.).

     7     Mărturia lui Isaia

     Vechiul și Noul Testament conțin afirmații clare și detaliate referitoare la subiectul rămășiței iudaice. Isaia, de exemplu, oferă o mulțime de informații asupra rămășiței iudaice viitoare. De la cap. 4, el vorbește despre Mesia ca o sursă de frumusețe și de glorie pentru supraviețuitorii lui Israel. Înainte ca acestea să se manifeste, trebuie să aibă loc mai întâi o curățire (4:3-4). După aceasta, Dumnezeu va locui cu poporul Său și-l va ocroti (4:5-6).

     La cap. 6, Isaia compară pe Israel cu un copac sau ca un trunchi de copac, spunând "a căror rădăcină (sau "butuc") rămâne după tăiere" (v. 13). El face referire la o linie ieșită din Israel : "trunchiul va fi sămânța sfântă". Puțin mai departe, aflăm că Isaia are doi fii, ale căror nume sunt legate de această rămășiță :

      a -  Fiul cel mare este numit Șear-Iașub, care înseamnă "o rămășiță se va întoarce" (Isaia 7:3).

      b - Al doilea fiu este numit Maher-Șalal-Haș-Baz. Acest nume înseamnă : "Repede la jaf, grăbit la pradă" (8:3).

     Aceste două nume au o semnificație simbolică (Isaia 8:18). Șear-Iașub reprezintă rămășița care se va întoarce, iar fratele său mai tânăr partea necredincioasă a poporului.

     Isaia 10 conține o afirmație centrală cu privire la rămășița lui Israel, care este citată și explicată în Noul Testament. În Romani 9 la 11, Pavel vorbește despre viitorul lui Israel. În acest context, el citează Isaia 10:22, care menționează rămășița : "Iar Isaia strigă despre Israel : Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămășița va fi mântuită" (Rom. 9:27). Acest verset confirmă că rămășița desemnează o parte din poporul lui Israel, distinctă de masa necredincioasă a poporului. Lucrul acesta este mult mai clar dacă se are în vedere contextul citatului din Isaia (10:20). Această rămășiță va fi caracterizată printr-o încredere în Dumnezeu, lucru în care Israel a eșuat atât de des ca națiune. Va fi o rămășiță care se va sprijini pe Domnul Dumnezeu.

     8     Cum se va forma rămășița ?

     Cum se va forma o astfel de rămășiță ? O parte din răspuns este dat în versetul următor : "Rămășița se va întoarce, rămășița lui Iacov, la Dumnezeul cel puternic" (Isaia 10:21). Această profeție vestește că o minoritate din interiorul poporului Israel se va îndrepta spre Dumnezeu - ceea ce explică numele fiului cel mare al lui Isaia, Șear-Iașub (Isaia 7:3).

     Dar ce se va întâmpla cu restul națiunii care nu se va întoarce la Dumnezeu ? Răspunsul este dat în versetul următor. Mulțimea necredincioasă a poporului va fi judecată de Dumnezeu : "Căci chiar dacă poporul tău, Israel, ar fi ca nisipul mării, numai o rămășiță din el se va întoarce; nimicirea hotărâtă se va revărsa în dreptate" (Isaia 10:22).

     Aceasta ne duce la o întrebare mai dificilă : la ce timp se referă aceste versete din Isaia 10 ? Există trei posibilități :

      1 - Rămășița a fost alcătuită în perioada Vechiului Testament ;

      2 - Rămășița este constituită din iudeii convertiți astăzi ;

      3 - Rămășița se va forma după perioada creștină.

     8.1     Opțiunea 1

     Prima opțiune este respinsă rapid : în niciun moment în Vechiul Testament, o mică parte din Israel nu s-a întors la Dumnezeu în timp ce restul poporului era "nimicit".

     8.2     Opțiunea 2

     Cu privire la a doua opțiune, s-ar putea, la prima vedere, să gândim că rămășița vestită de Isaia ar fi constituită din persoane ca Pavel. El venea din iudaism, a primit Evanghelia harului și a fost salvat. În Romani 11:5, Pavel se referă la astfel de credincioși ca fiind o rămășiță în timpul de acum. Cu toate acestea, rămășița actuală nu se substituie rămășiței viitoare.

     În Romani 11, Pavel pune și răspunde la două întrebări :

      1 - A lepădat Dumnezeu pe poporul Său ? (11:1)

      2 - S-au poticnit ei ca să cadă ? (11:11)

     Prima întrebare se referă la faptul dacă Dumnezeu a lepădat pe poporul Său ca întreg. Pavel răspunde afirmând că astăzi există o rămășiță a harului, din care el însuși face parte (11:5).

     A doua întrebare se referă la faptul de a ști dacă poporul "a căzut" de-o manieră permanentă, sau definitivă. Pavel răspunde printr-un "Nicidecum" (11:11). Apoi el explică mântuirea națională a lui Israel în viitor. Împlinirea citatului din Isaia 10 rămâne deci în așteptare.

     8.3     Opțiunea 3

     Ne rămâne deci opțiunea 3. Ceea ce nu a fost împlinit trebuie să fie încă. Această concluzie nu este doar sigură, ea este, de asemenea, confirmată în mod explicit în Biblie.

     În Romani 11:11-32, Pavel opune - într-un mod repetat și precis - două faze ale istoriei lui Israel :

     8.3.1     Faza 1

     Faza 1 este perioada  în cursul căreia Israel, în necredință, a respins pe propriul său Mesia. Ei au căzut, au fost împietriți, dar Dumnezeu a folosit decizia fatală a lui Israel ca o ocazie de a salva oameni din numeroase națiuni prin predicarea Evangheliei harului în dispensația noastră. Făcând aceasta, El provoacă la gelozie pe Israel, pentru ca ei să poată fi salvați, ca națiune, într-un timp ulterior. Aceasta este faza în care trăim noi, perioada creștină. Pavel folosește următoarele expresii pentru a caracteriza această fază actuală :

      a - ei s-au poticnit (v. 11) și au fost lepădați (v. 15) ;

      b - ramurile naturale ale măslinului au fost tăiate (v. 17) ;

      c - ei au căzut (v. 22) ;

      d - în necredință - nu au crezut (v. 23 ; cf. v. 30-31) ;

      e - orbire (v. 25).

