temelia si adevarul

 

                                              Epistola către Galateni

                                                                          - II -

     Hamilton Smith

     3     Galateni 2

     3.1     Galateni 2:1

     "Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim cu Barnaba, luându-l cu mine și pe Tit".

     Paisprezece ani mai târziu, apostolul va vizita din nou Ierusalimul, însoțit de Barnaba și de Tit. Găsim în Fapte 15 mai multe detalii cu privire la această vizită care a avut loc tocmai din cauza învățăturii iudaizante introduse de "frații mincinoși strecurați pe furiș" care au tulburat adunările Galatiei. 

     Pavel și Barnaba s-au împotrivit acestor falși învățători la Antiohia, dar în înțelepciunea Lui, Dumnezeu a vrut ca această chestiune să fie ridicată și rezolvată la Ierusalim și nu a îngăduit ca ea să fie rezolvată prin poziția luată în Antiohia, oricât de bună ar fi fost. Dacă chestiunea ar fi fost rezolvată la Antiohia, ar fi putut exista o diviziune în Biserică : pe de-o parte o secțiune alcătuită în principal din iudeii convertiți atașați de lege, cu Ierusalimul ca centru, și de altă parte o secțiune alcătuită din păgânii convertiți, eliberați de lege, cu Antiohia drept centru.

     3.2     Galateni 2:2

     "Și m-am suit potrivit unei descoperiri și le-am prezentat Evanghelia pe care o predic printre națiuni, dar în special celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar".

     Cartea Fapte ne arată că frații din Antiohia au hotărât ca Pavel și Barnaba să meargă la Ierusalim. Aici vedem faptul suplimentar că apostolul s-a suit acolo prin revelație, o dovadă suplimentară că, deși acționează în comuniune cu frații săi și potrivit sfatului lor, totuși, el era condus printr-o revelație directă din partea lui Dumnezeu.

     Fiind în discuție Evanghelia, el a arătat ceea ce predicase celor din Ierusalim, cei pentru care poporul avea respect. El nu a primit de la ei Evanghelia pe care a predicat-o, ci, dimpotrivă, el le-a prezentat-o. El nu a făcut aceasta pentru ca conducătorii de la Ierusalim să poată judeca dacă Evanghelia lui era de la Dumnezeu, ci ca să se opună acestei ascensiuni a legalismului care amenința să strice lucrarea sa printre națiuni, până acolo încât să facă lucrarea sa zadarnică.

     3.3     Galateni 2:3

     "Dar nici Tit, care era împreună cu mine, fiind grec, n-a fost obligat să se circumcidă".

     Într-un fel de paranteză, este amintit cazul lui Tit pentru a arăta că această învățătură legalistă nu era acceptată nici susținută la Ierusalim ; căci, deși Tit era grec, nu a fost obligat să fie circumcis după lege.

     3.4     Galateni 2:4-5

     "Și aceasta din cauza fraților falși introduși pe ascuns, care veniseră pe furiș să iscodească libertatea noastră pe care o avem în Hristos Isus, ca să ne ducă în robie, cărora nici măcar pentru un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi".

     Continuându-și subiectul, apostolul arată această învățătură legalistă la frații falși introduși pe ascuns, al căror scop era de a-i duce pe sfinți în robie și de a-i atrage spre ei (4:17). Apostolul nu le-a cedat nici măcar un ceas. Când adevărul era în joc, el nu voia să facă niciun compromis sub niciun pretext de har și de pretinsă dragoste. În alte pasaje, suntem îndemnați să "fim supuși unii față de alții" (1 Pet. 5:5) ; dar când este vorba despre "frați falși", și când adevărul este în joc, apostolul nu a voit să cedeze prin supunere, nici chiar un ceas.

     3.5     Galateni 2:6

     "Dar de la cei considerați ca fiind ceva (orice ar fi putut fi ei, pentru mine nu este deosebire: Dumnezeu nu are în vedere fața omului), mie sigur cei considerați a fi ceva nu mi-au comunicat nimic în plus".

