Epistola către Galateni

                                                                         - III -

     Hamilton Smith

     4     Galateni 3

     4.1     Galateni 3:1

     "O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost înfățișat răstignit?"

     Apostolul a arătat că întorcându-se la lege, galatenii puneau deoparte lucrarea lui Hristos și desconsiderau gloria Persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu. Acționând astfel era atât de nefiresc, încât părea că au fost vrăjiți, căci ei negau practic adevărul crucii, marele fapt central al Evangheliei care le-a fost vestit când apostolul L-a pus înaintea lor pe Hristos răstignit.

     Pe de altă parte, întorcându-se la lege nu doar că Îl puneau deoparte pe Hristos, dar ignorau de asemenea prezența Duhului Sfânt și revigorau carnea. Diavolul este opusul lui Hristos - lumea Tatălui - carnea Duhului. Astfel, în capitolele care urmează, avem în permanență Duhul și carnea puse în opoziție unul față de celălalt (3:3 ; 4:29 ; 5:16-17 ; 6:8). Pentru a demonstra nebunia de a ignora Duhul și a revigora carnea întorcându-se la lege, apostolul, pe parcursul epistolei, insistă în mod special asupra binecuvântărilor în care Duhul ne-a condus, și asupra gravității caracterului cărnii și a răului la care ea ne expune. El începe acest nou subiect căutând să atingă conștiința acestor sfinți prin patru întrebări pătrunzătoare în legătură cu Duhul Sfânt.

     4.2     Galateni 3:2

     "Numai aceasta doresc să aflu de la voi: pe principiul faptelor legii ați primit Duhul, sau din auzirea credinței?"

     În primul rând, el întreabă pe ce bază au primit acest mare dar al Duhului ? Era "pe principiul faptelor legii ați primit Duhul, sau din auzirea credinței?", altfel spus "prin faptele legii sau prin ceea ce credința a auzit" ? El nu pune la îndoială faptul că au primit Duhul, ci întreabă dacă Duhul a fost primit datorită a ceea ce au făcut - faptele lor - ar fi atunci faptele legii. Sau pur și simplu prin credința în Hristos mort și înviat ? Scriptura arată clar că cel pecetluit cu Duhul, este păcătosul care crede în Hristos, credinciosul. Astfel, apostolul, scriind credincioșilor din Efes, poate să le spună vorbind despre Hristos : "în care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al promisiunii" (Efes. 1:13).

     4.3     Galateni 3:3

     "Așa de fără minte sunteți? După ce ați început prin Duhul, acum sfârșiți în carne?"

     În al doilea rând, după ce au început viața lor creștină în puterea acțiunii Duhului Sfânt, aveau să se întoarcă acum la lege, ca și cum prin propriile lor eforturi ar putea să umble în mod potrivit ca creștini ? Legea se aplică omului în carne ; întorcându-se deci la lege, nu doar că ignorau pe Duhul Sfânt, dar revigorau carnea și căutau perfecțiunea în și prin carne.

     4.4     Galateni 3:4

     "În zadar ați suferit atâtea? dacă, chiar în zadar!"

     În al treilea rând, tot ceea ce au suferit ei pentru dragostea adevărului, era chiar în zadar ? Persecuția pe care ei au suferit-o venise în principal de la iudei care, căutând să păstreze legea, L-au răstignit pe Hristos și s-au împotrivit Duhului. Dacă acești sfinți din Galatia se întorceau la lege, iudeii nu mai aveau niciun subiect de dispută cu ei ; persecuția ar fi fost inutilă și, cu siguranță, avea să înceteze.

     4.5     Galateni 3:5

     "Cel care vă dă deci Duhul și face lucrări de putere între voi pe principiul faptelor legii, sau din auzirea credinței?"

     În al patrulea rând, între ei au avut loc minuni ale puterii divine. Aceste manifestări de putere erau ele rezultatul ținerii legii, sau erau rezultatul credinței în puterea lui Dumnezeu ?

     4.6     Galateni 3:6-9

     "Așa cum Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca dreptate. Să știți deci că cei care sunt pe principiul credinței, aceștia sunt fii ai lui Avraam; și Scriptura prevăzând că Dumnezeu va îndreptăți națiunile pe principiul credinței, i-a vestit dinainte lui Avraam Evanghelia: În tine vor fi binecuvântate toate națiunile. Astfel că cei care sunt pe principiul credinței sunt binecuvântați împreună cu credinciosul Avraam".

     Răspunsul la aceste întrebări era simplu. Toate binecuvântările pe care ei le-au primit, a căror încununare era darul Duhului Sfânt, toate suferințele pe care ei le-au îndurat, și orice manifestare a puterii divine în mijlocul lor, erau rezultatul primirii Evangheliei despre Isus și auzirii ei prin credință.

     O mărturie din partea lui Dumnezeu, primită prin credință, a fost întotdeauna singura bază prin care sufletele au ajuns la binecuvântarea lui Dumnezeu. Avraam este un exemplu remarcabil al unuia care, în timpul Vechiului Testament, a primit binecuvântarea prin credință. Mai mult, istoria lui Avraam arată că înainte de darea legii, și deci cu totul în afara legii, Dumnezeu a binecuvântat omul pe principiul credinței. Cazul lui Avraam este cu atât mai convingător pentru că el era, mai mult decât oricare altul, foarte apreciat de iudei. Chiar cel care apărătorii legii se lăudau că-l au ca tată (Ioan 8:39), a fost binecuvântat fără lege, pe baza credinței sale. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i-a fost socotit ca fiind o condiție dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Rezultă că doar cei care sunt binecuvântați pe principiul credinței sunt adevărații fii ai lui Avraam. Aceasta este mărturia Scripturii care, prevăzând că Dumnezeu va îndreptății națiunile pe principiul credinței, care a anticipat Evanghelia atunci când cuvântul a venit la Avraam : "În tine vor fi binecuvântate toate națiunile". Astfel, cei care sunt pe principiul credinței sunt binecuvântați împreună cu credinciosul Avraam.

     4.7     Galateni 3:10

     "Căci toți cei care sunt pe principiul faptelor legii sunt sub blestem, căci este scris: Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le facă".

     Am văzut în istoria lui Avraam că Vechiul Testament anticipează clar binecuvântările care vor veni peste națiuni pe principiul credinței : vom vedea acum că Scriptura este la fel de explicită cu privire la mărturia pe care a dat-o Dumnezeu prin Moise, atunci când el a zis : "Blestemat să fie cel care nu va întări cuvintele legii acesteia, ca să le facă" (Deut. 27:26). Este evident că nimeni nu a stăruit în a face toate lucrurile cerute de lege ; mărturia lui Moise nu poate deci decât să conducă la concluzia că întoarcerea la lege pentru binecuvântare, înseamnă punerea sub blestem. S-a spus : "Legea cere ; ea cere oamenilor s-o țină ; ea trebuie să fie ascultată : dar ea nu dă nici o natură (în contrast cu natura cea nouă, n.t.) care să dorească s-o țină, nici putere s-o facă".

     4.8     Galateni 3:11-12

     "Iar că prin lege nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că cel drept va trăi pe principiul credinței; iar legea nu este pe principiul credinței; ci: acela care va face acestea va trăi prin ele". 

     Am văzut mărturia dată de Moise, legiuitorul. Dar profeții ce zic ? Mărturia lor este la fel de clară, căci Habacuc afirmă că "cel drept va trăi prin credință" (Hab. 2:4). Ori, este evident că legea nu este din credință, căci ea zice : "Omul dacă le va împlini (lit. le va face), va trăi prin ele" (Lev. 18:5).

     4.9     Galateni 3:13-14

     "Hristos ne-a eliberat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (căci este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la națiuni în Hristos Isus, ca să primim, prin credință, promisiunea Duhului".

     Mai presus de toate, Hristos ne-a eliberat din blestem făcându-Se blestem pentru noi ; căci este scris : "Blestemat este oricine este atârnat pe lemn" (Deut. 21:23). Hristos a purtat blestemul nostru pentru ca noi să primim binecuvântarea și promisiunea Duhului, prin credința în Hristos.

     Astfel, întoarcerea la lege pentru binecuvântare înseamnă a ignora exemplul pe care Scriptura ni-l dă prin Avraam, înseamnă a închide ochii la mărturia dată prin Moise, legiuitorul, de a ignora mărturia Habacuc, profetul, și ce este și mai grav, este de a nu-L lua în seamă pe Hristos.

     4.10     Galateni 3:15-16

     "Fraților (vorbesc în felul omului), nimeni nu desființează un legământ confirmat, chiar al unui om, nici nu adaugă la el. Iar promisiunile au fost rostite lui Avraam și seminței lui. Nu spune: și semințelor, ca multora, ci ca uneia: și Seminței tale, care este Hristos".