     8.3.2     Faza 2

     Faza 2 este momentul când, pentru Israel, ca națiune, mareea este în reflux (sau : vântul se întoarce). Pentru acest caz, Pavel folosește termenii următori - în contrast direct cu cei aplicați la faza 1 :

      (i)   - plinătatea lor (v. 12), primirea lor (v. 15) ;

      (ii)  -  vor fi altoiți (v. 23-24) ;

      (iii) - mântuiți de Salvatorul din Sion (v. 26) ;

      (iv) - neevlavia îndepărtată de la Iacov (Israel) (v. 26) ; 

      (v)  - vor fi obiecte ale îndurării (v. 31-32).

     Faza 2 este restaurarea poporului Israel (sau a unei părți dintre ei), actualmente încă lepădați de Dumnezeu. Ea nu va putea să se producă decât după răpirea Bisericii creștine, iar aceasta pentru cel puțin trei motive :

     8.3.2.1     Primul motiv

     

     Pavel face referire la faza 2 ca la un eveniment viitor :

      -  "ce va fi primirea lor, decât viață dintre morți" (v. 15).

      -  de asemenea, vor fi altoiți (v. 23).

      -  orbirea parțială a lui Israel va fi până când va intra plinătatea națiunilor, și astfel că tot Israelul va fi mântuit" (v. 25-26).

     Aceasta respinge ideea că restaurarea lui Israel a fost împlinită "spiritual" prin formarea Bisericii. Ea (restaurarea) nu a avut loc.

     8.3.2.2     Al doilea motiv

     Faza 2 este inițiată prin arătarea lui Hristos :

      a - Salvarea lui Israel sub forma rămășiței este legată de venirea Salvatorului din Sion. Nu poate fi vorba despre întruparea și răstignirea lui Hristos, căci aceste evenimente erau deja trecute la momentul când Pavel a scris ; aceste evenimente au dus la împrăștierea lui Israel, și nu la strângerea lui ; ele au dus, de asemenea, la absența lui Hristos (Hristos în cer), și nu prezența Lui pe pământ.

      b - Pavel afirmă că o împietrire parțială i s-a întâmplat lui Israel până va intra numărul complet al națiunilor (ne-iudei). Atât timp cât persoane dintre națiuni mai pot încă primi Evanghelia , faza 2 nu poate începe.

      c - Restabilirea lui Israel va avea loc după răpirea Bisericii, căci numai atunci se va sfârși împietrirea iudeilor (ca națiune). Dumnezeu Se va îndrepta spre poporul Său pământesc și va forma rămășița. Aceasta rămășiță va fi apoi salvată de cel mai mare necaz atunci când Hristos Se va arăta în glorie (Rom. 11:26). Atunci va fi judecată lumea necredincioasă.

      d - Salvarea rămășiței se va realiza la momentul căderii Asiriei (Isaia 10:22-34) și întemeierea domniei păcii (Isaia 11:1-10). 

     8.3.2.3     Al treilea motiv

     Pe durata perioadei creștine nu a mai existat zidul de despărțire dintre iudei și națiuni - cei mântuiți alcătuiesc un singur trup ( 1 Cor. 12:13). Printre credincioși, separarea dintre credincioșii iudei și credincioșii dintre națiuni este anulată și deci inexistentă (Efes. 2:14-16). Prin urmare, Israel nu poate fi salvat ca națiune.

     9     Concluzie

     Faptul că trebuie să existe o rămășiță iudaică în timpul necazului cel mare nu este doar subînțeles în  Cuvântul lui Dumnezeu (datorită legământului cu Avraam), - ci Cuvântul învață în mod expres.

     Există astăzi o rămășiță a lui Israel (Rom. 11:5) alcătuită din credincioși de origine iudaică (precum Pavel, de exemplu). Ei fac parte din Biserică. Dar va exista, de asemenea, o viitoare rămășiță a lui Israel, alcătuită din iudeii care, după răpirea Bisericii, se vor întoarce la Dumnezeu prin credință. Aceasta nu poate să aibă loc decât după ce se sfârșește faza mântuirii națiunilor, adică atunci când va intra "plinătatea" națiunilor. 

     Această rămășiță va fi în contrast cu majoritatea necredincioasă a națiunii lui Israel, care vor urma pe Antihrist.

     Această rămășiță va fi persecutată foarte mult și va aștepta mântuirea Domnului. Ea va fi salvată de Hristos, Salvatorul din Sion, care îi va izbăvi de vrăjmașii lor, în special de Asiria.   

          

 

                       1260, 1290, 1335 de zile - Daniel 12:7, 11, 12

     Christian Briem

     Răspunsuri pe teme Biblice - 2005

     1     Întrebare:

     În Apocalipsa 12:6 și în Daniel 12:11-12, găsim trei timpi cu privire la cei trei ani și jumătate înainte de venirea lui Hristos pentru întemeierea Împărăției Sale : 1260, 1290, 1335 de zile. Care este semnificația lor ? Unii comentatori gândesc că nu este vorba despre zile, ci despre ani. Este aceasta posibilă ?

     2     Răspuns

     Să începem prin a doua întrebare. Atunci când în două cărți profetice ale Sfintei Scripturi se vorbește în mod evident de aceeași perioadă de timp, și durata sa este de fiecare dată cu același număr de zile, ar trebui, cu siguranță, să fim mai precauți înainte de a afirma pur și simplu ca nu este vorba nicidecum de zile, ci de luni și ani. Căci ce poate fi plauzibil și de înțeles în a justifica interpretarea potrivit căreia cuvântul "zile" semnifică "ani" ? În plus, datele timpului din Apocalipsa 12:14 și Daniel 12:7 sunt aceleași : "un timp, timpuri și o jumătate de timp" ; ori, este știut ca aceasta semnifică 3,5 ani care se scurg de la așezarea urâciunii care pustiește în locul sfânt (Daniel 12:11 și Matei 24:15) până la venirea Domnului cu putere și o mare glorie (Matei 24:29-31).

     Să venim acum la prima parte a întrebării. Așezarea urâciunii pustiirii în templu la Ierusalim începe timpul necazului cel mare pentru rămășița iudaică, care durează 1260 de zile (= 30 de zile x 12 luni x 3,5). Dar binecuvântarea lui Israel nu poate fi stabilită brusc, dintr-o dată, și într-o singură etapă. Trebuie să aibă loc mai multe evenimente pentru a curăți  pământul la venirea Domnului. De aceea sunt date două perioade suplimentare, care adaugă 30 de zile - o lună (1290 - 1260 = 30) și 75 de zile = 2,5 luni (1335 - 1260 = 75) la cele 1260 de zile dinainte. 