     În afară de acești frați falși, erau în adunare cei "considerați ca fiind ceva". Ei ar putea pe bună dreptate să aibă un loc de întâietate datorită unui dar sau spiritualității lor. Cu toate acestea, considerația publică pe care ei o aveau nu i-a creat nicio greutate apostolului când adevărul era în joc. Dumnezeu nu are în vedere fața omului. Importanța pe care omul o are înaintea semenilor săi nu contează pentru Dumnezeu ; ceea ce contează nu este persoana, ci ceea ce este din Hristos în persoană. Pavel putea onora pe astfel de persoane și să-i iubească ca frați, dar ei nu i-au adăugat nimic la ceea ce el primise deja de la Hristos.

     3.6     Galateni 2:7-10

     "Ci, dimpotrivă, după ce au văzut că mie mi-a fost încredințată Evanghelia necircumciziei, după cum lui Petru cea a circumciziei (pentru că Cel care a lucrat în Petru pentru apostolia circumciziei a lucrat și în mine față de națiuni) și după ce au cunoscut harul care mi-a fost dat mie, Iacov și Chifa și Ioan, cei considerați a fi stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba mâna dreaptă (*) a comuniunii, ca noi să mergem la națiuni, iar ei la circumcizie; numai să ne amintim de săraci, ceea ce m-am și străduit să fac".

     (*) lit. (mâinile) dreptele.

     Acești frați, care ocupau un loc proeminent, l-au confirmat pe apostol în predicarea sa către națiuni. Ei au recunoscut că predicarea către națiuni a fost încredințată apostolului Pavel, în timp ce predicarea către iudei a fost încredințată lui Petru, și au recunoscut că Dumnezeu care a lucrat atât de eficace prin Petru, a lucrat la fel de puternic prin apostolul Pavel față de națiuni. În plus, Iacov, Chifa și Ioan, în loc să-i încredințeze ceva lui Pavel, disting și recunosc harul care i-a fost dat apostolului. Rezultatul a fost că, conducătorii Adunării de la Ierusalim, i-au dat apostolului și lui Barnaba, mâna dreaptă a comuniunii, și au confirmat misiunea lor față de națiuni, îndemnându-i în același timp să-și amintească de de săraci, lucrul pe care Pavel era întotdeauna gata să-l facă.

     Astfel, apostolul arată că după ani de zile în care a lucrat printre națiuni, Dumnezeu lucrând cu putere prin el fără ca să fi primit vreo autoritate sau misiune din partea celorlalți apostoli, și că la timpul potrivit lucrarea lui a fost pe deplin recunoscută ca fiind de la Dumnezeu, de către ceilalți apostoli de la Ierusalim. Aceste detalii ale lucrării apostolului condamnau în întregime adunările Galatiei care se îndepărtaseră de apostol și puneau sub semnul îndoielii apostolatul său. Făcând aceasta, nu doar că se îndepărtau de apostol, dar se puneau în opoziție și cu stâlpii Bisericii de la Ierusalim, care respingeau această învățătură legalistă chiar în locul de unde a apărut. În plus, întreg pasajul respinge falsa doctrină a succesiunii apostolice și cea care-l plasează pe Petru ca conducător pământesc al Bisericii. În mod personal, Petru recunoaște că misiunea față de națiuni nu era slujba sa.

     3.7     Galateni 2:11-14

     "Dar, când a venit Chifa la Antiohia, m-am opus lui pe față, pentru că era de condamnat. Căci, mai înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca împreună cu națiunile; dar, când au venit aceștia, el se retrăgea și se separa, temându-se de cei din circumcizie. Și împreună cu el s-au prefăcut și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor. Iar când am văzut că ei nu umblă drept, după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa înaintea tuturor: Dacă tu, iudeu fiind, trăiești ca națiunile și nu ca iudeii, de ce obligi națiunile să se iudaizeze?"