     Pe parcursul capitolului am văzut relația dintre lege și promisiune, și adevărata utilitate a legii. Ne este amintit că promisiunea binecuvântării pentru națiuni pe principiul credinței a fost făcută lui Avraam și seminței sale. Apostolul citează cuvintele Domnului(*) adresate lui Avraam după ce l-a oferit pe fiul său Isaac și, în imagine, l-a primit dintre morți. El are grijă să arate că sămânța despre care vorbește Scriptura este Hristos, al cărui tip era Isaac atunci când a fost oferit (Gen. 22:17-18).

     (*) Peste tot unde cuvântul "Domnul" este scris cu litera "D" (caracter italic), "Domnul", se face referire la cuvântul din ebraică "Yahve", redat în fr. "L'Eternel ; în en. "Lord" ; în ger. "Jehova" (n.t.). 

     4.11     Galateni 3:17-18

     "Dar eu spun aceasta, că legea care a venit după patru sute treizeci de ani nu anulează un legământ confirmat mai înainte de Dumnezeu, astfel încât să facă promisiunea fără putere. Căci dacă moștenirea este pe principiul legii, nu mai este pe principiul promisiunii; dar Dumnezeu i-a dat-o lui Avraam prin promisiune".

     Această promisiune a fost făcută lui Avraam cu 430 de ani înainte ca să fie dată legea. Oricare ar fi fost scopul legii, este evident că ea nu putea să pună deoparte promisiunea necondiționată a lui Dumnezeu care era înainte de ea. Ori, dacă moștenitorul binecuvântării era prin lege, promisiunea ar fi fost făcută fără efect. Acest lucru este imposibil căci Dumnezeu nu Se poate întoarce de la cuvântul Său.

     4.12     Galateni 3:19-20

     "Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege(*), până când urma să vină Sămânța căreia I s-a făcut promisiunea, rânduită(**) prin îngeri(***), prin mâna unui mijlocitor(****). Iar mijlocitorul nu este al unuia singur, însă Dumnezeu este Unul singur".

     - v. 19 (*) : adică cu scopul de a scoate în evidență răul ; (**) : "rânduită" se referă la lege ; (***) : vezi Fapte 7:53 ; (****) : adică Moise.

     Deoarece binecuvântarea este asigurată prin harul suveran al lui Dumnezeu care a făcut o promisiune necondiționată, atunci la ce servește legea ? Ea a intervenit pentru a demonstra că omul este păcătos, și că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care nu poate să treacă cu vederea păcatul. Legea dovedește că dacă Dumnezeu acordă binecuvântarea prin harul Său suveran, El nu o face în detrimentul dreptății. Astfel, legea ridică chestiunea dreptății, atât dreptatea oamenilor, cât și dreptatea lui Dumnezeu. Ea cere dreptate din partea omului spunându-i că singura sa cale spre o relație cu Dumnezeu, și cu semenii săi este de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima sa și din tot sufletul său și cu tot cugetul său, și pe aproapele său ca pe sine însuși (Luca 10:27). Dar cine a făcut aceasta în afară de Domnul nostru Isus Hristos ? Legea demonstrează deci că suntem păcătoși.

     După ce a dovedit că nu avem nicio dreptate, legea continuă să demonstreze că sufletul care păcătuiește trebuie să moară, și că astfel dreptatea lui Dumnezeu cere judecata păcătosului. Legea a fost adăugată pentru a demonstra că suntem călcători (ai legii, n.t.) (adică călcători ai poruncilor). Ea a fost promulgată prin îngeri, care nu L-au revelat în mod direct pe Dumnezeu în toată gloria dragostei Sale și a harului Său, deși ei au făcut cunoscută Măreția Sa. Mai mult, legea nu era ca promisiunea care depindea în mod direct de Dumnezeu care a făcut această promisiune. Ea a fost dată printr-un mijlocitor, ceea ce presupune două părți, și care implică, ca binecuvântarea propusă, să depindă de fidelitatea celor două părți în executarea condițiilor. Moise, mijlocitorul, a făcut cunoscut condițiile legii potrivit cărora binecuvântarea depindea de ascultare. La prima vedere, poporul a acceptat aceste condiții, spunând : "Vom face tot ceea ce a spus Domnul". În contrast, promisiunea făcută seminței, Hristos, depinde în întregime numai de Dumnezeu ; și pentru împlinirea promisiunii Sale, El acționează în întregime singur; Să ne-amintim că aici nu este vorba despre Hristos ca mijlocitor care S-a dat ca preț de răscumpărare pentru toți ; aici este vorba decât de promisiune, iar un mijlocitor nu are nimic de zis despre aceasta. 

     4.13     Galateni 3:21-22

     "Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci, dacă ar fi fost dată o lege care să poată da viață, cu adevărat dreptatea ar fi fost pe principiul legii; dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca promisiunea să fie dată pe principiul credinței în Isus Hristos, celor care cred".

     "Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu ? Nicidecum!" altfel spus : "departe de așa ceva". Legea cerea dreptate, dar nu dădea viața. Dacă ar fi dat viața, ar fi fost posibil să se țină legea, și dreptatea ar fi fost prin lege, iar binecuvântarea ar fi fost obținută în afara oricărei promisiuni. Dar legea convinge de păcat și arată că omul nu poate să obțină binecuvântarea prin propriile sale eforturi, și astfel ea demonstrează necesitatea promisiunii. Astfel, toate sunt închise sub păcat, pentru ca promisiunea prin credința în Isus Hristos să fie dată celor care cred.

     4.14     Galateni 3:23-26

     "Dar, mai înainte de a veni credința, eram, păziți sub lege, închiși pentru(*) credința care urma să fie descoperită. Astfel că legea a fost îndrumătorul(*) nostru spre Hristos, pentru ca să fim îndreptățiți pe principiul credinței. Însă, după ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumător; căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Isus Hristos".

     (*) - v. 23 : sau : până la.

     (*) - v. 24 : sau : pedagog

     Înainte de a veni credința, adică creștinismul, iudeii, din timpul perioadei legii, erau ținuți departe de națiuni, în vederea de a fi îndreptățiți pe principiul credinței. În acest sens, legea a jucat un rol de pedagog pentru a-i conduce la Hristos ; dar venind creștinismul, ei au fost puși în relație cu Dumnezeu prin credința în Hristos Isus.

     4.15     Galateni 3:27-29

     "Căci toți câți ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este bărbat și femeie; căci toți sunteți una în Hristos Isus: iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci sămânța lui Avraam, moștenitori potrivit promisiunii".

     Mai mult, prin botez, ei luau parte la mărturia creștinismului. Credincioșii adevărați sau nu, au părăsit prin botez, terenul unde unul era iudeu sau păgân, robi sau oameni liberi, și au îmbrățișat mărturia creștinismului unde erau uniți împreună ca creștini. Dacă deci ei erau ai lui Hristos, erau sămânța lui Avraam și moștenitori potrivit promisiunii. Să reținem că aici cuvântul "sămânță" este folosit ca referire la Geneza 12:3, unde sămânța se referă la toți cei care cred.            

       

 

                                              Epistola către Galateni

                                                                          - II -

     Hamilton Smith

     3     Galateni 2

     3.1     Galateni 2:1

     "Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim cu Barnaba, luându-l cu mine și pe Tit".

     Paisprezece ani mai târziu, apostolul va vizita din nou Ierusalimul, însoțit de Barnaba și de Tit. Găsim în Fapte 15 mai multe detalii cu privire la această vizită care a avut loc tocmai din cauza învățăturii iudaizante introduse de "frații mincinoși strecurați pe furiș" care au tulburat adunările Galatiei. 

     Pavel și Barnaba s-au împotrivit acestor falși învățători la Antiohia, dar în înțelepciunea Lui, Dumnezeu a vrut ca această chestiune să fie ridicată și rezolvată la Ierusalim și nu a îngăduit ca ea să fie rezolvată prin poziția luată în Antiohia, oricât de bună ar fi fost. Dacă chestiunea ar fi fost rezolvată la Antiohia, ar fi putut exista o diviziune în Biserică : pe de-o parte o secțiune alcătuită în principal din iudeii convertiți atașați de lege, cu Ierusalimul ca centru, și de altă parte o secțiune alcătuită din păgânii convertiți, eliberați de lege, cu Antiohia drept centru.

     3.2     Galateni 2:2

     "Și m-am suit potrivit unei descoperiri și le-am prezentat Evanghelia pe care o predic printre națiuni, dar în special celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar".

     Cartea Fapte ne arată că frații din Antiohia au hotărât ca Pavel și Barnaba să meargă la Ierusalim. Aici vedem faptul suplimentar că apostolul s-a suit acolo prin revelație, o dovadă suplimentară că, deși acționează în comuniune cu frații săi și potrivit sfatului lor, totuși, el era condus printr-o revelație directă din partea lui Dumnezeu.

     Fiind în discuție Evanghelia, el a arătat ceea ce predicase celor din Ierusalim, cei pentru care poporul avea respect. El nu a primit de la ei Evanghelia pe care a predicat-o, ci, dimpotrivă, el le-a prezentat-o. El nu a făcut aceasta pentru ca conducătorii de la Ierusalim să poată judeca dacă Evanghelia lui era de la Dumnezeu, ci ca să se opună acestei ascensiuni a legalismului care amenința să strice lucrarea sa printre națiuni, până acolo încât să facă lucrarea sa zadarnică.