     Primul lucru pe care Domnul Isus îl va face la venirea Sa pe pământ, adică la capătul celor 1260 de zile ale necazului cel mare, va fi să prindă "fiara" (conducătorul imperiului roman) și pe "falsul profet" (Antihristul), și să-i arunce de vii în iazul de foc (Apoc. 19:20). Dar mai rămân apoi multe alte judecăți de executat asupra diferiților vrăjmași ai Domnului și ai lui Israel, înainte ca să poată începe epoca de binecuvântare milenară. Să ne amintim pur și simplu de eliminarea puterilor armate Occidentale și din Extremul Orient și de judecata celor vii (judecata oilor și a caprelor, Matei 25:31-46), n.t.). Prima din aceste două judecăți are un caracter războinic, a doua are caracterul unei judecăți judiciare. Se pare că din Daniel 11 reiese că unul dintre ultimii vrăjmași eliminați, dacă nu Ultimul, va fi "împăratul nordului". Acest gând se bazează pe Isaia 10:12 : "Și va fi așa: după ce Domnul va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion și peste Ierusalim, voi pedepsi rodul îngâmfării inimii împăratului Asiriei și gloria ochilor săi trufași".

     Astfel deci, după 1260 de zile, vor mai fi două perioade scurte intermediare înainte ca în sfârșit să înceapă zilele de binecuvântare atât de mult așteptate, și de aceea este spus : "Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile !" (Daniel 12:12).

                                                                               

 

                                  STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                      - XII -

     J. N. Darby

     12     CAPITOLUL 12

     Abordând acest capitol doresc să spun câteva cuvinte pentru a arăta idea generală și legătura cu cele de mai înainte.

     "În timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău" (v. 1). Acest pasaj privește deci, în mod special, pe poporul lui Daniel, de care acesta din urmă era interesat, după cum am văzut, postind și rugându-se pentru el timp de trei săptămâni. După ce a descris împrejurările împăraților nordului și sudului, îngerul spune că Mihail va sta ferm în mijlocul tuturor acestor scene de război. Cu toate acestea, "va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o națiune". Aici regăsim pur și simplu ceea ce este descris la cap. 24 din Matei că se va întâmpla în Iudeea. "Când veți vedea deci urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel...etc." (Matei 24:15-21). Este evident că lucrul acesta nu se poate întâmpla de două ori. Totuși, oricât de dificil și fără asemănare va fi timpul acela, este timpul când Israel va fi eliberat : "În timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte" (v. 1). Comparați cu Ieremia 30:7, 8.

     Versetul 2. "Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi". Aici mă opresc pentru moment, căci dacă a-și intra mai mult în acest capitol ar trebui să abordez subiectul stării iudeilor în zilele de la urmă, adică în ultima jumătate de săptămână a lui Daniel.

     Ceea ce este cu siguranță izbitor citind capitolele pe care le-am rezumat, este personajul îngrozitor din acele timpuri. Vor exista nelegiuiți, împăratul nordului, de exemplu, care va cuceri, care va invada totul, care va jefui, va pustii ; dar când este vorba despre împăratul (Antihristul, n.t), va fi război împotriva lui Dumnezeu : nu va fi doar o dorință de cucerire, ci război împotriva lui Dumnezeu și a Mielului ; va fi lucrarea lui Satan, a minciunii ; vor fi hule, persecuție, tot ceea ce este mai îngrozitor în ura omului, animat de puterea lui Satan, aruncat din cer și care și-a stabilit tronul pe pământ, împotriva Dumnezeului cerurilor și împotriva Mielului. Este vorba despre viitorul acestui nelegiuit, fie ca expresie a nelegiuirii iudeilor sau a creștinătății, fie și ca expresie a mândriei omului.

     Un lucru mă surprinde citind acest capitol : caracterul special al acestei cărți, și să văd, ajungând la sfârșit, interesul pe care îl are Dumnezeu să mângâie rămășița sau mai degrabă să arate cea mai deplină simpatie pentru ea, în împrejurările dificile în care se află.

     În timp ce rămășița s-a întors la Ierusalim, Daniel a rămas în captivitate la Babilon, de unde, din ceea ce se pare, nu a plecat niciodată. Așa că el reprezintă mai mult starea poporului în captivitate printre națiuni, și că el nu este profetul poporului când Dumnezeu îl recunoaște (ca profet, n.t) (*).

    (*) Este demn de remarcat faptul că, printre profeții, din prima captivitate, Dumnezeu, prin Duhul, nu-l numește niciodată pe Israel "poporul Meu". El spune că Israel va fi, iar Duhul rămâne printre ei ca atunci când au ieșit din Egipt, dar Lo-Ami  rămâne încă neschimbat.

     Este adevărat că rămășița va scăpa la sfârșit, dar acesta era un lucru pe care Daniel l-a văzut de departe. El reprezintă în special rămășița suferind și simpatiile lui Dumnezeu față de această rămășiță. Vom găsi în altă parte, în Zaharia și în Isaia, promisiuni minunate pentru această rămășiță, față de care Dumnezeu Se va manifesta după ce Hristos Se va arăta. El va face din casa lui Iuda "calul Său măreț în luptă" și "cel care se clatină între ei va fi în ziua aceea ca David" (Zah. 10:3 ; 12:8). Atunci, vom vedea puterea lui Dumnezeu care se va manifesta în popor la Ierusalim. Ultimul lucru pe care îl vedem aici în legătură cu Ierusalimul, este că împăratul nordului își întinde corturile "între mare (Marea Mediterană) și muntele frumuseții sfinte" (11:45). În Daniel nu este vorba despre deplina și remarcabila eliberare despre care vorbește Zaharia. Această carte, Daniel, se ocupă cu rămășița, în țară, și bătută de furtună în mijlocul monarhiilor națiunilor. 

     Cu toate acestea, Dumnezeu simpatizează cu această rămășiță, dar nu este Dumnezeu cu poporul Său într-un mod evident. Poporul Său este în captivitate. Dumnezeu nu Se manifestă deschis cu poporul Său, ci mai degrabă o intervenție a providenței Sale de-o manieră ascunsă, care eliberează, care păzește în mijlocul nenorocirilor și dificultăților. Vedeți Psalmul 44:10, 11, unde este înfățișată aceasta stare de lucruri. 