     Apostolul încheie această parte a epistolei sale amintind un alt incident care arată clar că Petru nu avea nici cea mai mică autoritate asupra lui Pavel. Dimpotrivă, s-a ivit o ocazie când Pavel a fost forțat să-l mustre pe Petru și să i se împotrivească. Când Petru a vizitat Antiohia unde adunarea era alcătuită în principal din credincioși dintre națiuni, a arătat că el personal era atât de complet eliberat de prejudecățile iudaice încât era liber să mănânce cu cei dintre națiuni. Cu toate acestea, atunci când unii credincioși iudei au venit de la Ierusalim, unde anumiți creștini insistau încă asupra legii și a ceremoniilor sale, Petru se retrage și se separă de credincioșii dintre națiuni.

     Rădăcina greșelii lui Petru, așa cum se întâmplă adesea și cu noi, era deșertăciunea cărnii care ar vrea să fie văzută bine de ceilalți. El se temea că își va pierde reputația înaintea celor "din circumcizie". Această teamă l-a condus să se prefacă și să ia o cale întortocheată. El nu mai umbla drept după adevărul Evangheliei. Prin fapta sa, el a ignorat unitatea Duhului, a negat adevărul Evangheliei și a adus dezbinare între frați. Poziția lui de apostol nu făcea decât să agraveze greșeala sa : "Cu cât un om este onorat - și în acest caz era printr-un respect îndreptățit - cu atât mai mult este o piatră de poticnire pentru ceilalți în caz de eșec", a zis cineva. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în acest caz unde necredincioșia lui Petru a avut ca efect că credincioșii iudei din Antiohia s-au prefăcut în mod asemănător, și chiar Barnaba a fost atras prin prefăcătoria lor.

     În aceste împrejurări, Pavel a recunoscut în mod corect că în joc era adevărul lui Dumnezeu, și el "i s-a opus pe față" și l-a mustrat public "înaintea tuturor". "Dacă tu", zice apostolul, "iudeu fiind, trăiești ca națiunile și nu ca iudeii, de ce obligi națiunile să se iudaizeze?".

     

     3.8     Galateni 2:15-16

     "Noi, din fire, suntem iudei, și nu păcătoși dintre națiuni, dar, știind că omul nu este îndreptățit pe principiul faptelor legii, ci doar prin credința în Isus Hristos, am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți pe principiul credinței în Hristos, și nu pe principiul faptelor legii; fiindcă pe principiul faptelor legii nimeni nu va fi îndreptățit".

     După ce a stabilit pe deplin prin aceste detalii istorice că autoritatea sa nu derivă de la om, și că nu a vrut să facă niciun compromis când adevărul era în joc, apostolul începe să vorbească despre Evanghelie care era pervertită prin acești învățători falși. Nu numai că Petru se prefăcuse mâncând liber cu cei dintre națiuni și amestecându-se cu ei pentru un timp, apoi a căutat să ascundă ceea ce făcuse retrăgându-se și separându-se de ei, ci în toate acestea el a pus Evanghelia în primejdie, căci rezultatul faptei sale distrugea adevărul Evangheliei, după cum arată apostolul. Adevărul era că cei care erau iudei din fire (sau "din natură", n.t.), precum Petru, Pavel și ceilalți, au descoperit că "omul nu este îndreptățit pe principiul faptelor legii, ci doar prin credința în Isus Hristos". După ce au înțeles aceasta, au crezut în Isus Hristos, ca să fie îndreptățiți pe principiul credinței în Hristos, și nu prin faptele legii ; căci, apostolul zice : "fiindcă pe principiul faptelor legii nimeni nu va fi îndreptățit".

     3.9     Galateni 2:17-18

     "Dacă însă, căutând să fim îndreptățiți în Hristos, am fost găsiți și noi înșine păcătoși, este oare Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci, dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă dovedesc pe mine însumi călcător de lege".