     3.3     Galateni 2:3

     "Dar nici Tit, care era împreună cu mine, fiind grec, n-a fost obligat să se circumcidă".

     Într-un fel de paranteză, este amintit cazul lui Tit pentru a arăta că această învățătură legalistă nu era acceptată nici susținută la Ierusalim ; căci, deși Tit era grec, nu a fost obligat să fie circumcis după lege.

     3.4     Galateni 2:4-5

     "Și aceasta din cauza fraților falși introduși pe ascuns, care veniseră pe furiș să iscodească libertatea noastră pe care o avem în Hristos Isus, ca să ne ducă în robie, cărora nici măcar pentru un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi".

     Continuându-și subiectul, apostolul arată această învățătură legalistă la frații falși introduși pe ascuns, al căror scop era de a-i duce pe sfinți în robie și de a-i atrage spre ei (4:17). Apostolul nu le-a cedat nici măcar un ceas. Când adevărul era în joc, el nu voia să facă niciun compromis sub niciun pretext de har și de pretinsă dragoste. În alte pasaje, suntem îndemnați să "fim supuși unii față de alții" (1 Pet. 5:5) ; dar când este vorba despre "frați falși", și când adevărul este în joc, apostolul nu a voit să cedeze prin supunere, nici chiar un ceas.

     3.5     Galateni 2:6

     "Dar de la cei considerați ca fiind ceva (orice ar fi putut fi ei, pentru mine nu este deosebire: Dumnezeu nu are în vedere fața omului), mie sigur cei considerați a fi ceva nu mi-au comunicat nimic în plus".

     În afară de acești frați falși, erau în adunare cei "considerați ca fiind ceva". Ei ar putea pe bună dreptate să aibă un loc de întâietate datorită unui dar sau spiritualității lor. Cu toate acestea, considerația publică pe care ei o aveau nu i-a creat nicio greutate apostolului când adevărul era în joc. Dumnezeu nu are în vedere fața omului. Importanța pe care omul o are înaintea semenilor săi nu contează pentru Dumnezeu ; ceea ce contează nu este persoana, ci ceea ce este din Hristos în persoană. Pavel putea onora pe astfel de persoane și să-i iubească ca frați, dar ei nu i-au adăugat nimic la ceea ce el primise deja de la Hristos.

     3.6     Galateni 2:7-10

     "Ci, dimpotrivă, după ce au văzut că mie mi-a fost încredințată Evanghelia necircumciziei, după cum lui Petru cea a circumciziei (pentru că Cel care a lucrat în Petru pentru apostolia circumciziei a lucrat și în mine față de națiuni) și după ce au cunoscut harul care mi-a fost dat mie, Iacov și Chifa și Ioan, cei considerați a fi stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba mâna dreaptă (*) a comuniunii, ca noi să mergem la națiuni, iar ei la circumcizie; numai să ne amintim de săraci, ceea ce m-am și străduit să fac".

     (*) lit. (mâinile) dreptele.

     Acești frați, care ocupau un loc proeminent, l-au confirmat pe apostol în predicarea sa către națiuni. Ei au recunoscut că predicarea către națiuni a fost încredințată apostolului Pavel, în timp ce predicarea către iudei a fost încredințată lui Petru, și au recunoscut că Dumnezeu care a lucrat atât de eficace prin Petru, a lucrat la fel de puternic prin apostolul Pavel față de națiuni. În plus, Iacov, Chifa și Ioan, în loc să-i încredințeze ceva lui Pavel, disting și recunosc harul care i-a fost dat apostolului. Rezultatul a fost că, conducătorii Adunării de la Ierusalim, i-au dat apostolului și lui Barnaba, mâna dreaptă a comuniunii, și au confirmat misiunea lor față de națiuni, îndemnându-i în același timp să-și amintească de de săraci, lucrul pe care Pavel era întotdeauna gata să-l facă.

     Astfel, apostolul arată că după ani de zile în care a lucrat printre națiuni, Dumnezeu lucrând cu putere prin el fără ca să fi primit vreo autoritate sau misiune din partea celorlalți apostoli, și că la timpul potrivit lucrarea lui a fost pe deplin recunoscută ca fiind de la Dumnezeu, de către ceilalți apostoli de la Ierusalim. Aceste detalii ale lucrării apostolului condamnau în întregime adunările Galatiei care se îndepărtaseră de apostol și puneau sub semnul îndoielii apostolatul său. Făcând aceasta, nu doar că se îndepărtau de apostol, dar se puneau în opoziție și cu stâlpii Bisericii de la Ierusalim, care respingeau această învățătură legalistă chiar în locul de unde a apărut. În plus, întreg pasajul respinge falsa doctrină a succesiunii apostolice și cea care-l plasează pe Petru ca conducător pământesc al Bisericii. În mod personal, Petru recunoaște că misiunea față de națiuni nu era slujba sa.

     3.7     Galateni 2:11-14

     "Dar, când a venit Chifa la Antiohia, m-am opus lui pe față, pentru că era de condamnat. Căci, mai înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca împreună cu națiunile; dar, când au venit aceștia, el se retrăgea și se separa, temându-se de cei din circumcizie. Și împreună cu el s-au prefăcut și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor. Iar când am văzut că ei nu umblă drept, după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa înaintea tuturor: Dacă tu, iudeu fiind, trăiești ca națiunile și nu ca iudeii, de ce obligi națiunile să se iudaizeze?"

     Apostolul încheie această parte a epistolei sale amintind un alt incident care arată clar că Petru nu avea nici cea mai mică autoritate asupra lui Pavel. Dimpotrivă, s-a ivit o ocazie când Pavel a fost forțat să-l mustre pe Petru și să i se împotrivească. Când Petru a vizitat Antiohia unde adunarea era alcătuită în principal din credincioși dintre națiuni, a arătat că el personal era atât de complet eliberat de prejudecățile iudaice încât era liber să mănânce cu cei dintre națiuni. Cu toate acestea, atunci când unii credincioși iudei au venit de la Ierusalim, unde anumiți creștini insistau încă asupra legii și a ceremoniilor sale, Petru se retrage și se separă de credincioșii dintre națiuni.

     Rădăcina greșelii lui Petru, așa cum se întâmplă adesea și cu noi, era deșertăciunea cărnii care ar vrea să fie văzută bine de ceilalți. El se temea că își va pierde reputația înaintea celor "din circumcizie". Această teamă l-a condus să se prefacă și să ia o cale întortocheată. El nu mai umbla drept după adevărul Evangheliei. Prin fapta sa, el a ignorat unitatea Duhului, a negat adevărul Evangheliei și a adus dezbinare între frați. Poziția lui de apostol nu făcea decât să agraveze greșeala sa : "Cu cât un om este onorat - și în acest caz era printr-un respect îndreptățit - cu atât mai mult este o piatră de poticnire pentru ceilalți în caz de eșec", a zis cineva. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în acest caz unde necredincioșia lui Petru a avut ca efect că credincioșii iudei din Antiohia s-au prefăcut în mod asemănător, și chiar Barnaba a fost atras prin prefăcătoria lor.

     În aceste împrejurări, Pavel a recunoscut în mod corect că în joc era adevărul lui Dumnezeu, și el "i s-a opus pe față" și l-a mustrat public "înaintea tuturor". "Dacă tu", zice apostolul, "iudeu fiind, trăiești ca națiunile și nu ca iudeii, de ce obligi națiunile să se iudaizeze?".

     

     3.8     Galateni 2:15-16

     "Noi, din fire, suntem iudei, și nu păcătoși dintre națiuni, dar, știind că omul nu este îndreptățit pe principiul faptelor legii, ci doar prin credința în Isus Hristos, am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți pe principiul credinței în Hristos, și nu pe principiul faptelor legii; fiindcă pe principiul faptelor legii nimeni nu va fi îndreptățit".

     După ce a stabilit pe deplin prin aceste detalii istorice că autoritatea sa nu derivă de la om, și că nu a vrut să facă niciun compromis când adevărul era în joc, apostolul începe să vorbească despre Evanghelie care era pervertită prin acești învățători falși. Nu numai că Petru se prefăcuse mâncând liber cu cei dintre națiuni și amestecându-se cu ei pentru un timp, apoi a căutat să ascundă ceea ce făcuse retrăgându-se și separându-se de ei, ci în toate acestea el a pus Evanghelia în primejdie, căci rezultatul faptei sale distrugea adevărul Evangheliei, după cum arată apostolul. Adevărul era că cei care erau iudei din fire (sau "din natură", n.t.), precum Petru, Pavel și ceilalți, au descoperit că "omul nu este îndreptățit pe principiul faptelor legii, ci doar prin credința în Isus Hristos". După ce au înțeles aceasta, au crezut în Isus Hristos, ca să fie îndreptățiți pe principiul credinței în Hristos, și nu prin faptele legii ; căci, apostolul zice : "fiindcă pe principiul faptelor legii nimeni nu va fi îndreptățit".