     "Și, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; și va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o națiune, până în timpul acela. Și, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit în carte" (12:1). Acest Mihail pare să fie căpetenia îngerilor, sau arhanghel. Se vorbește adesea de arhangheli, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbește decât de o căpetenie a îngerilor. Eu nu spun cine este, fiindcă Cuvântul nu o spune ; dar, în orice caz, intervenția este o intervenție providențială, angelică.

     Oricum, căpetenia îngerilor este acolo și el este în relație cu iudeii, cu poporul lui Israel. Cel puțin aceasta putem spune. Prin această afirmație știm cine stă ferm pentru fiii poporului lui Daniel, și care va fi misiunea acestei puteri angelice pe care o folosește Dumnezeu în providența Sa. "El va sta ferm pentru poporul iudeu". Acesta va fi un timp de tulburare ; tocmai l-am văzut. Dar să reținem că Dumnezeu are două moduri de a lucra : există acțiunea providenței Sale care este o guvernare ascunsă, și va fi o guvernare deschisă și publică în Hristos, când totul va fi vizibil : guvernarea directă a lui Dumnezeu. Există o guvernare care face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu și pentru împlinirea planurilor Sale, dar acestea sunt de obicei lucruri ascunse. Aș adăuga că vom găsi în istoria Esterei un exemplu remarcabil al acestora din urmă. Numele lui Dumnezeu nu se găsește în această carte ; Duhul Sfânt nu-l numește, El a vrut să arate că, în timp ce iudeii se aflau în robie, Dumnezeu avea privirea îndreptată asupra lor ; dar că a acționat de-o manieră ascunsă, nevrând să fie numit în mijlocul lor. Guvernarea deschisă și publică nu este subiectul profeției lui Daniel.

     În timpul lui Mihail va fi un timp de necaz... Aceasta este a doua împrejurare pe care o găsim aici. Veți întâlni același timp la cap. 30 din Ieremia (v. 6, 7). Nu poate fi decât un singur timp ca acesta, pentru că nu a existat niciunul asemenea. "Ziua Domnului este mare și înfricoșătoare și cine o poate îndura?" (Ioel 2:11). 

     Cu toate acestea, acest timp de necaz cum nu a mai fost niciodată așa ceva este ziua de salvare pentru Iacov : "Ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor și lui David, împăratul lor (Hristos), pe care li-l voi ridica... dar pe tine... te voi mustra cu judecată și nu te voi lăsa cu totul nepedepsit (sau "nu te voi socoti nicidecum nevinovat")". Străinii nu vor mai înrobi pe Israel, David va fi împăratul lor, Iacov se va întoarce și va fi în liniște și în pace în țara lui, și nimeni nu-l va mai înspăimânta (Ier. 30:9-11). Cu siguranță, nu va mai fi niciodată ceva asemănător, pentru că aceasta va fi izbăvire finală. 

     Vom regăsi aceeași împrejurare la care am făcut referire mai sus, în Matei 24:21. "Căci atunci va fi necaz mare, așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va fi vreodată. Și, dacă n-ar fi fost scurtate zilele acelea, n-ar fi fost mântuită (salvată) nicio făptură (lit. "carne"). Acesta este necazul îngrozitor peste Israel la sfârșit. În Marcu 13:19, avem același lucru. Toate acestea se vor întâmpla la Ierusalim, unde va fi așezată urâciunea pustiirii, sau în împrejurimi. Voi vorbi mai târziu despre Luca, care prezintă această stare de calamitate și pedeapsă, cu unele particularități puțin diferite (Luca 21:22, 24).

     "În timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte". Aceștia sunt cei aleși ; acele zile vor fi scurtate din cauza lor, altfel nicio carne nu ar fi salvată. Ierusalimul ar fi fost ca Sodoma și asemănător cu Gomora (Isaia1:9), dar când numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, doar rămășița va fi salvată.

     Versetul 2. "Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi : unii pentru viața eternă și alții pentru rușine, pentru dispreț etern". Îngerul, mi se pare, vorbește aici despre izbăvirea poporului, revenit dintre națiuni ; despre israeliți : "Mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi". Nu este vorba decât despre poporul lui Daniel (*). Vor exista, fără îndoială, judecăți care vor cădea peste națiuni, dar vorbind despre persoanele de care Dumnezeu se va ocupa imediat ca obiecte ale gândurilor Sale, nu este vorba decât despre poporul lui Daniel. Vă repet aceste cuvinte : "Acum am venit să te fac să înțelegi ce se va întâmpla poporului tău (poporului iudeu) la sfârșitul zilelor, căci viziunea este tot pentru acele zile" (cap. 10:14). Împlinirea acestei afirmații se găsește în capitolele 10, 11 și 12. 

     (*) Mi se pare că aceste cuvinte sunt adăugate pentru a completa tabloul în care partea principală a profeției se ocupă cu detaliile, și anume despre acea partea poporului care se va afla în țară când cel nelegiuit își va exercita puterea sa teribilă și funestă. Dar, în acest verset ne este arătat soarta celor care erau pierduți și adunați dintre națiuni. Ei intră doar ca un accesoriu secundar în cadrul profeției lui Daniel. Această parte a poporului era în afara limitelor profeției, nefiind întorși în țară pentru a figura acolo ca popor iudeu, și de aceea ei sunt reprezentați ca dormind în țărâna pământului.

     "Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi". Adică o mare mulțime de iudei, în general, dar nu toți, vor intra în scenă pentru a fi binecuvântați ; unii pentru viața eternă, alții pentru dispreț etern.

     Expresia "cei care dorm în țărâna pământului" este folosită în  alte locuri în scrierile profeților : este un lucru obișnuit când o persoană este în captivitate, zdrobită, să vorbească despre țărână și despre mormânt. Isaia 26:19 ne oferă un exemplu. El a rostit judecata asupra națiunilor. Ei sunt morți (cei care au stăpânit peste iudei) ; "alți domni în afară de Tine au domnit peste noi" (v. 13), ei sunt morți... "căci Tu i-ai pedepsit... și le-ai șters amintirea" (v. 14). Dar apoi la v. 19 : "Morții Tăi (iudeii) vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziți-vă și cântați de bucurie, locuitori ai țărânii! Căci roua Ta este roua dimineților și pământul va arunca afară pe cei morți". Iată învierea iudeilor. "Vino, poporul Meu, intră în camerele tale și închideți ușile după tine. Ascunde-te pentru puține clipe, până va trece mânia", tocmai această mânie despre care am vorbit mai înainte, "Căci, iată, Domnul iese din locul Său ca să pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului" (v. 20, 21). 