     Petru, împreună cu ceilalți credincioși iudei, au renunțat la lege ca mijloc de îndreptățire, ca să fie îndreptățiți prin Hristos ; dar acum, refuzând să mănânce împreună cu cei dintre națiuni, se întorcea la poruncile legaliste - chiar la lucrurile pe care le abandonase. Dacă deci a avut un motiv să abandoneze legea ca mijloc de îndreptățire, în mod clar el a greșit întorcându-se din nou la lege. Ori, el a renunțat la lege pentru dragostea lui Hristos. Dar dacă avea motiv să se întoarcă la lege, atunci Hristos l-a condus în mod greșit să abandoneze legea. Ori, acest lucru era imposibil ; căci Hristos nu poate conduce pe cineva să facă rău, El nu este un slujitor al păcatului. Este deci evident că dacă ne întoarcem la lege ca mijloc de îndreptățire, atunci rezidim lucrurile pe care le-am dărâmat, și ne dovedim călcători ai legii și vinovați că am părăsit-o.

     3.10     Galateni 2:19

     "Căci eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu".

     Aplicând adevărul la el însuși, apostolul prezintă un rezumat frumos al poziției creștine. Evanghelia proclamă dreptatea lui Dumnezeu față de om ; legea cere dreptate din partea omului și pronunță moarte asupra omului care nu o ține. Sufletul care păcătuiește, acela va muri (Ezec. 18:4, 20). Noi am păcătuit cu toții : nici Pavel, nici altcineva nu a ținut legea. Prin urmare, legea nu poate decât să pronunțe sentința morții și a judecății asupra noastră.

     3.11     Galateni 2:20

     "Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine; și ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credință, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine Însuși pentru mine".

     Pentru cel care crede în Isus, această sentință a morții a fost executată în moartea lui Hristos ca substitut al nostru. Moartea Sa a fost moartea omului nostru vechi - omul aflat sub judecată. Credinciosul poate deci să spună : "Am fost răstignit împreună cu Hristos". Trecând astfel prin moarte, moartea Substitutului (sau "Înlocuitor", n.t.) nostru, suntem eliberați de lege. Legea poate să condamne pe cineva la moarte din cauza vieții pe care a dus-o ; dar dacă omul a murit, el nu mai trăiește în viața la care legea se aplică. Legea nu mai poate să spună nimic unui om mort. Apostolul poate deci să spună : "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine". dacă vreau să văd această viață nouă în toată perfecțiunea sa, trebuie să privesc la Hristos. După cum a zis cineva : "Când îmi îndrept ochii spre Isus, când contemplu toată ascultarea Lui, curăția Sa, tandrețea Sa, răbdarea Sa, devotamentul Său, sfințenia Sa, dragostea Sa, absența totală a egoismului Său, atunci pot să spun : iată viața mea...Ea poate fi întunecată în mine ; dar nu este mai puțin adevărat că aceasta este viața mea" (JND). Astfel, privilegiul nostru este să ne socotim morți față de lege, că să putem trăi această nouă viață pentru Dumnezeu.

     Un alt mare adevăr  este că această nouă viață, ca întreaga viață din creatură, are și trebuie să aibă un obiect care s-o susțină. Dacă Domnul Isus este viața noastră, El este, de asemenea, în mod personal, Obiectul acestei vieți. Apostolul adaugă deci : "ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credință, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine Însuși pentru mine". Credința Îl vede pe Hristos, privește le El, se încrede în El, se hrănește cu El, rămâne în dragostea Lui, în conștiența binecuvântată că El este pentru noi în toate adâncimile iubirii care L-a condus să Se dea pe Sine Însuși pentru noi.

     3.12     Galateni 2:21

     "Nu resping harul lui Dumnezeu; căci, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos".

     A ne întoarce la lege nu înseamnă doar a ne dovedi călcători și vinovați de abandonarea ei ca mijloc de îndreptățire, ci înseamnă respingerea harului lui Dumnezeu, și în plus, dacă dreptatea vine prin lege, nu mai era nevoie ca să moară Hristos - "Atunci degeaba a murit Hristos".