     3.9     Galateni 2:17-18

     "Dacă însă, căutând să fim îndreptățiți în Hristos, am fost găsiți și noi înșine păcătoși, este oare Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci, dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă dovedesc pe mine însumi călcător de lege".

     Petru, împreună cu ceilalți credincioși iudei, au renunțat la lege ca mijloc de îndreptățire, ca să fie îndreptățiți prin Hristos ; dar acum, refuzând să mănânce împreună cu cei dintre națiuni, se întorcea la poruncile legaliste - chiar la lucrurile pe care le abandonase. Dacă deci a avut un motiv să abandoneze legea ca mijloc de îndreptățire, în mod clar el a greșit întorcându-se din nou la lege. Ori, el a renunțat la lege pentru dragostea lui Hristos. Dar dacă avea motiv să se întoarcă la lege, atunci Hristos l-a condus în mod greșit să abandoneze legea. Ori, acest lucru era imposibil ; căci Hristos nu poate conduce pe cineva să facă rău, El nu este un slujitor al păcatului. Este deci evident că dacă ne întoarcem la lege ca mijloc de îndreptățire, atunci rezidim lucrurile pe care le-am dărâmat, și ne dovedim călcători ai legii și vinovați că am părăsit-o.

     3.10     Galateni 2:19

     "Căci eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu".

     Aplicând adevărul la el însuși, apostolul prezintă un rezumat frumos al poziției creștine. Evanghelia proclamă dreptatea lui Dumnezeu față de om ; legea cere dreptate din partea omului și pronunță moarte asupra omului care nu o ține. Sufletul care păcătuiește, acela va muri (Ezec. 18:4, 20). Noi am păcătuit cu toții : nici Pavel, nici altcineva nu a ținut legea. Prin urmare, legea nu poate decât să pronunțe sentința morții și a judecății asupra noastră.

     3.11     Galateni 2:20

     "Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine; și ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credință, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine Însuși pentru mine".

     Pentru cel care crede în Isus, această sentință a morții a fost executată în moartea lui Hristos ca substitut al nostru. Moartea Sa a fost moartea omului nostru vechi - omul aflat sub judecată. Credinciosul poate deci să spună : "Am fost răstignit împreună cu Hristos". Trecând astfel prin moarte, moartea Substitutului (sau "Înlocuitor", n.t.) nostru, suntem eliberați de lege. Legea poate să condamne pe cineva la moarte din cauza vieții pe care a dus-o ; dar dacă omul a murit, el nu mai trăiește în viața la care legea se aplică. Legea nu mai poate să spună nimic unui om mort. Apostolul poate deci să spună : "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine". dacă vreau să văd această viață nouă în toată perfecțiunea sa, trebuie să privesc la Hristos. După cum a zis cineva : "Când îmi îndrept ochii spre Isus, când contemplu toată ascultarea Lui, curăția Sa, tandrețea Sa, răbdarea Sa, devotamentul Său, sfințenia Sa, dragostea Sa, absența totală a egoismului Său, atunci pot să spun : iată viața mea...Ea poate fi întunecată în mine ; dar nu este mai puțin adevărat că aceasta este viața mea" (JND). Astfel, privilegiul nostru este să ne socotim morți față de lege, că să putem trăi această nouă viață pentru Dumnezeu.

     Un alt mare adevăr  este că această nouă viață, ca întreaga viață din creatură, are și trebuie să aibă un obiect care s-o susțină. Dacă Domnul Isus este viața noastră, El este, de asemenea, în mod personal, Obiectul acestei vieți. Apostolul adaugă deci : "ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credință, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine Însuși pentru mine". Credința Îl vede pe Hristos, privește le El, se încrede în El, se hrănește cu El, rămâne în dragostea Lui, în conștiența binecuvântată că El este pentru noi în toate adâncimile iubirii care L-a condus să Se dea pe Sine Însuși pentru noi.

     3.12     Galateni 2:21

     "Nu resping harul lui Dumnezeu; căci, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos".

     A ne întoarce la lege nu înseamnă doar a ne dovedi călcători și vinovați de abandonarea ei ca mijloc de îndreptățire, ci înseamnă respingerea harului lui Dumnezeu, și în plus, dacă dreptatea vine prin lege, nu mai era nevoie ca să moară Hristos - "Atunci degeaba a murit Hristos".

 

                                              Epistola către Galateni

                                                                         - I -

     Hamilton Smith

     1     Introducere

     Epistola către Galateni este mai degrabă corectivă decât instructivă. Ea nu a fost scrisă pentru simpla instruire a adunărilor în marile adevăruri ale Evangheliei, precum epistola către Romani, - nici pentru a dezvălui adevărul cu privire la adunare, ca în epistola către Efeseni, - nici pentru a prezenta experiența proprie creștină, precum epistola către Filipeni. Ea a fost scrisă pentru a corecta un rău mare care se strecurase în adunările Galatiei. Ea are același caracter ca epistolele către Corinteni, dar cu această diferență că epistola către Galateni a fost scrisă pentru a corecta legalismul, în timp ce epistolele către Corinteni au fost scrise pentru a corecta acțiunea cărni și starea lumească (1 Cor. 3:3). Deși aparent foarte opuse, aceste două feluri de rău sunt foarte apropiate în măsura în care amândouă dau loc cărnii. Legalismul este efortul de a controla carnea prin reguli și de a o cultiva prin ceremonii religioase. O umblare fără frână, fără lege (adică nelegiuire) constă în a lăsa carnea să-și facă voia. 

     Întorcându-se la principiile legii, legalismul dă un loc cărnii, căci legea se adresează cărnii, iar carnea introduce lumea. Legea, carnea și lumea merg împreună. Pentru a corecta modul rău de  a folosi legea, și răul cărnii și al lumii, Duhul lui Dumnezeu introduce crucea lui Hristos. Așa că în această epistolă către Galateni găsim crucea aplicată legii (2:19-20), cărnii (5:24) și lumii (6:14). 

     Apoi, legea, carnea și lumea fiind puse deoparte, este introdus Hristos, Duhul și noua creație. Hristos este prezentat ca regulă de viață în locul legii (2:20), Duhul în locul cărnii (3:3 ; 5:16-25), și noua creație în locul lumii (6:14-15). Nu mai trebuie să fim conduși de principiile veacului de acum (adică lumea actuală), ci prin ceea ce guvernează Noua Creație.

     Deși cele două epistole către Corinteni ca și cea către Galateni sunt toate corective, vom observa că apostolul este mult mai aspru față de galateni. Lucrul acesta este izbitor : căci deși aceste două feluri de rău trebuie în mod necesar să fie condamnate de Duhul, atât unul cât și celălalt, eroarea doctrinară este cenzurată mult mai aspru decât răul din viața practică. Pentru oameni, acest lucru este întotdeauna invers. Într-o vreme de delăsare, se manifestă indiferență față de doctrina învățată de oameni, atât timp cât purtarea lor exterioară este bună. Motivul este simplu, căci așa cum a zis cineva : "Natura (starea naturală a omului, n.t.) poate aprecia purtarea omenească ; dar numai credința poate aprecia importanța adevărului lui Dumnezeu". În plus, s-a remarcat pe bună dreptate că "delăsarea în umblare, sau principiile și obiceiurile acestei lumi, pot fi corectate prin introducerea luminii...în timp ce, dacă adevărul este corupt, lumina devine întuneric, și chiar instrumentul prin care lui Dumnezeu Îi place să facă lucrarea Sa este distrus".

     Lucrul acesta este ceea ce explică asprimea cu care apostolul a scris, căci întoarcerea la lege, duce la pierderea treptată a tot ceea ce este vital. Legea are de-a face cu omul în carne și îi dă un loc în această lume. Ea face să depindă binecuvântarea omului de faptul dacă el împlinește sau nu ceea ce intră în responsabilitatea lui, și astfel ea pune deoparte harul lui Dumnezeu ; ea face lucrarea lui Hristos ineficace pentru noi (5:4), ea pune deoparte lucrarea Duhului în noi (3:2), și schimbă creștinismul într-o religie de forme, ritualuri și ceremonii exterioare.