     Dumnezeu a fost ca ascuns, a lăsat să acționeze răul ; dar ce gând ! Dumnezeu iese din locul Său ! Când se gândesc la neputința de a face față răului, cât de mult tremură creștinii la vederea înaintării sale, neștiind ce să mai facă, când văd voința mândră a omului pe de-o parte, iar pe de alta, influența neașteptată și inexplicabilă care îl duce la superstiție, puterea întunericului care invadează chiar și țările care au fost eliberate de ea și care tremură !

     Eu zic că este un lucru prețios, în fața tuturor acestor lucruri, și anume că Dumnezeu va ieși din locul Său. Aceasta va fi, este adevărat, cu mânie, pentru moment, dar o mânie împotriva răului, pentru a-l da deoparte, și ca binele să stea înaintea feței Sale, și înaintea ochilor noștri obosiți de ceea ce au văzut. De aceea putem susține ideea judecății și spunem : "Până când ?" Și cât de minunat este să te gândești la mânia care va schimba răul în odihnă, în binecuvântare, în pace, în libertate, în eliberare de sub acest jug, atunci când Domnul Isus va executa judecata Sa. Nu vorbim despre Biserică acum, deși aceasta este partea mai prețioasă, ci despre această sărmană lume care se află sub jugul lui Satan ; căci, chiar și atunci când vedem lucrarea binelui, iată răul care câștigă din toate părțile.

     De aceea apostolul a putut spune : "Căci știm că toată creația suspină împreună și este împreună în dureri de naștere până acum" (Rom. 8:22). Noi o știm, noi care avem taina bunătății lui Dumnezeu, și care avem cele dintâi roade ale Duhului Sfânt, gemem și noi, dacă nu rămânem la dragostea lui Dumnezeu și la suspinele Duhului Sfânt. Cu cât se vor vedea înaintând aceste lucruri, cu atât mai mult se va simți nevoia acestei mânii a lui Dumnezeu și a executării judecății lui Dumnezeu în putere în această lume. Dacă în inimile noastre se află tăria credinței, tocmai aceasta ne va împinge să-i scoatem din această judecată inevitabilă pe toți cei care, prin lucrarea dragostei, îi putem îndemna să dea înapoi dinaintea răului, fie că sunt supuși lui prin păcat, prin erori sau superstiții, căci judecata va veni peste orice lucru care înșală inima, după cum este scris : "Ieșiți din ea (din Babilon), poporul Meu, ca să nu fiți părtași păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei" (Apoc. 18:4).

     Vedem deci că aceasta va fi judecata lui Dumnezeu care va îndepărta puterea răului, de aceea auzim în Apocalipsa o chemare adresată sfinților și profeților să se bucure de nimicirea Babilonului. Aceasta va fi o judecată groaznică ; dar până să fie distrus el este o otravă, un venin care corupe totul, chiar dacă cineva ar sta deoparte.

     Am fost condus la această paranteză cu privire la judecata lui Dumnezeu, din cauza sfârșitului capitolului 26 din Isaia pe care l-am citat, și pentru a explica aplicarea învierii la poporul iudeu. Voi cita încă un pasaj din capitolul 37 din Ezechiel ; cel al oaselor uscate care va face, de asemenea, să înțelegem acest subiect. Se vrea să se audă despre suflete și, fără îndoială, același lucru se întâmplă, de asemenea, din punct de vedere moral, la persoanele care sunt aduse la viață de Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat viața ; dar singurul subiect din acest capitol este națiunea lui Israel, și nicidecum sufletele. "Fiu al omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel". Israel zice (în captivitate) : "Ni s-au uscat oasele". (Ceea ce nu se poate spune despre sufletele moarte (adormite, n.t.). "De aceea, profețește... Așa zice Domnul Dumnezeu : Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi face să ieșiți din mormintele voastre, popor al Meu, și vă voi aduce pe pământul lui Israel". Vedem aici pe israeliți care se întorc în țara lor. Profeția îi înfățișează ca înmormântați printre națiuni. Aceștia era "locuitori ai țărânii". "Și veți cunoaște că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre și vă voi face să ieșiți din mormintele voastre... și vă voi așeza în țara voastră (sau "pământul vostru")" (37:12-14). Ar fi trist să rămână în țară dacă aceasta ar fi o înviere literală, căci speranța celor care sunt cu adevărat înviați este cu mult mai mare decât aceasta de aici.

     Profetul continuă prin istoria celor două toiege, Iuda și Israel, care vor deveni un singur toiag, în timp ce un singur împărat le va fi împărat peste toți (Ezec. 37:22). Este evident, după aceste cuvinte, că acest capitol din Ezechiel se ocupă de eliberarea și binecuvântarea lui Israel prin Isus Hristos. În Daniel se vorbește, de asemenea, despre Israel care iese din mormintele sale, unde era înmormântat printre națiuni ; doar că nu este vorba despre rezultatul final sub Hristos. Mulți, este spus, vor ieși dintre națiuni ; nu toți, dar vor fi unii dintre ei care vor fi pentru dispreț etern, după cum vor fi unii pentru viață eternă. Lucrul acesta a fost adăugat, așa cum am spus mai sus, deoarece profeția tratează aici în mod esențial Țara Sfântă și pe iudeii care se află în ea. În același timp, vor fi alții care se vor manifesta în acele timpuri înainte de eliberarea finală a lui Israel. Prin urmare, Duhul lui Dumnezeu vorbește aici despre aceștia din urmă. Vor fi iudeii care care se vor întoarce în Țara Sfântă, care vor fi pentru dispreț etern.

     Dar mai mult, printre cei care vor fi eliberați vor fi unii care vor ieși în evidență prin preocuparea cu lucrurile lui Dumnezeu și care vor deosebi vremurile : "Și înțelepții vor străluci ca întinderea strălucirii cerești, și cei care întorc pe cei mulți spre dreptate, ca stelele, pentru totdeauna și pentru eternitate" (v. 3).

     Tot ceea ce conțin aceste prime versete se aplică ca rezultat la rămășița iudaică, a cărei eliberare încheie acest timp de necaz, în care Mihail a stat ferm, iar acest pasaj zugrăvește ceea ce are loc după această perioadă. Salvarea rămășiței și cea a poporului, și anume cei care sunt scriși în carte.

     Dacă vă îndreptați atenția la capitolul de dinainte, îi veți recunoaște pe acești înțelepți ; ei fac parte din rămășița care a fost amintită deja de mai multe ori, de exemplu, 11:35 : "Și dintre cei înțelepți vor cădea" și v. 33 : "Și cei înțelepți din popor vor învăța pe mulți (sau "mulțimea")". Aceasta va fi o rămășiță luminată, persoane care vor deosebi vremurile, și care se vor îngriji cu credincioșie de bunăstarea masei poporului, după lumina pe care ei o au.

     "Și cei care întorc pe cei mulți spre dreptate...". ("vor învăța dreptatea pe cei mulți", sau mai degrabă "vor instrui în dreptate" ; acesta va fi scopul lucrării lor). Nu este vorba aici despre evanghelizare, nici de cei care vor fi binecuvântați prin evanghelizare. Profetul se ocupă doar de această rămășiță a iudeilor, care se va preocupa să îndepărteze mulțimea poporului de vicleniile lui Antihrist și de tot răul pe care îl va face. Cei care vor lucra astfel față de cei mulți vor străluci "ca stelele, pentru totdeauna și pentru eternitate".

     Este vorba doar despre această rămășiță specială a iudeilor, despre care se spune în Isaia 65 și 66. Iată deci ce caracterizează zilele de la urmă : timpul de necaz ; poporul, adică o rămășiță salvată ; mulți care erau înmormântați printre națiuni, se vor trezi, fie pentru bine fie pentru rău ; partea specială a celor înțelepți.

     Mai găsim, la sfârșitul acestui capitol, răspunsul la cererea lui Daniel, cu privire la durata acestor lucruri, în care revelația era pecetluită până la timpul sfârșitului pentru iudei.

     Noi suntem în timpul de la sfârșit, din fericire, sper, se va sfârși curând ; dar noi suntem întotdeauna în timpul de la sfârșit, deoarece Biserica nu aparține acestui veac. Apostolul Ioan a spus, 1 Ioan 2:18 : "Ați auzit că vine Antihrist, chiar acum s-au ridicat mulți antihriști; de aici cunoaștem că este ceasul de la urmă", astfel că "cei care au înțelepciune" pot să aplice moral la Biserică, în măsura în care  ea păstrează locul pe care Cuvântul lui Dumnezeu i-l dă, deși ea nu este obiectul direct al profeției. Biserica a cunoscut și a simțit că au venit aceste zile de pe urmă și că este nevoie de discernământ profetic, de atenționările lui Dumnezeu, pentru ca această zi să nu vină peste noi ca un hoț, căci aceasta nu este partea Bisericii. Și de aceea în Apocalipsa, oricât de slabi am fi să o putem înțelege, se spune : "Nu pecetlui cuvintele cărții acesteia ; timpul este aproape" (22:10). Ceea ce este spus lui Daniel este tocmai contrariul poziției Bisericii, dar Biserica având Duhul cunoaște toate lucrurile. În Daniel se spune : "Ascunde cuvintele și pecetluiește cartea" ; căci timpul este încă departe.

     Daniel 12:7. "Și când se va sfârși zdrobirea puterii (lit. "mânii") poporului sfânt, toate acestea se vor sfârși. Și am auzit, dar n-am înțeles" (v. 8). "Cuvintele acestea sunt ascunse și pecetluite până la timpul sfârșitului... dar cei înțelepți vor înțelege" (v. 9, 10). Ori, ca să zicem așa, Biserica este rămășița inteligentă, căci ea a început prin rămășița inteligentă a iudeilor (ucenicii și cei care au dat dreptate cuvintelor Domnului, n.t.) ; ea (rămășița) a fost începutul Bisericii. Dar vor fi, de asemenea, înțelepți printre iudei în zilele de la urmă. De asemenea, în Apocalipsa, se încurajează să se asculte și să se păzească cuvintele cărții, iar inteligența (*) ar trebui să fie la creștini.

     (*) Trebuie să facem deosebirea între inteligență și aplicarea la sine a acestor profeții, oricare ar fi această aplicație. Ceea ce i-a fost descoperit lui Avraam era cu privire la Lot (Biserica a primit revelații, și le înțelege, dar sunt cu privire la Israel, n.t.).

     "Și, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desființată...vor fi o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile" (v. 11, 12).

     Răspunsul dat aici lui Daniel este pasajul la care Domnul Isus face referire la același subiect. Domnul spune despre aceeași perioadă și același punct de plecare, numai că El omite zilele adăugate la v. 12. Data începe decât la ultima jumătate de săptămână, deoarece până atunci nu există niciun eveniment care să facă referire la un timp, o dată de la care să se poată începe a se socoti. Ceea ce semnalează în special iudeilor acest timp de necaz, și de acesta se ocupă pasajul aici, este urâciunea pustiirii așezată la Ierusalim în locul sfânt și aceasta are loc la începutul ultimei jumătăți de săptămână.

     Iată care este problema principală. Eu nu cred că există vreo anumită dată în Cuvânt pentru continuarea generală a profeției, sau pentru continuarea timpului dintre respingerea lui Isus și revenirea Sa. Că au existat evenimente adaptate faptelor profetice - asemănătoare ca principiu - în acest interval, sunt convins, și evenimente foarte importante de recunoscut în trăsăturile lor morale. Există frați deosebiți în toate țările, care au căutat să facă calculul acestor date, dar convingerea mea este că toate acestea vor fi dezmințite, oricare ar fi calculul. Unii au desemnat anul 1844, alții 1847 ; am făcut eu însumi de-a lungul timpului multe din aceste calcule, și în aceeași direcție. Aceasta nu pentru a denigra intenția lor, ca și cum ar fi rea, dar cred că nu există punct de bază pentru aceasta. Cred că Domnul nu a fixat altă dată decât cea a jumătăți de săptămână a lui Daniel, adică, când urâciunea pustiirii este așezată în locul sfânt.

     Profeția vorbește de șaptezeci de săptămâni, dar toți recunosc că toate acestea au trecut, în afara ultimei săptămâni, și că la sfârșitul celei de-a șaizeci și noua săptămână, Domnul era pe pământ (aprox. 2000 de ani în urmă, n.t.).

     În plus, această dată de un timp, două timpuri și jumătate de timp, se referă în întregime la Ierusalim, și acest timp nu este un timp de ani întregi, ci pur și simplu de zile, deoarece avem acest  timp aici la sfârșitul acestui capitol, după ce jertfa a fost desființată, și că urâciunea pustiirii a fost așezată : lucrul acesta este foarte clar.