     2     Galateni  1

     Citind epistola către Galateni, vedem că o falsă doctrină de natură gravă a pătruns în adunările Galatiei. Se învăța că cei care cred trebuie să fie circumciși și să țină toate poruncile legii lui Moise, altfel ei nu pot fi mântuiți. Nu se nega în mod direct adevărul cu privire la Persoana lui Hristos, nici faptele morții și învierii Sale, nici necesitatea credinței în Hristos ; dar se afirma că credința în Hristos și în lucrarea Lui nu este suficientă pentru mântuire. Această doctrină falsă insista pentru adăugarea faptelor noastre la lucrarea lui Hristos în vederea mântuirii ; ea punea deoparte suficiența lucrării lui Hristos și îndreptățirea prin credință. Aceasta doctrină falsă a fost introdusă în adunările Galatiei de către învățătorii iudaizanți care au găsit o ușă de intrare printre sfinți. Atacul lor a fost îndreptat împotriva adevărului, dar ei nu au procedat opunându-se direct adevărului ; ei au preferat să-l atace în mod personal pe cel care învăța adevărul. Au căutat să-i convingă pe sfinți că, întrucât apostolul Pavel nu fusese trimis nici de Petru nici de ceilalți apostoli, apostolatul lui nu era deci învestit cu autoritate divină. Datorită faptului că el a venit fără autoritate divină, ei nu mai puteau continua să accepte Evanghelia pe care el a predicat-o ca fiind adevărul. Astfel, în loc să se opună în mod direct adevărului în discuție, ei au început în a-l discredita pe apostol (4:16). Din nefericire ! în conflictele printre cei care mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu, tacticile de acest fel au fost deseori adoptate !

     Pe scurt, cele două mari rele în care au căzut adunările Galatiei erau următoarele : insistența asupra necesității de a păzi legea pentru a fi salvat, și, pe de altă parte, adoptarea unei succesiuni apostolice, sau principiul clerical, pentru a fi un slujitor al Domnului. Pentru a răspunde la aceste două rele, apostolul începe prin a respinge categoric succesiunea apostolică, arătând că apostolatul său provine direct de la Hristos Însuși ; apoi el afirmă imposibilitatea de a combina legea și Evanghelia ca mijloace pentru mântuire. În partea introductivă, apostolul prezintă un scurt rezumat cu privire la cele două mari subiecte ale epistolei sale. În versetele 1 și 2, el rezumă adevărul apostolatului său ; în versetele 3 la 5, el rezumă adevărul învățăturii sale.

     2.1     Galateni 1:1-2 - Apostolatul lui Pavel 

     "Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos și Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morți, și toți frații care sunt împreună cu mine, către adunările Galatiei" (*).

     (*) Provincie din Asia Mică (regiune actuală din Ankara).

     Apostolul începe prin a afirma că apostolatul său nu era "de la oameni" în ce privește sursa lui, nici "prin om" ca instrument de transmitere. Este clar că în apostolatul lui Pavel nu a existat nicio succesiune provenind de la alții, nicio ordinare prin alții. Afirmația "nici prin om" referitor la apostolatul lui Pavel îndepărtează orice principiu clerical. Cei care sunt implicați în sistemul clerical vor recunoaște cu ușurință că autoritatea lor nu emană "din partea oamenilor", dar nu vor spune, și nu pot să spună că ea nu este "prin om". Pavel a primit autoritatea și direcția sa nici de la Petru, nici de la Cei Doisprezece, ci de la Hristos înviat.

     Apostolul adaugă la importanța epistolei sale pe "toți frații" care erau cu el. El arată astfel că adunările Galatiei abandonau nu doar adevărurile pe care el i-a învățat, dar că ele abandonau credința comună a fraților. În orice caz, acesta este un avertisment pentru noi care ar trebui să ne rețină înainte de a susține ceva contrar adevărului susținut de "toți frații".

     2.2     Galateni 1:3-5 - Adevărurile învățate de Pavel

     "Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu și a Tatălui nostru, a căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin".

     După ce a afirmat adevărul cu privire la apostolatul său, apostolul, în versetele următoare, prezintă un scurt rezumat, dar minunat, al adevărurilor pe care el le-a vestit.

     - În primul rând, el proclamă măreția și eficacitatea lucrării lui Hristos - Cel care S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre. Întoarcerea la lege și la ceremoniile ei, ca pentru a adăuga la eficacitatea lucrării lui Hristos, însemna să aducă atingere lui Hristos Însuși. Aceasta însemna a spune în mod practic că darul de neprețuit de a Se fi "dat pe Sine" nu era suficient. 

     - În al doilea rând, lucrarea lui Hristos nu doar că rezolvă chestiunea păcatelor credinciosului, dar ea eliberează de această lume rea, acest "veac rău de acum". Cei care ar vrea să ne aducă înapoi la lege doresc să aibă o înfățișare frumoasă în carne (6:12) și să ne alipească astfel de lume.

     - În al treilea rând, adevărul învățat prin apostol era după voia lui Dumnezeu și Tatăl nostru și, mai presus de toate, el contribuie la gloria lui Dumnezeu în vecii vecilor, adică pentru totdeauna. Aducerea credincioșilor sub lege, însemna pur și simplu a-i preda voinței omului, și a înălța pe oameni căutând "să aibă o înfățișare bună în carne" (6:12), și deci să "se laude" în carne (6:12-13).

     Astfel, la începutul epistolei sale, apostolul prezintă eficacitatea Persoanei și lucrării lui Hristos care răspunde nevoilor noastre, separându-ne de lume, și împlinind voia lui Dumnezeu pentru gloria eternă a lui Dumnezeu. Din nefericire ! creștinătatea a căzut în mare parte în erezia galatenilor ! În timp ce mărturisește creștinismul, ea pune practic deoparte lucrarea lui Hristos în folosul faptelor oamenilor ; ea lasă oamenii în lume cu preocuparea zadarnică de a face din ea o lume mai bună și mai strălucitoare și caută să îndeplinească voința omului în vederea gloriei omului.

     După aceste versete introductive, apostolul prezintă în cap. 1 și 2 anumite fapte istorice despre el care dovedesc autoritatea divină a apostolatului său, excluzând în întregime omul. Apoi, în cap. 3 la 6, el reafirmă învățătura sa și efectele ei, în contrast cu legea și rezultatul pentru cei care i se supun.

     2.3     Galateni 1:6-7

     "Mă mir că treceți așa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură și doresc să strice Evanghelia lui Hristos".

     Apostolul începe prin a-și exprima nedumerirea față de inconsecvența galatenilor. A fost un timp când ei l-au primit "ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus" (4:14). Acum, atitudinea lor s-a schimbat complet și au pus la îndoială autoritatea lui. Mai rău decât atât, respingându-l pe apostol ei au respins și Evanghelia pe care el a predicat-o - singura Evanghelie adevărată, căci Pavel nu voia să admită nicio altă evanghelie decât cea pe care el a predicat-o.

     În contrast cu Pavel, prin intermediul căruia Evanghelia harului lui Dumnezeu le-a fost adusă, cei care i-au tulburat pe credincioșii din Galatia nu predicau Evanghelia lui Hristos, ci o evanghelie pervertită. Acești învățători falși nu negau în mod direct faptele Evangheliei, ci le perverteau. O pervertire este deseori mai periculoasă decât o simplă negare, căci într-o pervertire există suficient adevăr pentru a înșela pe cei slabi, și suficientă eroare pentru a face adevărul fără efect.

     Apostolul abordează astfel cele două forme de îndepărtare de adevăr în care căzuseră adunările Galatiei. În primul rând, ei au abandonat autoritatea divină a Cuvântului lui Dumnezeu și afirmau autoritatea omenească ; în al doilea rând, au abandonat Evanghelia curată ca mijloc de mântuire și s-au întors la lege și la tradițiile omenești. Nu sunt acestea, din nefericire ! cele două rele care au corupt atât de mult mărturisirea creștină de astăzi ?

     2.4     Galateni 1:8-9

     "Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema (*). Cum am spus mai înainte, spun și acum din nou: Dacă vă vestește cineva altă evanghelie decât ceea ce ați primit, să fie anatema" (*).

     

     (*) v. 8 și 9 : formulă de blestem

     Înainte de a continua, apostolul rostește un blestem în termeni extremi de solemni și categorici asupra tuturor celor care predicau o pretinsă evanghelie contrară în totalitate cu cea pe care ei au primit-o prin predicarea sa. Dacă apostolul însuși, sau chiar un înger, ar vesti o altă evanghelie, să fie anatema. Acestea sunt cuvinte care exclud complet orice descoperire sau o nouă lumină adusă prin oameni și care pun deoparte deplina suficiență a lucrării lui Hristos pentru a asigura mântuirea pentru oricine crede. 

     2.5     Galateni 1:10

     "Caut eu acum să-i mulțumesc pe oameni, sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș mai plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos". 

     Rostind aceste cuvinte clare și solemne, Pavel arată că el nu era unul care căuta pur și simplu să placă oamenilor, sau gata să abandoneze adevărul și să facă compromis cu eroarea pentru a fi văzut bine de mulțimi. Nimeni nu era mai blând, smerit și plin de har ca apostolul, dar nimeni nu era mai îndrăzneț, mai vehement și mai categoric dacă adevărul era în joc. Dacă ar fi fost altfel, nu ar mai fost "robul lui Hristos". Este bine ca fiecare slujitor să-i urmeze exemplu, cum și el L-a urmat pe Hristos (1 Cor. 11:1). În prezența insultelor Domnul a tăcut (Marcu 15:3-5). Când era vorba să dea mărturie despre adevăr, El a vorbit cu îndrăzneală (Ioan 8:33-38).