     Prin urmare, Domnul Isus ne-a dat o demonstrație completă, căci cuvintele Lui sunt una, că aceasta nu privește veacurile, nici chiar creștinătatea, ci un timp special, anumiți indivizi în circumstanțe particulare, preocupați de ceea ce are loc la Ierusalim. Este vorba despre femei, cele care sunt însărcinate, de fuga la munte, despre ce se va întâmpla în acel timp, și chiar despre ziua sabatului. Nici nu se poate presupune că au existat semne în soare de-a lungul veacurilor, sau că sunt 1260 de ani pentru a fugi din Ierusalim. Totuși, iată ce este spus în cap. 24 din Matei și care se identifică cu cele 1260 de zile, un timp, timpuri și jumătate de timp.

     Aș aminti împărțirea din Matei 24, pe care am semnalat-o în ultima noastră meditație. Să ne-amintim ocazia acestui răspuns al Domnului. El judecase deja în întregime poporul iudeu la sfârșitul capitolului 23. "Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeți... Căci vă spun: Nicidecum nu Mă veți mai vedea de acum, până când veți zice: Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!" Așa este această judecată pozitivă asupra națiunii, la sfârșitul capitolului 23 din Matei și, fiți atenți, asupra națiunii ca națiune ; nu este vorba nicidecum despre persoane, căci El nu zice persoanelor : "Nu Mă veți mai vedea, până când..." Este vorba deci despre națiune, cel puțin o rămășiță a națiunii - și aceasta nu s-a întâmplat încă - care va zice lui Isus : "Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!" Preoții în mod individual nu au spus-o niciodată ; dimpotrivă, ei au zis : "Ia-L, ia-L, răstignește-L". Domnul a rostit deja judecata asupra lor, dar acum El zice națiunii : "Nu Mă veți mai vedea de acum, până când...". Acesta este un citat din Psalmul 118, psalm foarte remarcabil, ca profeție a respingerea lui Hristos care va fi recunoscut mai târziu.

     Apoi (Matei 24:1 și următoarele), când Isus a ieșit și a plecat de la templu, "ucenicii Săi s-au apropiat ca să-I arate clădirile templului", căci ei erau încă impregnați de acest duh iudaic. Ei gândeau că ceea ce Domnul a spus despre templu va avea loc când Mesia va reveni, și L-au întrebat când se vor întâmpla aceste lucruri.

     La sfârșitul cărui veac ? Observați această expresie. Când Domnul vorbește despre acest veac (v. 3), El nu vorbește nicidecum despre creștinismul care nu era încă înființat. Când ucenicii au spus despre veac, ei nu se gândeau la creștinism ; ei vorbeau despre veacul iudeilor, care Îl așteptau pe Mesia, despre veacul legii, până când Mesia a venit pentru iudei. Prin urmare, ei au întrebat care ar fi sfârșitul acelui veac.

     Atunci, de la versetul 4 la 14, Isus le vorbește despre împrejurările care vor avea loc ; acestea sunt evenimente ; și El semnalează câteva fapte care trebuie să se întâmple înainte de sfârșitul veacului, adică menționează rămășița iudaică care va continua până la sfârșit. La versetul 14, Isus semnalează un alt eveniment : "Evanghelia Împărăției va fi predicată în toată lumea (lit. "în tot pământul locuit")... și atunci va veni sfârșitul", adică, că nu doar anumite lucruri li s-ar întâmpla ucenicilor, dar și că va exista Evanghelia Împărăției pe tot pământul locuit, și că atunci ar veni sfârșitul.

     Apoi Domnul începe instrucțiunile Sale speciale pentru ucenicii Săi care se vor afla la Ierusalim la sfârșitul veacului. După cum a vorbit despre națiunea iudaică, El vorbește aici ucenicilor Săi, adresându-li-Se personal, rămășiței care ar reveni în scenă la sfârșit.

     "Când veți vedea urâciunea pustiirii... stând în loc sfânt... atunci cei care sunt în Iudeea să fugă în munți...". Este foarte clar că este vorba aici despre o perioadă specială și nicidecum de ceva care se va întâmpla moral și vag, și care va fi răspândit de-a lungul veacurilor. "Cine este la câmp să nu se întoarcă ca să-și ia haina... vai de cele însărcinate și de cele care alăptează în acele zile. Rugați-va însă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în zi de sabat".

     Vedem că este vorba aici despre iudei care nu ar îndrăzni să meargă mai mult într-o zi de sabat. "Căci atunci va fi necaz mare, așa cum nu a fost... nici nu va fi vreodată".

     Aici ne aflăm în acest timp de necaz (vestit în Daniel 12 și în Ieremia 30:7), la Ierusalim, ca urmare a eliberării poporului lui Daniel, sau cel puțin a rămășiței, și stabilirea iudeilor în Palestina împreună cu David (Hristos), Împăratul lor.

     Dar înainte de această perioadă, care nu se va asemăna cu nimic, Domnul vorbește de un început al durerilor (Mt. 24:8) ; și când urâciunea pustiirii va fi așezată, se vor scurge 1290 de zile, plus patruzeci și cinci (în total 1335) până la salvarea completă a Ierusalimului. Cele patruzeci și cinci de zile, cuprinse în această ultimă cifră, sunt adăugate pentru tot ceea ce inima rămășiței credincioase își poate dori pentru fericirea sa. Evanghelia după Marcu ne spune același lucru. Amândouă (Matei și Marcu) continuă această istorie până la arătarea lui Isus. "Datorită celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci, dacă vă zice cineva : Iată, aici este Hristosul, sau: Aici, să nu credeți (*)". Căci se vor ridica hristoși falși...Căci, așa cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi venirea Fiului Omului. Căci oriunde este cadavrul, acolo se vor aduna vulturii". Acolo unde se află trupul poporului iudeu, vor veni judecățile lui Dumnezeu.

     (*) Aceasta este pentru mine o dovadă convingătoare că acest pasaj nu se aplică la Biserică propriu-zis ; deoarece așteptarea noastră este să fim răpiți în văzduh înaintea lui Isus. Noi vom fi împreună cu El înainte ca El să fie pe pământ. Nu Îl așteptăm acolo (pe pământ, n.t.).

     "Care va fi semnul venirii?" au întrebat ucenicii (v. 3). Națiunea nu va avea niciun semn pentru instruirea sa, deși semnele înfricoșătoare sunt acolo înaintea ei. Dar iată răspunsul pentru acest popor : Fiul Omului va veni ca fulgerul. Numai în cer, va fi un semn când va avea loc aceasta ; eu nu spun care va fi semnul, dar va fi unul când El va veni. Toți vor vedea pe "Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu glorie mare" (Mt. 24:30). 

     Aș mai adăuga acum câteva observații, referitor la Luca 21. El diferă de Matei. Luca nu se ocupă de împrejurările iudaice în același mod. Evanghelia lui nu este Evanghelia Împărăției pentru iudei. Ucenicii întreabă numai când se vor întâmpla aceste lucruri. Aici nu este vorba despre sfârșitul veacului. Întrebarea acestor ucenici nu se aplică decât la ceea ce trebuie să se întâmple la momentul distrugerii Ierusalimului. Va exista în acel timp lucruri, mai mult sau mai puțin asemănătoare, cu ceea ce se va întâmpla la final, dar nu este același lucru cu necazul fără asemănare. Vor avea loc cutremure mari. Citiți până la versetul 10.

     În Luca există mult mai multe lucruri care se referă la evanghelizare într-un mod direct, deși principiul este același cu privire la viață și la mărturie : "Veți fi urâți de toți pentru Numele Meu... Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele" (Luca21:17-19). Dar nu există în Luca niciun cuvânt despre urâciunea pustiirii, ci : "Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oștiri, atunci să știți că pustiirea lui este aproape" (v. 20). Și aceasta s-a împlinit la asediul Ierusalimului care a avut loc (În anul 70, prin Titus, n.t.). Eu nu spun că nu va fi ceva asemănător la sfârșit, când națiunile vor înconjura Ierusalimul. Dar acesta nu este aici un timp de necaz, care nu a existat și nu va mai fi ceva asemănător. Tot ceea ce este spus, este că va fi "necaz mare în țară și mânie asupra acestui popor". "Și vor fi duși captivi printre toate națiunile; și Ierusalimul va fi călcat în picioare de națiuni, până se vor împlini timpul națiunilor". Aceasta este o cu totul altă istorie. Nu se mai pune chestiunea salvării poporului. Nu se spune : "Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci de zile" ; dimpotrivă, Ierusalimul este călcat în picioare de națiuni până când se vor împlini timpurile națiunilor (aceasta este perioada creștină, n.t.) ; lucrurile sunt lăsate așa cum sunt, descrierea fiind aplicabilă până la sfârșit, dar împlinită în ceea ce deja s-a întâmplat la Ierusalim. "Și vor fi semne în soare și în lună". În general, Luca nu se ocupă de împlinirea specială a profețiilor care se găsesc în Daniel, ci în mare parte de ceea ce s-a întâmplat deja astăzi, și pe care Isus, la cererea ucenicilor Săi, a trebuit să le semnaleze ca fiind necesare pentru purtarea lor, v. 7. Semnele din timpurile de la urmă sunt aplicabile națiunilor (v. 24, 25) la fel de mult ca Ierusalimului și iudeilor. Nu mai am acum decât câteva cuvinte de adăugat.

     "Și el...a jurat pe Cel care este viu pentru totdeauna că aceasta va fi pentru un timp, timpuri și o jumătate de timp; și când se va sfârși zdrobirea puterii poporului sfânt, toate acestea se vor sfârși" (12:7).

     Iată încă o dovadă remarcabilă că această dată se referă la sfârșit, căci este foarte clar că nu s-a " sfârșit zdrobirea puterii poporului sfânt". "Și am auzit, dar n-am înțeles" (v. 8).

     Nu trebuie să înțelegem : "sfârșitul mâniei" (v. 4, 6), ca și cum aceasta se referă la restabilirea completă și deplină a iudeilor în toate privilegiile lor. Când mânia se va sfârși, atunci Hristos, Dumnezeu, și Hristos în Numele lui Dumnezeu, va lua pe Israel ca popor al Său pentru a începe restabilirea lui deplină. Iudeii vor deveni poporul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va face să se bucure de toate privilegiile lor ; atunci toate lucrurile se vor sfârși, iar Hristos va începe să-Și pună în valoare drepturile Sale ca Mesia.

     "Nimeni dintre cei răi nu va înțelege" (v. 10). Același lucru va avea loc cu apostazia creștinătății. Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire, pentru ca să creadă minciuna ; "dar cei înțelepți vor înțelege" (12:10). "Și, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desființată și se va ridica urâciunea pustiirii, vor fi o mie două sute nouăzeci de zile".  Aici vedeți că sunt adăugate treizeci de zile, și nu spun de ce, în afară de faptul că este evident că după sfârșitul acestei jumătăți de săptămână, în care Antihristul va prospera, se vor scurge treizeci de zile înainte ca să vină binecuvântarea finală pentru iudei. "Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile", pentru că atunci poporul va fi în mod evident într-o stare de binecuvântare.

     Dar, după cum am spus, el nu dă explicația și nu intră în descrierea fericirii poporului, deoarece scopul cărții este de a arăta grija pe care o are Dumnezeu față de rămășiță, în timp ce această rămășiță era, așa cum era și Daniel atunci, în mijlocul națiunilor.

     Alți profeți vorbesc ceea ce va face Dumnezeu după aceea, în binecuvântare pentru poporul Său, dar nu Daniel. El se limitează să spună că rămășița va fi fericită. Restul este ascuns, nu este obiectul acestei cărți.

     "Dar tu (Daniel), mergi pe drumul tău până la sfârșit; și tu te vei odihni și te vei ridica în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor". Te vei bucura de toată această fericire, nu trebuie să te îngrijorezi ; Dumnezeu va avea grijă de tine, mergi și stai liniștit, vei avea parte de toate aceste lucruri. Noi știm că aceasta este prima înviere, de învierea celor sfinți în care Daniel va avea această parte împreună cu Avraam, Isaac și Iacov, și cu toți cei care au fost credincioși din toate timpurile.

     Iată-ne la sfârșitul acestei cărți remarcabile, tot ceea ce am gândit să prezint sunt aceste linii mari pe care Dumnezeu mi le-a dat să le înțeleg până acum. Aceste câteva jaloane, sper, că îi vor ajuta pe ascultători (cu siguranță, și pe cititori, n.t.) să meargă ei înșiși mai departe. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze Cuvântul Său ! 

                              ...........................................//...............................................