     2.6     Galateni 1:11-12

     "Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia vestită de mine nu este în felul omului, pentru că nici eu nu am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci am primit-o prin descoperirea lui Isus Hristos".

     După ce a dat aceste avertismente pentru început, apostolul face o afirmație detaliată asupra autorității divine a Evangheliei pe care a predicat-o. El revendică trei puncte precise pentru Evanghelie.

     *  Primul, Evanghelia pe care a predicat-o el nu era "în felul omului". Oamenii visează o evanghelie care înalță omul, oferindu-i o binecuvântare rezultată din eforturile sale. Evanghelia lui Dumnezeu aduce, cu siguranță, binecuvântare eternă omului, dar o face într-un fel ca să aducă o glorie eternă lui Dumnezeu.

     *  Al doilea, Evanghelia predicată de Pavel nu a fost primită "de la om", nu provenea de la om ca sursă.

     *  Al treilea, apostolul nu a învățat Evanghelia printr-un om, ci "prin descoperirea lui Isus Hristos".

     2.7     Galateni 1:13-14

     "Căci ați auzit de purtarea mea de altă dat, în iudaism, că persecutam peste măsură Adunarea lui Dumnezeu și o devastam; și înaintam în iudaism mai mult decât mulți de o vârstă cu mine din națiunea mea, fiind peste măsură de zelos pentru tradițiile părinților mei".

     Pentru a dovedi ceea ce a zis, apostolul face o trecere peste istoria sa, în versetele care urmează. Ei au auzit deja despre aceasta, dar aici el relatează doar incidentele care arată cum S-a ocupat Dumnezeu de el, și i-a comunicat în întregime Evanghelia fără nicio intervenție omenească.

     Mai întâi, el reamintește credincioșilor Galatiei că, atunci când nu era convertit, a persecutat Biserica lui Dumnezeu și a devastat-o. Cu toate prejudecățile intense ale unui iudeu fanatic, el i-a depășit pe toți ceilalți în ura lui față de Biserică. Când alții învățau adevărul prin predicarea Evangheliei și erau aduși în Biserică, el îi persecuta. Râvna lui pentru religia iudeilor și pentru tradițiile părinților l-au orbit față de predicarea apostolilor. Este deci evident că el nu a fost atins prin predicarea altuia atunci când era încă neconvertit.

     2.8    Galateni 1:15-17

     "Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre națiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne și sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; și m-am întors din nou la Damasc". 

     Apoi, când a fost chemat prin har, Pavel nu a primit sfat nici de la carne nici de la sânge. El nu a mers la Ierusalim, centrul autorității tradiționale, nici nu s-a sfătuit cu cei care erau apostoli înaintea lui. Dumnezeu a fost Cel care l-a chemat, Dumnezeu i-a descoperit pe Fiul Său în el, Dumnezeu i-a încredințat misiunea de a predica Evanghelia printre națiuni. Dumnezeu a avut legături și comunicări directe cu apostolul și independent de oameni, atât cei din Ierusalim cât și ceilalți apostoli.

     2.9     Galateni 1:18-19

     "Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să fac cunoștință cu Chifa (*) și am rămas la el cincisprezece zile; dar n-am văzut pe un altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului".

     (*) Nume aramaic al lui Petru

     După ce a stat trei ani în Arabia și în Damasc, apostolul face o vizită de cincisprezece zile lui Petru la Ierusalim. Un alt apostol pe care l-a văzut a fost doar Iacov, fratele Domnului nostru. Nu este vorba deci de o vizită oficială ca să primească instrucțiuni, nici de o ordinare, ci mai degrabă o vizită personală pentru a face cunoștință cu Petru.

     2.10     Galateni 1:20-24

     "Și, în ceea ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. Apoi am venit în ținuturile Siriei și ale Ciliciei. Dar eram necunoscut la înfățișare adunărilor Iudeii care sunt în Hristos; auzeau numai că cel care ne persecuta odată, acum vestește Evanghelia: credința pe care altă dată o nimicea; și Îl glorificau pe Dumnezeu datorită mie". 

     Apostolul dă o importanță solemnă cuvintelor sale, amintindu-ne că el vorbește "înaintea lui Dumnezeu", și adaugă : "nu mint". Ar fi bine ca noi toți, în orice timp, să vorbim astfel în deplină conștiență că suntem în prezența lui Dumnezeu, și ca să putem spune cu adevărat : "iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint". După vizita lui la Ierusalim, el a plecat în ținuturile Siriei și ale Ciliciei. Departe de a primi vreo comunicare sau instrucțiune sau autoritate din partea adunărilor din Iudeea, el chiar le era necunoscut la înfățișare. Ele știau numai că acel persecutor a devenit predicator al credinței pe care căuta s-o nimicească. Auzind ceea ce făcea, ele nu au intervenit, nici nu i-au dat sfaturi sau instrucțiuni, nici nu s-au plâns că el predică în afara autorității celor doisprezece ; ci ele glorificau pe Dumnezeu pentru tot ceea ce El a făcut în și prin apostol. Astfel, chiar omul pe care acești învățători falși căutau să-l denigreze, era cel prin care adunările din Iudeea, centrul sistemului legal, au găsit ocazia să-L glorifice pe Dumnezeu.

 

                   Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt - Ioan 8:58

     J. N. Darby

     1     A acționa sau gândi fără Dumnezeu duce la întuneric

     Iudeii erau cufundați, nu în adevărul sistemului lor, ci în simpla ignoranță de a acționa după aparențele prezente. Acesta este un principiu esențial și profund al erorii, la care trebuie să avem grijă - de a nu vedea pe Dumnezeu sau lucrurile conform gândirii Sale (ceea ce era tocmai punctul în discuție), ci gândurile omului în lucrurile lui Dumnezeu. De aici tocmai starea actuală a bisericii. Aceasta era marea chestiune dintre Isus și iudei, punctul în care Isus trebuia să fie recunoscut, și pe care se bazează credincioșia față de El, precum a Sa față de Tatăl Său, în această privință.

     Iudeii I-au zis deci : "Nu ai încă cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?". Au crezut că sensul este același, pentru că nu priveau dincolo de exterior. Dar, pe plan omenesc, raționamentul iudeilor era în general corect. Pe plan moral era în totul greșit, fără conștiință, deci fără Dumnezeu și fără ceea ce numai Dumnezeu poate învăța. Ei l-au redus (raționamentul) acum la punctul simplei umanități a lui Hristos - la punctul întunericului lor. Domnul nostru, ca adevăr, nu putea decât să dea lumina. " Înainte de a fi fost Avraam (să fie născut), Eu sunt". Voi nu cunoașteți existența Mea, Ființa Mea. "Adevărat, adevărat vă spun: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt". Marele adevăr a fost spus, adevărul esențial, vital și etern, de care depinde totul, fără de care nu ar putea exista adevăr, nici venind la om, nici întoarcerea omului la Dumnezeu prin răscumpărare. Căci cum ar putea omul să fie restaurat prin ceea ce nu era ? Și acest lucru era adevărat pentru tot, în afară de Unul. Ar trebui țărâna să fie un răscumpărător ? Cu toate acestea, omul din țărână trebuia să fie răscumpărat.

     2     A crede că Isus era "Eu sunt"

     Marele adevăr a fost declarat. Nicio minciună nu i se putea împotrivi. Necesitatea existenței Mântuitorului a asumat nimicnicia tuturor celorlalte - ea nu poate fi falsificată, ci doar negată prin violență. Ei ar fi putut spune că aceasta era o blasfemie, și să ia pietre în râvna lor pentru Dumnezeu, respingând manifestarea Sa (Dumnezeu manifestat în Isus, n.t.). "Au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns și a ieșit din templu, trecând prin mijlocul lor; și astfel a plecat". Timpul nelegiuirii lor nu venise : ceasul Său nu venise. Dar ce circumstanțe ! și cu cine au discutat ! și ce adevăr ! îl credem noi ? Credem noi, spun, că Isus (un om ca noi, cu excepția păcatului) era "Eu sunt" ? Este spus totul, dacă credem că El a fost mort și viu din nou ; căci în aceasta este răscumpărarea, și prin aceasta trebuia El să treacă.

     Este adevărat, pur și simplu adevărat, centrul - minunat, minunat pentru noi - întregii manifestări a lui Dumnezeu și, pe bună dreptate, în gloria Sa pentru păcătoșii aleși ; minunat în binecuvântarea Sa pentru toți păcătoșii ; profund, neapărat profund, în condamnarea Sa a păcătoșilor orbi care L-au respins. "Și cu adevărat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptățit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între națiuni, a fost crezut în lume" (1 Tim. 3:16) - și, chiar mai minunat, "înălțat în glorie". Astfel, în ce privește adevărul esențial, El era "Eu sunt".

     3     Adevărul speranțelor și baza promisiunilor sunt în "Eu sunt"

     În acel moment, în ceea ce privește dispensația, lucrul astfel revelat, sau mai degrabă discutat cu iudeii, este subiectul din Ioan 8. Domnul este prezentat ca lumina lumii ; ca Fiul Omului înălțat ; tot timpul ca Fiul în puterea vieții, în Persoană ca Fiu, până la această mare revelație de "Eu sunt" : adevăr real și împlinit al tuturor speranțelor iudaice, și baza tuturor promisiunilor comune, și aceasta ca și Cuvânt, și prin Cuvânt - caracteristică esențială. Nu știu nimic care să-mi fi uimit mai mult duhul meu ca această revelație a lui "Eu sunt", sau gândul real că Isus ar putea spune "Eu sunt" ; conexiunea acestor posibilități neschimbabile (pentru om), și succesiunea în care toate acțiunile lui Dumnezeu sunt prezentate ca împlinite în El, în timp ce El a rămas cu adevărat Dumnezeu ; și totuși El a putut spune "Fiul Omului, care este în cer". 

4     "Eu sunt", criteriul cheie al credinței

     Cât este de evident că numai darul credinței ar putea, cel puțin într-un singur punct, să înțeleagă sau să cunoască adevărul în Persoana lui Isus ! în timp ce,  prin perfecțiunea manifestării Sale în carne, fiecare suflet a fost pus sub responsabilitatea de a-L primi ca adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, în dragoste. Faptul general și pătrunzător, "Eu sunt", Cuvântul atotcuprinzător, trebuie să încheie imediat orice controversă. Trebuie să fim ori împotrivitori, ori să ne închinăm înaintea tronului lui Dumnezeu. Trebuie să fim cu admirație față de Isus. Așa cum se spune : "Sărutați pe Fiul" (Ps. 2:12). Doamne Isus! ce fel de supunere este aceasta pe care Ți-o datorăm ? Am auzit de Tine cu auzul urechii; dar acum ochii noștri Te văd, ne este rușine de noi înșine (Iov. 42). Oh ! putem vedea aceasta în Isus ? L-am văzut noi ? Nimeni nu-L poate vedea în afară de El. Numai în El este adevărul. Desigur, ar trebui să mutăm munții dacă am crede aceasta : totuși acesta este un simplu adevăr.

     5     Însemnătatea infinită a revelației lui "Eu sunt". Baza odihnei, subiect de              adorare

     Gândește la aceasta, suflete al meu ! Isus, pe care îl cunoști, acest străin față de lume printre ai Săi, El este "Eu sunt". De acum înainte, să fim morți față de toate, în afară de aceasta. Eu sunt într-adevăr incapabil să mă exprim. Citesc și vorbesc cu Isus, Îl privesc pe Isus în căile Sale, ca Slujitor, și iată că El, El Însuși, este "Eu Sunt", cu care sunt, a cărui cale o urmez, al cărui har îl ador. Hristos este unirea acestor lucruri : Om, omul respins, pe care-L privesc acum cu o simpatie foarte recunoscătoare, și iată prezența lui Dumnezeu ! Cât de mult coboară aceasta gândurile, experiențele, judecățile și noțiunile oamenilor ! Acolo era perfecțiunea lui Dumnezeu - Dumnezeu respins de oameni. Cu ce ar putea corespunde sau am putea pune alături de aceasta ? Să fie aceasta experiența mea. Glorie Dumnezeului Preaînalt. Amin. Totuși, pentru mine, este Isus ; într-adevăr, este "Eu sunt". Pe aceasta mă odihnesc, în aceasta rămân, la aceasta mă întorc. Aceasta este totul în toți. Nu pot decât să tac, dar aș vrea să spun ceea ce nicio limbă nu poate rosti și ceea ce niciun gând nu poate concepe dinainte. Aceasta este ceea ce vom învăța și în care vom crește totdeauna - și care ne va depăși mereu, căci aici este Dumnezeu revelat în Numele Său esențial de existență - Dumnezeu revelat în om, în Isus ! Îl cunosc, sunt familiar cu Isus, mă simt acasă cu Dumnezeu, Îl onorez pe Tatăl în El, și El este una cu și în Tatăl, da, mă bucur s-o fac (să-L onorez, n.t.). Dar spun, credem aceasta ?

     Eu cred toate acestea, și totuși, ca să zic așa, nu cred nimic. Eu sunt ca nimic în gândirea aceasta, dar viu pentru totdeauna prin ea, binecuvântat să fie Dumnezeu și Numele Lui. Toți Îl vor lăuda astfel. Da, Doamne Isuse, Dumnezeu Preaînalt, așa va fi. Doamne Isuse ! Tu ești "Eu sunt", Tu ești "EU SUNT" ; totuși Tu ai luat copilașii în brațele Tale ; totuși Tu ai suferit, ai murit și ai fost în groapa oribilă - da, pentru păcatele noastre ! Eu cunosc deci ispășirea : Știu că păcatele nu-mi mai sunt imputate, că sunt împăcat cu Dumnezeu și că Dumnezeu este Cel care împacă.   

 

                                          Atracția lui Hristos în glorie

Autor necunoscut

     1     Atracția lui Hristos când era pe pământ

     Atunci când Fiul lui Dumnezeu era pe pământ, după cum a vestit profetul Isaia, poporul Său Israel nu a văzut în El nicio frumusețe ; dar au fost cei care au fost atrași la Fiul de către Tatăl, și care erau atrași la Isus de harul Persoanei Sale. Ioan Botezătorul, a exclamat din toată inima sa : "Iată Mielul lui Dumnezeu". Atunci când unii din ucenicii Săi s-au întors și L-au părăsit, și când cei doisprezece au fost interpelați de către Domnul, Simon Petru răspunde : "Doamne, la cine să ne ducem ? Tu ai cuvintele vieții eterne". Maria din Betania, care a văzut gloria Sa strălucind la mormântul fratelui ei, i-a uns picioarele Sale cu parfum și I le-a șters cu părul ei. Maria din Magdala, care a fost obiectul puterii și harului Său, veghea cu o devotare profundă lângă mormântul Său, căutând pe Domnul.

     2     Atracția lui Hristos în cer pentru ucenicii Săi de pe pământ

     În glorie, unde Tatăl L-a așezat pe Preaiubitul Său Fiu, Domnul Isus îi atrage încă pe ai Săi. Atunci când El a părăsit această lume, ucenicii Săi "priveau țintă spre cer" dar "un nor L-a luat dinaintea ochilor lor". Ei nu putea spune în acel moment ceea ce se poate spune astăzi : "Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puțin mai prejos decât îngerii datorită morții pe care a suferit-o, încununat cu glorie și onoare" (Ev. 2:9). Venirea Duhului Sfânt ne-a dat vederea spirituală de a vedea pe Isus glorificat în cer. După ce le-a spus ucenicilor despre venirea Duhului Sfânt în Ioan 14:16-17, Domnul a spus la v. 19 : "Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veți vedea". Fără Duhul lui Dumnezeu care locuiește în noi, nu am putea să-L contemplăm pe Hristos în glorie.

     3     Atracția lui Hristos pentru Ștefan

     3.1     Mărturia lui Ștefan despre Hristos în glorie

     Ștefan, conform Fapte 7, ilustrează magnific acest adevăr prețios. Cazul său a fost într-adevăr particular, datorită unor împrejurări speciale, dar ceea ce Ștefan a văzut de-o manieră particulară este ceea ce creștinii sunt capabili să vadă acum prin credință în puterea Duhului Sfânt. Ceea ce a făcut particular cazul lui Ștefan, este că Hristos tocmai Se înălțase la cer, și Duhul lui Dumnezeu venise pentru a mărturisi despre El în glorie, iar Ștefan era vasul ales de Duhul Sfânt pentru această mărturie. Și alții au vorbit despre înălțarea lui Isus : Petru a mărturisit înaintea marelui preot și a sinedriului : "Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălțat prin dreapta Sa ca Domn și Mântuitor" (Fapte 5:30-31). Dar mărturia lui Ștefan era de a-L vedea efectiv pe Isus glorificat la dreapta lui Dumnezeu, iar această mărturie a Duhului a fost respinsă de mai-marii lui Israel.

     3.2     Ștefan ridicându-și ochii spre cer este captivat de Hristos

     Atunci când Ștefan și-a ridicat ochii spre cer, a fost "plin de Duh Sfânt" și "a văzut gloria lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7:55). Nu avem nicio îndoială că Hristos în glorie este Cel care i-a permis până în acel moment lui Ștefan  să-și continue slujirea pentru El, dar acum el este absorbit în întregime de El în timp ce privește țintă spre cer. Persoana lui Isus în gloria lui Dumnezeu este cea care captează ochiul și inima lui Ștefan. Așa cum cuvintele vieții eterne erau inseparabil legate de Persoana Fiului în umanitatea Sa, la fel gloria lui Dumnezeu este indisolubil legată de Fiul lui Dumnezeu așezat la dreapta lui Dumnezeu.

     Atunci când era pe pământ, Fiul nu a căutat decât voia și gloria Tatălui și, la sfârșit, El a putut să spună Tatălui : "Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac". În ce privește locul unde avea să meargă, El zice : "Glorifică-L pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te glorifice pe Tine" (Ioan 17:4, 1). Întreaga existență a Fiului, fie în timp sau în eternitate, este legată de gloria Tatălui.

     3.3     Contemplarea lui Hristos în glorie îi înfurie pe vrăjmași

     Ce bucurie pe Ștefan să-L vadă pe Isus în această glorie, dar mărturia acestuia îi umple de furie pe mai-marii lui Israel. Mărturia lui Ștefan, simplă, fidelă și puternică, condamnă pe cei care L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu, și care adaugă la aceasta, respingerea mărturiei Duhului lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Isus. Absorbit de Isus în glorie, slujitorul Domnului era insensibil la furia vrăjmașilor lui Hristos : el nu era preocupat decât cu Stăpânul său, și a manifestat trăsături binevoitoare care s-au văzut în Isus atunci când era respins aici jos, pe pământ.

     3.4     Vederea lui Hristos în glorie îl întărește pe martir

     Ștefan, precum Stăpânul său, a suferit în afara cetății, și a murit ca martor fidel al lui Dumnezeu și al lui Isus. În timp ce membrii sinedriului scrâșneau din dinți împotriva lui, el se îndreaptă spre cer, unde Se afla Stăpânul lui. El nu se bazează pe propriile sale puteri, nici pe susținerea altora ; el poate să facă față puterii vrăjmașului, exprimată prin mai-marii lui Israel, întorcându-se spre cer. Astfel de împrejurări necesită un har special, iar vederea pe care a primit-o despre Isus în glorie a fost suficientă pentru a-l întări pentru încercarea prin care avea să treacă ca martir. În timp ce pietrele își făceau lucrarea lor ucigătoare, Ștefan era încă preocupat de cer, spre care s-a îndreptat în rugăciune. El și-a încredințat duhul Domnului Isus, după cum Acesta L-a încredințat Tatălui ; și, ca Stăpânul său, murind, mijlocește pentru vrăjmașii săi.

     4     Atracția lui Hristos pentru Pavel

     4.1     Ceea ce Pavel a văzut despre Hristos

     În timp ce Ștefan a dat o mărturie fidelă despre Isus, și pecetluind-o cu sângele său, cei care l-au lapidat și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. El este cel pe care L-a ales Dumnezeu pentru a continua mărturia "gloriei lui Dumnezeu și a lui Isus". În textele precum cele din 2 Corinteni 3 la 4, și epistolele către Efeseni și Coloseni, aflăm ceva din ceea ce Pavel a învățat despre gloria lui Dumnezeu și a lui Isus ; iar în Filipeni 3 vedem efectul produs asupra apostolului de atracția lui Hristos în glorie.

     Lucrurile pe care le aprecia altădată ca Saul din Tars, le socotește acum ca o pierdere pentru Hristos. Ce transformare remarcabilă a avut loc ! Din persecutor notoriu al Fiului lui Dumnezeu, a devenit un martor fidel, a cărui mare dorință era să fie asemenea lui Hristos. Ce a produs această mare schimbare ? Faptul că L-a văzut pe Hristos în glorie, și astfel a fost atras de Persoana și frumusețea lui Isus care, de acum, nimic altceva decât Hristos nu mai reținea afecțiunea inimii sale.

     4.2     Lucrurile de altădată au devenit o pierdere

     Altădată fariseu orgolios, aprecia foarte mult tot ceea ce aparținea de iudaism, realizările sale legale, pozițiile și ceremoniile sale religioase, dreptatea sa imaginară și râvna sa rău direcționată. Acum, totul era socotit ca fără valoare în lumina lui Hristos în glorie, și în raport cu gloria luminii mari care l-a aruncat la pământ pe drumul Damascului. De atunci, întreaga sa viață și viziunea sa asupra lucrurilor a fost schimbată ; Cel pe care L-a persecutat mai înainte în sfinții Săi, i-a ocupat de acum inima și gândurile sale, și i-a absorbit toată atenția sa. Tot ceea ce a prețuit în iudaism nu mai era decât o poleială fără valoare, lucruri de care trebuia să se debaraseze.

     4.3     A socoti toate lucrurile ca o pierdere

     Dacă el a "socotit" toate lucrurile ca fiind o pierdere, evaluarea pe care el a făcut-o nu s-a schimbat în timp. După tot prin ceea ce a trecut pentru dragostea lui Isus, după toate călătoriile sale în slujba Lui și după ce a văzut tot ceea ce poate oferi lumea oamenilor, el a putut să zică : "În adevăr... socotesc toate lucrurile ca fiind pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoștinței (datorită excelenței cunoștințe) lui Hristos Isus, Domnul meu". Cunoașterea lui Hristos în glorie depășește cu mult tot ceea ce această sărmană lume poate oferi. Dobândirea lucrurilor prezente, în loc să fie un avantaj pentru slujitorul Domnului, sunt socotite ca o pierdere atunci când Hristos din glorie mișcă inima.

     Omul după carne nu face eforturi decât pentru lucrurile prezente, căci el nu-L cunoaște pe Hristos în cer. Creștinul, deși Îl cunoaște pe Hristos, are, de asemenea, carnea (firea veche, n.t.), și inima sa riscă permanent să se abată de la Hristos prin ceea ce scena prezentă poate să-i ofere. Pavel și-a dat seama că ceea ce atrage pe omul natural este un obstacol în calea cunoașterii lui Hristos în glorie, și era deci fericit să se debaraseze de acestea. Pentru Hristos, el a putut să spună : "Am pierdut toate lucrurile și le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câștig pe Hristos". Vasul care a fost plin de comorile acestei lumi a fost golit, dar Dumnezeu l-a umplut cu o comoară cerească și permanentă, și anume cu excelența cunoașterii lui Hristos la dreapta Sa.

     4.4     Dreptatea în Hristos

   

     Saul era mândru de dreptatea sa legală, căci era ireproșabil în ce privește dreptatea legii. Nimeni nu-l putea acuza. Acum, el căuta dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. În lumina gloriei lui Hristos, haina dreptății sale legale nu mai era socotită decât ca o haină mânjită (Isaia 64:6), de care trebuia să se debaraseze ; în locul acesteia, era îmbrăcat cu cea mai frumoasă haină pe care i-a oferit-o Dumnezeu ; el era în Hristos înaintea lui Dumnezeu, unde nicio acuzație de vinovăție nu ar fi putut să fie adusă împotriva lui. Pavel nu mai avea nimic în afară de Hristos : el arată aici că adevărul dreptății despre care le scrisese sfinților din Roma, îi stăpânea inima.

     4.5     Cunoașterea lui Hristos

     Hristos a fost atât de atrăgător pentru Pavel încât nu dorea altceva decât "să-L cunoască". El L-a cunoscut pe Hristos din ziua când L-a întâlnit pe drumul Damascului, dar el dorea să aprofundeze tot mai mult cunoașterea Stăpânului său ceresc care îi devenise indispensabil. De asemenea, dorea să cunoască în viața lui zilnică puterea învierii Sale, puterea divină care L-a smuls pe Hristos din moarte și care L-a făcut superior oricărei încercări și greutăți, și să triumfe asupra oricărui vrăjmaș în mărturia lui pentru El. Acest slujitor devotat al lui Hristos căuta, de asemenea, să sufere pentru dreptate, pentru că Hristos a suferit în același fel, și voia să moară ca martir, deoarece Stăpânul său a murit în același fel, și pentru că voia să iasă din moarte prin înviere, precum Domnul său. Hristos i-a umplut atât de mult vederea încât dorea să fie ca El în toate modurile posibile.

     4.6     Premiul chemării cerești

     Cât de curând, vom părăsi această lume pentru totdeauna și, potrivit chemării și harului lui Dumnezeu, vom împărtași gloria împreună cu Hristos într-o zi viitoare. Premiul "chemării cerești al lui Dumnezeu în Hristos Isus", care era atât de drag inimii preaiubitului apostol Pavel, ar trebui să fie drag și inimilor noastre. Premiul (răsplata) este în Hristos în glorie, și aceasta este ceea ce l-a făcut atât de prețios și atrăgător pentru Pavel. Sărmanele noastre inimi sunt ele atrase în același fel ? Hristos în glorie este El obiectul inimilor noastre până acolo de a-L absorbi total ? Din nefericire ! inima sfinților este adesea atât de reținută de lucrurile timpului prezent. Avem nevoie de îndemnul apostolului Ioan : "Copilașilor, păziți-va de idoli". Tot ceea ce ar putea să rețină inimile noastre, tot ceea ce ar fi o sfidare la dreptul lui Hristos de a umple inima noastră, este un idol. Să veghem ca să nu lăsăm nimic să pătrundă în inimile noastre sau în viețile noastre care poate să ne împiedice să fim marcați de atracția lui Hristos în glorie.